4. Redeșteptarea de la Battle Creek și în continuare

4. Redeșteptarea de la Battle Creek și în continuare

În toamna anului 1892, președintele Colegiului de la Battle Creek, W. W. Prescott, s-a întâlnit cu cei de la facultate pentru prima dată înainte de începerea unui nou an universitar. Pe baza evoluțiilor recente ale mișcărilor legate de legea duminicală în Statele Unite și, ca rezultat al acestor mișcări, creșterea mesajului adventist în timpul verii precedente, cei de la facultate au simțit că „venise timpul să aibă loc o schimbare în lucrarea noastră”. Se contura ideea că „o nouă putere ar trebui să însoțească fiecare ramură a lucrării” și această schimbare „ar trebui să fie la fel de evidentă în lucrarea de educație ca și în oricare alt domeniu”. Problemele care, în anii precedenți, îi preocupaseră în mare măsură, erau acum așezate pe un loc secundar și îndată au început să prezinte înaintea școlii situația evenimentelor mondiale și „nevoile lor speciale, ținând cont de aceste evoluții”. Fiecare ocazie favorabilă era folosită la maxim pentru a promova aceste scopuri, dar, ca de obicei, diavolul căuta să se folosească de orice mijloace ca să submineze astfel de aspirații nobile.

Lucrurile au continuat astfel până la mijlocul lui noiembrie – înainte de articolul scris în 22 noiembrie de Ellen White în Review – după care Prescott a fost chemat la Union College și apoi la Walla Walla College ca să asiste la inaugurare. Totuși, înainte să plece, Prescott le-a spus celor de la facultate că „trebuiau îndeplinite anumite lucruri înainte de săptămâna de rugăciune (17-24 decembrie), altfel școala va fi lipsită în mare măsură de binecuvântările pregătite de Dumnezeu cu acea ocazie”. Imediat s-a început un efort de „a-L căuta pe Dumnezeu pentru binecuvântarea Lui specială pentru ca lucrarea Lui să fie dusă mai departe într-un mod în care să corespundă minții Duhului”. Ca întotdeauna, în astfel de cazuri, se vedea că dușmanul se străduia să aducă necazuri în școală.[1]

De Ziua Recunoștinței, două perechi, unul dintre tineri fiind nepotul lui Prescott, au planificat împreună o plimbare clandestină cu sania, fără permisiune și fără însoțitor. Cu doar câteva săptămâni înainte de începutul săptămânii de rugăciune și fiind îngrijorată să nu distrugă moralul studenților, facultatea a hotărât să amâne luarea de măsuri și să se roage pentru călăuzire, cu sentimentul că „o criză se afla în preajmă și era o nevoie specială de ajutor din partea lui Dumnezeu”. Corpul studențesc a fost surprins. La două zile după hotărârea facultății, amândoi băieții, fără să se consulte unul cu altul, s-au apropiat de membrii diferiți ai conducerii facultății căutând sfat. În acea seară, amândoi și-au predat inimile Domnului.[2] Prescott avea să descrie ulterior ceea ce s-a întâmplat după aceea:

„Deși cele întâmplate nu erau cunoscute de ceilalți studenți la acel moment, a fost ca un semnal pentru o mișcare generală. Se pare că, în camerele studenților, în timpul studiului de seară, la aceeași oră la care cei doi tineri au făcut pasul lor, a venit peste ei un așa spirit încât nu i s-au putut împotrivi și au fost îndemnați să iasă din camere și să ceară ajutor. Unii erau de ceva timp, într-o mare suferință mentală. Profesorii care au fost prin preajmă, îndată le-au oferit ajutor celor care aveau nevoie și, timp de câteva ore, nici profesorii, nici studenții nu s-au ocupat cu nimic altceva. Fără nicio planificare prealabilă, s-au ținut întâlniri de laudă în camere și în salon, și unul după altul s-au predat chemărilor Duhului.

