„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ‚A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Apocalipsa 14:8.

Aşa cum am observat mai înainte, acest cuvânt „a urmat” nu înseamnă numai a merge singur pe urma cuiva care a trecut pe acolo mai înainte, ci de a porni şi însoţi pe cel care merge deja pe drumul lui, şi astfel în realitate „să-l urmeze alături” sau „să meargă împreună cu el.” O ilustrare potrivită a acestei idei se găseşte în 1 Corinteni 10 unde, vorbind despre Israel în pustie, spune: „Ei au băut din Stânca spirituală care îi urma („mergea cu ei” – nota marginală); şi acea Stâncă era Hristos.” (KJV)

Astfel, având în vedere faptul atât de important că în aceste zile ale Îngerului Trâmbiţei a Şaptea lucrarea Evangheliei are să fie încheiată, îngerul Evangheliei celei veşnice merge pentru a proclama acea Evanghelie fiecărei naţiuni, fiecărui neam, limbă şi popor. După aceea, îngerul care are ceva de spus cu privire la Babilon se alătură celui Dintâi Înger, şi merge împreună cu el.

Cuvântul „Babilon”, împreună cu ideea pe care o transmite, provine de la cuvântul „Babel.” Iar cuvântul „Babel” ne vorbeşte despre turnul descris în Geneza 11. Şi din cauza încurcării limbilor care s-a creat acolo, datorită turnului, cuvântul înseamnă acum „confuzie.” Însă înţelesul original al cuvântului „Babel” nu a fost „confuzie.” Cetatea şi turnul se numeau „Babel” atunci când oamenii au început să construiască, înainte ca limbile să le fie încurcate, şi înainte ca acest cuvânt să primească conotaţia de „confuzie.”

Este scris că oamenii şi-au spus unul altuia:

„Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn.” Iar numele pe care l-au dat atunci cetăţii a fost „Babel.” În vremea respectivă înţelesul cuvântului „Babel” – sensul său original – era „Poarta lui Dumnezeu.” De aceea au spus: „Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul.”

Însă datorită mândriei şi înălţării lor de sine, întreaga acţiune s-a transformat într-o confuzie totală, şi astfel cuvântul „Babel” şi-a pierdut semnificaţia iniţială de „Poarta lui Dumnezeu”, şi a rămas numai cu înţelesul de „confuzie.” Astfel, ceea ce însemna iniţial „Poarta lui Dumnezeu” a devenit numai un simbol al „confuziei.”

Iar acest cuvânt „Babel” cu înţelesul lui original– „Poarta lui Dumnezeu” – schimbat în noul înţeles de „confuzie”, ne transmite o lecţie în întregul subiect al Babilonului. Ne dă învăţături şi acum, în faza întreitei solii care vorbeşte despre Babilon şi despre căderea sa.

Biserica lui Hristos este „trupul lui Hristos” în lume; iar El spune: „Eu sunt Calea,” „Eu sunt Uşa.” Biserica lui Hristos este mijlocul stabilit de Domnul prin care îi cheamă pe oameni la Sine pentru ca ei să găsească eliberare în El din această lume rea. Biserica lui Hristos este de aceea, în fapt şi în adevăr, „Poarta lui Dumnezeu” pentru omenire; iar credinţa lui Isus este cea care ne dă accesul prin această poartă, la toată plinătatea lui Dumnezeu.

Dar dacă Biserica, sau vreo parte din ea, devine mândră şi se înalţă pe sine, determinând astfel o confuzie în principii şi relaţii, rezultatul va fi că aceea ce era „Poarta lui Dumnezeu” devine confuzie. Atunci, ce spune Scriptura? Ea spune că se va produce „o îndepărtare” de adevărul Evangheliei; că va veni înălţarea de sine în Biserică prin oameni care se vor ridica chiar dintre cei ce ar trebui să păzească biserica – episcopii – care vor învăţa „lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4; Fapte 20:28, 30.

