Capitolul 1

Capitolul 1

Descoperirea lui Isus Hristos, adevărata Evanghelie

1 Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi, 2şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către Bisericile Galatiei: 3 Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus Hristos! 4 El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. 5 A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

Primele cinci versete alcătuiesc un salut care conţine întreaga Evanghelie. Dacă n-ar fi o altă porţiune de Scriptură la dispoziţia noastră, aceasta conţine suficient pentru a mântui lumea. Dacă am studia această mică porţiune cu atâta seriozitate, şi am preţui-o atât de mult, ca şi cum n-ar mai fi alta, am vedea credinţa, speranţa şi dragostea noastră infinit întărite. Citind-o, să lăsăm ca galatenii să se piardă din vedere, şi fiecare s-o considere ca vocea lui Dumnezeu, prin apostolul Său, vorbindu-i lui astăzi.

Un „apostol” este o persoană care este trimisă. Încrederea lui este proporţională cu autoritatea celui care îl trimite, şi cu încrederea lui în acea autoritate şi putere. „Acela, pe care L-a trimes Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu”(Ioan 3:34). Aşa era Pavel. El vorbea cu autoritate, şi cuvintele pe care le spunea erau poruncile lui Dumnezeu(1 Corinteni 14:37). Citind această scrisoare, sau oricare alta în Biblie, nu trebuie să ţinem seama de individualitatea şi prejudecăţile scriitorului. Fiecare scriitor îşi păstrează individualitatea, deoarece Dumnezeu alege oameni diferiţi pentru lucrări diferite. Dar în toţi este Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu numai apostolii, ci toţi creștinii, sunt însărcinaţi „să vorbească cuvintele lui Dumnezeu” (1 Petru 4:11). Toţi cei care sunt în Domnul Hristos sunt fiinţe noi, fiind împăcaţi cu Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos; şi tuturor celor care au fost împăcaţi li se dă cuvântul şi lucrarea de împăcare, aşa că ei sunt ambasadori pentru Domnul Hristos, ca şi cum Dumnezeu prin ei, la fel ca prin Domnul Hristos, ar implora oamenii să se împace cu El. (2 Corinteni 5:17-20). Aceasta ar trebui să-i ajute pe cei ce propovăduiesc mesajul lui Dumnezeu, prevenind descurajarea şi frica. Ambasadorii guvernelor lumeşti au autoritate în raport cu puterea regelui sau conducătorului pe care-l reprezintă; dar creştinii îl reprezintă pe Regele regilor şi Domnul domnilor.

Întreaga învăţătură a Evangheliei se bazează pe divinitatea Domnului Hristos. Apostolii şi profeţii erau atât de îmbibaţi cu acest adevăr încât el apare peste tot în scrierile lor. Domnul Isus Hristos este „chipul Dumnezeului celui nevăzut”(Coloseni 1:15). „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui.” (Evrei 1:3). „El a fost la început cu Dumnezeu şi a fost Dumnezeu înainte ca lumea să existe.” (Ioan 1:1;17:5). „El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.” (Coloseni 1:17).

„Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi” sunt legaţi prin termeni de egalitate. „Eu şi Tatăl una suntem”( Ioan 10:30). Ei amândoi stau pe un tron (Evrei 1:3; Apocalips 3:21). Sfatul de pace este între ei amândoi (Zaharia 6:12,13). Domnul Isus a fost Fiul lui Dumnezeu toată viaţa Lui, cu toate că El era din sămânţa lui David în ceea ce priveşte trupul; dar prin învierea din morţi, realizată prin puterea Duhului de sfinţenie, calitatea Sa de fiu a fost demonstrată tuturor (Romani 1:3,4). Această epistolă are aceaşi autoritate ca şi apostolia lui Pavel.

„Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl” - acesta este Cuvântul Domnului, şi de aceea are o putere mai mare decât cuvântul omului. Domnul nu face comerţ cu complimente goale. Cuvântul Lui creează, şi aici avem forma creativă a cuvântului.

Dumnezeu a spus: „Să fie lumină! Şi a fost lumină.” La fel aici, „[Să fie] Har şi pace vouă”, şi aşa este. Dumnezeu a trimis har şi pace, aducând îndreptăţire şi mântuire tuturor oamenilor – chiar şi ţie, oricine ai fi, şi mie. Când citeşti acest al treilea verset, nu-l vei citi ca pe un fel de formă de politeţe sau doar ca pe o salutare trecătoare, ci ca pe Cuvântul creator care-ţi aduce ţie personal toate binecuvântările păcii lui Dumnezeu. Este acelaşi cuvânt pe care Isus L-a spus femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!”. „Du-te în pace.” (Luca 7:48,50).

Acest har şi această pace vin de la Domnul Hristos, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre.” „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.” (Efeseni 4:4). Dar acest har este „harul care este în Hristos Isus.” (2 Timotei 2:1). De aceea ştim că Domnul Hristos Însuşi este dat fiecăruia dintre noi. Faptul că oamenii trăiesc este o dovadă că Domnul Hristos le-a fost dat, pentru că Domnul Hristos este „viaţa”, şi „viaţa” este „lumina oamenilor”. Această viaţă-lumină „luminează pe orice om.” (Ioan 14:6;1:4,9). În Domnul Hristos „toate se ţin” (Coloseni 1:17), şi astfel deoarece Dumnezeu n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, El nu poate face altfel decât ca împreună cu El, fără plată, să ne dea „toate lucrurile.” (Romani 8:32). „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Petru 1:3).

Întregul univers ne este dat în Domnul Hristos, şi plenitudinea puterii care este în el este a noastră pentru a avea victoria asupra păcatului. Dumnezeu consideră fiecare suflet la fel de important ca şi întreaga creaţie. Domnul Hristos a gustat prin har moartea pentru fiecare om, aşa că fiecare om din lume a primit „darul Lui nespus de mare.” (Evrei 2:9; 2 Corinteni 9:15). „Harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi,” chiar tuturor; pentru că „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” (Romani 5:15,18).