Erau unele cazuri de un interes deosebit. Studenții (…) au fost profund convinși de păcat și au acceptat cu bucurie ajutorul care le era oferit prin iertarea păcatelor lor și prin pacea care vine din credința în Hristos ca salvator personal. Lucrarea a continuat până spre miezul nopții și s-a încheiat prin cântare din toată inima.”[3]

Chiar în ziua următoare a sosit pentru W. W. Prescott o scrisoare de la Ellen White. În lipsa lui, doamna Prescott a decis ca părți din scrisoare să le fie citite studenților a doua zi, în timpul întâlnirii din capelă. Unele fraze păreau să încapsuleze cu putere evanghelia: creștinul era unul „mulțumit să primească fără să merite”, scria Ellen White; dragostea veșnică a lui Dumnezeu era „un dar gratuit și veșnic”.[4]* Cuvintele citite au cuprins inimile tinerilor cu o putere minunată. A fost evident pentru cei de la facultate că acolo era de îndeplinit o lucrare mai importantă decât clasele academice și au ales să continue întâlnirile religioase, care au mai durat încă patru ore. În acest timp, „au fost între patruzeci și cincizeci care, practic, au avut primul start în viața creștină”. Dintre cei 350 de studenți aflați în capelă, mai mult de 300 au participat activ la întâlnire, „50 de persoane sau mai multe, în picioare, în același timp”. La final, aproape toți studenții au fost captivați, aceasta având ca rezultat treizeci de botezuri. Cu toate acestea, scria W. W. Prescott, „nu a fost nici urmă de exaltare, ci se distingeau clar impresiile adânci ale Duhului lui Dumnezeu”.[5]

Redeșteptarea s-a răspândit de la colegiu la comunitatea din Battle Creek, pe măsură ce studenții au început să își împărtășească noua lor experiență. W. A. Spicer a declarat că „un spirit de căutare a Domnului pentru a-Și revărsa Duhul Sfânt i-a luat în stăpânire pe credincioși”, în mod special pe cei de la „colegiu și de la redacția Review”. El spera ca toți „să experimenteze câteva picături ale binecuvântatei ploi târzii! Aceasta «așteaptă să fie cerută și primită».”[6] Redacția Review a observat că „lucrarea nu era rezultatul vreunor eforturi speciale de redeșteptare, ci se părea că ieșea la iveală în locuri și în inimi unde era cel mai puțin așteptată să apară”, pe măsură ce oamenii au realizat „împlinirea rapidă a profeției în țara noastră și dovezile că venise timpul să se dea marea strigare”.[7] S-a remarcat, de asemenea, că „aceeași lucrare se desfășoară în multe alte părți ale câmpului, în special în Michigan. Înviorarea nu trebuie restrânsă într-o localitate anume”.[8]

W. A. Colcord a observat că Domnul „Își binecuvântase în mod minunat poporul” și „aceeași lucrare bună părea că se răspândește și izvorăște în alte locuri”. Citând o scrisoare scrisă despre întâlnirile ținute la începutul lui decembrie în Graysville, Tenessee, pastorul J. W. Scoles a mărturisit despre binecuvântările primite de tineri și vârstnici: „Nu pot începe să descriu întâlnirile, decât prin a spune că au părut cel mai aproape de imaginea mea despre Cincizecime față de orice altceva am trăit vreodată. Nu a fost nici cel mai mic spirit de fanatism, nici exaltare, ci doar a părut ca și cum val după val al slavei și puterii Duhului lui Dumnezeu a trecut peste și prin întreaga asistență.”[9]

W. C. Wilcox a împărtășit o scrisoare de la un student de 15 ani care s-a convertit chiar la aceste întâlniri. Scriindu-le celor de acasă după experiență, el a împărtășit vestea cea bună: „Tată, mi-am predat inima Domnului (…) O, cât sunt de recunoscător! (…) Știu că Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere Sabatul trecut (10 decembrie 1892). Ploaia târzie este aici și noi am avut parte de ceva din ea în Graysville.”[10]