Biserica din Roma a fost, la început, în mod deosebit o biserică a lui Hristos. Ea era atât de complet a Lui încât devenise un exemplu pentru întreaga lume. Inspiraţia a mărturisit, cu mulţumiri, despre credinţa ei care era „vestită în toată lumea.” Rom. 1:8.

Prin această credinţă măreaţă şi exemplară, Biserica aceea a fost îmbrăcată cu frumoasele veşminte ale mântuirii şi cu haina neprihănirii Domnului; ea a fost înzestrată cu puterea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, sub ochii tuturor naţiunilor. Frumuseţea Domnului Dumnezeu se odihnea peste ea, şi ea a prosperat, iar renumele i s-a răspândit în toată lumea pentru frumuseţea ei, căci era desăvârşită prin farmecul Său pe care El îl aşezase peste ea. Dar, nefiind satisfăcută cu rangul înalt la care Domnul o ridicase, mărire în care putea rămâne numai dacă şi-ar fi păstrat umilinţa şi puritatea credinţei, acea Biserică a devenit arogantă şi s-a înălţat ea pe sine. Nemulţumindu-se cu frumuseţea Domnului pe care El o aşezase peste ea, s-a mândrit cu frumuseţea personală. În loc de a avea încredere în Domnul pentru a avea frumuseţe, ea s-a încrezut în sine. Nemulţumită ca numai Dumnezeu să fie glorificat în ea, „s-a slăvit pe sine şi a trăit în plăceri.”

Încrezându-se în sine, mândrindu-se cu propria frumuseţe, exaltându-şi meritele şi fiind satisfăcută cu propria-i suficienţă – prin aceasta s-a aşezat în locul lui Dumnezeu. În situaţia aceasta era foarte natural să caute să-i atragă pe ucenici la sine mai degrabă decât la Domnul. Şi deoarece se înălţa şi se preamărea pe sine, încrezându-se în sine, îi era imposibil să atragă ucenici spre altcineva decât spre sine. Astfel a apărut apostazia. Şi astfel, în loc de a rămâne Biserica lui Hristos în adevăr, prin care să se manifeste pentru lume taina lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, cu toate că a continuat a se pretinde Biserica lui Hristos, nu a lăsat să se manifeste înaintea lumii decât taina eului şi a egoismului, care este însăşi taina fărădelegii.

Biserica din Roma a fost foarte vestită în ambele faze ale ei. Ea a fost aşa de proeminentă în credinţă, încât credinţa ei era „vestită în toată lumea.” Ea a fost apoi atât de proeminentă şi în apostazie, încât şi aceasta a fost la fel de vestită în întreaga lume, şi încă timp de aproape 1800 de ani.

Mai este un gând în Scriptură care ilustrează această apostazie: în cel de-al cincilea capitol din Efeseni, apostolul vorbeşte „despre Hristos şi Biserică” prin simbolul legăturii de căsătorie, Hristos fiind soţul şi Biserica soţia. Iar Cuvântul spune că „Bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. … Taina aceasta este mare - vorbesc despre Hristos şi despre Biserică.” Versetele 23-32. Relaţia dintre Biserică şi Hristos este astfel clar arătată a fi aceeaşi cu relaţia dintre soţie şi soţul ei. Aşa după cum soţul, şi nu un alt bărbat, este „capul soţiei”, tot aşa Hristos Însuşi, şi nu un altul, este „Capul Bisericii.”

Acum, să presupunem că un alt bărbat ar propune să se interpună între un soţ şi soţia sa, pentru a-i transmite sentimentele soţului, şi a i le transmite în credinţă şi moralitate; ce ar face soţia loială? – Toţi ştim că s-ar simţi ofensată de o asemenea imixtiune şi ar respinge imediat toate ofertele de acest gen. Dar să presupunem nu numai că un alt bărbat s-ar propune pe sine în locul soţului, dar şi că soţia ar fi de acord cu propunerea şi l-ar accepta pe acesta în locul soţului ei pentru a-i transmite sentimentele soţului ei, în credinţă şi moralitate; nu ar fi aceasta trădare faţă de soţul ei, apostazie de la votul marital şi adulter cu acest alt bărbat? Ce fel de credinţă şi moralitate ai în acest caz? – Toţi ştiu că aceasta nu este decât necredincioşie şi imoralitate.

