Capitolul 2

Capitolul 2

Trăind prin credinţa lui Hristos

Mulţi citesc această cărticică nu din curiozitate, pentru a vedea ce gândeşte o altă persoană despre epistola către Galateni, ci cu scopul de a găsi un ajutor real în înţelegerea acestei mult discutate porţiuni din Scripturi. Aş vrea să discutăm puţin înainte de a merge mai departe.

Fiecare porţiune de Scriptură este legată de oricare altă porţiune; atunci când căpătăm o înţelegere mai profundă cu privire la un subiect, această nouă lumină pătrunde în noi şi asimilând-o ne ajută în căutarea noastră pentru mai mult adevăr, tot aşa cum fiecare bucăţică de mâncare pe care o mâncăm şi o asimilăm ne ajută pentru a ne câştiga pâinea de fiecare zi. Deci, dacă pornim în direcţia cea bună cu studiul epistolei către Galateni, vom avea o uşă larg deschisă către întreaga Biblie.

Calea cunoaşterii este atât de simplă încât mulţi o dispreţuiesc. Este o cale împărătească, deschisă tuturor: „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune, şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere, dacă vei cere înţelepciune..., dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege..., Căci Domnul dă înţelepciune” (Proverbe 2:1-6).

Dumnezeu S-a arătat într-un vis lui Solomon promiţând să-i dea înţelepciune; dar înţelepciunea nu i-a venit prin visuri trândave. Solomon nu s-a culcat şi apoi când s-a trezit a constatat că este cel mai înţelept om ce a trăit vreodată. El îşi dorea înţelepciunea atât de mult încât e adevărat că se gândea şi noaptea în vis la ea, dar lucra ziua pentru a o dobândi.

Dacă vrei să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu, studiază-l. Nici un om de pe pîmânt nu poate să-ţi dea cunoştinţele sale. Cineva te poate ajuta astfel încât să nu-ţi ia atât de mult cât i-a luat lui; îţi poate arăta cum şi unde să cauţi; dar adevărata cunoaştere fiecare şi-o dobândeşte singur. Când ai mers pe un drum de o mie de ori, îi şti fiecare cotitură şi ţi-l poţi imagina în întregime. Aşa că după ce ai studiat o porţiune de Scriptură în repetate rânduri, în cele din urmă vei putea s-o vizualizezi în întregime, şi fiecare verset separat, într-o clipită. Şi când vei putea face asta, vei vedea în ea ceea ce nimeni altcineva pe acest pământ nu poate să-ţi spună.

1 După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. 2 M-am suit în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. 4 Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era Grec, n-a fost silit să se taie împrejur.

„După patrusprezece ani,” urmând cursul normal al relatării, înseamnă patrusprezece ani dupa vizita din Galateni 1:18, care a fost la trei ani după convertirea lui Pavel. Prin urmare această vizită a avut loc şaptesprezece ani după convertirea sa, sau prin anul 51 era noastră, care coincide cu adunarea de la Ierusalim înregistrată în Fapte 15. Cu acea adunare, cu lucrurile care au condus la ea şi care au rezultat din ea se ocupă capitolul al doilea din Galateni.

În primul capitol ni se spune că unii tulburau fraţii pervertind evanghelia lui Hristos, prezentând o evanghelie falsă şi pretinzând că era cea adevărată. În Fapte 15:1 citim despre „Câţiva oameni, veniţi din Iudea, învăţau pe oameni şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” Această „altă Evanghelie”, care nu era „alta”, deoarece e numai una, era prezentată fraţilor ca adevărata evanghelie.

Pavel şi Barnaba n-au vrut să acorde nici cea mai mică şansă ca noua învăţătură să prindă rădăcini, ci i s- au împotrivit „pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Galateni 2:5). Apostolii „au avut un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite” (Fapte 15:2). Controversa era între adevărata evanghelie şi un fals.

O negare a lui Hristos

Dacă aruncăm o privire la experienţa bisericii din Antiohia, unde această nouă evanghelie a fost introdusă, vom observa că ea a negat în cea mai directă manieră puterea lui Hristos de a mântui.

Evanghelia le-a fost adusă prima dată de către fraţii împrăştiaţi de persecuţia ce a avut loc după moartea lui Ştefan. Aceşti fraţi au venit în Antiohia „şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era profeţi şi învăţători, în timp ce slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt i-a convins să „pună deoparte” pe Barnaba şi Saul pentru lucrarea la care El îi chemase (Fapte 13:1-3). Biserica de acolo avusese multe experienţe în lucrurile privitoare la Dumnezeu. Ei îl cunoşteau pe Domnul şi vocea Duhului Sfânt.

Şi acum, după toate acestea, aceşti oameni spuneau, „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după legea lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” Asta era ca şi cum ai spune, Toată credinţa voastră în Domnul Hristos, şi toată mărturia Duhului, nu înseamnă nimic fără semnul tăierii împrejur. Semnul tăierii împrejur fără credinţă fusese înălţat deasupra credinţei în Hristos fără nici un semn exterior. Noua „evanghelie” era un atac direct asupra adevăratei evanghelii, şi o clară negare a Domnului Hristos.

Nu este de mirare că Pavel categoriseşte pe cei care s-au „strecurat înăuntru” (versiunea daneză) cu această învăţătură drept „fraţi mincinoşi”:

  4 Din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pîndească slobozenia, pe care o avem în Hristos Isus, cu gînd să ne aducă la robie;  5 noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nici o clipă măcar, pentruca adevărul Evangheliei să rămînă cu voi.

În capitolul unu Pavel a spus că aceşti fraţi mincinoşi „vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” (Versul 7). În scrisoarea lor către biserici, apostolii şi prezbiterii spuneau despre aceşti oameni, „Am auzit că unii, plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au turburat prin vorbirile lor, şi v-au zdruncinat sufletele” (Fapte 15:24).

De-a lungul timpului au fost mulţi ca aceştia. Atât de vicioasă era această lucrare încât apostolul a spus despre oricine ar face-o, asupra lui „Să fie anatema!” (Galateni 1:8,9). Aceşti predicatori căutau în mod deliberat să submineze evanghelia Domnului Hristos şi astfel să distrugă credincioşii.

Aceşti fraţi mincinoşi spuseseră, „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după legea lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” (În mod literal, nu aveţi putere pentru a fi mântuiţi.) Ei au făcut din mântuire doar un lucru omenesc, rezultând numai din puterea omenească. Ei nu ştiau ce însemnă de fapt tăierea împrejur: „Iudeu nu este acela care se arată pe afară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:28,29).