Alte declarații din statele din jur, precum și din jurul lumii, au continuat să sosească. H. W. Reed a povestit despre întâlniri ținute în același timp în Springville, Tenessee: „Puterea și slava lui Dumnezeu au fost mai mari decât trăisem eu vreodată înainte”, a declarat el. „Partea finală a întâlnirii a fost cea mai măreață și a continuat până târziu în noapte. Cu siguranță am avut parte de ceva din ploaia târzie la acest institut bun.”[11] M. C. Wilcox a împărtășit declarații tocmai din Constantinopol, arătând „cum Dumnezeu lucrează pentru poporul Său și cum Duhul Domnului este revărsat peste copiii Lui. «Cereți de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară, (…)» (Zaharia 10:1)”.[12]

Redeșteptarea nu s-a oprit în acest moment, ci a continuat să crească în timpul săptămânii de rugăciune, care a avut loc de pe 17 până pe 24 decembrie, în timpul căreia se prezentau în fiecare seară lecturi în bisericile adventiste din zonă. Scriind cu câteva zile înainte de începerea acestora, O. A. Olsen i-a sfătuit pe membrii de pretutindeni „să depună eforturi speciale pentru a se întâlni în această perioadă importantă, dacă este posibil, cu cei de la cea mai apropiată biserică sau grup de păzitori ai Sabatului. Așteptăm să fie revărsate mari binecuvântări de la Domnul peste poporul Său în vremea aceasta”.[13]

În seara de deschidere a săptămânii de rugăciune, prelegerea lui O. A. Olsen, care a fost desemnată și scrisă înainte de luna noiembrie,[14] a fost împărtășită cu adventiștii din întreaga lume. El a atras atenția tuturor cu privire la „ultimele tabere și alte întruniri generale”, care „au demonstrat că solia crește și că este pe punctul de a se răspândi cu putere și că pământul va fi în curând luminat de slava sa”. Astfel, „ei ar trebui să ceară și să aștepte revărsarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu”.[15]*

Pe măsură ce săptămâna de rugăciune s-a apropiat de sfârșit, colegiul de la Battle Creek a ținut ultima întâlnire la capelă înainte de vacanța de iarnă. În timpul orei de rugăciune de dimineață, W. W. Prescott, care se întorsese în campus din călătoriile sale în vest, a fost profund convins că trebuie să facă unele mărturisiri cu privire la anumite aspecte din trecutul său. Stând înaintea studenților, Prescott a citit un scurt pasaj din niște mărturii primite recent: „Începând să plângă chiar în timp ce citea, conștiinciosul Prescott și-a mărturisit deschis reținerea din trecut în a răspunde la «noua lumină» – neprihănirea prin credință.”[16] Deși se pocăise cu un an înainte, pentru că nu fusese atât de deschis în a accepta solia de la Minneapolis, acum a fost impresionat să meargă și mai adânc în pocăința lui.[17]

Prescott a spus ulterior că el nu mai avusese o astfel de experiență: „Un așa simțământ al totalei noastre păcătoșenii, al nenorocirii noastre, al extremei păcătoșenii a păcatului și al nevoii după acel ajutor care vine în urma acceptării lui Hristos și a plinătății Sale, părea că se așezase în inimile tuturor. Personal, nu am mai simțit niciodată o așa oroare a păcatului care m-a cuprins în acea zi, și alții au simțit la fel.” Ca rezultat al mărturisirii cu lacrimi făcută de Prescott, studenții au fost mișcați din nou și, „deși vacanța trebuia să înceapă în acea după-amiază, întâlnirea a continuat până la ora 18”. Au fost mărturisiri atât din partea studenților, cât și a profesorilor, iar „Duhul lui Dumnezeu a fost prezent ca să fie martor al caracterului lucrării”. După o pauză de o oră și jumătate, „mărturisirea și împărtășirea experiențelor au fost reluate, terminându-se la 22:15”. Totuși, Prescott a fost ferm convins că „nu a fost niciun fel de izbucnire fanatică sau ceva care să aducă reproș asupra cauzei lui Dumnezeu. Toți au recunoscut-o ca fiind lucrarea Duhului, care, în timp ce a convins de păcat, a fost totuși un mângâietor”.[18]

