La scurt timp după convertirea sa, Pavel a vizitat Ierusalimul, şi L‑a propovăduit pe Isus şi minunea harului Său. El povestea convertirea lui miraculoasă, ceea ce i‑a înfuriat pe preoţi şi pe conducători, şi ei căutau să‑i ia viaţa. Dar ca viaţa să‑i fie salvată, Isus i‑a apărut din nou într‑o viziune în timp ce el se ruga, spunându‑i: „Grăbeşte‑te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine.“ Pavel s‑a rugat stăruitor de Isus: „Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce‑l omorau.“ Pavel credea că iudeii din Ierusalim nu s‑ar fi putut împotrivi mărturiei lui, ci că ei vor considera că marea schimbare din el s‑a putut face doar prin puterea lui Dumnezeu. Dar Isus i‑a zis: „Du‑te, căci te voi trimite departe la neamuri.“

Cât a lipsit din Ierusalim, Pavel a scris multe scrisori către diferite locuri, relatând experienţa sa, şi dând o mărturie puternică. Dar unii s‑au străduit să distrugă influenţa acelor scrisori. Ei au trebuit să admită că epistolele lui erau cu greutate şi pline de putere, dar spuneau că atunci când era de faţă el însuşi, era moale, şi vorbirea lui de dispreţuit.

Am văzut că Pavel a fost un om foarte învăţat, şi înţelepciunea şi purtarea lui îi încântau pe ascultătorii săi. Oamenilor învăţaţi le plăceau cunoştinţele lui, şi mulţi dintre ei au crezut în Isus. Când era înaintea împăraţilor şi a unor grupuri mari de oameni, vorbea atât de convingător, că îi copleşea pe toţi dinaintea lui. Aceasta i‑a înfuriat foarte mult pe preoţi şi pe bătrâni. Pavel putea să intre uşor într‑un raţionament profund, şi să se ridice, şi să ducă lumea cu el pe cele mai înalte culmi ale gândirii, arătând bogăţiile profunde ale harului lui Dumnezeu, şi înfăţişându‑le dragostea uimitoare a lui Hristos. Apoi cu simplitate el cobora la înţelesul oamenilor de rând şi în modul cel mai puternic povestea experienţa sa, care trezea în ei dorinţa fierbinte de a fi ucenicii lui Hristos.

Domnul i‑a descoperit lui Pavel că trebuia din nou să se suie la Ierusalim; că acolo va fi legat şi va suferi pentru Numele Său. Şi cu toate că a fost întemniţat pentru o perioadă lungă de timp, totuşi Domnul Şi‑a dus mai departe lucrarea specială prin el. Lanţurile lui Pavel aveau să fie mijlocul de răspândire a cunoştinţelor despre Hristos şi astfel să‑L slăvească pe Dumnezeu. Când a fost trimis din cetate în cetate pentru judecarea sa, mărturia despre Isus şi incidentele interesante ale convertirii sale erau relatate înaintea împăraţilor şi dregătorilor, ca ei să nu fie lăsaţi fără mărturie cu privire la Isus. Mii au crezut în El şi s‑au bucurat în Numele Său. Am văzut că intenţia specială a lui Dumnezeu s‑a împlinit în călătoria lui Pavel pe apă: ca echipajul corăbiei să poată vedea puterea lui Dumnezeu prin Pavel, şi ca păgânii de asemenea să poată auzi Numele lui Isus, şi mulţi să fie convertiţi prin învăţătura lui şi fiind martori la minunile săvârşite de el. Împăraţi şi dregători au fost captivaţi de raţionamentul său, şi atunci când, cu zel şi cu puterea Duhului Sfânt, el Îl predica pe Isus, şi relata evenimentele interesante ale experienţei sale, convingerea că Isus era Fiul lui Dumnezeu punea stăpânire pe ei; şi în timp ce unii se minunau cu uimire când îl ascultau pe Pavel, unul a strigat: „Curând mă vei convinge să mă fac creştin!“ Totuşi ei se gândeau că vor reflecta cu vreo ocazie viitoare la ceea ce auziseră. Satana a profitat de această amânare, şi când ei au neglijat ocazia favorabilă atunci când inimile le erau înmuiate, ocazia a fost pierdută pentru totdeauna. Inimile li s‑au împietrit.