Domnul Hristos este dat fiecărui om. De aceea fiecare persoană îl primeşte în întregime. Dragostea lui Dumnezeu cuprinde întreaga lume, dar de asemenea se adresează fiecărui om în parte. Dragostea mamei nu este împărţită între copiii ei, astfel că fiecare dintre ei primeşte o treime, un sfert, sau o cincime din ea; fiecare copil se bucură de întreaga ei afecţiune. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu cu cât dragostea Lui întrece pe cea a oricărei mame! (Isaia 49:15). Domnul Hristos este lumina lumii, Soarele Neprihănirii. Dar lumina nu se împarte la o mulţime de oameni. Dacă o cameră plină de oameni ar fi strălucitor luminată, fiecare persoană primeşte întreaga lumină la fel de mult ca şi cum ar fi singur în cameră. La fel, viaţa Domnului Hristos luminează fiecare om care vine în lume. În fiecare inimă credincioasă Domnul Hristos locuieşte în plinătate. Seamănă o sămânţă şi vei obţine mai multe seminţe, fiecare având la fel de multă viaţă ca şi cea originară.

Hristos ne-a cumpărat

Cât de des auzim pe unii spunând, „Sunt atât de păcătos încât mi-e frică că Dumnezeu nu mă va accepta!” Chiar unii care timp îndelungat au mărturisit a fi creştini, adesea îşi exprimă cu tristeţe dorinţa de a fi siguri că Dumnezeu îi acceptă. Dar Domnul n-a dat nici un motiv pentru astfel de îndoieli. Acceptarea noastră este pentru totdeauna stabilită. Domnul Hristos ne-a cumpărat şi a plătit preţul.

De ce se duce omul la magazin şi cumpără un lucru? Îl doreşte. Dacă el a plătit preţul pentru acel lucru, examinându-l astfel încât ştie ce cumpără, se îngrijorează vânzătorul că acesta nu-l va accepta? Dacă vânzătorul nu livrează bunurile, cumpărătorul va întreba, “De ce nu mi-ai dat ceea ce îmi aparţine? Domnului Hristos nu-i este indiferent dacă-i cedăm Lui sau nu. El tânjeşte cu un dor infinit după sufletele pe care pe care Le-a cumpărat cu sângele Său. „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10). „În El [Hristos] Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii,” şi astfel „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos.” (Efeseni 1:4,6).

De ce S-a dat Domnul Hristos pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre? „Ca să ne smulgă din acest veac rău.” Un anumit om, se spune, era cunoscut pentru firea sa violentă. Adesea el se înfuria foarte tare, dar dădea vina pe oamenii enervanţi cu care trăia. Nimeni, declară el, nu putea face ce era drept între astfel de oameni. Aşa că el s-a hotărât să „părăsească lumea” şi să se facă pustnic. A ales o peşteră în pădure drept casă, departe de orice om. Dimineaţa îşi lua ulciorul şi se ducea la un izvor pentru a-şi procura apa pentru mâncare. Piatra avea muşchi crescuţi pe ea, şi continua curgere a apei o făcea alunecoasă. Când băgă ulciorul în apă, acesta alunecă. Îl puse la loc, şi din nou acesta fu luat de curent. Aceasta s-a repetat de două, trei ori, de fiecare dată ulciorul fiind aşezat la loc cu mai multă putere. În cele din urmă răbdarea pustnicului a ajuns la capăt. Exclamând, „Vei vedea dacă n-o să stai!” el ridică vasul şi îl aşeză cu atâta violenţă că se sparse în bucăţi. Nu era nimeni pe care să dea vina, decât el însuşi, şi a avut bunul simţ să recunoască că nu lumea din jurul lui, ci lumea din el era cea care-l făcea să păcătuiască.

Oriunde mergem, purtăm lumea („acest veac rău”) cu noi. O avem în inimile noastre - o povară grea, zdrobitoare. Vedem că atunci când vrem să facem bine, „răul este lipit” de noi (Romani 7:21). Este prezentă întotdeauna, „acest veac rău,” până când, îndemnaţi de descurajare, strigăm, „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Versul 24). Chiar Domnul Hristos a întâlnit mari ispite în deşert, departe de orice civilizaţie. Toate acestea ne învaţă că pustnicii şi călugării nu sunt în planul lui Dumnezeu. Oamenii lui Dumnezeu sunt sarea pământului; şi sarea trebuie amestecată cu ceea ce este de conservat.

Izbăvirea („să ne smulgă din”) este a noastră. Domnul Hristos a fost trimis ca „să deschidă ochii orbilor, să scoată din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.” (Isaia 42:7). De aceea El strigă către cei înrobiţi „Slobozenie!”. Celor ce sunt legaţi El le spune că porţile închisorii sunt deschise (Isaia 61:1). Tuturor robilor El spune, „Ieşiţi.” (Isaia 49:9). Oricine poate spune dacă vrea, „Ascultă-mă, Doamne, căci sunt robul tău, ... fiul roabei Tale, şi Tu mi-ai desfăcut legăturile.” (Psalm 116:16).

Aceasta este adevărat, fie că o credem sau nu. Suntem robii Domnului, cu toate că s-ar putea să refuzăm cu încăpăţânare să-I slujim. El ne-a cumpărat; şi cumpărându-ne, El a rupt orice legătură care ne oprea să-I slujim. Noi avem victoria asupra lumii, numai de am crede (1 Ioan 5:4; Ioan 16:33). Mesajul adresat nouă este că „robia” noastră „s-a sfârşit” şi că „nelegiuirea” noastră „este ispăşită.” (Isaia 40:2).

