Capitolul 3

Capitolul 3

Răscumpărat de sub blestem

Galatenii, după ce au primit evanghelia, au fost duşi în rătăcire de învăţători falşi care le-au prezentat „o altă Evanghelie”, o evanghelie falsă, din moment ce există una singură pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii

Evanghelia falsă le-a fost prezentată în cuvintele acestea: „Dacă nu vă tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi”. Şi, chiar dacă acum nu se pune problema circumciziunii ca o condiţie necesară mântuirii, totuşi disputa referitoare la mântuirea prin eforturi omeneşti sau numai prin Domnul Hristos este la fel de aprinsă ca întotdeauna.

În loc să le atace greşeala şi să o combată cu argumente puternice, apostolul începe cu o experienţă ce ilustrează cazul de faţă. În această naraţiune el arată că mântuirea este în întregime prin credinţă pentru toţi oamenii, şi absolut deloc prin fapte. După cum Domnul Hristos a gustat moartea pentru fiecare om, tot aşa fiecare om care este mântuit trebuie să aibă experienţa personală a morţii, învierii şi vieţii Domnului Hristos. Domnul Hristos în firea pământească face ce Legea nu poate să facă (Galat. 2:21; Rom 8:3,4). Dar tocmai acest lucru dovedeşte neprihănirea Legii. Dacă Legea ar fi fost o greşeală, Domnul Hristos nu ar fi împlinit cererile ei. El îi arată neprihănirea prin faptul că o împlineşte sau face ceea ce ea cere, nu doar pentru noi ci în noi. Noi nu facem „zadarnic harul lui Dumnezeu”. Dacă neprihănirea ar putea veni prin lege atunci „degeaba a murit Hristos”.

Dar a spune că Legea poate fi îndepărtată, sau că îşi poate coborî standardul şi deci nu e nevoie să fie luată în serios, înseamnă a spune că „degeaba a murit Hristos”. Să fie înţeles, neprihănirea nu poate să vină prin Lege, ci doar prin credinţa Domnului Hristos. Dar faptul că neprihănirea Legii nu poate fi obţinută de noi decât prin răstignirea, învierea şi viaţa Domnului Hristos în noi, arată infinita măreţie şi sfinţenie a Legii.

1 O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?

„Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli” (1 Samuel 15:22,23). Neascultarea şi împotrivirea înseamnă respingerea lui Dumnezeu. Iar cel

ce-L respinge pe Dumnezeu se pune singur sub controlul duhurilor rele. Idolatria este închinare la diavol. „Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:20). Nu este cale de mijloc. Domnul Hristos spune, „Cine nu este cu mine, este împotriva mea” (Matei 12:30). Aceasta este neascultare, respingere de Dumnezeu, este spiritul antihristului. Fraţii galateni, după cum am văzut deja, începuseră să se depărteze de Dumnezeu, de aceea ei în mod inevitabil, cu toate că probabil inconştient, alunecau din nou în idolatrie.

Modul de apărare împotriva spiritismului

Spiritismul este doar un alt nume dat vechilor practici ale vrăjitoriei sau ghicitului. Este o înşelătorie, dar nu felul de înşelătorie pe care mulţi îl consideră. Este o realitate. Este înşelătorie prin faptul că în timp ce pretinde că primeşte comunicări de la spiritele morţilor, comunicarea este de fapt cu spiritele diavolilor, deoarece „morţii nu ştiu nimic”. A fi medium spiritist presupune ca acel om să se pună sub controlul diavolilor.

Există o singură apărare împotriva spiritismului şi anume să ne ţinem cu tărie de Cuvântul lui Dumnezeu. Cel ce priveşte cu uşurinţă Cuvântul lui Dumnezeu, se lipseşte de asocierea cu Dumnezeu şi se pune în zona de influenţă a lui Satana. Chiar dacă un om denunţă spiritismul cu putere, dacă nu se ţine de Cuvântul lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va fi luat de curentul puternic al înşelătoriei falsului hristos. Numai păstrându-se aproape de Cuvântul lui Dumnezeu oamenii pot fi păziţi de încercările care vin peste lumea întreagă (Apocalipsa 3:10). Duhul „care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2) este spiritul lui Satana, spiritul antihristului; şi Evanghelia lui Hristos, care descoperă neprihănirea lui Dumnezeu (Romani 1:16,17), este singura cale de salvare.

Domnul Hristos răstignit înaintea ochilor noştri

Domnul Hristos a fost zugrăvit galatenilor, când Pavel le-a vorbit, ca şi cum ar fi fost răstignit înaintea lor. Atât de vie a fost prezentarea încât ei au putut să-l vadă pe Domnul Hristos răstignit. Nu a fost numai o zugrăvire măiastră, prin cuvinte, a lui Pavel şi imaginaţie din partea galatenilor. Prin Pavel, Duhul Sfânt i-a facut în stare să-L vadă răstignit.

Experienţa galatenilor în acest caz nu este unică. Crucea Domnului Hristos este un adevăr prezent. Expresia

„Vino la cruce” nu este o expresie fără semnificaţie, ci conţine o invitaţie ce poate fi urmată întocmai.

Nimeni nu poate cunoaşte cu adevărat realitatea evangheliei, fără ca mai întâi să vadă pe Domnul Hristos răstignit înaintea ochilor săi, fără să poată vedea crucea Domnului Hristos oriunde şi-ar întoarce privirile. Nu luaţi în seamă pe cei care îşi bat joc - faptul că un orb nu poate vedea soarele, şi neagă faptul că el străluceşte, nu-l va împiedica pe altul care-l vede să vorbească despre strălucirea lui. Mulţi sunt cei care pot confirma afirmaţia apostolului, că Domnul Hristos a fost răstignit înaintea ochilor galatenilor, mărturisind că aceasta este mai mult decât o simplă expresie. Şi aceştia, care mărturisesc, au avut aceeaşi speranţă. Să ajute Dumnezeu ca acest studiu al Galatenilor, înainte de a fi terminat, să devină mijlocul prin care ochii altor mulţimi să se deschidă.

  2 Iată numai ce voiesc să ştiu dela voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?

Întrebarea „Prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?” admite un singur răspuns. A fost prin auzirea credinţei. Duhul este dat celor ce cred (Ioan 7:38,39; Efeseni 1:13). Întrebarea ne arată de asemenea că galatenii au primit Duhul Sfânt. Nu există o altă cale pentru a începe viaţa creştină. „Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul”, decât prin Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3). La început, la creaţiune, Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor, dând naştere vieţii şi activiăţii, pentru că fără Duh nu există mişcare - nu există viaţă. „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, - zice Domnul oştirilor!” (Zaharia 4:6). Singur numai Duhul lui Dumnezeu poate îndeplini în mod desăvârşit voia lui Dumnezeu, şi nu e mai puţin adevărat că nici o lucrare făcută de om nu poate să-L aducă pe Dumnezeu în suflet, decât că un om mort ar putea să creeze suflarea prin care el să poată trăi şi mişca. Cei cărora Pavel le adresează această scrisoare îl văzuseră pe Hristos răstignit înaintea ochilor lor şi îl primiseră prin Duhul. L-ai văzut tu şi L-ai primit asemenea lor?

3 Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?

„Nechibzuit” este puţin spus. Omul care nu are putere să înceapă o lucrare, crede că are putere să o termine! El, care nu are putere să pună un picior înaintea celuilalt, sau chiar să stea în picioare singur, crede că are destulă putere în el însuşi ca să câştige o cursă.

Cine are putere să se nască singur? Nimeni. Noi venim în această lume fără să fi contribuit cu ceva la naşterea noastră. Suntem născuţi fără putere. Aşa că toată puterea care se manifestă în noi vine de la altcineva decât de la noi înşine. Toată puterea ne este dată. Pruncul nou născut este un simbol a ceea ce este omul. „Un om se naşte în lume”. Toată puterea pe care un om o are în el însuşi, se regăseşte în copilul care odată cu prima sa respiraţie strigă pentru prima oară. Şi chiar şi acea slabă putere nu este de la el.

La fel şi în cele spirituale. „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). Noi nu putem să trăim o viaţă neprihănită prin puterea noastră mai mult decât ne putem naşte pe noi înşine. Lucrarea care este începută de Duhul trebuie continuată şi dusă până la capăt tot de Duhul. „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3:14). „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6). Şi numai El singur o poate face.

4 În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, e în zadar! 5  Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?

Întrebările acestea arată că experienţa fraţilor galateni fusese atât de profundă şi de reală, pe cât ne-am aştepta de la cei în faţa ochilor cărora Hristos a fost răstignit. Duhul le-a fost dat, minuni au fost făcute printre ei şi chiar de către ei pentru că darurile Duhului Sfânt însoţesc darul Duhului Sfânt. Şi ca urmare a prezenţei acestei Evanghelii vii printre ei, suferiseră persecuţie, pentru că „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Tim 3:12). Aceasta face cu atât mai rea situaţia lor. După ce s-au împărtăşit cu suferinţele Domnului Hristos, ei se depărtau acum de El. Şi această depărtare de Domnul Hristos, prin care singur poate să vină neprihănirea, a fost marcată de nesupunerea faţă de Legea adevărului. Pe nesimţite dar în mod sigur ei încălcau Legea către care priveau pentru mântuire.

6 Tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire”.

Întrebările puse în versetele 3,4 şi 5 sugerează singure răspunsul. Duhul a fost dat, minuni au fost făcute, nu prin faptele legii ci prin „auzirea cu credinţă”, adică prin ascultarea credinţei, deoarece credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10:17). Aşadar, munca lui Pavel şi prima experienţă a galatenilor, erau exact în aceeaşi linie cu experienţa lui Avraam, căruia credinţa i-a fost socotită ca neprihănire. Să luăm aminte că „fraţii cei prefăcuţi” care „predicau o altă Evanghelie”, chiar falsa Evanghelie a neprihănirii prin fapte, erau evrei şi pretindeau că Avraam este tatăl lor. Se lăudau cu faptul că erau „copiii” lui Avraam şi apelau la tăierea lor împrejur ca dovadă a acestui fapt. Dar chiar faptul pe care ei se bazau pentru a dovedi că sunt copii ai lui Avraam era dovada că de fapt nu erau, pentru că „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire”. Avraam a avut neprihănirea credinţei înainte de a fi tăiat împrejur (Rom.4:11). „Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă” (Galateni 3:7). Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Rom 4:2,3), dar credinţa lui i-a adus neprihănirea.

Aceeaşi problemă încă există. Oamenii confundă semnul exterior cu conţinutul interior, ţelul cu mijlocul prin care se ajunge la acel ţel. Ei văd că neprihănirea se descoperă prin fapte bune. Deci ei consideră că faptele bune aduc neprihănirea. Neprihănirea câştigată prin credinţă, fapte bune dobândite fără a munci, li se par nepractice şi fanteziste. Ei se consideră oameni „practici” şi cred că singura cale de a le obţine este de a le face ei înşişi. Dar adevărul este că toţi aceşti oameni sunt foarte „nepractici”. Un om fără „nici o putere” nu poate face nimic, nici chiar să se ridice şi să ia medicamentul ce îi este oferit. Orice sfat care i s-ar da ar fi nepractic. Numai în Domnul este neprihănire şi putere (Isaia 45:24). „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra, El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina, şi dreptul tău ca soarele la amiază” (Psalm 37:5,6). Avraam este tatăl celor care cred pentru a obţine neprihănirea, şi numai a acelora.