S-a întâmplat, după ce Avraam a crezut pe Dumnezeu, ca el să asculte de Sara în loc de Dumnezeu căutând să împlinească făgăduinţele lui Dumnezeu prin puterea trupului său (Vezi Geneza 16). Rezultatul a fost un eşec - un sclav în loc de un moştenitor. Apoi Dumnezeu I s-a arătat din nou, rugându-l să meargă înaintea Sa cu toata inima, repetând legământul Său. Ca o aducere aminte a eşecului său şi a faptului că, „carnea nu foloseşte la nimic,” Avraam a primit semnul tăierii împrejur, o tăiere a cărnii. Aceasta a fost pentru a arăta că deoarece în carne „nimic bun nu locuieşte”, făgăduinţele lui Dumnezeu pot fi realizate numai prin dezbrăcarea de trupul păcatelor firii pământeşti, prin Duhul. „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, cari slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, cari ne lăudăm în Hristos Isus, şi cari nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti” (Filipeni 3:3).

Avraam deci a fost cu adevărat tăiat împrejur când a primit Duhul prin credinţa în Dumnezeu. „Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă când era netăiat împrejur” (Romani 4:11). Tăierea împrejur exterioară n-a fost niciodată mai mult decât un semn al adevăratei tăieri împrejur a inimii. Când aceasta lipsea, semnul era o înşelătorie; dar când adevărata tăiere împrejur era prezentă, se putea renunţa la semn. Avraam este „Tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur” (Romani 4:11). „Fraţii mincinoşi” înlocuiau adevărul cu simbolul lipsit de orice conţinut. Pentru ei, coaja nucii fără miez conta mai mult decât miezul fără coajă.

Isus a spus, „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63). Oamenii din Antiohia şi Galatia crezuseră în Domnul Hristos pentru mântuire; acum erau unii care căutau să-i facă să se încreadă în carne. Ei nu le-au spus că sunt liberi să păcătuiască. O, nu!; ei le- au spus că trebuie să ţină legea! Totuşi trebuiau s-o facă ei înşişi; ei trebuiau să devină neprihăniţi fără Domnul Isus Hristos. Tăierea împrejur stătea ca semn pentru ţinerea legii. Dar adevărata tăiere împrejur era legea scrisă în inimă prin Duhul; şi aceşti „fraţi” mincinoşi vroiau să facă pe credincioşi să se încreadă în forma exterioară a tăierii împrejur ca înlocuitor pentru lucrarea Duhului. Lucrul care fusese dat ca semn pentru îndreptăţirea prin credinţă a devenit numai un semn al propriei îndreptăţiri. „Fraţii” mincinoşi ar fi vrut să-i vadă tăiaţi împrejur pentru îndreptăţire şi mântuire; dar „prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea” (Romani 10:10). Şi „tot ce nu vine din încredinţare este păcat” (Romani 14:23). De aceea, toate eforturile oamenilor de a ţine legea lui Dumnezeu prin puterea lor, indiferent cât de serioşi şi sinceri ar fi ei, nu pot avea ca rezultat altceva decât imperfecţiunea - păcatul.

Când problema a fost pusă la Ierusalim, Petru a spus celor care ar fi vrut ca oamenii să fie îndreptăţiţi prin faptele lor în loc de a fi îndreptăţiţi prin credinţă în Hristos, „Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneti pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?” (Fapte 15:10).

Acest jug era un jug de robie, după cum arată cuvintele lui Pavel care spune că „fraţii” mincinoşi s-au furişat printre noi „ca să pândească slobozenia, pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie.” (Galateni 2:4). Hristos oferă eliberarea din păcat. Viaţa Lui este „legea desăvârşită, care este legea slobozeniei.” „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20), dar nu slobozenia din păcat. „Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12) pentru că dă cunoştinţa păcatului condamnându-l. Este un indicator care arată calea dar numai Isus Hristos ne poate face să mergem pe ea, pentru că El este calea. Păcatul este robie. Numai cei care ţin poruncile lui Dumnezeu sunt liberi (Psalm 119:45); şi poruncile pot fi ţinute numai prin credinţa în Domnul Hristos (Romani 8:3,4).

Prin urmare, oricine face pe oameni să se încreadă în lege pentru îndreptăţire fără Domnul Hristos, pur şi simplu îi pune în jug şi îi înrobeşte. Când un om condamnat de către lege este aruncat în închisoare, el nu poate fi eliberat din lanţurile lui de către legea care-l ţine acolo. Dar aceasta nu este deloc vina legii. Tocmai pentru că este o lege bună, nu poate spune că un om vinovat este nevinovat.

Apostolul spune că a respins învăţătura falsă ce acum rătăcea pe fraţii galateni „pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.” Este mai mult decât evident că această epistolă nu conţine nimic altceva decât evanghelia în cea mai puternică formă de exprimare. Mulţi au înţeles-o greşit şi n-au avut nici un câştig din ea pentru că au crezut că este numai o contribuţie la „eforturile în legătură cu legea” împotriva cărora Pavel însuşi a avertizat pe fraţi.

6 Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva - orice ar fi fost ei, nu-mi pasă:Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor - aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adaus nimic. 7 Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur.

În Fapte ni se spune că în Antiohia s-a hotărât ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva să se suie la Ierusalim pentru această problemă. Dar Pavel spune că s-a suit „în urma unei descoperiri.” (Galateni 2:2). El nu s-a suit pur şi simplu datorită recomandării lor, ci acelaşi Duh l-a mişcat şi pe el şi pe ei. El nu s-a suit ca să înveţe adevărul evangheliei, ci ca să-i păstreze puritatea; nu ca să afle ce este cu adevărat evanghelia, ci ca să le spună ce a predicat el printre păgâni. Cei care erau importanţi în adunare nu i-au dat nimic. El nu primise evanghelia de la nici un om, şi nu avea nevoie de mărturia nimănui ca să ştie că era adevărată. Când Dumnezeu vorbeşte, aprobarea unui om este o impertinenţă. Domnul ştia că fraţii din Ierusalim au nevoie de mărturia lui, şi noii convertiţi aveau nevoie să ştie că aceia pe care Dumnezeu i-a trimis, spun cuvintele lui Dumnezeu, şi prin urmare toţi spun acelaşi lucru. Ei aveau nevoie de asigurarea că aşa cum ei se întorseseră de la „mulţi dumnezei” pentru a sluji singurului Dumnezeu, adevărul este de asemenea unul singur, şi că este numai o singură evanghelie pentru toţi oamenii.