Voia lui Dumnezeu

Această izbăvire este „după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl”. Voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră (1 Tesaloniceni 4:3). El vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la o cunoaştere a adevărului (Timotei 2:4). Şi El „face toate după sfatul voiei Sale.” (Efeseni 1:11). „Vrei să predici mântuirea universală?” ar putea cineva întreba. Vrem să predicăm doar ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă – că „harul lui Dumnezeu, care  aduce  mântuire  pentru  toţi  oamenii,  a  fost  arătat.”  (Tit  2:11).  Dumnezeu a  pregătit mântuirea pentru fiecare om, şi i-a dat-o; dar majoritatea o refuză cu dispreţ şi o irosesc. Judecata va descoperi faptul că mântuirea în plinătatea ei a fost dată fiecărui om şi că cei pierduţi, în mod intenţionat au dat cu piciorul averii ce le revine ca drept în urma naşterii.

În consecinţă, voia lui Dumnezeu este ceva de care să ne bucurăm şi nu ceva care să fie doar îndurat. Chiar dacă implică suferinţă, ea este spre binele nostru şi este pregătită să lucreze „pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” (Romani 8:28; 2 Corinteni 4:17). Putem spune împreună cu Domnul Hristos, „vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Psalm 40:8).

Aici este uşurarea pe care o dă cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu. El vrea eliberarea noastră din robia păcatului; de aceea ne putem ruga cu deplină încredere şi cu mulţumiri, pentru că „îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5:14,15).

Slavă lui Dumnezeu pentru această izbăvire! Toată slava este a Lui, fie că omul o recunoaşte sau nu. Slăvindu-L pe El nu înseamnă a-I da ceva, ci a recunoaşte un fapt. Îl slăvim recunoscând că a Lui este puterea. „El ne-a făcut, ai Lui suntem.” (Psalm 100:30).

Puterea şi slava sunt legate, aşa cum vedem din rugăciunea Domnească. Când Domnul Isus prin puterea Sa a schimbat apa în vin, ni se spune că în această minune „El Şi-a arătat slava Sa.” (Ioan 2:11). Aşa că, atunci când spunem că a lui Dumnezeu este slava, noi recunoaştem că toată puterea este de la El. Noi nu ne mântuim singuri, pentru că suntem „fără putere.” Dacă mărturisim că toată slava Îi aparţine lui Dumnezeu, nu ne vom complace în închipuiri îngâmfate sau lăudăroşenii.

Ultima vestire a „evangheliei veşnice”, care anunţă că ceasul judecăţii lui Dumnezeu a venit, are ca mesaj, „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă.” (Apocalips 14:7). De aceea Epistola către Galateni, care-i atribuie Lui „slava”, face cunoscută evanghelia veşnică. Este cu precădere un mesaj pentru zilele sfârşitului. Dacă o studiem şi-i dăm atenţie, putem ajuta grăbind venirea vremii când „pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr.” (Habacuc 2:14).

6 Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. 7 Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. 8 Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! 9Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!

Apostolul intră acum în miezul problemei. Spiritul său pare să fie în flăcări, şi apucând condeiul el scrie aşa cum numai cineva care simte pe inimă povara sufletelor ce se grăbesc către distrugere poate scrie.

Fraţii lui Pavel erau în primejdie de moarte, şi el nu putea să piardă timp cu complimente. El trebuia să ajungă de îndată la subiect în termenii cei mai clari şi mai direcţi.

Cine „cheamă” oamenii? „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtaşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1:9). „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică.” (1 Petru 5:10). „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:39). Cei ce sunt aproape şi cei de departe – aceasta include pe toţi cei ce sunt în lume. Prin urmare Dumnezeu cheamă pe fiecare. (Însă nu toţi răspund!)

Dar s-a referit Pavel la el ca fiind cel care i-a chemat pe fraţii galateni şi de care acum se îndepărtau? Gândindu-ne puţin ne vom convinge de imposibilitatea acestui fapt. Pavel însuşi a spus că apostazia va fi rezultatul încercării oamenilor de a atrage ucenici după ei (Fapte 20:30); el, ca slujitor al Domnului Hristos, ar fi fost ultimul om care să atragă oamenii către el. Cu toate că Dumnezeu foloseşte agenţi umani ca Pavel, totuşi Dumnezeu este Cel care cheamă. Noi suntem numai ambasadori ai Domnului Hristos. Dumnezeu este Cel care imploră oamenii, prin noi, să se împace cu El. Pot fi multe guri, însă este o singură voce.

Separaţi de Dumnezeu

Deoarece galatenii se îndepărtau de Cel Care-i chemase, şi cum Dumnezeu este Cel care cu îndurare cheamă oamenii, este evident că ei îl părăseau pe Domnul. Este un lucru de mică importanţă să te alături sau să părăseşti oameni, dar este o chestiune de importanţă vitală să fii cu Dumnezeu.

Mulţi par să creadă că deoarece ei sunt „membri cu poziţie bună” într-o biserică sau alta, pot fi în siguranţă. Dar singurul lucru demn de a fi considerat este, sunt eu cu Domnul şi merg în adevărul Lui? Dacă cineva este cu Domnul, el îşi va găsi foarte curând locul printre oamenii lui Dumnezeu; pentru că cei care nu sunt oamenii Lui nu vor tolera mult timp printre ei un zelos adept al lui Dumnezeu. Când Barnaba s-a dus în Antiohia, el a rugat credincioșii ca să „rămână cu inima hotărâtă alipiţi de Domnul.” (Vezi Fapte 11:22,23). Acesta era singurul lucru necesar. Dacă facem aceasta, vom găsi cu siguranţă oamenii lui Dumnezeu foarte curând.

Aceia care îl părăseau pe Domnul erau „fără Dumnezeu în lume” în măsura în care se îndepărtau de El. Dar cei care sunt în această stare sunt neamuri, sau păgâni (Efeseni 2:11,12). Prin urmare, galatenii recădeau în păgânism. Nu putea fi altfel; pentru că atunci când un creştin pierde legătura cu Dumnezeu, inevitabil cade înapoi în vechea viaţă din care fusese mântuit. Nu există în lume o stare mai disperată decât de a fi fără Dumnezeu.