7 Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.  8 Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”

Aceste versete trebuie citite de multe ori. O bună înţelegere a lor va apăra cititorul de multe erori. Şi nu este greu de înţeles; să citim cu atenţie ceea ce se spune aici şi vom înţelege.

  1. Versetul ne arată că Evanghelia a fost predicată cel puţin începând din zilele lui Avraam.
  2. Dumnezeu Însuşi a fost Cel care a predicat-o. Aşadar, a fost adevărata şi singura Evangh
  3. A fost aceeaşi Evanghelie pe care Pavel a predicat-o. Deci nu avem o altă Evanghelie decât cea pe care a avut-o şi Avraam.
  4. Evanghelia nu diferă cu nimic acum faţă de cea din zilele lui Avraam. Dumnezeu cere aceleaşi lucruri acum pe care le-a cerut atunci şi nimic mai mu

Mai mult decât atât, Evanghelia a fost atunci predicată neamurilor, pentru că pe atunci Avraam era dintre neamuri, deci cu alte cuvinte un „păgân”. El a fost crescut ca un păgân, pentru că „Terah, tatăl lui Avraam”, „slujea altor dumnezei” (Iosua 24:2), şi a fost un păgân până când i s-a vestit Evanghelia. Deci predicarea Evangheliei neamurilor nu era ceva nou în zilele lui Petru şi Pavel. Poporul evreu a fost ales dintre păgâni, şi numai predicând păgânilor Evanghelia Israel este întărit şi mântuit (Vezi Fapte 15:14-18; Rom 11:25,26).

Aşadar, vedem că apostolul îi călăuzeşte pe galateni (şi pe noi) înapoi la izvor, la locul unde Dumnezeu Însuşi ne predică Evanghelia nouă, „Neamurilor”. Nimeni dintre neamuri nu poate spera să fie mântuit în alt fel sau prin altă Evanghelie decât cea prin care Avraam a fost mântuit.

9 Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios. 10 Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”

Să observăm strânsa legătură dintre acestea şi versetul precedent. Evanghelia, a fost predicată lui Avraam prin cuvintele „toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”. Cuvintele „păgân” sau „Neamuri”, aşa cum sunt în Revised Standard Version, şi cuvântul „neamuri”, din versul 8, provin din acelaşi cuvânt grecesc. Această binecuvântare este avantajul neprihănirii prin Domnul Hristos, după cum vedem din Fapte 3:25,26: „Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.” Dumnezeu, după ce a ridicat pe robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, „întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale.” Pentru că Dumnezeu i-a predicat evanghelia lui Avraam spunându-i: „toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”, cei ce cred sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios. Nu există altă binecuvântare, pentru om, decât cea pe care a primit-o Avraam! Şi Evanghelia vestită lui este singura pentru toţi oamenii de pe pământ. Numele Domnului Isus, în care Avraam a crezut, mântuieşte. „Nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12). În El „avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Col 1:14). Iertarea păcatelor aduce cu ea toate binecuvântările.

În contrast: sub blestem

Remarcaţi contrastul puternic între versetele 9 şi 10. „Cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi”, dar „cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem.” Credinţa aduce binecuvântarea. Faptele aduc blestemul sau mai bine zis lasă omul sub blestem. Blestemul este peste toţi pentru că „cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18). Credinţa îndepărtează blestemul.

Cine este sub blestem? „Toţi cei ce se bizuie pe faptele Legii.” Remarcaţi că nu se spune că cei ce împlinesc Legea sunt sub blestem, pentru că ar fi în contradicţie cu Apocalipsa 22:14 : „Binecuvântaţi sunt cei ce împlinesc poruncile Sale, pentru a avea dreptul la pomul vieţii, şi să poată intra pe porţi în cetate”. (trad din engleză după KJV). „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului!” (Psalm 119:1).

Aşa deci, cei ce au credinţă sunt păzitorii Legii, pentru că cei ce au credinţă  și cei ce împlinesc poruncile sunt binecuvântaţi. Prin credinţă ei împlinesc poruncile. Deoarece Evanghelia este împotriva naturii omeneşti, noi devenim împlinitori ai Legii nu făcând, ci crezând. Dacă lucrăm pentru neprihănire noi nu facem decât să folosim natura noastră păcătoasă, şi astfel nu ne apropiem deloc de neprihănire ci de fapt ne depărtăm de ea. Dar crezând „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” noi ne facem „părtaşi firii dumnezeeşti”(2 Petru 1:4) şi apoi toate lucrările noastre sunt făcute în Dumnezeu.   „Neamurile, cari nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: “Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.” Rom 9:30-33.

Ce este blestemul?

Nimeni dintre cei care citesc cu atenţie Galateni 3:10, nu poate să nu vadă că blestemul este călcarea legii. Însăşi neascultarea de Legea lui Dumnezeu este blestemul, pentru că „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea.” Păcatul conţine în el moartea. Fără păcat moartea ar fi imposibilă pentru că „boldul morţii este păcatul” (1 Corinteni 15:56). „Toţi cei ce se bizuie pe faptele legii, sunt sub blestem.” De ce? Pentru că Legea este un blestem? Nicidecum: „Legea negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” (Rom. 7:12). Atunci de ce toţi cei ce se bizuiesc pe Lege sunt sub blestem? Pentru că este scris, „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” Reţineţi bine: Ei nu sunt blestemaţi pentru că împlinesc Legea, ci pentru că nu o împlinesc. Deci vedem că dacă cineva se bizuie pe faptele Legii nu înseamnă că el ţine Legea. NU! „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” (Rom. 8:7). Toţi sunt sub blestem, iar cel ce vrea să iasă din această stare prin propriile lui fapte, rămâne acolo. Deoarece „blestemul” înseamnă să nu stăruieşti în toate lucrurile scrise în lege, prin urmare, „binecuvântarea” înseamnă perfectă ascultare de Lege.

Binecuvântare şi blestem

„Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru.” (Deut. 11:26-28). Acesta este cuvântul viu al lui Dumnezeu, care ni se adresează fiecăruia personal. „Legea aduce mânie” (Rom 4:15), dar mânia lui Dumnezeu vine numai peste fiii neascultării (Efeseni 5:6). Dacă credem cu adevărat, noi nu suntem condamnaţi, pentru că credinţa ne aduce în armonie cu legea, viaţa lui Dumnezeu. „Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” (Iacov 1:25).

Fapte bune

Biblia nu desconsideră faptele bune. Dimpotrivă le înalţă. „Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!” (Tit 3:8). Acuzaţia împotriva celor necredincioşi este că sunt „nesupuşi, şi netrebnici pentru orice faptă bună.” (Tit 1:16). Timotei a fost implorat să-i îndemne „pe bogaţii veacului acestuia”, „să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune.” (1 Tim.6:17, 18). Şi apostolul Pavel s-a rugat pentru noi să ne purtăm „într-un chip vrednic de Domnul ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune.” (Coloseni 1:10). Mai mult decât atât, suntem asiguraţi că Dumnezeu ne-a creat „în Hristos pentru faptele bune”, „ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

El Însuşi a pregătit aceste fapte pentru noi, le-a făcut şi le-a păstrat pentru toţi cei care se încred în El (Psalm 31:19). „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care l-a trimis El.” (Ioan 6:29). Fapte bune ne sunt cerute, dar noi nu le putem face. Ele pot fi realizate numai de Cel ce este bun şi care este Dumnezeu. Dacă este ceva bun în noi, este Dumnezeu care lucrează în noi. Tot ceea ce face El este desăvârşit. „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui vecinic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” (Evrei 13:20, 21).

11 Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.” 12 Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”.

Cine sunt cei neprihăniţi?

Când citim mult repetata afirmaţie „cel neprihănit prin credinţă va trăi” este necesar să avem o idee clară a ceea ce înseamnă cuvântul „neprihănit”. În versiunea King James se spune, „cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Rom. 1:17). A fi îndreptăţit prin credinţă înseamnă a fi făcut neprihănit prin credinţă. „Orice nelegiure este păcat” (1 Ioan 5:17), şi „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:14). Aşa deci orice nelegiuire este încălcarea legii şi bineînţeles că neprihănirea este ascultarea de lege. Deci vedem că cel drept, sau neprihănit, este cel ce ascultă de Lege şi a fi îndreptăţit înseamnă a fi făcut păzitor al legii.

Cum să devii drept

Facerea binelui este rezultatul urmărit, şi legea lui Dumnezeu este standardul. „Legea lucrează mânie”, pentru că „toţi au păcătuit” şi „mânia lui Dumnezeu este în copiii neascultării”. Cum să devenim păzitori ai legii şi să scăpăm de mânie sau blestem? Răspunsul este „cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Prin credinţă, nu prin fapte, devenim păzitori ai Legii! „Prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea” (Rom. 10:10). Că nici un om nu este îndreptăţit prin Lege înaintea lui Dumnezeu este evident. De ce? pentru că „cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Dacă neprihănirea ar veni prin fapte, atunci nu ar mai fi prin credinţă; „dacă este prin har , atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea harul n-ar mai fi har” (Rom 11:6). „Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Rom 4:4,5).

Nu există excepţie sau cale de mijloc. Nu se spune că numai câţiva dintre cei drepţi vor trăi prin credinţă, sau că ei vor trăi prin credinţă şi fapte; ci pur şi simplu „cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Şi asta dovedeşte că neprihănirea nu vine prin faptele lor. Toţi cei neprihăniţi sunt făcuţi drepţi şi păstraţi drepţi numai prin credinţă. Aceasta pentru că Legea este atât de sfântă. Este mai presus de ceea ce poate face omul; numai puterea divină o poate împlini, astfel prin credinţă noi primim pe Domnul Isus şi el trăieşte legea cea desăvârşită în noi.

Legea nu se întemeiază pe credinţă

„Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă.” Bineînţeles este Legea scrisă, nu contează dacă într-o carte sau pe table de piatră, la care se face referinţă aici. Legea pur şi simplu spune, „Fă asta”, sau „Nu fă aceea.” „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Aceasta este singura situaţie în care Legea scrisă oferă viaţa. Faptele, şi numai faptele, se laudă singure. Cum sunt obţinute aceste fapte nu are importanţă, cu condiţia ca ele să fie prezente. Dar nimeni nu a satisfăcut cererile legii; aşa că nu poate exista nici un împlinitor al legii; adică, nimeni care în viaţa sa să fi arătat o ascultare desăvârşită.

„Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele.” Dar cineva trebuie să fie viu pentru ca s-o poată face! Un om mort nu poate face nimic, iar cel ce este mort „în greşeli şi păcate” nu poate să producă neprihănire. Domnul Hristos este singurul în care este viaţă, pentru că El este viaţa şi numai El a trăit şi poate să trăiască neprihănirea legii. Atunci când, în loc de a fi negat şi reprimat, El este recunoscut şi primit, El trăieşte în noi viaţa Sa în toată plinătatea ei, astfel încât nu mai suntem noi cei care trăim ci Domnul Hristos. Atunci ascultarea Sa în noi ne face neprihăniţi. Credinţa noastră este socotită drept neprihănire pur şi simplu pentru că prin credinţa noastră noi primim pe Domnul Hristos cel viu. Prin credinţă ne predăm trupurile ca temple pentru Dumnezeu. Domnul Hristos, Piatra Vie, este întronat în inimi, acestea devenind tronurile lui Dumnezeu. Şi astfel în Domnul Hristos legea cea vie devine viaţa noastră, pentru că „din prea plinul inimii vorbeşte gura.”

13 Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” - 14 pentruca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa că, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.

Aderata problemă în discuţie

În această scrisoare controversa, în ceea ce priveşte legea, nu este dacă ea trebuie ţinută sau nu. Nimeni n-a susţinut că legea a fost abolită, schimbată sau şi-a pierdut forţa. Scrisoarea nu conţine nici urmă de aşa ceva. Problema nu era dacă legea trebuia ţinută, ci cum trebuia ţinută. Îndreptăţirea – a fi făcut neprihănit – era admisă ca o necesitate. Întrebarea era: „Este prin credinţă, sau prin fapte?” „Fraţii mincinoşi” încercau să-i convingă pe galateni că ei trebuie să fie făcuţi neprihăniţi prin propriile lor eforturi. Pavel prin Duhul le arată că toate încercările de felul acesta erau nefolositoare şi nu puteau decât să întărească şi mai mult stăpânirea blestemului asupra păcătosului.

Neprihănirea prin credinţa Domnului Isus Hristos este pusă înaintea oamenilor din toate timpurile ca unica şi adevărata neprihănire. Învăţătorii mincinoşi se lăudau cu legea, dar datorită încălcării ei făceau ca numele lui Dumnezeu să fie hulit. Pavel se lăuda însă cu Domnul Hristos, şi prin neprihănirea legii căreia îi era supus făcea ca numele lui Dumnezeu să fie slăvit în el.

Boldul păcatului

Că moartea reprezintă blestemul, este evident din ultima parte a versetului 13: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.” Domnul Hristos a fost făcut blestem prin faptul că a fost atârnat pe lemn, adică a fost răstignit. Dar păcatul este cauza morţii: „De aceea, printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...” (Rom.5:12). „Boldul morţii este păcatul” (1 Corinteni 15:56). Deci, în versetul 10 se spune că aceia care nu stăruie „în toate lucrurile scrise în cartea Legii”, sunt morţi. Asta înseamnă că neascultarea este moarte.

„Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:15). Păcatul conţine moarte, şi oamenii care sunt în afara Domnului Hristos sunt „morţi în greşelile şi păcatele” lor (Efeseni 2:1). N-are importanţă dacă ei par a se mişca plini de viaţă. Cuvintele Domnului Hristos sunt, „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” (Ioan 6:53). „Dar cea dedată la plăceri, măcar că trăieşte, este moartă.” (1 Timotei 5:6). Este o moarte - un trup de moarte - fiind încă în viaţă (Rom. 7:24). Păcatul este călcarea legii. Plata păcatului este moarte. Blestemul, deci, este moartea care este purtată de către noi şi conţinută chiar în cel mai atrăgător păcat. „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”

Răscumpărarea din bestem

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii.” Cei ce citesc aceasta în mod superficial se grăbesc să exclame, „Nu este nevoie să mai ţinem Legea, pentru că Domnul Hristos ne-a răscumpărat din blestemul ei”, ca şi cum textul ar spune că Domnul Hristos ne-a răscumpărat din blestemul ascultării. Aceştia citesc Scripturile fără folos. Blestemul, după cum am văzut, este neascultarea: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” De aceea Domnul Hristos ne-a răscumpărat din neascultarea faţă de lege. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său „într-o fire asemănătoare cu păcatul, din pricina păcatului, pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi.” (Rom 8:3,4).

Cineva ar putea spune cu uşurinţă, „Atunci suntem în siguranţă; orice am face este permis în ceea ce priveşte legea, din moment ce suntem răscumpăraţi.” Este adevărat că toţi sunt răscumpăraţi, dar nu toţi au acceptat răscumpărarea. Mulţi spun despre Domnul Hristos, „Noi nu vrem ca acest Om să stăpânească asupra noastră,” şi resping binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar răscumpărarea este pentru toţi. Toţi au fost cumpăraţi cu sângele preţios - viaţa - Domnului Hristos, şi toţi pot fi, dacă vor, eliberaţi de păcat şi moarte. Prin acel sânge noi suntem răscumpăraţi din „felul deşert de vieţuire, pe care îl moşteniseră-ţi dela părinţii voştri.” (1 Petru 1:18).

Opriţi-vă şi gândiţi-vă ce înseamnă aceasta. Lăsaţi întreaga putere a acestui fapt să vă impresioneze conştiinţa. „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii.”- din eşecul nostru de a trăi conform cu toate cerinţele ei drepte. Noi nu mai trebuie să păcătuim! El a tăiat funiile cu care păcatul ne ţinea legaţi aşa încât noi nu avem decât să acceptăm mântuirea Sa pentru a fi eliberaţi de orice păcat care ne asediază. Noi nu mai trebuie să ne irosim vieţile dorind cu ardoare o viaţă mai bună şi trăind cu regrete inutile pentru idealuri nerealizate. Domnul Hristos nu dă speranţe false, ci El vine la prizonierii păcatului, şi strigă la ei, „Libertate! Uşile închisorii voastre sunt deschise. Ieşiţi.” Ce poate fi spus mai mult? Domnul Hristos a obţinut victoria definitivă asupra acestei lumi rele, asupra „poftei firii pământeşti, poftei ochilor şi lăudăroşiei vieţii” (1 Ioan 2:16), şi credinţa noastră în El face victoria Sa să fie a noastră. Trebuie doar să o acceptăm.

Domnul Hristos făcut blestem pentru noi

Că „Hristos a murit pentru cei nelegiuţi” (Rom 5:6) este evident pentru toţi cei ce citesc Biblia. El a fost „dat din pricina fărădelegilor noastre” (Rom 4:25). Cel Nevinovat a suferit pentru cel vinovat, Cel drept pentru cel nedrept. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:5,6). Dar moartea a venit prin păcat. Moartea este blestemul transmis tuturor oamenilor pur şi simplu pentru că „toţi au păcătuit.” Deci, deoarece Domnul Hristos „a fost făcut blestem pentru noi”, urmează că Domnul Hristos „a fost făcut păcat pentru noi.” (2 Corinteni 5:21). „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Observaţi că păcatele noastre erau „în trupul Său.” Ceea ce a făcut El nu a fost ceva superficial. Păcatele noastre nu au fost doar figurativ aşezate asupra Lui, ci au fost „în trupul Său.” El „a fost făcut blestem pentru noi”, „a fost făcut păcat” pentru noi şi în consecinţă a suferit moartea pentru noi.

Pentru unii acest adevăr este neplăcut. Pentru greci este nebunie, pentru evrei este o piatră de poticnire. Dar pentru noi, cei ce suntem mântuiţi, este „puterea lui Dumnezeu” (Vezi 1 Corinteni 1:23, 24). Ţineţi minte că El a purtat păcatele noastre în trupul Său - nu ale Lui, pentru că El n-a păcătuit niciodată. Aceeaşi scriptură care spune că El a fost făcut păcat pentru noi, ne asigură că El „n-a cunoscut nici un păcat.” Faptul că El a putut purta păcatul nostru cu El şi în El, fiind făcut păcat pentru noi şi totuşi fără să păcătuiască, este spre slava Sa veşnică şi mântuirea noastră veşnică. Toate păcatele oamenilor au fost asupra Lui, totuşi nimeni n-a găsit în El vreo urmă de păcat. Nici un păcat n-a fost manifestat vreodată în viaţa Lui chiar dacă El a luat tot păcatul asupra Lui. El l-a primit şi l-a înghiţit prin puterea vieţii fără sfârşit prin care El înghite moartea. El poate purta păcatul fără a fi mânjit de el. Prin această minunată viaţă El ne răscumpără. El ne dă viaţa Lui pentru ca noi să putem fi eliberaţi de fiecare pată a păcatului care este în firea noastră pământească.

Domnul Hristos „în zilele vieţii sale pământeşti aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L izbăvească de la moarte”, „a fost ascultat, din pricina evlaviei Lui.” (Evrei 5:7). Dar El a murit! Nimeni nu i-a luat viaţa. El şi-a dat-o ca s-o ia din nou (Ioan 10:17,18). Funiile morţii au fost desfăcute „pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.” (Fapte 2:24). De ce n-a putut moartea să-L ţină, cu toate că El s-a pus în mod deliberat sub puterea ei? Pentru că El „n-a cunoscut nici un păcat.” El a luat păcatul asupra Lui dar a fost salvat de sub puterea lui. El a fost „în toate lucrurile” „asemenea fraţilor Săi”, „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 2:17, 4:15), şi cum El n-a putut face nimic de la El (Ioan 5:30), S-a rugat Tatălui să-L păzească de înfrângere şi astfel să cadă sub puterea morţii. Şi a fost auzit. În cazul Lui aceste cuvinte au fost împlinite: „Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu m-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca un cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine. Cel ce Mă îndreptăţeşte este aproape: „Cine va vorbi împotriva Mea? Să ne înfăţişăm împreună!” „Cine este potrivinicul Meu? Să înainteze spre Mine.” (Isaia 50:7,8).

Al cui a fost păcatul care L-a zdrobit, şi din care a fost scăpat? Nu al Lui, căci El nu a avut nici unul. A fost păcatul tău şi al meu. Păcatele noastre au fost deja biruite - au dispărut. Noi avem de luptat numai cu un duşman deja învins. Când vii la Dumnezeu în numele Domnului Isus, predându-te pe tine însuţi în moartea şi viaţa Lui, ca să nu porţi numele Lui în zadar, pentru că Domnul Hristos locuieşte în tine, trebuie numai să ţii minte că fiecare păcat a fost asupra Lui, şi încă este, şi că El este biruitorul, şi imediat vei spune, „Dar mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:57). „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2 Corinteni 2:14).