După săptămâna de rugăciune, Prescott a scris un raport cu privire la toate evenimentele care se petrecuseră la colegiu și l-a împărțit nu numai angajaților colegiului și facultății de la Battle Creek, ci și educatorilor din întreaga țară. Trimițându-i o copie lui Ellen White în Australia, Prescott s-a bucurat de vremea providențială de reînviorare: „Din toate părțile auzim declarații care arată că Dumnezeu lucrează într-un mod deosebit pentru poporul Său. Curajul nostru se reînnoiește și ne rugăm zilnic pentru ploaie la vremea potrivită.”[19]

Olsen i-a scris, de asemenea, lui Ellen White informând-o cum Domnul lucrase în Battle Creek într-un mod cum nu a mai văzut înainte. „La redacția Review, la sanatoriu și la colegiu, un mare număr de tineri s-a întors la Domnul și a fost convertit.” Totuși, Olsen a declarat foarte limpede, ca Prescott, că „nu a fost acolo nicio exaltare specială, ci o lucrare serioasă și profundă. Biserica a fost, de asemenea, foarte zidită și încurajată. Săptămâna de rugăciune a fost un timp deosebit”.[20]

Alții au avut aceeași părere. M. E. Kellogg a scris că el credea că influența săptămânii de rugăciune, „cu picăturile sale de ploaie târzie”, avea să se extindă „în inimile și în casele multora care vor citi și auzi despre aceasta, până când ploi torențiale sunt turnate peste alții care, în același fel, se pregătesc pentru aceasta”.[21] Doamna Peebles a declarat că „a fost bucurie astăzi în cer printre îngeri” pentru cei eliberați de păcat. „Ultimele tonuri ale mesajului final al milei se aud chiar acum de-a lungul pământului”, a exclamat ea. „Se revarsă mai multe căderi abundente ale ploii târzii.”[22]

Înc-o dată, revărsarea ploii târzii a Duhului Sfânt nu a fost limitată la cei din Battle Creek. R. C. Porter, povestind despre lucrarea sa în statele din New England, a declarat: „Domnul a venit foarte aproape și toate inimile au fost înviorate. Domnul mișcă inimile peste tot în lume. Au început să se vadă picăturile ploii târzii înviorătoare după care am așteptat. Solia începe să crească într-o mare strigare. Acum este timpul optim pentru trezirea din somn.”[23] Totuși, scriind despre întâlnirile săptămânii de rugăciune de la academia din South Lancaster, Porter era, de asemenea, convins că acolo „nu a fost nicio exaltare, ci Duhul Sfânt lucra efectiv ca răspuns la rugăciunile credinței înălțate din inimi credincioase. Aproape toți studenții și-au predat inimile Domnului (…) Cu adevărat a fost bine să fim acolo și, pe măsură ce dulcele Duh al lui Hristos a coborât peste oameni, toate inimile au fost înviorate, iar lauda și recunoștința s-au revărsat înapoi către Dătătorul tuturor darurilor, din inimi care tresăltau de o bucurie negrăită și plină de slavă”.[24]

W. S. Lowry a recunoscut, privitor la întâlnirile din săptămâna de rugăciune din Springville, Tennesse, că „niciodată nu am fost martorul unei asemenea revărsări a Duhului Sfânt, ca aceea de care am avut parte în timpul întregii perioade a întâlnirilor”. Întrunirile sociale care au urmat după fiecare seară au fost din ce în ce mai numeroase și el nu mai văzuse niciodată „o așa deschidere ca cea manifestată din partea tuturor celor prezenți. S-au făcut mărturisiri și sufletele s-au renăscut”.[25]

Scriind din Kalamazoo, Michigan, J. L. Edgar I-a dat slavă Domnului pentru că „într-adevăr, timpul de reînviorare a venit și picăturile ploii târzii cad peste poporul Său”. El a raportat totuși că „a fost doar puțină exaltare”, ci, mai degrabă „un sentiment solemn al nevoii noastre de a-L căuta pe Dumnezeu”. J. W. Collie a scris despre rezultatul săptămânii de rugăciune din Owatonna, Minnesota, confirmând faptul că „Dumnezeu a trimis ploaie târzie la vreme (…) Tați și mame și-au încredințat copiii Domnului și copiii s-au predat ei înșiși lui Dumnezeu”.[26]