„O altă evanghelie”

Cum poate exista „o altă evanghelie”? Adevărata evanghelie este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.” (Romani 1:16). Dumnezeu Însuşi este puterea, şi părăsindu-L pe El înseamnă părăsirea evangheliei lui Hristos.

Tot ceea ce nu aduce mântuire nu se poate numi evanghelie. Acea doctrină ce susţine că nu oferă nimic altceva decât moarte, nu poate fi numită „evanghelie” care înseamnă „veste bună” sau „veste fericită”. O promisiune de moarte nu se potriveşte acestei descrieri. Pentru ca o doctrină falsă să poată trece drept evanghelie, trebuie ca aceasta să pretindă a fi calea vieţii; altfel n-ar putea înşela oamenii. Galatenii au fost seduşi şi îndepărtaţi de Dumnezeu de către ceva ce le-a promis viaţă şi mântuire, dar printr-o altă putere decât cea a lui Dumnezeu. Această evanghelie diferită era numai o evanghelie omenească. O imitaţie nu este nimic. O mască nu este un om. Astfel, această altă evanghelie către care galatenii au fost atraşi, nu era decât o evanghelie pervertită, un fals, o imitaţie, nefiind câtuşi de puţin evanghelia adevărată.

Următoarea întrebare ar fi: care este adevărata evanghelie? Este cea pe care a propovăduit-o Pavel? Sau cea pe care ceilalţi o propovăduiau?

Aşa cum Domnul Isus Hristos este pentru noi puterea lui Dumnezeu şi nu este niciun alt nume în afara numelui Domnului Isus prin care mântuirea poate fi obţinută, la fel nu poate fi decât o singură evanghelie adevărată. Evanghelia pe care Pavel a propovăduit-o galatenilor şi de asemenea corintenilor, „Isus Hristos şi pe El răstignit”, a fost evanghelia vestită lui Enoh, Noe, Avraam, Moise, şi Isaia. „Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43).

Dacă un om, sau chiar un înger din cer, ar predica ceva diferit de ceea ce Pavel şi profeţii au predicat, s-ar afla sub blestem. Nu sunt două etaloane pentru bine şi rău. Acel lucru care aduce un blestem azi ar fi avut acelaşi rezultat acum cinci mii de ani. Calea către mântuire a fost exact aceeaşi în fiecare epocă. Evanghelia predicată lui Avraam (Galateni 3:8) era adevărată, fiindcă îngeri fuseseră trimişi la el; şi profeţii din vechime au propovăduit aceaşi evanghelie (1 Petru 1:11,12). Dacă evanghelia predicată de cei din vechime ar fi fost diferită de cea predicată de Pavel, chiar şi asupra lor ar fi fost „anatema”.

Dar de ce să fie „anatema” asupra cuiva pentru predicarea unei evanghelii diferite? Pentru că el este mijlocul prin care alţii sunt înlănţuiţi în blestem, prin faptul că îi conduce să se încreadă pentru mântuirea lor în ceva ce nu există. Din moment ce galatenii îl părăseau pe Dumnezeu, ei se încredeau într-o presupusă putere omenească, propria lor putere, pentru mântuire. Dar niciun om nu poate mântui pe altul (Psalm 49:7,8); şi „blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul.” (Ieremia 17:5). Cel care conduce pe alţii în blestem trebuie desigur să fie el însuşi blestemat.

„Blestemat să fie cel ce va face pe un orb sa rătăcească pe drum.” (Deuteronom 27:18). Dacă acest lucru este adevărat pentru cel care face să se împiedice un om care este orb din punct de vedere fizic, cu cât mai mult trebuie aplicată celui care face un suflet să se împiedice spre veşnica sa distrugere! Să înşeli oamenii cu o falsă speranţă de mântuire – ce ar putea fi mai rău? Aceasta înseamnă să conduci oamenii să-şi construiască casa deasupra gropii fără fund.

Un înger din cer

Există oare posibilitatea ca „un înger din cer” să predice altceva decât adevărata evanghelie? Cu siguranţă, cu toate că nu ar fi un înger recent venit din cer. „Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii.” (2 Corinteni 11:14,15). Ei sunt cei care vin susţinînd că sunt spiritele celor morţi şi aducând veşti proaspete din ţinuturile de dincolo de mormânt. Ei, în mod invariabil, predică o „altă evanghelie” decât evanghelia Domnului Isus Hristos. Fiţi cu băgare de seamă la ei. „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu.” (1 Ioan 4:1). „La lege şi mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” (Isaia 8:20). Nimeni nu trebuie să se lase înşelat, atâta timp cât are Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, este imposibil  fii înşelat când te ţii de Cuvântul lui Dumnezeu.

10  Caut  eu  oare,  în  clipa  aceasta,  să  capăt  bunăvoinţa  oamenilor,  sau  bunăvoinţa  lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.

În primele trei secole biserica a fost influenţată de păgânism, şi în ciuda reformărilor, încă rămâne mult păgânism. Acesta a fost rezultatul încercării de a căuta „bunăvoinţa oamenilor.” Episcopii au crezut că vor putea câştiga influenţa asupra păgânilor prin relaxarea stricteţii principiilor evangheliei, ceea ce ei au şi făcut. Rezultatul a fost corupţia bisericii.

Dragostea de sine este întotdeauna la baza eforturilor de a împăca şi a place oamenilor. Episcopii doreau (adesea probabil fără a fi conştienţi) să atragă ucenici după ei (Fapte 20:30). Ca să câştige favoarea oamenilor ei au trebuit să se compromită şi să pervertească adevărul.

Aceasta se întâmpla în Galatia. Oamenii perverteau evanghelia. Dar Pavel căuta să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. El era slujitorul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu era singurul căruia el trebuia să-I fie pe plac. Acest principiu este adevărat în orice fel de activitate. Angajaţii care încearcă să placă doar oamenilor nu vor fi angajaţi credincioşi, pentru că ei vor lucra bine numai acolo unde pot fi văzuţi, şi vor desconsidera orice însărcinare ce nu poate fi văzută de ochii inspectorilor. Aşa că Pavel roagă: „Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor...orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul.” (Coloseni 3:22-24).