Descoperirea crucii

„Lemnul” ne aduce la inepuizabilul subiect prezentat în Galateni 2:20 şi 3:1 - veşnica prezenţă a crucii:

  1. Răscumpărarea din păcat şi moarte este obţinută prin cruce, Galateni 3:13.
  2. Toată Evanghelia este conţinută în cruce. Pentru că Eanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16). Şi „pentru noi care suntem pe calea mântuirii” crucea Domnului Histos „este puterea lui Dumnezeu” (1Corinteni 1:18).
  3. Domnul Hristos este descoperit oamenilor căzuţi numai drept Cel răstignit şi înviat. Nu este alt nume sub cer prin care să se obţină mântuirea (Fapte 4:12). Aşadar, asta este tot ceea ce Dumnezeu pune în faţa oamenilor deoarece El nu doreşte să-i încurce. „Hristos şi El răstignit” este tot ceea ce Pavel vroia să ştie. Este tot ceea ce orice om are nevoie să ştie. Lucrul de care au nevoie oamenii este mântuirea. Dacă ei au asta, au totul. Dar mântuirea se găseşte numai în crucea Domnului Hristos. Aşa că Dumnezeu nu pune în faţa ochilor oamenilor nimic altceva, El le dă exact ceea ce ei au nevoie. Domnul Isus Hristos răstignit este pus înaintea ochilor fiecărui om de către Dumnezeu, aşa că nu există scuză pentru nici unul ca să fie pierdut sau să continue să păcătuiască.
  4. Domnul Hristos este pus înaintea oamenilor ca Răscumpărător răstignit; şi pentru că oamenii au nevoie să fie răscumpăraţi din păcat, este prezentat ca purtând blestemul. Oriunde este blestem, acolo este şi Domnul Hristos purtându-l. Deja am văzut că Domnul Hristos a purtat şi încă poartă blestemul nostru care este şi al pământului, pentru că El a purtat coroana de spini şi blestemul pronunţat asupra pământului a fost, „Spini şi pălămidă să-ţi dea” (Geneza 3:18). Deci, întreaga creaţiune care acum suspină sub blestem, a fost răscumpărată prin crucea Domnului Hristos (Vezi Romani 8:19-23).
  5. Domnul Hristos a purtat blestemul pe cruce. Faptul că fiinţa Lui a fost făcută blestem pentru noi este dovedit de atârnarea Lui pe cruce. Crucea nu este numai simbolul blestemului, ci şi al eliberării din blestem, pentru că este crucea Domnului Hristos, Creatorul şi Eliberatorul.
  6. Unde este blestemul? O, dar unde nu este? Şi cel mai orb îl poate vedea dacă va admite dovada propriilor simţuri. Imperfecţiunea este un blestem, da, acesta este blestemul. Şi imperfecţiunea se găseşte în tot ceea ce este legat de acest pământ. Omul este imperfect şi chiar cea mai frumoasă plantă este pe undeva imperfectă. Tot ceea ce ochiul întâlneşte arată posibilitatea unei îmbunătăţiri, chiar dacă ochii nostri nepricepuţi nu văd necesitatea acestui fapt. Când Dumnezeu a făcut pământul totul a fost „foarte bun”, sau, după cum este exprimat în ebraică, „extrem de bun”. Dumnezeu Însuşi nu a putut vedea nici o posibilitate de îmbunătăţire. Dar acum este altfel. Grădinarul îşi investeşte ingeniozitatea şi munca pentru a îmbunătăţi fructele şi florile de care îngrijeşte. Şi deoarece în cel mai bun produs al pământului se descoperă blestemul, ce să mai spunem despre plantele noduroase şi incomplet dezvoltate, bobocii, frunzele şi fructele ofilite şi distruse, şi buruienile toxice, otrăvitoare? Pretutindeni „mănâncă blestemul ţara.” (Isaia 24:6).
  7. Ar trebui să fim descurajaţi de acest lucru? Nu. „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:9). Chiar dacă urmele blestemului se văd peste tot, lucrurile trăiesc şi oamenii trăiesc. Dar blestemul este moartea şi nici un om sau lucru creat nu poate muri şi totuşi să trăiască. Moartea ucide. Dar Domnul Hristos este Cel viu; El a murit dar este viu în vecii vecilor (Apocalipsa 1:18). El singur poate purta blestemul – moartea – şi în baza meritelor sale să se întoarcă la viaţă. Pe pământ şi în om este viaţă, în ciuda blestemului, pentru că Domnul Hristos a murit pe cruce. Fiecare fir de iarbă, fiecare frunză din pădure, fiecare tufiş şi copac, fiecare floare şi fruct, chiar şi pâinea pe care o mâncăm, este însemnată cu crucea Domnului Hristos. În propriile noastre corpuri este semnul Domnului Hristos răstignit. Peste tot se vede dovada acestei cruci. Propovăduirea crucii, Evanghelia, este puterea lui Dumnezeu, descoperită în toate lucrurile pe care El le-a făcut. Aceasta este „puterea care lucrează în noi.” (Efeseni 3:20). Comparaţia textului din Romani 1:16-20 cu cel din 1 Corinteni 1:17, 18 ne arată cu claritate că prezenţa crucii Domnului Hristos se observă în toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut - chiar şi în corpurile noastre.

Curaj în descurajare

„Căci cele rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu, şi mi se moaie inima.” (Paslm 40:12). Nu numai că putem striga cu încredere „din fundul adâncului”, dar Dumnezeu în mila Sa nemărginită a făcut astfel ca tocmai fundul adâncului să fie un izvor de încredere. Faptul că deşi suntem în adâncul păcatului şi totuşi trăim este dovada că Însuşi Dumnezeu, în persoana Domnului Hristos pe cruce, este cu noi pentru a ne izbăvi. Astfel prin Duhul Sfânt toate, chiar şi ceea ce este sub blestem (pentru că totul este sub blestem), propovăduieşte Evanghelia. Propriile noastre slăbiciuni, în loc de a fi o cauză de descurajare, sunt, dacă credem în Domnul, o garanţie a răscumpărării. „În slăbiciune” suntem „făcuţi puternici”. „Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37). Cu adevărat, Dumnezeu nu s-a lăsat fără martori printre oameni. „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el.” (1 Ioan 5:10).

 Binecuvântarea din blestem

Domnul Hristos a purtat blestemul pentru ca noi să avem binecuvântarea. Moartea Lui este viaţă pentru noi. Dacă cu bucurie arătăm în trupurile noastre moartea Domnului Isus, viaţa Lui se va vedea în trupul nostru muritor (2 Corinteni 4:10). El a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21). Binecuvântarea pe care o primim prin blestemul pe care El îl poartă este binecuvântarea eliberării din păcat. Pentru că aşa cum blestemul este rezultatul încălcării Legii (Galateni 3:10), tot astfel binecuvântarea constă în întoarcerea de la fărădelegile noastre (Fapte 3:26). Domnul Hristos a suferit blestemul, chiar păcatul şi moartea, „pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus.”

Binecuvântarea lui Avraam este, după cum subliniază Pavel în altă epistolă, neprihănirea prin credinţă: „Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte îl socoteşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:6-8).

El arată mai departe că binecuvântarea aceasta este în aceeaşi măsură a neamurilor care cred, ca şi a evreilor care cred, pentru că Avraam a primit-o când nu era tăiat împrejur „pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred.” (Romani 4:11).

Binecuvântarea este eliberarea din păcat, tot aşa cum blestemul este săvârşirea păcatului. După cum blestemul descoperă crucea, tot astfel, acelaşi blestem este făcut de Domnul să vestească binecuvântarea. Faptul că noi din punct de vedere fizic trăim, cu toate că suntem păcătoşi, ne asigură că eliberarea din păcat este a noastră. „Cât timp suntem în viaţă sperăm”, spune proverbul, pentru că speranţa noastră este Viaţa.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru binecuvântata speranţă! Binecuvântarea este dată tuturor oamenilor. Pentru că „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţă” (Romani 5:18). Dumnezeu, care nu este părtinitor, „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” (Efeseni 1:3). Darul este al nostru ca să-l păstrăm. Dacă este cineva care nu are această binecuvântare, este pentru că n-a recunoscut darul, sau intenţionat l-a refuzat.

O lucrare terminată

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii”, din păcat şi moarte. El a realizat aceasta „făcându-Se blestem pentru noi” şi astfel suntem eliberaţi de necesitatea de a păcătui. Păcatul nu mai are nici o putere asupra noastră dacă îl acceptăm pe Domnul Hristos în adevăr şi fără rezerve. Acesta era tot atât de mult un adevăr prezent în zilele lui Avraam, Moise, David şi Isaia pe cât este în zilele noastre. Cu mai mult de 700 de ani înainte ca să fie ridicată crucea Calvarului, Isaia, care a dat mărturie despre lucrurile pe care el le-a înţeles datorită faptului că propriul său păcat fusese curăţat de un „cărbune aprins”, luat de pe altarul lui Dumnezeu, a spus: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui...Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit de fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi...Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:4-6). „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” (Isaia 44:22). Cu mult înainte de Isaia, David a scris: „Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.” „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalm 103:10, 12).

„Noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă”, pentru că „lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.” (Evrei 4:3). Binecuvântarea pe care am primit-o este „binecuvântarea lui Avraam”. Noi nu avem altă temelie decât cea a apostolilor şi profeţilor, Însuş Domnul Hristos fiind Piatra din capul unghiului (Efeseni 2:20). Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă este întreagă şi completă. Ne aşteaptă de cum intrăm în lumea aceasta. Şi nu-L uşurăm pe Dumnezeu de vreo povară respingând-o, nici nu adăugăm ceva la efortul Său acceptând-o.

Făduia Duhului”

Domnul Hristos ne-a răscumpărăt „ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit”. Nu faceţi greşeala de a citi acest verset ca şi cum ar spune „ca noi să primim făgăduinţa darului Duhului”. Nu asta se spune, şi nu asta înseamnă, după cum un mic studiu va arăta. Domnul Hristos ne-a răscumpărat, şi lucrul acesta dovedeşte darul Duhului, pentru că numai „prin Duhul cel vecinic” s-a adus pe Sine Însuş jertfă fără pată lui Dumnezeu (Evrei 9:14). De n- ar fi fost Duhul, noi n-am fi ştiut că suntem păcătoşi. Cu atât mai puţin am şti că am fost răscumpăraţi. Duhul dovedeşte păcatul şi neprihănirea (Ioan 16:8). „Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă duhul este adevărul” (1 Ioan 5:6). „Cine crede...are mărturisirea aceasta în el” (Versetul 10). Domnul Hristos a fost răstignit pentru fiecare om. Aceasta reiese, după cum deja am văzut, din faptul că noi toţi eram sub blestem, şi singur Domnul Hristos pe cruce poartă blestemul. Dar Domnul Hristos locuieşte pe pământ printre oameni prin Duhul. Credinţa ne dă posibilitatea să primim mărturia acestui martor şi să ne bucurăm de ceea ce avem pregătit în Duhul.

Să observăm mai departe: binecuvântarea lui Avraam ne este dată ca să putem primi făgăduinţa Duhului. Dar numai prin Duhul vine făgăduinţa. De aceea binecuvântarea nu ne poate aduce făgăduinţa că vom primi Duhul. Noi deja avem Duhul împreună cu binecuvântarea. Dar, având binecuvântarea Duhului (adică, neprihănirea), suntem siguri că primim ceea ce Duhul promite neprihăniţilor, adică, o moştenire veşnică. Binecuvântându-l pe Avraam, Dumnezeu i-a promis o moştenire. Duhul este garanţia tuturor lucrurilor bune.

Duhul, garanţia moştenirii

Toate darurile lui Dumnezeu sunt prin natura lor promisiuni pentru mai mult. Scopul lui Dumnezeu prin Evanghelie este de a aduna toate lucrurile în Domnul Isus Hristos, „În El am fost făcuţi şi moştenitori,...Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui” (Efeseni 1:11-14).

