Puțini autori au vândut prima ediție a primei cărți publicate în 6.000 de exemplare! Aceasta a fost experiența lui Ron Duffield cu cartea Întoarcerea ploii târzii, volumul I, o carte de peste 400 de pagini – și aceasta fără ca autorul să facă vreun fel de publicitate comercială!

Evident, ceva din titlu a atras atenția. Și de ce nu? Atât de mulți astăzi așteaptă cu nerăbdare ploaia târzie promisă a Duhului Sfânt – și pe bună dreptate! Din nefericire însă, mulți cred că este îndeajuns doar să ne unim în rugăciune la nivel mondial și Duhul va considera că a sosit timpul să vină cu puterea promisă.

Însă Dumnezeu nu Se joacă cu noi! Ni se spune că ploaia târzie a început să cadă în perioada 1888 – 1895, dar o bună parte din liderii bisericii „i-au opus rezistență”. Știu, este greu de crezut și cu siguranță necesită anumite explicații – toate acestea fiind abordate de Ron în primul volum. Dacă puțini sunt conștienți de modul în care Domnul Isus a fost tratat acum mai bine de 125 de ani chiar de părinții bisericii noastre, este posibil ca astăzi să continuăm să Îl rănim încă prin ignoranța noastră naivă sau voită?

În acest volum, Ron evidențează „ce” anume „a fost întâmpinat cu împotrivire” și cum această opoziție poate să continue chiar în zilele noastre. În câțiva ani de la publicarea cărții Întoarcerea ploii târzii, nu am văzut pe nimeni care să conteste oricare dintre dovezile lui cuprinzătoare cu privire la claritatea a ceea ce a fost predicat/învățat între anii 1888 – 1892 și de ce „ploaia târzie” a întârziat să cadă plecând de la acei ani decisivi.

Rănit în casa celor ce Îl iubeau ne aduce față în față cu realitatea suferințelor divine care s-au intensificat pe parcursul episodului 1888 și a urmărilor acestuia, care continuă chiar până astăzi.

Subtitlul prezentului volum este: „Când se va relua revărsarea ploii târzii care a fost întreruptă?”

Este important să observăm legătura dintre întreruperea ploii târzii și biserica Laodiceea din cartea Apocalipsei.

De ce? Descrierea pe care Domnul o face acestei biserici a zilelor din urmă (Apocalipsa 3:14-22), îi arată pe urmașii declarați ai lui Hristos ca refuzând să Îi deschidă Celui care stă la ușă și bate. Și bate, și bate… deceniu după deceniu…

Laodiceea este satul Potemkin adventist. Pentru sute de ani, „Potemkin” a fost simbolul a ceva ce pare elaborat și impresionant, dar care, de fapt, este lipsit de conținut, de esență. Face parte din literatura rusă, unde Gregory Potemkin, un lider remarcabil al armatei și flotei ruse, a realizat lucruri uimitoare, incluzând înființarea unor așezări false cu locuitori fericiți de-a lungul râului Dniper pentru a o păcăli pe împărăteasa Ecaterina a II-a pe parcursul vizitei acesteia în Crimea din anul 1787. Astfel că „satul Potemkin” a ajuns să simbolizeze orice construcție falsă sau goală, fizică sau figurativă, care are scopul de a ascunde o situație indezirabilă.

Se pare că descrierea pe care Domnul o face bisericii Laodiceea (Apocalipsa 3:5-8) este cel mai bine identificată cu un „sat Potemkin”.

Niciodată în istoria ei, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu a părut mai prosperă, mai calitativă, mai atrăgătoare sau mai plină de succes ca astăzi. Sau condusă de pastori și administratori mai educați din punct de vedere academic ca astăzi. Sau mai recunoscută public, cu o influență majoră în producerea de bărbați și femei sănătoși.

Din punct de vedere teologic, majoritatea membrilor, laici sau clerici, simt că „nu au nevoie de nimic” – de ce acești oameni dragi ar gândi altfel? Au toate versetele care să arate care zi este Sabatul sau unde mergem când murim. Toți folosesc cu ușurință cuvintele potrivite, precum ispășire, neprihănire prin credință, ploaia târzie – și lista este din ce în ce mai lungă. Fiecare dintre ei are un istoric impresionant cu privire la câte întâlniri evanghelistice a participat cu credincioșie!

Cum este posibil ca Domnul nostru să spună: „Cu cât mă uit mai atent, cu atât mai mult Îmi vine să scuip” (unele traduceri spun „să vomit”). Desigur, Domnul nu varsă din gură și nu renunță la laodiceeni. El pur și simplu stă la ușa lor, ca un domn, oricât de stânjenitor ar fi, așteptând ca poporul Său ales să audă – și să audă și mai mult pe măsură ce trec anii.

Ce tablou pus în cuvinte! Dumnezeu încercând să atragă atenția acelei biserici care pare că face totul cum trebuie și este mândră de aceasta! Dar El continuă să bată, deceniu după deceniu, pentru ca unii să Îi deschidă ușa ca El să le poată da cu adevărat pace, adevăr și bucurie plină de entuziasm celor care s-au săturat să fie satisfăcuți în starea de nici fierbinte, nici rece.

Așadar, ce pierd din vedere adventiștii Potemkin? Sau ce le lipsește? În ciuda creșterii numerice accelerate sau a clădirilor impresionante, în ciuda cantității masive de publicații de la diverse case de editură, în ciuda unui sistem de educație de invidiat – de la grădiniță și până la programe de doctorat respectate – în ciuda înmulțirii pastorilor cu grade academice din ce în ce mai avansate, ce ne mai lipsește?

Suntem cumva în pericolul de a ne crea propriul nostru sat Potemkin? Dacă este adevărat că Domnul Isus S-ar fi putut întoarce în secolul al XIX-lea, de ce mai suntem încă aici?

Sau poate că unii au idei mai bune. Cum ar fi să mergem la ușă și să luăm aminte la Cel care ciocăne și care vrea să intre, și să dăm jos fațada de tip Potemkin pe care am ridicat-o atât de admirabil.

Bănuim ce ar vrea să spună? Oh, da, El niciodată nu ne-a lăsat să bâjbâim cu privire la ce vrea să spună încă din grădina Edenului. Ne oferă „aur curățit prin foc”, „haine albe” ca să fim îmbrăcați și „alifie pentru ochi” ca să vedem.

Exact aceasta este ceea ce Ron Duffield întreabă și răspunde, în primul său volum și în acest volum intermediar. Din 1888, adventiștii se bucură de propriul sat Potemkin. Cartea aceasta, împreună cu primul volum și viitorul volum 2, îi va aduce cu siguranță la zi pe noii cititori, cu privire la ceea ce Domnul de la ușă încearcă să le spună adventiștilor în secolul al XXI-lea.

Herbert Edgar Douglass
Yontville, California, iunie 2014