Există o tendinţă de a toci tăişul adevărului, pentru ca nu cumva să pierdem amabilitatea vreunei persoane bogate sau influente. Câţi nu şi-au înăbuşit convingerea, din frica de a pierde bani sau poziţie! Fiecare dintre noi să ţină minte, „Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fim severi şi nepoliticoşi. Nu înseamnă să jignim în mod intenţionat pe nimeni. Dumnezeu este bun cu cei nerecunoscători şi profani. Noi trebuie să câştigăm suflete, deci trebuie să avem o manieră câştigătoare. Noi trebuie să arătăm cât de atrăgător este Cel iubitor şi răstignit.

11  Fraţilor,  vă  mărturisesc  că  Evanghelia  propovăduită  de  mine,  nu  este  de  obârşie omenească; 12 pentru că, n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.

Un om, şi grija lui nu este să fie pe placul omului, ci numai Domnului Hristos. Acum se vede clar că mesajul pe care el îl purta era în întregime din cer. Prin naştere şi educaţie el era împotriva evangheliei, şi când el a fost convertit, aceasta s-a făcut printr-o voce din cer. Domnul Însuşi I s-a arătat în drumul lui, când sufla ameninţare şi omor împotriva sfinţilor lui Dumnezeu (Fapte 9:1-22).

Nu există două persoane a căror experienţă de convertire să fie la fel, cu toate acestea principiile generale sunt aceleaşi în toţi. De fapt, fiecare trebuie să fie convertit aşa cum Pavel a fost. Rareori experienţa va fi atât de izbitoare; dar dacă este adevărată, trebuie cu siguranţă să fie o descoperire din cer, tot aşa cum a fost pentru Pavel. „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului.” (Isaia 54:13). „Oricine a ascultat pe Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine.” (Ioan 6:45). „Ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva.” (1 Ioan 2:27).

Nu faceţi greşeala de a crede că aceasta anulează necesitatea agentului omenesc în lucrarea evangheliei. Dumnezeu a pus apostoli, profeţi, învăţători, şi pe alţii în biserică (1 Corinteni 12:28); este Duhul lui Dumnezeu care lucrează în  toţi aceştia. Indiferent prin cine aude pentru prima dată cineva adevărul, el trebuie să-l primească ca venind direct din cer. Duhul Sfânt îi ajută, pe cei care vor să facă voia lui Dumnezeu, să discearnă care este adevărul de îndată ce ei îl aud sau îl văd; şi ei îl acceptă, nu datorită autoritaţii omului prin care le-a venit, ci datorită autorităţii Dumnezeului adevărului. Putem fi tot atât de siguri de adevărul pe care îl avem şi-l predicăm cum era şi apostolul Pavel.

Dar întotdeauna când cineva citează numele vreunui cărturar foarte stimat pentru a-şi justifica credinţa, sau pentru a-i da mai multă greutate menţionează numele unei persoane pe care a convins-o, poţi fi sigur că el însuşi nu cunoaşte adevărul despre ceea ce mărturiseşte. Poate fi adevărul, dar el nu ştie personal că este adevărul. Este privilegiul fiecăruia de a cunoaşte adevărul (Ioan 8:31,32). Şi când cineva deţine un adevăr direct de la Dumnezeu, de zece mii de ori zece mii de mari nume ce ar fi în favoarea lui nu adaugă nici greutatea unei pene la autoritatea acestui adevăr, şi nici încrederea lui nu este câtuşi de puţin clătinată dacă toţi oamenii renumiţi de pe pământ ar sta împotriva acestuia.

Descoperirea Domnului Isus Hristos

Observaţi că mesajul lui Pavel nu este pur şi simplu o descoperire de la Domnul Isus Hristos, ci este „descoperirea lui Isus Hristos.” Domnul Hristos nu s-a limitat doar la a-i spune ceva lui Pavel, ci Domnul Isus Hristos S-a descoperit pe El Însuşi lui Pavel. Taina evangheliei este Domnul Hristos în cel care crede, nădejdea slavei (Coloseni 1:25-27). Numai aşa poate fi cunoscut şi făcut cunoscut adevărul lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu stă undeva departe şi stabileşte principii drepte pe care noi să le urmăm; ci se imprimă pe El Însuşi în noi, ne ia în stăpânire atunci când ne predăm Lui, şi Îşi manifestă viaţa Lui în trupul nostru pieritor. Fără această viaţă strălucind, nu poate exista predicarea evangheliei. Domnul Isus a fost descoperit în Pavel pentru ca Pavel să-L propovăduiască între păgâni. El nu trebuia să predice despre Domnul Hristos, ci să-L predice pe Domnul Hristos Însuşi. „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus.” (2 Corinteni 4:5).

Dumnezeu aşteaptă cu nerăbdare să descopere pe Domnul Hristos în fiecare om. Citim despre oameni „care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor,” şi că „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei”, tot aşa cum în tot ce Dumnezeu a făcut „puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui” se văd limpede (Romani 1:18-20). Domnul Hristos este adevărul (Ioan 14:6) şi de asemenea puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:24), şi El este Dumnezeu (Ioan 1:1). De aceea Însuşi Domnul Hristos este adevărul pe care oamenii îl „înăduşe”. El este dumnezeiescul  Cuvânt  al  lui  Dumnezeu,  dat  tuturor  oamenilor,  pentru  ca  ei  să-l  împlinească. (Vezi Deuteronomul 30:14; Romani 10:6-8).

Dar în mulţi oameni Domnul Hristos este atât de „înăduşit” că este dificil să-L distingi. Simplul fapt că ei trăiesc este dovada că Domnul Hristos îi iubeşte şi ar vrea să-i mântuiască. Dar El trebuie să aştepte cu răbdare timpul când ei vor primi Cuvântul şi astfel viaţa Sa desăvârşită să fie manifestată în ei.