Despre această moştenire vom vorbi mai mult în cursul acestui studiu. Pentru moment este de ajuns să spunem că este moştenirea promisă lui Avraam, ai cărui copii noi devenim prin credinţă. Moştenirea aparţine tuturor celor care sunt copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Hristos Isus. Şi Duhul, care marchează înfierea noastră este promisiunea, garanţia, prima roadă a acestei moşteniri. Cei care acceptă glorioasa eliberare, realizată de Domnul Hristos, de sub blestemul legii - răscumpărare nu din ascultarea faţă de lege, pentru că ascultarea nu este blestem, ci din neascultarea de lege - au în Duhul gustul puterii şi binecuvântarea lumii ce va să vină.

15 Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuş nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. 16 Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice : „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale”, adică Hristos. 17 Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute treizeci de ani. 18 Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.

Evanghelia mântuirii lumii întregi a fost propovăduită lui Avraam. El a crezut şi a primit binecuvântarea neprihănirii. Toţi cei care cred sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam care a crezut. Cei ce „au credinţă” sunt copiii lui Avraam. „Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui”. „Sacă moştenirea ar veni din lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam”. Făgăduinţa dată nouă este aceeaşi care a fost dată lui Avraam, făgăduinţa unei moşteniri la care avem toţi parte ca şi copii ai săi.

„Şi seminţei lui”

Acesta nu este un joc de cuvinte. Chestiunea în discuţie este vitală. Controversa este în legătură cu modul de mântuire, dacă numai prin Domnul Hristos, sau prin altceva, sau prin Domnul Hristos şi altceva sau altcineva. Mulţi oameni îşi închipuie că ei trebuie să se mântuiască singuri făcându-se buni. Mulţi alţii cred că Domnul Hristos este un ajutor important, un bun Asistent al eforturilor lor. Alţii sunt gata să-I dea Lui primul loc, dar nu singurul loc. Ei se consideră a fi buni secunzi.

Domnul şi ei sunt cei care fac lucrarea. Dar textul nostru înlătură toate aceste ipoteze şi idei personale. Nu „seminţe”, ci „sămânţa”. Nu mai multe, ci una. „Şi seminţei tale”, care este Domnul Hristos. Domnul Hristos este acel Unul.

Nu două linii

Noi putem pune în opoziţie „sămânţa spirituală” cu „sămânţa trupească” a lui Avraam. Opusul lui spiritual este trupesc, şi copiii trupeşti, dacă nu sunt şi copii spirituali, nu au nici o parte din moştenirea spirituală. Este posibil pentru oamenii ce trăiesc în lumea aceasta în trup să fie cu totul spirituali. Şi astfel trebuie ei să fie, altfel nu sunt copii ai lui Avraam. „Cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8). „Nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 15:50). Există o singură linie de descendenţi spirituali ai lui Avraam, numai un grup de adevăraţi copii spirituali, şi aceştia sunt cei care „au credinţă” - aceia care, primind pe Domnul Hristos prin credinţă, primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Multe promisiuni în Unul

Dar în timp ce „sămânţa” este la singular, făgăduinţele sunt la plural. Dumnezeu nu are nimic altceva pentru nimeni în afară de ceea ce i-a promis lui Avraam. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc împlinirea în Domnul Hristos, în care a crezut Avraam. „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Moştenirea făgăduită

Faptul că lucrul promis, şi suma tuturor făgăduinţelor, este o moştenire se poate clar vedea din Galateni 3:15-18. Al şaisprezecelea verset ne spune că legea, venind după 430 ani ce făgăduinţa a fost făcută şi confirmată, nu poate anula făgăduinţa. „Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Versetul 18). În ce constă moştenirea făgăduită, se poate determina comparând versetul mai sus menţionat cu Romani 4:13: „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă”. Şi astfel, cu toate că cerurile şi pământul care acum sunt „păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi”, când „cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului”, „noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:7,12,13). Aceasta este patria cerească către care priveau Avraam, Isaac şi Iacov.

O moştenire fără blestem

„Hristos ne-a răscumpărat din blestem...ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit”. Acest „Duh făgăduit” am văzut că este moştenirea întregului pământ înnoit - răscumpărat de sub blestem. Pentru că „şi ea (creaţiunea, natura) va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:21). Omului i-a fost dat pământul proaspăt şi nou ieşit din mâna lui Dumnezeu, desăvârşit în toate privinţele (Geneza 1:27,28,31). Omul a păcătuit şi a adus blestemul asupra sa. Domnul Hristos a luat tot blestemul, atât al omului cât şi al întregii creaţiuni, asupra Sa. El răscumpără pământul de sub blestem, pentru a fi moştenirea veşnică, conform intenţiei iniţiale pe care a avut-o Dumnezeu; şi El de asemenea răscumpără omul din blestem, pentru a fi pe potriva unei astfel de moşteniri. Aceasta este în principiu Evanghelia. „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23). Acest dar al vieţii veşnice este inclus în moştenirea făgăduită, pentru că Dumnezeu a făgăduit pământul lui Avraam şi seminţei sale „în stăpînire veşnică.” (Geneza 17:8). Este o moştenire a neprihănirii, făgăduinţa că Avraam va fi moştenitorul lumii fiind primită prin neprihănirea prin credinţă. Neprihănirea, viaţa veşnică, şi un loc în care să trăieşti veşnic - toate acestea sunt incluse în făgăduinţă, şi ele sunt tot ceea ce poate fi dorit sau dat. Să răscumperi omul, fără ai da un loc în care să trăiască, ar fi o lucrare neterminată. Cele două acţiuni sunt legate împreună, formând un întreg. Puterea prin care suntem răscumpăraţi este puterea care a creat, prin care cerurile şi pământul sunt făcute noi. Când totul este terminat, „nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo.” (Apocalipsa 22:3).

Legămintele făgăduinţei

Legământul şi făgăduinţa lui Dumnezeu sunt una şi aceeaşi. Aceasta se vede în mod clar din Galateni 3:17, unde Pavel declară că a rupe legământul ar însemna să anulezi făgăduinţa. În Geneza 17 citim că Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam ca să-i dea ţara Canaan drept moştenire veşnică. Galateni 3:18 spune că Dumnezeu i-a dat-o printr-o făgăduinţă. Legămintele lui Dumnezeu cu omul nu pot fi nimic altceva decât făgăduinţe: „Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile.” (Romani 11:35,36).

După potop Dumnezeu a făcut un „legământ” cu fiecare fiară de pe pământ, şi cu fiecare pasăre; dar animalele şi păsările nu au promis nimic în schimb (Geneza 9:9-16. Ele pur şi simplu au primit binecuvântarea din mâna lui Dumnezeu. Asta este tot ceea ce putem face - să primim. Dumnezeu ne promite tot ceea ce avem nevoie, şi mai mult decât putem să cerem sau să gândim, ca dar. Noi îi dăm Lui propriile noastre persoane, adică, nimic. Şi El se dă pe Sine Însuş nouă, adică totul. Problema este că, chiar şi atunci când oamenii sunt dispuşi să-L recunoască pe Domnul cât de cât, ei vor să se tocmească cu El. Ei vor să fie parteneri egali, o afacere „reciprocă” – o tranzacţie în care să se poată considera egali cu Dumnezeu. Dar oricine are de-a face cu Dumnezeu, trebuie să trateze cu El după condiţiile puse de El, adică, în baza unui fapt - că noi nu avem nimic şi nu suntem nimic, şi El are totul, este totul şi dă totul.

Legământul întărit

Legământul (adică, făgăduinţa lui Dumnezeu de a da omului întreg pământul făcut nou după eliberarea din blestem) „l-a întărit Dumnezeu mai înainte.” Domnul Hristos este Garantul noului legământ, chiar al legământului veşnic. „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20). În El am obţinut moştenirea (1 Petru 1:3,4), pentru că Duhul Sfânt este prima roadă a moştenirii, şi având Duhul Sfânt avem pe Domnul Hristos locuind în inimă prin credinţă. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam, spunând, „Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvântate în sămânţa ta”, şi aceasta s-a împlinit în Domnul Hristos pe care Dumnezeu l-a trimis să ne binecuvânteze întorcându-ne pe fiecare din noi de la fărădelegile noastre (Fapte 3:25,26).

Jurământul a fost modul prin care Dumnezeu a întărit legământul făcut cu Avraam. Acea făgăduinţă şi acel jurământ făcut lui Avraam devin temelia speranţei noastre, mângâierea noastră. Ei sunt „tari şi neclintiţi” (Evrei 6:19), pentru că jurământul îl prezintă pe Domnul Hristos drept Garantul, siguranţa noastră, şi „El trăieşte totdeauna” (Evrei 9:25). El ţine toate lucrurile prin puterea Cuvântului Lui (Evrei 1:3). „Toate se ţin prin El.” (Coloseni 1:17). „De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ.” (Evrei 6:17). Aceasta este mângâierea şi nădejdea noastră atunci când căutăm un adăpost împotriva păcatului. El a garantat cu propria Sa existenţă, şi cu întreg universul, mântuirea noastră. Cu siguranţă, o temelie trainică a fost aşezată în Cuvântul Său minunat, pentru nădejdea noastră.

Legea nu poate anula făgăduinţa

Să nu uităm, pe măsură ce continuăm, că legământul şi făgăduinţa sunt acelaşi lucru; şi că aceasta implică pământ, chiar întregul pământ făcut nou, pământul făgăduit lui Avraam şi copiilor lui. De asemenea să ne aducem aminte că deoarece numai neprihănirea va locui în noul pământ şi cer, făgăduinţa aceasta include neprihănirea pentru toţi cei care cred. Aceasta este realizată în Domnul Hristos, în care făgăduinţa este întărită. Dar, „nimeni nu anulează chiar şi testamentul unui om, sau adaugă ceva la el, odată ce a fost întărit.” Cu cât mai mult este aceasta adevărat în cazul „testamentului” lui Dumnezeu!

Deci, deoarece neprihănirea desăvârşită şi veşnică a fost asigurată prin „testamentul” făcut cu Avraam, care a fost confirmat în Domnul Hristos, prin jurământul lui Dumnezeu, este imposibil ca legea care a fost dată 430 de ani mai târziu să introducă vreo caracteristică nouă. Moştenirea a fost dată lui Avraam prin făgăduinţă. Dar dacă după 430 de ani s-ar schimba, astfel ca moştenirea să fie câştigată în vreun alt fel, atunci făgăduinţa ar fi anulată şi „testamentul” sau legământul ar fi anulat. Dar aceasta ar implica detronarea lui Dumnezeu şi sfârşitul existenţei Sale. Pentru că a garantat cu propria Sa existenţă să dea lui Avraam şi seminţei sale moştenirea şi neprihănirea necesare ei. „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.” (Romani 4:13). Evanghelia a fost tot atât de întreagă şi completă în zilele lui Avraam după cum a fost întotdeauna sau va fi vreodată. Nu se poate adăuga nimic la ea şi nici o schimbare în ceea ce priveşte condiţiile sau conţinutul ei nu ar putea fi făcută după jurământul făcut de Dumnezeu lui Avraam. Nimic nu poate fi scos din ea, în forma în care a existat, şi nimic mai mult nu poate fi cerut vreodată de la vreun om decât ceea ce a fost cerut de la Avraam.