Din nou, aceste evenimente uimitoare nu au fost limitate doar la Statele Unite. Pastorul și învățătorul biblic G. B. Starr a relatat din Australia, unde Ellen White, A. G. Daniels și mulți alți lucrători au participat la întâlnirile săptămânii de rugăciune, urmate de întâlnirile anuale ale Conferinței Australia. În Melbourne, „participarea a fost bună, iar lumina și binecuvântarea au fost prezente la întâlniri”, își amintea Starr. „Am experimetat influența dulce și scumpă a Duhului Sfânt.”[27] A. G. Daniells a descris cum Ellen White a vorbit de câteva ori de-a lungul săptămânii, iar, în Sabat, „a vorbit cu mare putere despre îndatoririle timpului prezent (…) Rugăciuni zeloase I-au fost adresate Domnului pentru «ploaia târzie la vremea potrivită». Aceste cereri au fost auzite și multe din binecuvântările Domnului au venit” peste ei[28]. Cam în același timp, G. B. Starr i-a scris lui A. T. Jones, informându-l: „Sora White spune că ne aflăm în timpul ploii târzii încă din timpul întâlnirilor de la Minneapolis.”[29]* O astfel de declarație nu avea decât să confirme ceea ce mulți alții, inclusiv A. T. Jones, concluzionaseră deja.

Din păcate, nu toți s-au bucurat de revărsarea Duhului Sfânt, nici nu au fost de acord cu multele declarații conform cărora ploaia târzie începuse, însoțită de redeșteptare și reformă în atât de multe vieți. Unii dintre aceeași „frați din conducere” din Battle Creek – care aleseseră să nu participe la tabăra de la Michigan cu câteva luni înainte și nu au primit beneficiile „revărsării Duhului Său” – au decis acum că redeșteptarea din Battle Creek a fost rezultatul exaltării, extremismului și fanatismului.[30] Istoricul modern Gilbert Valentine indică faptul că „la momentul redeșteptării studenților la colegiul din Battle Creek în decembrie 1892 era totuși o destul de mare înstrăinare între liderii bisericii. Redeșteptarea de la colegiu, care a fost de proporții dramatice și care a dus la botezul a treizeci de persoane, a fost etichetată ca simplă exaltare de către U. Smith și alții. Aceasta a avut un efect atenuant asupra lucrării”.[31]

J. H. Kellogg, care avea la sanatoriu între șaizeci și șaptezeci de lucrători care mergeau la colegiu, considera că aceasta a fost nimic altceva decât „o perioadă exaltată și senzațională”. El „nu a încurajat același efort” la sanatoriu, pentru că „niciodată nu văzuse rezultate bune din acest fel de lucrare”.[32]

Așa cum a făcut-o după tabăra de la Lansing, Michigan, O. A. Olsen a remarcat cu tristețe față de Ellen White că singurul lucru pe care ar fi fost fericit să îl vadă în plus față de ce a văzut în activitatea de redeșteptare și reformă din miezul lucrării, ar fi fost „mai mulți oameni aflați în poziții de răspundere care să manifeste un interes profund”[33]. Dar Ellen White a fost cea care a explicat motivele pentru un asemenea dezinteres. Într-un articol publicat în 13 decembrie 1892, ea a descris rezultatele înfricoșate ale respingerii luminii:

„În timpul marii strigări a celui de-al treilea înger, cei care au fost, în orice măsură, orbiți de dușman, care nu s-au recuperat pe deplin pe ei înșiși din cursele Satanei, vor fi în pericol, deoarece le va fi dificil să discearnă lumina din cer și vor fi înclinați să accepte falsul. Experiența lor greșită le va influența gândurile, deciziile, propunerile și sfaturile. Dovezile date de Dumnezeu, nu vor fi dovezi pentru cei care și-au orbit ochii alegând mai degrabă întunericul decât lumina. După respingerea luminii, ei vor da naștere la teorii pe care le vor numi «lumină», dar pe care Dumnezeu le numește «scânteile făcute de vreascurile lor», după care își vor ghida pașii.”[34]

Note de subsol

[1]. W. W. Prescott, „The Work at Battle Creek College”, scrisoare către conducerea facultății și angajați, decembrie 1892, în Document File 256, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[2]. Ibidem, Ron Graybill, „A. D. 1892: Revival Comes to Michigan”, Insight, 30 martie 1971, pp. 3-7.