Aceasta se poate întâmpla în „oricine vrea” acum, indiferent cât de păcătos şi stricat ar fi el. Dumnezeu are plăcere s-o facă; încetează deci să rezişti.

13 Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religiunea Iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu, şi făceam prăpăd în ea; 14 şi cum eram mai înaintat în religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. 15  Dar când Dumnezeu-care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, - a găsit cu cale 16 să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată n-am întrebat pe nici un om, 17 nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.

De ce persecuta Pavel creștinii cu atâta înverşunare şi încerca să-i distrugă? El ne spune că era pur şi simplu plin de zel pentru tradiţiile strămoşeşti! Înaintea lui Agripa el a spus: „Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret, şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta dela preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine” (Fapte 26:9-11). Pavel credea că tot acest zel nebunesc pentru tradiţiile strămoşeşti era „râvnă pentru Dumnezeu.” (Fapte 22:3).

Pare aproape incredibil ca cineva care mărturiseşte că slujeşte adevăratului Dumnezeu să poată avea idei atât de false despre El încât să creadă că Lui îi place o astfel de slujire; cu toate acestea acest persecutor înrăit şi neobosit al creştinilor spunea ani mai târziu, „Eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta” (Fapte 23:1). Cu toate că încerca să liniştească convingerea crescândă ce punea stăpânire pe el în timp ce era martorul răbdării creştinilor şi auzea mărturiile lor muribunde pentru adevăr, Saul nu-şi înăbuşea intenţionat conştiinţa. Dimpotrivă, el se străduia să-şi păstreze o conştiinţă curată! El fusese atât de mult influenţat de tradiţiile fariseice încât era încredinţat că aceste convingeri nepotrivite trebuie să fi fost sugestiile vreunui spirit rău, datoria lui fiind să le înăbuşe. Aşa că, convingerile Duhului lui Dumnezeu un timp nu l-au făcut decât să-şi înzecească zelul împotriva creştinilor. Dintre toţi oamenii din lume, Saul, fariseul îndreptăţit de sine, n-avea nici o înclinaţie în favoarea creştinismului. El era cu adevărat un tânăr care promitea, la care conducătorii evrei se uitau cu mândrie şi speranţă, crezând că el va avea o contribuţie însemnată restabilind naţiunea şi religia iudaică la măreția ei de odinioară. Un viitor promiţător era înaintea lui Saul din punct de vedere lumesc. Dar lucrurile pe care le considerase un câştig, pe acelea le-a considerat o pierdere, raportate la Domnul Hristos, de dragul Lui acceptând cu bucurie pierderea tuturor lucrurilor (Filipeni 3:7,8)

Dar Iudaismul nu era religia lui Dumnezeu şi a lui Domnului Isus Hristos. Era tradiţie omenească. Mulţi fac o mare greşeală considerând „Iudaismul” religia Vechiului Testament. Vechiul Testament nu învaţă Iudaismul mai  mult decât învaţă Noul Testament Romanismul. Religia Vechiului Testament este religia Domnului Isus Hristos.

Când Pavel era „în religiunea iudeilor”, el nu credea Vechiul Testament, pe care-l citea şi-l asculta zilnic, pentru că nu îl înţelegea; dacă l-ar fi înţeles, el ar fi crezut imediat în Domnul Hristos. „Căci locuitorii din Ierusalim şi mai marii lor n-au cunoscut pe Isus; şi prin faptul că L-au osândit, au împlinit cuvintele proorocilor, care se citesc în fiecare Sabat.” (Fapte 13:27).

Tradiţiile strămoşeşti au dus la încălcarea poruncilor lui Dumnezeu (Matei 15:3). Dumnezeu a spus despre poporul evreu: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” (Matei 15:8,9).

Domnul Isus n-a rostit un cuvânt de condamnare la adresa lui Moise şi a scrierilor lui. El le-a spus evreilor, „Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentrucă el a scris despre Mine.” (Ioan 5:46). Tot ceea ce conducătorii citeau şi porunceau din scrierile lui trebuia urmat; dar exemplul conducătorilor trebuia evitat, pentru că ei nu făceau cum spuneau Scripturile. Domnul Hristos a spus despre ei, „Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.” (Matei 23:4)

Acestea nu erau poruncile lui Dumnezeu, căci „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3); şi poverile nu erau de la Domnul Hristos, pentru că „sarcina” Lui „este uşoară.” (Matei 11:30). Aceşti învăţători ai Iudaismului nici nu prezentau Biblia sau vreo parte din ea noilor convertiţi, nici nu încercau să-i facă să urmeze Scripturile scrise de Moise. Departe de asta! Ei îi îndepărtau de Biblie şi înlocuiau învăţătura ei cu poruncile omeneşti. Aceasta a stârnit spiritul de persecuţie al lui Pavel.

În drumul lui spre Damasc, Saul „sufla încă ameninţarea şi uciderea”, el înainta cu toată autoritatea pentru a prinde şi a băga în închisoare pe toţi creştinii, bărbaţi sau femei, când pe neaşteptate a fost arestat, nu de către mîini omeneşti, ci de covârşitoarea slavă a Domnului. Trei zile mai târziu Domnul a spus lui Anania, când L-a trimis să-i redea vederea lui Pavel, „El este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor.” (Fapte 9:15).

Cu cât timp înainte fusese Saul ales pentru a fi mesagerul Domnului? El însuşi ne spune, „Din pântecele maicii mele”. El nu este primul despre care citim că de la naştere fusese ales pentru lucrarea ce avea s-o facă. Să ne reamintim cazul lui Samson (Judecători 13). Ion Botezătorul a fost numit, şi caracterul şi lucrarea sa au fost descrise cu luni înainte de a se naşte. Domnul I-a spus lui Ieremia: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” (Ieremia 1:5). Regele păgân Cir a fost chemat pe nume cu mai mult de o sută de ani înainte de a se naşte, şi partea lui în lucrarea lui Dumnezeu a fost prezentată (Isaia 44:28;45:1-4).