Mi‑a fost arătată lucrarea lui Satana mai întâi prin orbirea ochilor iudeilor astfel încât să nu‑L primească pe Isus ca Mântuitorul lor, şi apoi în a‑i conduce prin invidie datorită minunilor Sale, să‑İ vrea viaţa. Satana a intrat în unul chiar dintre cei care‑L urmau pe Isus, şi l‑a condus să‑L trădeze în mâinile lor, şi ei L‑au răstignit pe Domnul vieţii şi al slavei. După ce Isus a înviat din morţi, iudeii au adăugat păcat peste păcat atunci când au căutat să ascundă faptul învierii prin plătirea cu bani a străjerilor romani ca să declare un neadevăr. Dar învierea lui Isus fusese făcută de două ori sigură prin învierea unei mulţimi de martori care au fost readuşi la viaţă împreună cu El. Isus li S‑a arătat ucenicilor Săi, şi la peste cinci sute deodată, în timp ce aceia pe care i‑a adus cu el s‑au arătat multora declarând că Isus înviase.

Satana îi făcuse pe iudei să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu prin refuzul lor de a‑L primi pe Fiul Său, şi mânjindu‑şi mâinile cu sângele cel mai preţios prin răstignirea Lui. Nu a contat cât de puternică a fost dovada dată că Isus era Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lumii; ei Îl omorâseră şi nu puteau să primească nicio dovadă în favoarea Sa. Singura lor nădejde şi consolare, la fel ca ale lui Satana după căderea sa, era să încerce să câştige împotriva Fiului lui Dumnezeu. Ei şi‑au continuat răzvrătirea prin prigonirea ucenicilor lui Hristos, şi prin omorârea lor. Nimic nu suna aşa de aspru în urechile lor ca Numele lui Isus pe care ei Îl răstigniseră. Şi ei erau hotărâţi să nu asculte de nicio dovadă în favoarea Lui. Ca în cazul lui Ştefan, când Duhul Sfânt a declarat prin el puternica dovadă că El era Fiul lui Dumnezeu, ei şi‑au astupat urechile ca să nu fie convinşi. Şi în timp ce Ştefan era acoperit în slava lui Dumnezeu, ei l‑au omorât cu pietre. Satana îi ţinea pe ucigaşii lui Isus bine în strânsoarea sa. Prin fapte rele ei i se predaseră singuri ca supuşi de bună voie, şi prin ei el era la lucru ca să tulbure şi să necăjească pe cei care credeau în Hristos. El lucra prin iudei pentru a întărâta neamurile împotriva Numelui lui Isus, şi împotriva acelora care‑L urmau şi credeau în Numele Lui. Dar Dumnezeu Şi‑a trimis îngerii ca să‑i întărească pe ucenici pentru lucrarea lor, ca ei să poată da mărturie despre lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră, şi la urmă în neclintirea lor, să‑şi sigileze mărturia cu propriul sânge.

Satana s‑a bucurat că iudeii erau bine prinşi în laţul său. Ei încă îşi continuau ceremoniile, jertfele şi rânduielile nefolositoare. Când Isus atârna pe cruce şi a strigat „S‑a sfârşit!“, perdeaua templului s‑a rupt în două, de sus până jos, pentru a face cunoscut că Dumnezeu nu se va mai întâlni cu preoţii în templu, ca să le accepte jertfele şi rânduielile; şi de asemenea pentru a arăta că zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri fusese dărâmat. Isus Se adusese jertfă pe Sine Însuşi şi pentru unii şi pentru alţii, şi dacă voiau să fie mântuiţi, şi unii şi alţii trebuiau să creadă în Isus ca singura jertfă pentru păcat, şi ca Mântuitor al lumii.

În timp ce Isus atârna pe cruce, când ostaşul I‑a străpuns coasta cu o suliţă, a ieşit sânge şi apă, în două şuvoaie separate, unul de sânge, celălalt de apă limpede. Sângele era pentru a spăla păcatele acelora care vor crede în Numele Lui. Apa reprezenta acea apă vie care se obţine de la Isus pentru a da viaţă credinciosului.