Evanghelia nu este magie

Nu există nimic în lumea aceasta care să poată acorda har şi îndreptăţire oamenilor, şi omul nu poate face absolut nimic care să aducă mântuire. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, nu puterea omului. Orice învăţătură care conduce omul să se încreadă într-un obiect, fie că este o imagine, o pictură, sau orice altceva, sau să se încreadă pentru mântuire în lucrarea sau efortul propriu, chiar dacă acel efort este direcţionat către cel mai merituos obiect, este o pervertire a adevărului evangheliei - o evanghelie falsă. Nu există în biserica Domnului Hristos nici un fel de „sacramente” care printr-un fel de lucrare magică să confere har special primitorului; dar sunt fapte pe care un om care crede în Domnul Isus Hristos, şi care astfel este îndreptăţit şi mântuit, le poate face ca o expresie a credinţei sale. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10). Acesta este „adevărul evangheliei”, pe care l-a apărat Pavel. Este evanghelia pentru toate timpurile.

Nici un monopol al adevărului

Nu există nici un om sau grup de oameni pe pământ care să deţină monopolul adevărului - un stoc, ca să spunem aşa, astfel că oricine-l doreşte să trebuiască să meargă la ei. Adevărul este independent de oameni. Adevărul este de la Dumnezeu; pentru că Domnul Hristos, care este strălucirea slavei Sale şi întipărirea Fiinţei Lui (Evrei 1:3), este adevărul (Ioan 14:6). Oricine primeşte adevărul trebuie să-l primească de la Dumnezeu şi nu de la vreun om, tot aşa cum Pavel a primit evanghelia. Dumnezeu poate folosi şi foloseşte oameni ca instrumente sau canale, dar El singur este Cel care dă. Nici numele, nici numărul nu au nimic de a face în stabilirea adevărului. Nu este mai puternic nici nu este acceptat mai repede când este prezentat de zece mii de prinţi decât atunci când este susţinut de un singur şi umil lucrător. Şi nu avem motiv să credem că probabilitatea ca zece mii de oameni să deţină adevărul ar fi mai mare decât cea ca unul singur să-l aibe. Fiecare om de pe pământ poate fi posesorul a tot atât de mult adevăr pe cât este gata să folosească, şi nu mai mult (Vezi Ioan 7:17; 12:35, 36). Cel care se comportă ca un papă, fiind încredinţat că deţine un monopol asupra adevărului şi obligând oamenii să vină la el pentru a-l obţine, oferindu-l într-un loc şi refuzându-l într-altul, pierde tot adevărul pe care l-a avut vreodată (dacă într-adevăr a avut ceva vreodată). Adevărul şi atitudinea de papă nu pot exista împreună; nici un papă, sau om cu o atitudine de papă, nu are adevărul. De îndată ce un om primeşte adevărul, el încetează să mai fie un papă. Dacă papa de la Roma s-ar converti şi ar deveni un ucenic al lui Hristos, chiar în acel moment el ar renunţa la scaunul papal.

După cum nu este nici un om care să aibă un monopol al adevărului, tot aşa nu este nici un loc unde omul să trebuiască să meargă pentru a găsi adevărul. Credincioșii din Antiohia n-aveau nevoie să meargă la Ierusalim ca să înveţe adevărul sau ca să se convingă de autenticitatea lui. Faptul că adevărul a fost vestit pentru prima dată într-un anumit loc nu dovedeşte că acesta poate fi găsit numai acolo, şi nici măcar că ar fi acolo. De fapt, ultimul loc din lume unde ai putea merge aşteptând să găseşti sau să înveţi adevărul sunt oraşele unde evanghelia a fost vestită în primele secole după Hristos, cum ar fi Ierusalim, Antiohia, Roma, sau Alexandria.

Papalitatea s-a ridicat în parte datorită acestui fapt. Se presupunea că locurile unde apostolii, sau unii dintre ei, au predicat ar avea adevărul pur şi că toţi oamenii trebuie să-l cunoască în acel loc. De asemenea se presupunea că locuitorii unui oraş trebuie să ştie mai mult despre el decât oamenii de la ţară sau din sate. Aşa că, dintre toţi episcopii, care erau egali la început, curând s-a ajuns ca „episcopii de ţară” (chorepiscopoi) să fie consideraţi inferiori celor care oficiau în oraşe. După răspândirea acestei convingeri, următorul pas a fost în mod normal o luptă între episcopii de oraş pentru a vedea care este cel mai mare; şi lupta nesfântă a continuat până când Roma a câştigat râvnitul loc al puterii.

Dar Domnul Isus s-a născut în Betleem, un loc care era „mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda” (Mica 5:2), şi aproape toată viaţa Sa a trăit într-un orăşel cu o reputaţie atât de proastă încât un om în care nu se găsea nici un vicleşug a spus, „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Vezi Ioan 1:45-47). Mai târziu, Domnul Isus a locuit în bogatul oraş Capernaum, dar El a fost întotdeauna cunoscut ca “Isus din Nazaret.” Cerul nu este mai îndepărtat de cel mai mic sat sau chiar de cea mai mică şi singuratică colibă din câmpie decât este de cel mai mare oraş sau palatul episcopului. Şi Dumnezeu, „Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este vecinică, şi al cărui Nume este sfânt,” locuieşte cu cel cu un spirit pocăit şi umil (Isaia 57:15).

Aparenţele nu sunt nimic

Dumnezeu se uită la ceea ce este omul, nu la reputaţia sa. Reputaţia sa depinde în mare măsură de ochii celor care-l privesc; ceea ce omul este arată măsura în care puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu sunt în el. Nu poziţia este cea care dă autoritate, ci autoritatea este cea care dă dreptul la adevărata poziţie. Mulţi oameni săraci şi umili pe acest pamânt, care nu au nici un titlu oficial adăugat la numele lor, au ocupat o poziţie mai înaltă şi de mai mare autoritate decât a tuturor regilor de pe pământ. Autoritatea este prezenţa nestingherită în suflet a lui Dumnezeu.