Acestea nu sunt cazuri izolate. Este la fel de adevărat pentru toţi oamenii ca şi pentru tesaloniceni că Dumnezeu  i-a  ales  „de  la  început...pentru  mântuire  în  sfinţirea  Duhului  şi  credinţa  adevărului.” – (2 Tesaloniceni 2:13). Stă în puterea fiecăruia să facă sigură această chemare. Şi El care „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2:3,4), de asemenea a hotărât fiecărui om lucrarea  ce  o  are  de  făcut (Marcu  13:34).  Aşa  că  El,  care  nu  se  lasă  fără  martori  chiar  din  lumea neînsufleţită, va avea oameni, cea mai înaltă formă a creaţiei Sale, care să dea de bună voie o astfel de mărturie despre El aşa cum poate fi dată numai de către inteligenţa omenească.

Toţi oamenii sunt aleşi pentru a fi martori ai lui Dumnezeu, şi fiecăruia îi este hotărâtă lucrarea. De-a lungul întregii vieţi Duhul se luptă cu fiecare om, pentru a-l determina să se lase folosit în lucrarea la care Dumnezeu l-a chemat. Numai în ziua judecăţii se va vedea ce ocazii minunate au irosit oamenii cu nechibzuinţă. Saul, violentul persecutor, a devenit puternicul apostol. Cine îşi poate închipui cât de mult bine ar fi putut fi făcut de către alţi oameni a căror mare influenţă asupra semenilor lor a fost exersată numai spre rău, dacă şi aceştia ar fi cedat influenţei Duhului Sfânt? Nu toţi pot fi un Pavel; dar adevărul că fiecare, în raport cu abilitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o, este ales şi chemat de Dumnezeu pentru ai fi martor va da vieţii un nou sens.

Ce gând minunat, voios şi în acelaşi timp solemn, inspirat de vederea oamenilor ce-şi urmează drumul lor, este acela că fiecăruia dintre ei Dumnezeu i-a încredinţat spre îndeplinire o lucrare deosebită! Ei sunt toţi slujitori ai Dumnezeului Prea Înalt, fiecare având o însărcinare specială. Ar trebui să fim deosebit de atenţi pentru a nu împiedica pe nimeni în vreun fel în îndeplinirea lucrării hotărâte lui de către cer.

Deoarece Dumnezeu este Cel care încredinţează fiecăruia lucrarea ce trebuie împlinită, fiecare trebuie să-şi primească ordinele de la Dumnezeu şi nu de la oameni. În consecinţă trebuie să ne păzim să dictăm oamenilor în ceea ce priveşte datoria lor. Domnul Le-o poate face clar tot aşa cum ne-o face nouă; şi dacă ei nu-l vor auzi pe El, nu este prea probabil să ne audă pe noi chiar dacă am fi capabili să-i îndreptăm în direcţia cea bună. „Nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ieremia 10:23), cu atât mai puţin să îndrepte paşii altui om.

Întrebând pe om

Pavel s-a suit la Ierusalim după cel puţin 3 ani de la convertirea lui. Apoi a stat numai cincisprezece zile şi a văzut numai pe doi dintre apostoli. Fraţilor le era frică de el şi la început nu voiau să creadă că este ucenic. De aceea este clar că el n-a primit evanghelia de la nici un om.

Avem mult de învăţat din faptul că Pavel n-a întrebat pe nici un om, mai precis, el n-a avut nevoie, deoarece avea Cuvântul personal al Domnului. Dar un asemenea drum ca al lui nu e câtuşi de puţin obişnuit. De exemplu, cineva citeşte ceva în Biblie, şi după aceea trebuie să ceară opinia unui alt om înainte de a îndrăzni să creadă. Dacă niciunul dintre prietenii săi n-o crede, îi este teamă s-o accepte. Dacă preotul, pastorul sau vreun comentariu, aprobă textul în totalitate, atunci este acceptat. „Omul” câştigă împotriva Duhului şi a Cuvântului.

Se poate întâmpla ca porunca să fie atât de clară încât nu există nici o scuză întemeiată pentru a cere lămuriri suplimentare. Întrebarea care urmează este, „Îmi pot permite? Nu va fi acesta un sacrificiu prea mare?  Cel  mai  periculos „om”  pe  care  cineva îl  poate  întreba este  el  însuşi. Nu  este  suficient să  fii independent de ceilalţi; în ceea ce priveşte adevărul omul trebuie să fie independent de el însuşi. „Încrede-te în Domnul din toata inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta.” (Proverbe 3:5).

Un papă este cineva care îndrăzneşte să ocupe locul de sfătuitor care de drept aparţine numai lui Dumnezeu. Omul care se consideră a fi papă urmând propriul lui sfat este la fel de rău ca şi omul care dictează altuia, şi probabilitatea ca el să se rătăcească este mai mare decât a aceluia care urmează un alt papă decât el însuşi. Dacă cineva trebuie să urmeze neapărat un papă, ar fi mai potrivit să-l accepte pe papa de la Roma, pentru că el are mai multă experienţă în a fi papă decât oricine altcineva. Dar nu este nevoie de nici un fel de papă, deoarece avem Cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vorbeşte, lucrul cel mai înţelept este să ascultăm de îndată fără să ne sfătuim nici măcar cu inima noastră. Numele Domnului este „Sfetnic” (Isaia 9:6), şi El este „minunat” în sfat. Ascultă vocea Lui!