Acum, episcopul de Roma pretinde a fi, iar Biserica Romei pretinde că el este capul acelei Biserici. Următorul citat din Cardinalul Gibbons va fi suficientă dovadă pentru aceasta:

„Conciliul de la Florenţa (1439), la care au fost de asemenea prezenţi episcopii Bisericii Greceşti şi Latine, spune: ‚Pronunţăm că pontiful roman este succesorul binecuvântatului Petru, conducătorul apostolilor şi adevăratul vicar al lui Hristos, capul întregii Biserici, părintele şi medicul tuturor Creştinilor; şi declarăm că, în persoana binecuvântatului Petru, i-a fost dat de Isus Hristos Mântuitorul nostru întreaga putere de a hrăni, conduce şi guverna Biserica universală.’

Papa este numit aici adevăratul vicar sau reprezentant al lui Hristos în această împărăţie mai mică a Bisericii luptătoare; aceasta înseamnă că papa este vocea Mântuitorului nostru, şi rosteşte sentimentele Sale, în credinţă şi moralitate.” – „Credinţa părinţilor noştri”, pag. 154, 155.

Conciliul de la Calcedon din 451 este cel dintâi care s-a adresat episcopului de Roma ca fiind „capul căruia noi toţi îi suntem membrele.”

Astfel, Biserica Romei pretinde a fi „mireasa lui Hristos.” Ea pretinde că este „soţia lui Hristos.” Şi totuşi a acceptat un alt bărbat ca „reprezentant” al soţului ei, ca „substitut” – vicar pentru soţul ei, pentru a ocupa locul soţului ei în absenţa Sa, pentru a-i rosti „sentimentele Sale, în credinţă şi moralitate.” Ea nu numai că a acceptat un altul în locul soţului ei, dar se şi laudă făţiş cu aceasta şi numeşte efectiv acest lucru ca fiind cea mai mare dovadă a credincioşiei, moralităţii şi purităţii ei. Cum s-ar putea vedea mai clar necredincioşia, apostazia, imoralitatea şi impuritatea unei Biserici, decât prin această pretenţie cu care se laudă?

Ce ar putea demonstra mai limpede abandonul total, dezmăţul în sine, completa confuzie din principiile morale ale unei soţii, decât citarea faptului confirmat că un alt bărbat ocupă pentru ea locul soţului ei, ca dovadă a credincioşiei şi purităţii ei? Nu ar fi o asemenea pretenţie, pentru un astfel de scop, cea mai puternică dovadă posibilă că modestia nativă a femeii şi simţul ei moral au ajuns în totală confuzie?

Şi totuşi, exprimată prin propriilor cuvinte, aceasta este situaţia Bisericii Romei. Ea a acceptat un altul care să ocupe locul soţului ei pentru ea. Ea se laudă continuu înaintea lumii că aceasta este dovada credincioşiei, moralităţii şi purităţii ei; şi insistă ca toţi oamenii să i se alăture pe această cale pentru a fi credincioşi, morali şi puri! Cum ar putea demonstra mai limpede că percepţia corectă a ei în ce priveşte credincioşia, moralitatea şi puritatea a ajuns în totală confuzie în conştiinţa ei? Ca o femeie adulteră dovedită, şi prostituată, să se laude cu fărădelegea ei ca fiind singura cale către neprihănire, cu siguranţă nu este nimic altceva decât însăşi taina fărădelegii. Şi, potrivit chiar spuselor ei, aşa este Biserica Romei.

Cu toate acestea, ea nu s-a oprit aici; s-a dus mai departe, luându-şi şi alţi bărbaţi; „a comis desfrâu” cu „împăraţii pământului.” Pentru că a pierdut puterea cerească, a căutat puterea pământească. Pentru că a părăsit braţul Domnului, a căutat braţul omului. Pentru că a rupt legătura dintre ea şi împărăţia cerului, a voit să se lege de împărăţiile pământului.