8 căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi  din mine apostolul Neamurilor,

Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi activ (Evrei 4:12). În orice activitate evanghelistică, dacă se realizează ceva, aceasta se datorează în întregime lui Dumnezeu. Domnul Isus „umbla din loc în loc, făcea bine,” „căci Dumnezeu era cu El.” (Fapte 10:38). El Însuşi a spus, „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi.” (Ioan 5:30). „Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” (Ioan 14:10). De aceea Petru a vorbit despre El ca fiind un „om adeverit de Dumnezeu” „prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a facut Dumnezeu prin El.” (Fapte 2:22). Ucenicul nu este mai mare decât stăpânul său. De aceea, Pavel şi Barnaba, la întâlnirea de la Ierusalim, au spus „toate semnele şi minunile, pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor.”(Fapte 15:12). Pavel a declarat că el a lucrat ca să „înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus” „şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu putere în mine.” (Coloseni 1:28,29). Cel mai umil dintre credincioşi poate avea această putere, „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2:13). Numele Domnului Isus este Emanuel, „Dumnezeu este cu noi.” Dumnezeu fiind cu Domnul Isus a făcut ca El să umble din loc în loc făcând bine. El este neschimbat; de aceea, dacă îl avem cu adevărat pe Domnul Isus, Dumnezeu cu noi, la fel vom umbla şi noi făcând bine.

9 și când au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, cari sunt priviţi ca stâlpi, mi- au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur. 10 Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac.

Fraţii din Ierusalim au demonstrat legătura lor cu Dumnezeu prin faptul că „au cunoscut harul” care-i „fusese dat” lui Pavel. Aceia care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu întotdeauna vor „cunoaşte” de îndată lucrarea Duhului în alţii. Cea mai sigură dovadă că cineva nu ştie personal nimic despre Duhul este că el nu poate recunoaşte lucrarea Lui. Ceilalţi apostoli aveau Duhul Sfânt, şi ei au cunoscut că Dumnezeu îl alesese pe Pavel pentru o lucrare deosebită printre neamuri; şi, cu toate că metoda lui de lucru era diferită de a lor, pentru că Dumnezeu îi dăduse daruri deosebite pentru lucrarea sa deosebită, ei i-au dat fără vreo condiţie mâna dreaptă de însoţire, cerându-i numai să-şi aducă aminte de săracii dintre poporul său; „şi chiar aşa am şi căutat să fac.”

Unitate perfectă

Să ne amintim că nu era nici o deosebire de opinie, nici între apostoli, nici în biserică, cu privire la ceea ce este evanghelia. Erau „fraţi” mincinoşi, este adevărat; dar pentru că erau mincinoşi, ei nu făceau parte din biserică, trupul lui Hristos, care este adevărul. Mulţi creştini declaraţi, oameni sinceri, cred că este aproape necesar ca să existe opinii diferite în biserică. „Nu toţi pot vedea la fel”, este părerea multora. Aşa că, ei citesc în mod greşit Efeseni 4:13, ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi dat daruri „până vom ajunge toţi la unirea credinţei.” Ceea ce Cuvântul învaţă este că în „unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”, noi toţi ajungem „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” Este „o singură credinţă” (Versetul 5), credinţa lui Isus, aşa cum este un singur Domn; şi cei care nu au acea credinţă în mod sigur nu-L au pe Domnul Hristos.

Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, şi Cuvântul lui Dumnezeu este lumină; nimeni, cu excepţia orbului, n-are vreo dificultate în a vedea o lumină strălucitoare. Faptul că un om n-a văzut niciodată în viaţa sa nici o altă lumină, cu excepţia celei de lumânare, nu-l împiedică câtuşi de puţin să recunoască de îndată că lumina de la un bec electric este lumină. Există, bineînţeles, diferite grade de cunoaştere, dar nici o neînţelegere între cei de diferite grade. Adevărul este unul singur.

11 Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. 12 În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. 13 Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.

Nu trebuie să amplificăm sau să ne concentrăm prea mult asupra greşelilor lui Petru sau ale oricarui alt om bun. Asta nu ne ajută. Dar trebuie să luăm în considerare dovezile covârşitoare că Petru n-a fost niciodată considerat „prinţul apostolilor”, şi că el niciodată n-a fost şi nici nu s-a considerat a fi papă. Imaginaţi-vă un preot, episcop, sau cardinal împotrivindu-se papei într-o adunare publică!

Dar Petru a greşit cu privire la un punct vital de doctrină, pentru că el nu era infailibil. El, ca un creştin sincer şi umil ce era, a acceptat cu umilinţă admonestarea lui Pavel. Dacă ar exista un cap omenesc al bisericii, acesta în mod normal ar fi Pavel în locul lui Petru, aşa cum reiese din întreaga întâmplare. Pavel a fost trimis la neamuri, şi Petru la evrei; dar evreii erau numai o mică parte din biserică; cei convertiţi dintre neamuri curând i- au depăşit ca număr, astfel că evreii abia se vedeau. Toţi aceşti creştini erau în mare măsură rodul muncii lui Pavel, şi ei în mod normal se uitau mai mult la el decât la ceilalţi, aşa că Pavel putea spune că asupra lui cădea zilnic „grija pentru toate Bisericile.” (2 Corinteni 11:28). Dar nici un om nu este infailibil, şi Pavel însuşi n-a susţinut aceasta. Cel mai important om din biserica lui Hristos n-are nici o putere asupra celui mai slab. Domnul Isus a spus, „Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.” (Matei 23:8). Şi Petru ne-a admonestat, „Fiţi supuşi unul altuia.” 1 Petru 5:5 (traducere din limba engleză, KJV).

Când Petru s-a dus la adunarea de la Ierusalim, el a relatat felul în care neamurile au primit evanghelia prin predicarea sa: „Şi Dumnezeu care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă.” (Fapte 15:9). De ce? Pentru că, cunoscând inimile, El ştia că „toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu,” astfel că nu este nici o altă cale decât ca toţi să fie „socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” (Romani 8:23,24). Cu toate acestea, după ce Domnul i-a arătat acest lucru - după ce a predicat neamurilor, şi după ce a fost martor la acordarea darului Duhului Sfânt lor la fel ca şi credincioşilor evrei; după ce a mâncat cu cei convertiţi dintre neamuri, susţinându-şi hotărât poziţia; după ce a dat o mărturie clară adunării, că Dumnezeu n-a făcut nici o deosebire între evrei şi neamuri; şi chiar imediat după ce el însuşi n-a făcut nici o deosebire - Petru brusc, odată cu venirea „unora”, despre care el credea că n-ar aproba o asemenea libertate, a început să facă o deosebire! „S-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur.” Aceasta era, aşa cum spune Pavel, „făţărnicie,” şi nu numai că era o greşeală, dar în acelaşi timp ar fi încurcat şi rătăcit pe ucenici. A fost frica, nu credinţa, cea care pentru o clipă l-a stăpânit pe Petru.