[3]. W. W. Prescott, „The Work at Battle Creek College”, scrisoare către conducerea facultății și angajați, decembrie 1892, în Document File 256, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[4].* Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 19e, 26 octombrie 1892, în Manuscript Releases, vol. 8, p 186. Nu este sigur ce scrisori a primit mai exact doamna Prescott, dar într-o scrisoare ulterioară, profesorul Prescott menționează că materialul a fost scris în 26 octombrie 1892. Dacă a fost o scrisoare adresată doar lui Prescott, aceasta nu mai există. Singura scrisoare care mai există cu acea dată, care este posibil să fi ajuns și la el, este una adresată lui O. A. Olsen, președintele Conferinței Generale, scrisoarea 19e din 1892.

[5]. W. W. Prescott, „The Work at Battle Creek College”, scrisoare către conducerea facultății și angajați, decembrie 1892, în Document File 256, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[6]. W. A. Spicer, comentariu editorial, „The Home Missionary”, decembrie 1892, p. 288.

[7]. Notă editorială, Review and Herald, , decembrie 1892, p. 768.

[8]. Notă editorială, Review and Herald, 13 decembrie 1892, p. 784.

[9]. W. A. Colcord, „The Good Work Spreading”, The Home Missionary, ianuarie 1893, p. 2.

[10]. M. C. Wilcox, „An Interesting Letter”,, Signs of the Times, 6 februarie 1893, p. 221.

[11]. H. W. Reed, „Tennessee River Conference”, Review and Herald, 14 februarie 1893, p. 108.

[12]. M. C. Wilcox, Editorial note, Signs of the Times, 19 decembrie 1892, p. 112.

[13]. O. A. Olsen, „Readings for the Week of Prayer”, Review and Herald, 13 decembrie 1892, p. 780.

[14]. „General Conference Committee Meeting, Tenth Meeting”, 23 marite 1892, în „Transcription of minutes of General Conference Committee, 1892 to 1896”, p. 10, General Conference Archives, Silver Spring, MD.

[15].* O. A. Olsen, „The General Outlook and Survey of the Situation”, lectură pentru Sabat, 17 decembrie 1892, în The Home Missionary Extra, noiembrie 1892, p. 3. Acesta este unul dintre multele exemple care arată că percepția începutului marii strigări și al timpului ploii târzii sosise, înainte de publicarea în Review a articolului lui Ellen White din 22 noiembrie.

[16]. Gilbert M. Valentine, The Shaping of Adventism, p. 30.

[17]. Ellen G. White, „Diary”, Manuscrisul 54, 30 decembrie 1890, în Materialele 1888, p. 787.

[18]. W. W. Prescott, „The Work at Battle Creek College”, decembrie 1892, în Document File 256, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda; Ron Graybill, „A. D. 1892: Revival Comes to Michigan”, Insight, 30 martie 1971, pp. 6-7.

[19]. W. W. Prescott către Ellen G. White, 28 decembrie 1892, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[20]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 decembrie 1892, în dosarul scrisorilor primite de Ellen G. White.

[21]. M. E. Kellogg, „The Work at B. C. College”, Review and Herald, 10 ianuarie 1893, p. 29.

[22]. Doamna E. M. Peebles, „Reflections in the College Chapel Meetings”, Review and Herald, 17 ianuarie 1893, p. 45.

[23]. R. C. Porter, „New England Conference”, Review and Herald, 3 ianuarie 1893, pp. 13-14.

[24]. R. C. Porter, „New England”, raport 2 ianuarie, Review and Herald, 17 ianuarie 1893, p. 43.

[25]. W. S. Lowry, „Tennessee”, raport 1 ianuarie, Review and Herald, 17 ianuarie 1893, p. 43.

[26]. O. A. Olsen, „Reports From the Week of Prayer”, Review and Herald, 31 ianuarie1893, p. 77.