19 Atunci pentru ce Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor. 20 Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu, este unul singur

„Atunci pentru ce Legea?” Apostolul Pavel pune această întrebare pentru a accentua mai mult locul legii în cadrul evangheliei. Întrebarea este foarte normală. Deoarece moştenirea este cu totul prin făgăduinţă, şi un „testament” sau legământ întărit nu poate fi schimbat (nimic nu poate fi scos, şi nimic nu poate fi adăugat), de ce a venit legea după 430 de ani? „Atunci pentru ce Legea?” Care este scopul ei aici? Care este rolul pe care îl joacă? La ce foloseşte ea?

„Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege.” Să fie bine înţeles că „darea legii” la Sinai n-a fost începutul existenţei ei. Legea lui Dumnezeu exista în vremea lui Avraam şi a fost ţinută de el (Geneza 26:5). Legea lui Dumnezeu a existat înainte de a fi dată la Sinai (Exod 16:1-4, 27,28). Ea a fost „adăugată” în sensul că la Sinai ea a fost dată într-o formă mai detaliată.

„Din pricina călcărilor de lege.” „Ba încă şi Legea a venit pentruca să se înmulţească greşala” (Romani 5:20), cu alte cuvinte, „pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos” (Romani 7:13). Ea a fost dată în împrejurări de cea mai mare solemnitate ca o avertizare pentru copiii lui Israel care datorită necredinţei lor erau în primejdie de a pierde moştenirea făgăduită. Ei nu au crezut, ca Avraam, pe Domnul; şi „tot ce nu vine din încredinţare, e păcat.” (Romani 14:23). Dar moştenirea a fost făgăduită „pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.” (Romani 4:13). De aceea evreii necredincioşi n-o puteau primi.

Aşa că legea le-a fost dată pentru a-i convinge că ei nu aveau neprihănirea necesară pentru primirea moştenirii. Pentru că, cu toate că neprihănirea nu vine prin lege, trebuie „să fie mărturisită de Lege” (Romani 3:21). Pe scurt, legea le-a fost dată deoarece ei nu aveau credinţă, deci nu erau adevăraţi copii ai lui Avraam, astfel, erau pe cale de a pierde moştenirea. Dumnezeu ar fi pus legea Sa în inimile lor tot aşa cum o pusese în inima lui Avraam, dacă ei ar fi crezut. Dar când ei nu au crezut, şi totuşi au continuat să se considere moştenitori ai făgăduinţei, era necesar să li se arate cât mai clar că necredinţa lor era păcat. Legea a fost dată datorită încălcărilor de lege, sau (ceea ce este acelaşi lucru) datorită necredinţei oamenilor.

Încrederea de sine este păcat

Poporul Israel era plin de încredere de sine şi necredinţă faţă de Dumnezeu, după cum se vede din murmurele lor împotriva conducerii lui Dumnezeu şi din convingerea lor că pot face tot ceea ce Dumnezeu cere, că pot să împlinească făgăduinţele Sale. Ei aveau acelaşi spirit pe care l-au avut urmaşii lor, care au întrebat, „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” (Ioan 6:28). Erau atât de ignoranţi în ceea ce priveşte neprihănirea lui Dumnezeu încât au crezut că pot produce propria lor neprihănire în locul ei (Romani 10:3). Dacă nu-şi vedeau păcatul, nu puteau profita de făgăduinţă. De aici necesitatea rostirii legii.

Lucrarea îngerilor

„Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimese să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:14). Ce rol au avut miile de îngeri ce au fost prezenţi la Sinai, nu ştim. Dar noi ştim că îngerii se interesează îndeaproape de tot ceea ce are legătură cu omul. Când au fost puse temeliile pământului, „toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” (Iov 38:7). O mulţime de oştire cerească a cântat laude când naşterea Mântuitorului omenirii a fost anunţată. Aceste fiinţe care „sunt tari în putere” însoţesc pe Regele regilor, fiind gata să-I împlinească voia, ascultând de „glasul cuvântului Lui.” (Psalm 103:20). Faptul că ei au fost prezenţi la darea legii arată că acesta a fost un eveniment de cea mai mare magnitudine şi importanţă.

„Prin mâna unui mijlocitor”

Legea a fost dată oamenilor de la Sinai „prin mâna unui mijlocitor.” Cine a fost acest Mijlocitor? Nu există decât un singur răspuns: „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Timotei 2:5). „Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu, este unul singur.”

Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos sunt una. Domnul Isus Hristos este şi Dumnezeu şi om. În mijlocirea Sa dintre Dumnezeu şi om, Domnul Isus Hristos este reprezentantul omului înaintea lui Dumnezeu şi a lui Dumnezeu înaintea omului. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5:19). Acesta este Mijlocitorul, şi nu poate fi alt mijlocitor între Dumnezeu şi om. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12).

Lucrarea lui Hristos ca mijlocitor

Omul s-a depărtat de Dumnezeu şi s-a răsculat împotriva Lui. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi.” (Isaia 53:6). Nelegiuirile noastre ne-au despărţit de El (Isaia 59:1,2). „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” (Romani 8:7). Domnul Hristos a venit pentru a distruge vrăjmăşia şi pentru a ne împăca cu Dumnezeu; pentru că El este pacea noastră (Vezi Efeseni 2:14-16). „Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.” (1 Petru 3:18). Prin El avem intrare la Dumnezeu (Romani 5:1,2; Efeseni 2:18). În el mintea firească, mintea răsculată, este îndepărtată şi mintea Duhului este pusă în loc, „pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:4). Lucrarea Domnului Hristos este de a salva ceea ce a fost pierdut, de a reface ceea ce a fost stricat, de a reuni ceea ce a fost despărţit. Numele lui este „Dumnezeu cu noi.” Atunci când El locuieşte în noi suntem făcuţi „părtaşi firii dumnezeieşti.” (2 Petru 1:4).

Lucrarea Domnului Hristos ca „mijlocitor” nu este limitată nici de timp nici de spaţiu. A fi mijlocitor înseamnă a fi mai mult decât intermediar. Domnul Hristos a fost mijlocitor înainte ca păcatul să intre în lume, şi va fi mijlocitor când nu va mai fi păcat în univers şi nu va mai fi nevoie de iertare. „Toate se ţin prin El.” El este imaginea fidelă a fiinţei Tatălui. El este viaţa. Numai în şi prin El viaţa lui Dumnezeu curge către toată creaţiunea. El este deci mijlocul, mediul, mijlocitorul, calea, prin care lumina vieţii pătrunde în univers. El n-a devenit mijlocitor pentru prima dată la căderea omului în păcat, ci El este mijlocitor din veşnicie. Nimeni, nu doar omul, ci nici o fiinţă creată, nu vine la Tatăl decât prin Hristos. Nici un înger nu poate sta în prezenţa divinităţii decât numai în Domnul Hristos. Nu a fost creată o nouă putere, nu a fost necesar a fi pusă în mişcare, ca să spunem aşa, o maşinărie nouă datorită intrării păcatului în lume. Puterea care crease toate lucrurile n-a făcut decât să continue în nemărginita îndurare a lui Dumnezeu să lucreze pentru refacerea a ceea ce a fost pierdut. În Domnul Hristos au fost toate lucrurile create; şi, de aceea, în El avem răscumpărarea prin sângele său (Vezi Coloseni 1:14-17). Puterea care pătrunde şi susţine universul este aceeaşi putere care ne mântuieşte. „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gîndim noi.” (Efeseni 3:20).

21 Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţă, într-adevar, neprihănirea ar veni din Lege. 22  Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos.

„Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu?” Nicidecum. Dacă ar fi, ea nu s-ar afla în mâna Mijlocitorului, a lui Hristos, pentru că toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt în El (2 Corinteni 1:20). Găsim legea şi făgăduinţa împreună în Domnul Hristos. Putem şti că legea nu a fost dată şi nu este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu prin aceea că Dumnezeu le-a dat pe amândouă, atât făgăduinţa cât şi legea. Ştim de asemenea că darea legii nu a introdus vreun element nou în „legământ”, deoarece, fiind confirmat, nimic nu putea fi adăugat sau scos. Dar legea nu este fără rost, altfel Dumnezeu n-ar fi dat-o.

Nu este fără importanţă dacă o ţinem sau nu, pentru că Dumnezeu o porunceşte. Dar totuşi ea nu este împotriva făgăduinţei şi nu aduce nici un element nou. De ce? Pur şi simplu pentru că legea este în făgăduinţă. Făgăduinţa Duhului cuprinde: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor.” (Evrei 8:10). Şi Dumnezeu asta a făcut pentru Avraam când i-a dat legământul tăierii împrejur (Citiţi Romani 4:11; 2:25-29; Filipeni 3:3).

Legea înalţă promisiunea

Legea este neprihănire, după cum spune Dumnezeu: „Ascultaţi-Mă, voi, care cunoaşteţi neprihănirea, popor, care ai în inimă Legea Mea.” (Isaia 51:7). Aşadar, neprihănirea pe care o cere legea este singura neprihănire care poate moşteni ţara făgăduită. Este obţinută, nu prin faptele legii, ci prin credinţă. Neprihănirea legii nu este obţinută prin eforturi omeneşti de a ţine legea, ci prin credinţă (Vezi Romani 9:30-32). De aceea, cu cât este mai înaltă neprihănirea pe care o cere legea, cu atât mai mare este făgăduinţa lui Dumnezeu. Pentru că El a făgăduit s-o dea oricui crede. Da, El a jurat. Deci, atunci când legea a fost rostită la Sinai „cu glas tare pe munte, din mijlocul focului din nori şi din negura deasă” (Deuteronom 5:22), însoţită de sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu şi întreg pământul s-a cutremurat datorită prezenţei Domnului şi a îngerilor Săi cei sfinţi, măreţia şi maiestatea de neimaginat a legii lui Dumnezeu au fost arătate. Pentru oricine îşi amintea juramântul făcut de Dumnezeu lui Avraam, a fost o descoperire a minunatei măreţii a făgăduinţei lui Dumnezeu; pentru că toată neprihănirea cerută de lege El a jurat s-o dea oricui se încrede în El. „Vocea puternică” cu care a fost rostită legea era vocea puternică care din vârful munţilor strigă vestea bună a harului iertător al lui Dumnezeu (Vezi Isaia 40:9). Poruncile lui Dumnezeu sunt făgăduinţe; ele trebuie să fie astfel, pentru că El ştie că noi nu avem nici o putere! Tot ceea ce Dumnezeu cere este ceea ce El . Când El spune, „Să nu”, putem s-o luăm drept asigurarea Sa că, numai de L-am crede, El ne va feri de păcatul de care ne previne.

Neprihănire şi viaţă

„Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţă, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” Aceasta ne arată că neprihănirea este viaţă. Nu este doar o formulă, o teorie moartă sau o dogmă, ci este viaţă în acţiune. Domnul Hristos este viaţa, şi El este, de aceea, neprihănirea noastră. Legea scrisă pe două table de piatră nu putea da viaţă, nu mai mult decât puteau să dea viaţă pietrele pe care era scrisă. Toate poruncile ei sunt desăvârşite, dar literele de cremene nu se pot transforma într-un principiu activ. Cel care primeşte doar litera legii are „o slujbă aducătoare de osîndă” şi moarte. Dar „Cuvântul S-a făcut trup.” În Domnul Hristos, Piatra Vie, legea este viaţă şi pace. Primindu-L pe El prin „slujba Duhului”, noi trăim viaţa neprihănită pe care legea o cere.