Contrar adevărului Evangheliei

Un val de frică pare să fi trecut peste credincioşii evrei, pentru că „împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în lanţul făţărniciei lor.” Desigur, ei nu umblau „drept după adevărul Evangheliei” (Versetul 14); dar vina lor împotriva adevărului evangheliei nu era doar făţărnicia. În condiţiile respective aceasta era o negare publică a Domnului Hristos, după cum mai înainte Petru, datorită fricii ce dintr-odată l-a cuprins, se făcuse vinovat de acelaşi lucru. Noi toţi am fost adesea vinovaţi de acelaşi păcat pentru a ne permite să judecăm; putem numai să observăm faptul şi consecinţa normală ca o avertizare adresată nouă.

14 Când i-am vazut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?”

Vedeţi cum fapta lui Petru şi a celorlalţi era practic, deşi neintenţionat, o negare a Domnului  Hristos. Tocmai avusese loc o mare controversă în legătură cu tăierea împrejur. Era o problemă de îndreptăţire şi mântuire - dacă omul este mântuit numai prin credinţa în Domnul Hristos, sau prin ceremonii exterioare. Fusese depusă o mărturie clară că mântuirea este numai prin credinţă; şi acum, în timp ce controversa era încă aprinsă, în timp ce „fraţii” mincinoşi continuau să-şi răspândească erorile, aceşti fraţi loiali, deodată, s-au făcut vinovaţi de discriminare faţă de credincioşii dintre neamuri, pentru că nu erau tăiaţi împrejur. În esenţă ei le-au spus, „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur, nu puteţi fi mântuiţi.” Fapta lor spunea, „Şi noi ne îndoim de mântuirea oamenilor numai prin puterea credinţei în Hristos; noi credem de fapt că mântuirea depinde de tăierea împrejur şi faptele legii; credinţa în Domnul Hristos, dar mai e ceva de făcut; ea singură nu este suficientă.” Pavel nu putea să îndure o astfel de negare a evangheliei, şi el fără întârziere a atacat problema direct la rădăcină.

15 Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. 16 Totuş, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentrucă nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.

A vrut oare Pavel să spună că ei, fiind evrei, prin urmare nu erau păcătoşi? Cu nici un chip, pentru că imediat adaugă că ei crezuseră în Domnul Isus Hristos pentru îndreptăţire. Ei pur şi simplu erau păcătoşi evrei, şi nu păcătoşi dintre neamuri! Orice lucru cu care s-ar fi putut lăuda ca evrei, totul trebuia socotit ca pagubă de dragul Domnului Hristos. Nimic nu-i ajuta decât credinţa în Domnul Hristos; şi fiindcă aşa era, era clar că păcătoşii dintre neamuri puteau şi ei să fie mântuiţi direct prin credinţă în Domnul Hristos fără să mai treacă prin formele moarte care nu le folosiseră la nimic evreilor, şi care fuseseră date în mare măsură datorită necredinţei lor.

„O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»” (1 Timotei 1:15). Toţi au păcătuit şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu; dar toţi, indiferent de rasă sau clasă, pot accepta această declaraţie, „Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănîncă cu ei.” (Luca 15:2). Un păcătos tăiat împrejur nu este mai bun decât unul din afară. Păcătosul care a trecut prin ritualul botezului nu este mai bun decât păcătosul care n-a mărturisit niciodată credinţa. Păcatul este păcat, şi păcătoşii sunt păcătoşi, indiferent că sunt în biserică sau afară. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, Domnul Hristos este jertfa pentru păcatele noastre, tot aşa cum El este jertfa pentru păcatele lumii întregi. Există speranţă pentru creștinul neconvertit, la fel ca şi pentru păcătosul care n-a rostit niciodată numele Domnului Hristos. Aceeaşi Evanghelie care este predicată lumii trebuie predicată bisericii, pentru că nu este decât o Evanghelie. Ea slujeşte la convertirea păcătoşilor din lume la fel ca şi a păcătoşilor ce sunt membri în biserică. Şi în acelaşi timp reînnoieşte pe aceia care sunt cu adevărat în Domnul Hristos.

Semnificaţia cuvântului „drept” este „făcut neprihănit”. Cuvântul latin pentru neprihănire este justitia. A fi drept înseamnă a fi neprihănit. În limba engleză adăugăm terminaţia fy, care înseamnă „a face”, la rădăcina cuvântului din latină, şi avem exact echivalentul termenului mai simplu (în engleză justify) „a face neprihănit”.

Într-un anume sens folosim cuvântul „drept” pentru un om care n-a făcut răul de care este acuzat. O asemenea persoană nu are nevoie de nici o îndreptăţire, din moment ce deja el este drept. Dar deoarece „toţi au păcătuit”, nimeni nu este drept sau neprihănit înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi au nevoie să fie îndreptăţiţi, sau făcuţi neprihăniţi. Dar, Legea lui Dumnezeu este neprihănire (Vezi Romani 7:12; 9:30,31; Psalm 119:172). Atât de mult a înălţat Pavel Legea încât el a crezut în Domnul Hristos pentru neprihănirea pe care Legea o cere dar n-o poate da: „Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pămîntească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:34). Legea, care declară ca păcătoşi pe toţi oamenii, nu putea să-i îndreptăţească decât declarând că păcatul nu este păcat. Şi aceasta nu ar fi îndreptăţire, ci contradicţie.

Să spunem „Atunci noi vom desfiinţa Legea”? Călcătorii de lege înveteraţi cu bucurie ar desfiinţa legea care-i declară vinovaţi. Dar legea lui Dumnezeu nu poate fi desfiinţată, pentru că este viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. „Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Când citim legea scrisă, găsim în ea îndatoririle noastre explicate cu claritate. Dar noi nu le-am îndeplinit. De aceea suntem vinovaţi.