 „Îndată”

Pavel n-a pierdut deloc timpul. El credea că slujeşte pe Dumnezeu când persecuta biserica, şi în momentul în care a aflat că greşea el s-a întors cu totul. Când l-a văzut pe Isus din Nazaret, imediat l-a recunoscut ca Domn şi a strigat, „Doamne, ce vrei să fac?” El a fost gata de a porni la lucru în direcţia cea bună, şi asta de îndată. De-ar spune fiecare cu sinceritate, „Mă grăbesc, şi nu preget să păzesc poruncile Tale” (Psalm 119:60). „Alerg pe calea poruncilor Tale căci îmi scoţi inima la larg” (Versul 32).

Pavel spune că Domnul Hristos a fost descoperit în el pentru ca să-L predice neamurilor, aceasta însemnând, păgânilor. În 1 Corinteni 12:2, citim, „Când eraţi păgâni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi, după cum eraţi călăuziţi.” Observaţi că, corintenii erau „Neamuri”; ei au încetat să fie când au devenit creştini!

„Mai întîi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15:14). Şi Iacov s-a referit la credincioşii din Antiohia şi din alte părţi, ca la aceia „dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu” (Versul 19). Poporul lui Dumnezeu este scos dintre neamuri, dar când sunt scoşi, ei încetează a mai fi neamuri. Avraam, tatăl lui Israel, a fost luat dintre păgâni (Iosua 24:2) aşa cum Israel este luat dintre neamuri. Astfel că „tot Israelul va fi mântuit” prin intrarea numărului deplin al neamurilor (Romani 11:25,26).

Domnul dorea convertirea neamurilor acum trei mii de ani la fel de mult cum o doreşte astăzi. Evanghelia le-a fost vestită înainte de prima venire a Domnului Hristos la fel cum a fost şi după. Prin multe căi Domnul S-a făcut cunoscut tuturor popoarelor. Ieremia a fost special ales ca profet al neamurilor, sau păgânilor. „Mai înainte ca să fi ieşit tu din pîntecele ei, eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor” (Ieremia 1:5). Cuvântul ebraic tradus ca „popoare” este de obicei folosit cu sensul de „neamuri”. Nimeni să nu spună că Dumnezeu a restrâns adevărul Său la un singur popor, fie evreu sau neam. „În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă” (Romani 10:12).

Predicarea proaspătului convertit

De îndată ce Pavel a fost convertit, „a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9:20). N-a fost minunat ca de îndată el să fie capabil să predice cu atâta putere? Într- adevar, este minunat că orice om poate predica pe Domnul Hristos. Dar să nu credeţi că Pavel a primit cunoştintele sale pe loc, fără studiu. Aduceţi-vă aminte că toată viaţa el fusese un căutător asiduu al Scripturilor. Pavel, care era mai înaintat în cunoştinţe decât oricare altul de vârsta sa, era la fel de familiarizat cu cuvintele Bibliei după cum un şcolar inteligent este familiarizat cu tabla înmulţirii. Dar mintea sa era orbită de tradiţiile strămoşeşti, care-i fuseseră inoculate în tot acest timp. Orbirea care a venit peste el când lumina a strălucit în jurul lui în drumul către Damasc, era o reprezentare a stării în care se găsea mintea sa; iar solzii care au căzut de pe ochii săi când Anania i-a vorbit, ne demonstrează puterea Cuvântului ce străluceşte dinăuntru către înafară, împrăştiind întunericul tradiţiei.

Putem fi siguri că deoarece predicarea fusese toată viaţa ocupaţia sa, el n-a petrecut toate lunile cât a stat în Arabia în studiu şi contemplare. El, care fusese un persecutor atât de nemilos, primise harul lui Dumnezeu cu atâta abundenţă, încât considera pierdut tot timpul cât nu putea să descopere acel har altora, având în minte un singur gând, „Şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia” (1 Corinteni 9:16). El a predicat în sinagogile din Damasc de îndată ce a fost convertit, înainte de a merge în Arabia. Aşa că este firesc să tragem concluzia că el a predicat evanghelia arabilor. El a putut să predice acolo fără opoziţia pe care întotdeauna a întâmpinat-o din partea evreilor, şi de aceea lucrarea aceasta nu-i împiedica foarte mult meditaţia asupra noilor orizonturi ce se deschideau înaintea lui.

18 După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa, şi am rămas la el cincisprezece zile. 19 Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli, decât pe Iacov fratele Domnului. 20 În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu nu mint. 21 După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. 22  Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudea. 23 Ele auzeau doar spunîndu-se:”Cel ce ne prigonea odinioară, acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară.” 24 Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea.”

Nimeni să nu se uite la nici un împotrivitor al evangheliei ca fiind fără speranţă. Cei care se opun trebuie să fie instruiţi cu blândeţe, căci cine ştie dacă Dumnezeu nu le va da pocăinţa prin acceptarea adevărului?

Cineva ar fi putut spune despre Pavel, „El şi-a avut lumina tot atât de clar pe cât o poate avea un om. A avut toate ocaziile; el nu a auzit numai mărturia inspirată a lui Ştefan, ci a auzit mărturiile de moarte ale multor martiri. El este un nenorocit împietrit de la care este inutil să aştepţi ceva bun.” Cu toate acestea, acelaşi Pavel a devenit cel mai mare predicator al evangheliei după cum fusese cel mai înverşunat persecutor.

Cunoaşteţi vreun înverşunat împotrivitor al adevărului? Nu vă luptaţi cu el, şi nu-l mustraţi. Lăsaţi-i lui singur toată amărăciunea şi cearta, în timp ce vă ţineţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de rugăciune. S-ar putea să nu treacă mult până când Dumnezeu care este hulit acum sa fie slăvit prin el.

Slăvind pe Dumnezeu

Cât de deosebit era cazul lui Pavel de al acelora cărora le-a spus, „Din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri” (Romani 2:24). Cu toate că toţi cei care mărturisesc a fi ucenici ai lui Dumnezeu ar trebui să fie mijloace prin care numele Său să fie slăvit, mulţi dintre aceştia îl fac să fie hulit. Cum putem face ca numele Său să fie slăvit? „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:16).