Acest al douăzeci şi unulea verset arată că prin darea legii se intenţiona sublinierea importanţei făgăduinţei. Toate împrejurările ce au însoţit darea legii - trâmbiţa, vocea, cutremurul de pământ, focul, furtuna, tunetele şi fulgerele, bariera mortală din jurul muntelui - spuneau că „Legea aduce mânie” pentru „fiii neascultării”. Dar tocmai faptul că mânia pe care o aduce legea vine numai asupra fiilor neascultării dovedeşte că legea este bună, şi că „omul care împlineşte neprihănirea, pe care o dă legea, va trăi prin ea.” A vrut Dumnezeu să descurajeze oamenii? Nicidecum. Legea trebuie ţinută, şi evenimentele de la Sinai au avut scopul de ai aduce înapoi la jurământul lui Dumnezeu, care cu 430 de ani mai înainte fusese făcut cu toţi oamenii din toate timpurile, ca garanţie a neprihănirii prin Mântuitorul răstignit, care trăieşte veşnic.

Cum învăţăm să ne simţim nevoia

Domnul Isus a spus despre Mângâietor, „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” (Ioan 16:8). Despre El Însuş a spus, „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doftor, ci cei bolnavi.” (Marcu 2:17). Omul trebuie să-şi cunoască nevoia înainte de a accepta ajutor; el trebuie să-şi cunoască boala înainte de a aplica remediul.

Tot aşa făgăduinţa neprihănirii va fi cu totul ignorată de către cel care nu realizează că este un păcătos. De aceea prima parte a lucrării „de mângîiere” a Duhului Sfânt este de a convinge omul de păcat. Astfel „Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos” (Galateni 3:22). „Prin Lege vine cunoştinta deplină a păcatului.” (Romani 3:20). Cel care află că este păcătos este pe drumul de a admite aceasta; şi „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9).

Astfel legea este în mâinile Duhului un agent activ în ai convinge pe oameni să accepte făgăduinţa în toată plinătatea ei. Nimeni nu urăşte pe omul care i-a salvat viaţa arătându-i un pericol necunoscut lui. Dimpotrivă, un astfel de om este considerat prieten şi întotdeauna îţi aminteşti cu recunoştinţă de el. Tot aşa va fi considerată legea de către cel care a fost îndemnat de vocea ei ce avertizează pentru a fugi de mânia viitoare. El va spune întotdeauna împreună cu psalmistul, „Urăsc pe oamenii nehotărîţi, dar iubesc Legea Ta.” (Psalm 119:113).

23 Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.

Observaţi asemănarea dintre versetele 8 şi 22. „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos.” (Versetul 22). „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»“ (Versetul 8). Se vede că evanghelia este propovăduită de acelaşi lucru (Scripturile) care „închide” omul sub păcat. Acelaşi cuvânt, şi anume „închis”, este folosit atât în versetul 22 cât şi 23. Bineînţeles, o persoană care este închisă de lege este în închisoare. Conform conducerii omeneşti un criminal este închis de îndată ce legea pune mâna pe el. Legea lui Dumnezeu este prezentă pretutindeni şi veşnic activă. De aceea în momentul în care un om păcătuieşte el este închis. Aceasta este starea întregii lumi, „căci toţi au păcătuit” şi „nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar.” Celor neascultători, cărora Domnul Hristos le-a propovăduit în zilele lui Noe, erau în închisoare (Vezi 1 Petru 3:19, 20). Dar ei, ca toţi ceilalţi păcătoşi, erau plini de nădejde.” (Zaharia 9:12). „Căci El priveşte din înălţimea sfinţeniei Lui; Domnul priveşte din ceruri pe pământ, ca să audă gemetele prinşilor de război, şi să izbăvească pe cei ce sunt pe moarte.” (Psalm 102:19, 20). Hristos este dat „ca legământ al poporului, ca să fie Lumina neamurilor, să deschidă ochii orbilor, să scoată din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.” (Isaia 42:6,7).

Daţi-mi voie să vorbesc din experienţa personală celui care nu ştie încă bucuria şi libertatea în Domnul. Cândva, dacă nu eşti încă, vei fi puternic convins de păcat de Duhul lui Dumnezeu. Poate că ai fost plin de îndoieli şi îţi plăceau jocurile de cuvinte, şi răspunsurile dinainte pregătite, stăpânit fiind de spiritul de autoapărare, dar atunci nu vei putea spune nimic. Atunci nu vei mai avea nici o îndoială despre existenţa lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt şi nu vei avea nevoie de nici o dovadă pentru a fi pe deplin încredinţat; vei recunoaşte vocea lui Dumnezeu vorbind inimii tale şi vei simţi, ca şi Israelul din vechime, care a spus „să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” (Exod 20:19). Atunci vei şti ce înseamnă a fi „închis” într-o închisoare ai cărei pereţi par a se strânge în jurul tău, care nu numai că împiedică orice posibilitate de scăpare, ba chiar pare că te sufocă. Poveştile despre oameni condamnaţi, îngropaţi de vii, având o piatră grea aşezată pe ei, ţi se vor părea foarte vii şi reale în timp ce vei simţi tablele legii zdrobindu-ţi viaţa şi o mână de marmură părând a-ţi zdrobi chiar inima. Atunci vei fi bucuros amintindu-ţi că eşti închis pentru singurul motiv ca „făgăduinţa ..., prin credinţa în Isus Hristos” să poată fi primită de tine. De îndată ce îţi însuşeşti promisiunea, vei constata că ea este cheia care deschide orice uşă în „Castelul Îndoielii” tale (vezi The Pilgrim’s Progress). Uşile închisorii se vor deschide larg şi tu vei spune, „Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din laţul păsărarului; laţul s-a rupt şi noi am scăpat.” (Psalm 124:7).

Sub Lege, sub păcat

Înainte de venirea credinţei eram închişi sub lege, „închişi” pentru credinţa ce urma să fie descoperită. Ştim că tot ce nu vine din încredinţare, este păcat (Romani 14:23); de aceea, a fi „sub lege” este identic cu a fi sub păcat. Harul lui Dumnezeu ne eliberează din păcat astfel încât atunci când ne încredem în harul lui Dumnezeu noi nu mai suntem sub lege, pentru că suntem eliberaţi din păcat. În consecinţă, aceia care sunt sub lege sunt cei care încalcă legea. Cei neprihăniţi nu sunt sub ea, ci trăiesc în ea.

24 Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.

Revised Standard Version foloseşte cuvântul „păzitor” în locul lui „învăţător” folosit de King James Version. Traducerile germane şi scandinave folosesc un cuvânt ce înseamnă „conducător al unei şcoli de corecţie.”

Cuvântul grecesc ne este transmis ca „pedagog” în româneşte. Paidagogos era sclavul tatălui care însoţea copiii stăpânului la şcoală pentru a fi sigur că ei nu chiulesc. Dacă ei ar fi încercat să fugă, el i-ar fi adus înapoi, şi avea chiar dreptul de a-i bate pentru a-i ţine pe calea cea bună. Cuvântul a ajuns să fie folosit ca „învăţător”, deşi cuvântul grecesc nu redă ideea de învăţător. „Supraveghetor” sau „păzitor” ar fi mai potrivite. Cel care era sub un astfel de păzitor, deşi în aparenţă era liber, era la fel de lipsit de libertate ca şi cum s-ar fi aflat într-o celulă. Realitatea este că toţi cei care nu cred sunt „sub păcat”, „închişi” „sub lege” şi, de aceea, legea are rolul de supraveghetor sau păzitor. Legea este cea care nu vrea să-i lase în pace. Cel vinovat nu poate scăpa de vina lui. Deşi Dumnezeu este îndurător şi milostiv, El nu socoteşte pe vinovat drept nevinovat (Exod 34:6,7). Adică, El nu minte numind răul bine. Ci El ne arată o cale prin care cei vinovaţi pot scăpa de vinovăţie. Atunci legea nu le mai reduce libertatea şi ei pot trăi liberi în Domnul Hristos.

Libertatea în Domnul Hristos

Domnul Hristos spune, „Eu sunt Uşa.” (Ioan 10:9). El este în acelaşi timp stâna şi Păstorul. Oamenii cred că atunci când sunt în afara stânii sunt liberi şi că a intra în stână ar însemna o reducere a libertăţii lor, dar adevărul este exact invers. Stâna Domnului Hristos este un „loc larg”, în timp ce necredinţa ne închide într-o închisoare strâmtă. Păcătosul nu poate avea decât o sferă limitată a gândirii. Adevăratul liber cugetător este cel care înţelege „împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” dragostei „lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă.” (Efeseni 3:18,19). În afara Domnului Hristos este robie. Numai în El este libertate. În afara Domnului Hristos, omul este în închisoare, „apucat de legăturile păcatului lui.” (Proverbe 5:22).

„Puterea păcatului este Legea.” (1 Corinteni 15:56). Legea este cea care arată păcătoşenia omului şi îl face conştient de starea sa. „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” şi „păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege.” (Romani 3:20; 5:13). Legea construieşte cu adevărat zidurile celulei păcătosului. Zidurile îl închid în mijlocul lor, făcându-l să nu se simtă bine, apăsându-l cu o conştienţă a păcatului, parcă storcându-i viaţa din trup. În timp ce încearcă în mod inutil prin eforturi disperate să scape, aceste porunci stau ca nişte ziduri solide de închisoare. Oriunde s-ar întoarce el dă peste o poruncă care-i spune, „Nu poţi găsi libertatea prin mine, pentru că ai păcătuit.” Dacă încearcă să se împrietenească cu legea şi promite s-o ţină, nu este într-o situaţie mai bună, pentru că păcatul său rămâne în continuare.

Îl împinge şi-l îndreaptă către singura cale de scăpare – „făgăduinţa... prin credinţa în Isus Hristos.” În Domnul Hristos el este „cu adevărat slobod”, pentru că în Domnul Hristos el este făcut neprihănirea lui Dumnezeu. În Domnul Hristos este „legea desăvârşită, care este legea slobozeniei.”

Legea propovăduieşte Evanghelia

Întreaga creaţiune vorbeşte despre Domnul Hristos, declarând puterea mântuirii Sale. Fiecare fibră a fiinţei omeneşti strigă după El. Oamenii nu-şi dau seama, dar Domnul Hristos este „Dorinţa tuturor neamurilor.” Hagai 2:7 (trad. din engleză KJV). Numai El satură „după dorinţă tot ceea ce are viaţă.” (Psalm 145:16). Numai în El poate fi găsită uşurare pentru neliniştea şi dorul omenirii.