Pe lângă aceasta, nu este nimeni care să aibă puterea de a ţine legea, pentru că cerinţele ei sunt mari. Cu toate că nimeni nu poate fi îndreptăţit prin faptele legii, greşeala nu este în lege, ci în individ. Primeşte pe Domnul Hristos în inimă prin credinţă, şi atunci neprihănirea legii va fi de asemenea acolo. Aşa cum spune Psalmistul, „vreau (îmi place, în engleză) să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalm 40:8). Cel care ar vrea să se descotorosească de lege pentru că ea nu vrea să numească răul bine, de asemenea ar vrea să respingă pe Dumnezeu pentru că El „nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34:7). Dar Dumnezeu va îndepărta condamnarea, şi în felul acesta va îndreptăţi pe păcătos, adică, îl va aduce în armonie cu legea.

Mult se pierde neobservând cu exactitate ceea ce spun Scripturile. În original, în versul 16, avem „credinţa lui Hristos” la fel cum în Apocalipsa 14:12 avem „credinţa lui Isus”. El este „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre.” (Evrei 12:2). „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17), şi Domnul Hristos este Cuvântul. Dumnezeu a „împărţit fiecărui om măsura credinţei”.(Romani 12:3, trad. din engleză, KJV) dând pe Domnul Hristos fiecărui om.

Prin urmare nimeni nu poate spune despre credinţa lui că este slabă. Se poate ca el să nu fi acceptat şi folosit darul, dar „credinţă slabă” nu există. Un om poate fi „slab în credinţă”, adică, îi poate fi teamă să se încreadă în credinţă; dar însăşi credinţa este la fel de puternică ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Singur Domnul Hristos este neprihănit. El a biruit lumea. El singur are putere s-o facă. În El este toată plinătatea lui Dumnezeu, pentru că legea - Dumnezeu Însuşi - este în inima Lui. El este singurul care a ţinut şi poate ţine legea în mod desăvârşit. De aceea, numai prin credinţa Lui - credinţa vie, adică, viaţa Lui în noi - putem fi făcuţi neprihăniţi.

Dar asta este suficient. El este „o piatră încercată”. Credinţa pe care ne-o dă nouă este propria Sa credinţă încercată şi aprobată, şi ea nu va da greş în nici o încercare. Noi nu suntem imploraţi să încercăm să facem la fel de bine ca şi El, sau să încercăm să exersăm la fel de multă credinţă cât a avut El, ci pur şi simplu să luăm credinţa Lui, şi s-o lăsăm să lucreze prin dragoste ca să ne cureţe inima. O va face! „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Adică, toţi cei care au crezut în Numele Lui l-au primit pe El. A crede în Numele Său înseamnă a crede că El este Fiul lui Dumnezeu. A crede că El este Fiul lui Dumnezeu înseamnă a crede că El a venit în trup, trup omenesc, trupul nostru. Pentru că Numele Său este „Dumnezeu este cu noi”.

Astfel crezând în Domnul Hristos, suntem îndreptăţiţi prin credinţa Domnului Hristos, deoarece îl avem pe El personal sălăşluind în noi, exersându-şi propria Lui credinţă. Toată puterea în cer şi pe pământ este în mâinile Sale. Recunoscând aceasta, noi pur şi simplu îi permitem Lui să-şi exercite propria Sa putere în felul Său. Aceasta El o face „nespus mai mult” prin „puterea care lucrează în noi” (Efeseni 3:20).

17 Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!

Domnul Isus Hristos este „Cel Sfânt şi Neprihănit” (Fapte 3:14). „Şi ştiţi că El s-a arătat ca să ia păcatele: şi în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5). El nu numai că „n-a făcut păcat” (1 Petru 2:22), dar de asemenea „n-a cunoscut nici un păcat” (2 Corinteni 5:21). De aceea este imposibil ca vreun păcat să poată veni de la El. El nu dă păcatul. În şuvoiul de viaţă ce curge din inima Domnului Hristos prin coasta Sa rănită, nu este nici o urmă de impuritate. El nu este agentul păcatului, adică, El nu acoperă păcatul nimănui.

Dacă în cineva care a căutat (şi nu numai că a căutat, dar a găsit) îndreptăţirea prin Hristos, este găsit mai târziu păcat, aceasta se întâmplă deoarece persoana a blocat şuvoiul, permiţând apei să devină stătută. Nu s-a dat cale liberă Cuvântului pentru a putea fi proslăvit. Şi unde nu este activitate, este moarte. Nimeni nu e de învinuit pentru aceasta decât numai persoana însăşi. Nici un creştin declarat să nu fie influenţat de imperfecţiunile sale şi să spună că este imposibil pentru un creştin să trăiască o viaţă fără de păcat. Este imposibil pentru un adevărat creştin, pentru unul care are cu adevărat credinţă, să trăiască orice altfel de viaţă. „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6:2). „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3). De aceea „rămâneţi în El”.

18 Căci, dacă zidesc iarăş lucrurile, pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.

Dacă un creştin îşi strică sau distruge păcatele prin Domnul Hristos şi apoi, mai târziu, zideşte acele păcate din nou, el devine din nou un călcător de lege având nevoie de Domnul Hristos.

Ţineţi minte că apostolul vorbeşte despre aceia care au crezut în Domnul Isus Hristos, şi au fost îndreptăţiţi prin credinţa Domnului Hristos. În Romani 6:6 Pavel scrie: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului”.

Ceea ce este distrus este trupul păcatului, şi este distrus numai de această prezenţă personală a vieţii Domnului Hristos. Este distrus pentru ca noi să fim eliberaţi de puterea lui şi pentru a nu mai fi nevoie să-i servim. Este distrus pentru fiecare, pentru că Domnul Hristos în propriul Său trup a distrus „vrăjmăşia”, firea pământească a păcătosului. Păcatele noastre, slăbiciunile noastre erau asupra Sa. Biruinţa a fost obţinută pentru fiecare om, şi duşmanul a fost dezarmat. Noi nu avem decât să acceptăm biruinţa pe care a câştigat-o Domnul Hristos. Biruinţa asupra tuturor păcatelor este deja o realitate. Credinţa noastră în ea face ca aceasta să fie reală pentru noi. Pierderea credinţei ne pune în afara realităţii, şi vechiul trup al păcatului se iveşte din nou. Nu uitaţi că această distrugere a trupului păcatului, cu toate că a fost făcută de către Domnul Hristos pentru toţi, este totuşi o problemă personală şi actuală pentru fiecare individ în parte.

19 Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.