[27]. G. B. Starr, în A. G. Daniells, „The Week of Prayer”, The Bible Echo, 1 februarie 1893, p. 48.

[28]. A. G. Daniells, „The Australian Conference”, The Bible Echo, 1 februarie 1893, p. 42.

[29].* A. T. Jones, „Predica 16”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 24 februarie 1893, p. 377 [cartea poate fi citită în aplicația 1888 Minneapolis – n.ed.] Totuși, George Knight, căutând să respingă evenimentele autentice din 1892 și 1893 și să conchidă că au fost doar rezultatul exaltării, extremismului și fanatismului creat de A. T. Jones și W. W. Prescott, contestă comentariile lui G. B. Starr din Australia:

„Un prim lucru de remarcat este că Ellen White nu a spus că ploaia târzie începuse cu predicarea neprihănirii lui Hristos la Minneapolis. Ea a spus clar că era marea strigare. Oameni ca Jones, Prescott și G. B. Starr au tras concluzia ploii târzii. Această interpretare a fost sprijinită de o confuzie conceptuală între doi termeni, care este încă predominantă între adventiști. Când Starr și alții au citit sau auzit că doamna White a spus că „marea strigare” începuse în 1888, ei, în mod automat, au substituit ploaia târzie ca sinonim. Nu a fost substituirea lui Ellen White, ci a interpreților ei (Angry Saints, pp. 126-128).

Knight susține aceleași lucruri și în altă parte: „A pretins Ellen White că ploaia târzie începuse în 1888 sau în perioada Conferinței Generale de la 1893? Nu din ceea ce cunoaștem din însemnările ei. Pe de altă parte, câțiva predicatori, inclusiv A. T. Jones, G. B. Starr și W. W. Prescott au transformat afirmația ei din noiembrie 1892, că marea strigare începuse, în ideea că ploaia târzie începuse” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 112). Cât despre Jones și Prescott, Knight continuă spunând: „Trebuie să evidențiem din nou că nici Jones, nici Prescott nu erau îndrumători de încredere în ce privește Duhul Sfânt, la momentul întrunirilor din 1893” (Ibidem, p. 128, sublinieri în original).

Dar nu există niciun motiv să ne îndoim de ceea ce G. B. Starr a arătat ca fiind declarația verbală a lui Ellen White, de vreme ce el, prin îndrumarea lui Dumnezeu, lucra personal cu ea în Australia, iar prin felul lucrării sale nu a dat niciun motiv de îndoială. De asemenea, Ellen White urma să confirme validitatea afirmațiilor lui Starr în publicații ulterioare. Ne vom referi mai în amănunt la acest aspect în capitole următoare ale acestei cărți. Deocamdată putem să observăm că, în timp ce Knight pune la îndoială afirmația lui Starr fără nicio dovadă, îl citează nestingherit pe Dan Jones ca o autoritate cu privire la pozițiile lui Ellen White față de legăminte, care erau contrare afirmațiilor ei clare (Angry Saints, pp. 93-94). Mai mult, afirmațiile lui Dan Jones, pe care Knight le citează susținător, au fost făcute pe când Ellen White spunea că el lucra „pentru diavolul” (Materialele 1888, p. 596) și „nu credea în mărturii” (Scrisoarea 86, 1891, nepublicată). Nimic de felul acesta nu a fost vreodată scris de Ellen White despre G. B. Starr. Mai mult despre abordarea lui Dan Jones cu privire la solia și mesagerii de la 1888 și întrebuințarea lui Dan Jones de către Knight, a se vedea cartea lui Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, cap. 15, în mod special nota 60 [Informații despre carte se pot obține la www.zguduireaadventismului.ro – n.ed.]

[30]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 septembrie 1892, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[31]. Gilbert M. Valentine, „William Warren Prescott: Seventh-Day Educator”, disertație la Universitatea Andrews (An Harbor, MI: University Microfilms International, 1982), pp. 147-148.

[32]. J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 264-265.

[33]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 decembrie 1892, în dosarul scrisorilor primite de Ellen G. White.

[34] . Ellen G. White, „Sunați clar din trâmbiță”, Review and Herald, 13 decembrie 1892, în Materialele 1888, p. 1079.