Încrezându-se încă în propria frumuseţe, împodobindu-se cu mătase, aur, pietre preţioase şi perle; şi ţinând în mână oferta de daruri bogate pentru orice iubit care voia să accepte avansurile ei lipsite de modestie; ea a reuşit finalmente, prin intermediul lui Constantin, să câştige favoarea imperială; Biserica nesfinţită de acum, a realizat o legătură nesfinţită cu statul nesfinţit.

Aşa a făcut ea, cea care fusese căsătorită, ca o fecioară castă, cu Hristos; ea, cea care fusese unită prin legăturile unei căsătorii curate şi sfinte cu Cel care este desăvârşit în putere, dragoste şi puritate; ea, care cunoscuse binecuvântatele desfătări ale iubirii Lui, - în felul acesta şi-a violat legământul ei de fecioară, a rupt legăturile căsătoriei sale şi a devenit o prostituată neruşinată şi vicioasă, şi însuşi simbolul confuziei. Potrivit acestui fapt, următoarea imagine care ni se oferă despre ea, este aceasta: „Am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie, plină de nume de blasfemie, şi care avea şapte capete şi zece coarne. Femeia era îmbrăcată în purpură şi stacojiu, şi era împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle. În mână ţinea o cupă de aur, plină cu spurcăciunile şi murdăriile desfrâului ei; şi pe fruntea ei era scris un nume: TAINĂ, BABILONUL CEL MARE, MAMA PROSTITUATELOR ŞI URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI. Şi am văzut-o pe femeie beată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus.” Apocalipsa 17:3-6 (KJV).

Pentru ca toţi să poată cunoaşte ce spun şi cei mai autorizaţi, în afara Bibliei, că acest Babilon se referă la Roma, cităm aici afirmaţii din două lucrări de seamă ale Bisericii Romei. Una dintre acestea este făcută de Cardinalul Gibbons, care spune:

„,Babilonul’, de unde a scris Petru prima sa epistolă, este înţeles şi învăţat de către scriitorii protestanţi şi catolici ca referindu-se la Roma.” „Credinţa părinţilor noştri” pagina 131.

Cealaltă afirmaţie este făcută de chiar reverendul Joseph Faa di Bruno, D. D., Rector General al Societăţii Religioase a misiunilor, şi spune:

„Nimeni nu a interpretat greşit ceea ce Sfântul Ioan a descris în Apocalipsa prin imaginea Babilonului. La finalul primei epistole a Sfântului Petru, avem aceste cuvinte: ‚Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate; tot aşa şi Marcu, fiul meu;’ în acest pasaj cuvântul ‚Babilon’ trebuie înţeles ca însemnând Roma; de fapt, nu este înregistrat nici în Sfânta Scriptură şi nici în altă parte că Sfântul Petru sau Sfântul Marcu ar fi fost în vechiul Babilon din Asia; şi niciun scriitor din vechime nu a spus vreodată că scrisoarea aceasta ar fi fost datată chiar din Babilonul antic, sau că ar fi înţeles cineva în felul acesta; dimpotrivă, în istoria lui Eusebius (Cartea II, Cap. XV) este în mod clar înregistrat că Papias, ucenic al Sfântului apostol Ioan evanghelistul şi prieten al Sfântului Policarp, a afirmat că Sfântul Petru, în prima sa epistolă pe care a scris-o de la Roma, a denumit Roma în mod figurativ Babilon. Acelaşi lucru este susţinut de Sfântul Ieronim în cartea sa ‚Bărbaţi iluştri’, când vorbeşte despre Sfântul Marcu.” – „Crezul Catolic” pag. 323, 324.

Acum, de vreme ce acest Babilon simbolizează Roma, şi de vreme ce o biserică – o femeie – este cea denumită Babilon, rezultă cu absolută siguranţă că Biserica Romei este acest „Babilon mamă.”