Mulţi par a-şi închipui că „am murit faţă de Lege” este echivalent cu faptul că legea a murit. Cu nici un chip. Legea trebuie să fie în plină putere, altfel nimeni n-ar putea să moară faţă de ea. Cum moare omul faţă de lege? Primind pedeapsa sa întreagă, care este moartea. El este mort, dar legea care l-a omorât încă este gata la fel ca întotdeauna să omoare un alt criminal. Să presupunem acum, că omul care a fost executat pentru mari crime ar reveni la viaţă printr-o putere miraculoasă; n-ar fi el încă mort faţă de lege? Desigur. Nimic din ce a făcut n-ar putea să-i fie reamintit de către lege. Dar dacă el din nou ar comite crime, legea l-ar executa din nou, dar drept alt om. Sunt înviat din moartea pe care am suferit-o prin lege datorită păcatului meu, şi acum trăiesc „o viaţă nouă”, o viaţă pentru Dumnezeu. La fel ca Saul în vechime, sunt prin Duhul lui Dumnezeu „prefăcut într-alt om” (1 Samuel 10:6).

20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuş pentru mine.

Dar dacă nu suntem răstigniţi cu El, moartea şi învierea sa nu ne ajută cu nimic. Dacă crucea lui Hristos este separată de noi, şi în afara noastră, chiar dacă ar fi numai pentru un moment în timp şi grosimea unui fir de păr ca spaţiu, pentru noi toţi e ca şi cum El n-ar fi fost răstignit. Dacă oamenii vor să vadă pe Domnul Hristos răstignit, ei trebuie să se uite în sus; pentru că braţele crucii ce a fost ridicată pe Calvar se întind de la Paradisul pierdut până la Paradisul refăcut, şi îmbrăţişează întreaga lume păcătoasă.

Răstignirea Domnului Hristos nu este un lucru doar de o zi. El este „Mielul jungheat de la întemeierea lumii”. Apocalipsa 13:8.(trad. din engleză, KJV). Şi chinurile Calvarului nu vor avea sfârşit atâta timp cât un singur păcat sau păcătos mai există încă în univers. Chiar acum Domnul Hristos poartă păcatele întregii lumi, pentru că „toate se ţin prin El”.Când la sfârşit El este obligat să arunce pe cei irecuperabili în iazul de foc, chinul pe care-l vor suferi nu va fi mai mare decât acela pe care Domnul Hristos, respins de către ei, l-a suferit pe cruce.

Domnul Hristos a purtat păcatele noastre în propriul Său trup, pe lemn (1 Petru 2:24). El a fost făcut „blestem pentru noi”, prin faptul că a atârnat de lemn (Galateni 3:13). Pe cruce El n-a purtat numai slăbiciunile şi păcatele lumii, ci de asemenea blestemul pământului. Spinii sunt un semn al blestemului (Geneza 3:17,18), şi Domnul Hristos a purtat coroana de spini. Toate urmele blestemului se pot vedea asupra Domnului Hristos.

Păcatul este o problemă personală. Este în inima omului „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru, şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 19:9). Păcatul este în fiecare fibră a fiinţei noastre în mod natural. Noi suntem născuţi în el, şi viaţa noastră este păcat, aşa că păcatul nu poate fi luat din noi fără pierderea vieţii. Ceea ce am nevoie este eliberarea din păcatul meu personal - acel păcat care nu numai că a fost comis de mine personal, dar care se află în inimă, păcatul care constituie întreaga mea viaţă.

Păcatul este comis de mine, în mine, şi nu-l pot separa de mine. Să-l arunc asupra Domnului? Da, aşa trebuie, dar cum? Pot eu oare cu mâinile mele să-l adun, şi să-l arunc, astfel încât el să fie aşezat asupra Sa? Dacă l-aş putea separa de mine cât grosimea unui fir de păr, atunci aş fi în siguranţă, indiferent ce s-ar întâmpla cu el, din moment ce n-ar fi găsit în mine.

În acest caz m-aş putea lipsi de Domnul Hristos. Pentru că dacă păcatul n-ar fi găsit în mine, mi-ar fi indiferent unde ar fi găsit. Atunci ar fi departe de mine, şi aş fi curăţat. Dar nu pot face nimic pentru a mă salva. De aceea toate eforturile de a mă separa de păcatele mele sunt fără de folos.

De aceea oricine îmi poartă păcatele trebuie să vină unde sunt eu, trebuie să vină în mine. Aceasta este ceea ce face Domnul Hristos. Domnul Hristos este Cuvântul, şi tuturor păcătoşilor care ar vrea să se scuze spunând că ei nu pot şti ceea ce Dumnezeu cere de la ei, El le spune, „Cuvântul este foarte aproape de tine; este în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti”. Vezi Deuteronom 30:11-14. (trad. din engleză, KJV). De aceea El spune, „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Domnul Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9). Ce să mărturisim despre Domnul Isus? Mărturiseşte adevărul, că El este aproape de tine, chiar în gura ta şi în inima ta, şi crede că El este înviat din morţi. Mântuitorul înviat este Mântuitorul răstignit. La fel cum Domnul Hristos înviat este în inima păcătosului, la fel Domnul Hristos răstignit este acolo. Dacă n-ar fi aşa, n-ar fi nici o speranţă pentru nimeni. Un om poate crede că Domnul Isus a fost răstignit cu două milenii în urmă, şi să moară în păcatele sale. Dar cel care crede că Domnul Hristos este răstignit şi înviat în el, are mântuirea.

Tot ceea ce omul are de făcut pentru a fi mântuit este să creadă adevărul; adică, să recunoască şi să accepte starea de fapt, să vadă lucrurile aşa cum sunt ele de fapt, şi să le mărturisească. Oricine crede că Domnul Hristos este răstignit în el, înviat în el, şi trăieşte în el, este mântuit din păcat. Şi el va fi mântuit atâta timp cât are această credinţă. Aceasta este singura mărturisire adevărată a credinţei.

În capitolul zece din Romani, după cum deja am menţionat, aflăm că Domnul Hristos, prin Duhul, vine la fiecare om, „un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalm 46:1). El vine la păcătos, pentru ca păcătosul să aibă toate stimulentele şi posibilităţile de a se întoarce din păcat către neprihănire. El este „calea, adevărul şi viaţa”  (Ioan 14:6). Nu este altă viaţă decât a Lui. Dar cu toate că El vine la fiecare om, nu fiecare om arată neprihănirea Sa, pentru că unii „înăduşe adevărul” (Romani 1:18).

Rugăciunea inspirată a lui Pavel a fost ca noi să putem fi întăriţi cu putere de către Duhul lui Dumnezeu în omul dinlăuntru, „aşa încât Hristos să locuiască în inimile noastre prin credinţă”, „ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Vezi Efeseni 3:16-19).

Domnul Hristos este răstignit în păcătos; pentru că oriunde este păcat şi blestem, acolo este Domnul Hristos purtându-l. Tot ceea ce este nevoie acum este ca păcătosul să fie răstignit cu Domnul Hristos, să facă moartea Domnului Hristos să fie propria sa moarte, pentru ca viaţa Domnului Isus să se poată manifesta în trupul său muritor. Credinţa în puterea veşnică şi divinitatea lui Dumnezeu, ce se văd în toate lucrurile pe care El le-a făcut, va îngădui oricărui om să cuprindă acest adevăr. Sămânţa nu creşte „dacă nu moare mai întâi” (1 Corinteni 15:36). „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur: dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Tot aşa, cel care este răstignit cu Domnul Hristos de îndată începe să trăiască ca alt om. „Şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Dar Domnul Hristos a fost în realitate răstignit cu mai mult de o mie opt sute de ani în urmă, nu-i aşa? Cu siguranţă. Atunci cum se poate ca păcatele mele personale să fi fost asupra Lui? Sau cum se poate să fiu acum răstignit cu El? Ei bine, se poate ca noi să nu putem înţelege acest fapt, dar asta nu influenţează cu nimic faptul în sine. Când ne gândim că Domnul Hristos este viaţa, chiar „viaţa veşnică, viaţa care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan1:2), s-ar putea să înţelegem ceva din aceasta. „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”. El este „adevărata lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4,9).

Carnea şi sângele (ceea ce ochii pot vedea) nu pot descoperi „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Vezi Matei 16:16,17. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Corinteni 2:9,10). Nici un om, indiferent de cât de bine l-a cunoscut pe Tâmplarul din Nazaret, nu-L poate numi Domn decât prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3).

Prin Duhul, prezenţa Sa personală, El poate veni la fiecare om de pe pământ şi în acelaşi timp să umple şi cerul, un lucru pe care Domnul Isus în trup n-ar fi putut să-l facă. De aceea era nevoie ca El să plece şi să trimită Mângâietorul. „El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:17). Isus din Nazaret a fost Hristos în trup. Cuvântul care a fost la început, şi a cărui putere susţine toate lucrurile, este Hristosul lui Dumnezeu. Sacrificiul Domnului Hristos, în ceea ce priveşte lumea aceasta, este de la începutul lumii.

Scena Calvarului a fost manifestarea a ceea ce a avut loc atâta timp cât a existat păcatul, şi va avea loc până când fiecare om care vrea să fie mântuit va fi mântuit: Domnul Hristos purtând păcatele lumii. El le poartă acum. O singură moarte şi o înviere au fost suficiente odată pentru totdeauna, pentru că este viaţa veşnică cea pe care o luăm în considerare. De aceea nu este nevoie ca sacrificiul să fie repetat. Acea viaţă este pentru toţi oamenii de pretutindeni, astfel că oricine o acceptă prin credinţă beneficiază de întregul sacrificiu al Domnului Hristos. Prin El Însuşi a „făcut curăţirea de păcate”. Oricine respinge viaţa pierde beneficiul sacrificiului.

Domnul Hristos a trăit prin Tatăl (Ioan 6:57). Credinţa Lui în cuvântul pe care Dumnezeu i L-a dat, a făcut ca El în mod repetat şi hotărât să susţină că atunci când va muri, va învia din nou a treia zi. În credinţa aceasta El a murit, spunând, „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46). Credinţa care i-a adus biruinţa asupra morţii i-a dat de asemenea victoria completă asupra păcatului.

Aceeaşi credinţă El o exercită când locuieşte în noi prin credinţă, pentru că El este „acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8).

Nu suntem noi cei care trăim, ci Domnul Hristos care locuieşte în noi, şi foloseşte propria Sa credinţă pentru a ne elibera de sub puterea lui Satana. „Ce avem de făcut?” Să-L lăsam să locuiască în noi după cum vrea El. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Cum Îl putem lăsa? Pur şi simplu recunoscând-L, mărturisindu-L.

„Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Cât de personal este aceasta! Eu sunt cel pe care El L-a iubit! Fiecare suflet din lume poate spune, „El m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Pavel e mort, dar cuvintele pe care le-a scris sunt încă vii. Era adevărat pentru Pavel, dar nu este mai puţin adevărat pentru oricare alt om. Ele sunt cuvintele pe care Duhul le pune în gurile noastre, numai de le-am primi. Întregul dar al Domnului Hristos este pentru fiecare „eu” în parte. Domnul Hristos nu este împărţit, ci fiecare suflet îl primeşte în întregime pe El, ca şi cum n-ar mai fi o altă persoană în întreaga lume. Fiecare primeşte toată lumina care străluceşte. Faptul că sunt milioane de oameni peste care soarele străluceşte, nu face ca lumina lui să fie mai mică pentru mine. Eu mă bucur de toată. N-aş putea avea mai mult dacă aş fi singura persoană din lume. Astfel s-a dat Domnul Hristos pe El Însuşi pentru mine, ca şi cum aş fi singurul păcătos din lume. Şi aceasta este adevărat pentru oricare alt păcătos.

Când semeni un bob de grâu, obţii multe alte boabe de acelaş fel, fiecare având aceeaşi viaţă, şi la fel de mult din ea, cât a avut şi sămânţa iniţială. La fel este cu Domnul Hristos, adevărata Sămânţă. Murind pentru noi, pentru ca şi noi să devenim adevărata sămânţă, El ne dă fiecăruia dintre noi întreaga Sa viaţă. Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare! (2 Corinteni 9:15).

21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos

Dacă ne-am putea mântui singuri, Domnul Hristos a murit degeaba, deoarece prin moartea Sa ni se oferă mântuirea. Dar noi nu ne putem mântui singuri. Şi Domnul Hristos n-a murit degeaba. Prin urmare mântuirea este numai în El. El este capabil să mântuiască pe toţi cei ce vin la Dumnezeu prin El. Există oameni care vor fi mântuiţi, altfel El a murit degeaba. Dar El n-a murit fără de folos. De aceea făgăduinţa este sigură: „Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora” (Isaia 53:10, 11).

„Cine vrea” poate fi mântuit. Deoarece El n-a murit degeaba, fii atent „ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1).