Acum, deoarece Domnul Hristos, în care este pacea („căci El este pacea noastră”), caută pe cei obosiţi şi împovăraţi şi-i cheamă la El, şi deoarece fiecare om are un dor pe care nimic din lumea aceasta nu-l poate satisface, este clar că dacă omul este trezit de lege la o conştientizare mai acută a situaţiei sale şi legea continuă să-l îmboldească, nelăsându-l să se odihnească deloc, închizându-i orice altă cale de scăpare, omul trebuie în cele din urmă să găsească uşa liniştii, pentru că este deschisă. Domnul Hristos este cetatea de scăpare către care oricine urmărit fiind de răzbunătorul sângelui poate alerga, având siguranţa că va fi bine primit. Numai în Domnul Hristos va găsi păcătosul izbăvirea de biciul legii, pentru că în El neprihănirea legii este împlinită, şi prin El este împlinită în noi (Romani 8:4). Legea nu va permite nimănui să fie mântuit decât dacă are „neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă”, credinţa Domnului Isus Hristos.

25 După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. 26 Căci toti sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Romani 10:17). Întotdeauna când un om primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul făgăduinţei, care vine împreună cu toată plinătatea legii, şi nu mai luptă împotriva lui, ci îi cedează, credinţa vine la el. Capitolul 11 din Epistola către Evrei ne arată că, credinţa a venit de la început. Încă din zilele lui Abel oamenii au găsit libertatea prin credinţă. Credinţa poate veni acum, astăzi. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 3:7,8).

27 Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” (Romani 6:3) Prin moartea Sa, Domnul Hristos ne răscumpară din blestemul legii; dar noi trebuie să murim împreună cu El. Botezul este „o moarte asemănătoare cu a Lui.” Ne ridicam din apă pentru a trăi „o viaţă nouă”, chiar viaţa Domnului Hristos (Vezi Galateni 2:20). Îmbrăcându-ne cu Domnul Hristos, noi suntem una cu El. Suntem complet identificaţi cu El. Identitatea noastră se pierde în El. Adesea se spune despre o persoană recent convertită, „Este atât de schimbat, mai că nu-l poţi recunoaşte. Nu este acelaşi om.” Nu, el nu este acelaşi. Dumnezeu l-a transformat în alt om. De aceea, fiind una cu Domnul Hristos, el are dreptul la tot ce are dreptul Domnul Hristos la „locurile cereşti” unde este El. De la închisoarea păcatului el este înălţat la locul unde este Dumnezeu. Aceasta bineînţeles presupune că botezul este o realitate pentru el, şi nu doar un ritual. El nu este botezat doar în apa vizibilă, ci în „Hristos”, în viaţa Lui.

Cum ne mântuie botezul

Cuvântul grecesc pentru „botez” înseamnă a scufunda în, a introduce în apă. Fierarul grec îşi „botează” fierul în apă pentru a-l răci. Gospodina îşi „botează” vasele în apă pentru a le curăţa. Şi în acelaşi scop toţi îşi „botează” mâinile în apă. Da, fiecare om se „botează” adesea, mergând la baptisterion, adică bazin, pentru acest scop. A fost şi este un loc unde oamenii pot intra cu totul în apă.

Fiind „botezat în Hristos”, arată care trebuie să fie relaţia noastră cu El. Noi trebuie să fim incluşi şi pierduţi în viaţa Sa. Numai Domnul Hristos se va vedea de-acum înainte, astfel încât nu mai sunt eu, ci Domnul Hristos, pentru că „prin botezul prin moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El.” (Romani 6:4). Botezul ne mântuieşte „prin învierea lui Isus Hristos” din morţi (1 Petru 3:21), pentru că suntem botezaţi în moartea Lui, „pentru ca, după cum Domnul Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Fiind împăcaţi cu

Dumnezeu prin moartea Domnului Hristos noi suntem „mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani 5:10). Aşa că botezul în Domnul Hristos, şi nu doar ritualul, ci faptul real, ne mântuie.

Acest botez este „mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:21). Dacă cugetul nu este curat înaintea lui Dumnezeu, atunci acest botez nu este creştinesc. De aceea, persoana care se botează trebuie să fie suficient de matură pentru a fi conştientă de acest fapt. Ea trebuie să fie conştientă de păcat, şi de asemenea de iertarea prin Domnul Hristos. Ea trebuie să cunoască viaţa care ni s-a arătat şi de bună voie trebuie să renunţe la vechea sa viaţă de păcat pentru noua viaţă de neprihănire.

Botezul „nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti” (1 Petru 3:21), nu este curăţirea exterioară a corpului, ci curăţirea sufletului şi a conştiinţei. Există un izvor deschis pentru păcat şi necurăţie (Zaharia 13:1), şi în acest izvor curge sângele Domnului Hristos. Viaţa Domnului Hristos curge şuvoi de la tronul lui Dumnezeu, în mijlocul căruia este mielul jungheat (Apocalipsa 5:6), tot aşa cum a curs din coasta Domnului Hristos pe cruce. Când „prin Duhul cel vecinic” s-a oferit jertfă pe Sine Însuş lui Dumnezeu, a curs din coasta Sa sânge şi apă (Ioan 19:34). Domnul Hristos a iubit „Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt.” (Efeseni 5:25,26). Adică literal, „o baie în Cuvânt.” Prin îngroparea în apă în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt, credinciosul conştiincios arată că acceptă apa vieţii, sângele Domnului Hristos, care curăţă toate păcatele, şi de asemenea îşi exprimă hotărârea ca de aici înainte să se dea pe sine însuş pentru a trăi prin orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu. Din acel moment el dispare, şi numai viaţa Domnului Hristos este manifestată în trupul său muritor.

28 Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. 29 Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.

„Nu este nici o deosebire.” Aceasta este nota dominantă a Evangheliei. Toţi sunt la fel de păcătoşi, şi sunt mântuiţi în acelaşi fel. Aceia care fac o deosebire datorită naţionalităţii, susţinând că este oarecum diferit pentru evreu faţă de neamuri, ar putea face la fel de bine o deosebire în funcţie de sex, susţinând astfel că femeile nu pot fi mântuite în acelaşi fel şi în acelaşi timp cu bărbaţii. Nu este decât o singură cale. Toate fiinţele omeneşti, de orice rasă sau condiţie socială, sunt egali înaintea lui Dumnezeu. „Toţi sunteţi una (Unul) în Hristos Isus”, şi Domnul Hristos este acel Unul. „Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale”, adică Hristos.” (Galateni 3:16). Nu este decât o singură „Sămânţă”, dar ea include pe toţi cei care sunt în Domnul Hristos.

Îmbrăcându-ne cu Domnul Hristos, ne îmbrăcăm „în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:24). El a distrus vrăjmăşia, mintea firească, în trupul Său, „ca să facă pe cei doi să fie în El Însuş un singur om nou.” (Efeseni 2:15). El singur este adevăratul om, „Omul Isus Hristos”. În afara Lui nu există cu adevărat umanitate. Noi ajungem la starea de „om desăvârşit” numai atunci când atingem „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4:13). La timpul potrivit Dumnezeu va aduna împreună toate lucrurile în unul, în Domnul Hristos. Va fi numai un Om, tot aşa cum „sămânţa” este numai una. „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.”

Domnul Hristos este „Sămânţa”. Aceasta este limpede exprimat. Dar Domnul Hristos nu a trăit pentru El. El a câştigat o moştenire, nu pentru El, ci pentru fraţii Săi. Planul lui Dumnezeu este să unească „iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile.” (Efeseni 1:10). El în sfârşit va pune capăt tuturor deosebirilor, indiferent de natura lor, şi El o face acum în cei ce-L primesc. În Domnul Hristos nu este nici o deosebire datorită naţionalităţii, nu sunt nici clase nici ranguri. Creştinul se gândeşte la oricare alt om - englez, german, francez, rus, turc, chinez sau african - pur şi simplu ca la un alt om şi de aceea un posibil moştenitor al lui Dumnezeu prin Domnul Hristos. Dacă acel alt om, indiferent de rasa sau naţioanalitatea sa, este tot un creştin, atunci legătura devine reciprocă şi de aceea chiar mai puternică. „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.”

Din cauza aceasta este imposibil ca un creştin să ia parte la război. El nu cunoaşte nici o deosebire bazată pe naţionalitate, ci îi consideră pe toţi oamenii fraţi. Viaţa Domnului Hristos este viaţa sa, pentru că el este una cu Domnul Hristos. Ar fi la fel de imposibil pentru el să lupte, după cum ar fi fost pentru Domnul Hristos să apuce o sabie şi să lupte, apărându-Se, atunci când soldaţii romani au venit după el. Tot aşa doi creştini nu pot lupta unul împotriva altuia, nu mai mult decât ar putea Domnul Hristos să lupte împotriva Lui Însuş.

Oricum, noi nu ne-am apucat să discutăm despre război acum, ci am vrut doar să arătăm unitatea absolută a credincioşilor în Domnul Hristos. Ei sunt una. Nu este decât o „Sămânţă”, şi aceasta este Domnul Hristos. Oricâte milioane de adevăraţi credincioşi ar fi, ei sunt una în Domnul Hristos. Fiecare om îşi are propria sa individualitate, dar în toate cazurile este numai manifestarea unei ipostaze a individualităţii Domnului Hristos. Trupul omenesc are multe membre şi toate membrele se deosebesc în individualitatea lor. Cu toate acestea în orice corp sănătos este o unitate şi o armonie perfectă. Pentru cei care s-au îmbrăcat în „omul cel nou”, care este reînnoit prin cunoaştere după chipul Celui care l-a creat, „nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.” (Coloseni 3:11).

Recolta

În explicaţia pe care a dat-o Domnul Hristos parabolei grâului şi a neghinei ni se spune că „sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei.” (Matei 13:38). Ţăranul nu va permite ca neghina să fie smulsă pentru că la început este greu să faci deosebire între neghină şi grâu, şi astfel o parte din grâu ar fi distrus. De aceea a zis, „Lăsaţi-le să crescă amândouă până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: “Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” (Versul 30). La seceriş se strânge recolta. Toată lumea ştie asta.

Dar ceea ce în mod special arată parabola este că la seceriş sămânţa este complet dezvoltată. Pe scurt, că sămânţa se vede la vremea secerişului. Secerişul aşteaptă doar ca sămânţa să fie pe deplin dezvoltată şi maturizată. Dar “secerişul, este sfârşitul veacului.” Deci timpul când „avea să vină “Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa” (Galateni 3:19) este sfârşitul lumii, când vine timpul împlinirii făgăduinţei noului pământ. Într-adevar, „sămânţa” nu poate veni mai înainte.

Citiţi acum Galateni 3:19, anume că legea a fost dată din cauza fărădelegilor „până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa.” Ce putem învăţa din aceasta? Pur şi simplu că: legea aşa cum a fost dată la Sinai, fără a avea o singură literă măcar schimbată, este o parte integrantă a Evangheliei şi trebuie să fie prezentată împreună cu Evanghelia până la a doua venire a Domnului Hristos, la sfârşitul lumii. „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din lege.” (Matei 5:18). Şi ce se va întâmpla atunci când cerul şi pământul va trece şi va veni noul cer şi pământ? Atunci nu va mai fi nevoie să fie scrisă într-o carte pentru ca oamenii s-o predice păcătoşilor, descoperindu-le păcatele. Ea va fi în inima fiecărui om (Evrei 8:10,11). S-a terminat cu ea? Cu nici un chip. Ci este gravată, fără a mai putea fi ştearsă vreodată, în inima fiecărui om, scrisă nu cu cerneală ci prin Duhul Dumnezeului Celui viu.

„Sămânţa” se referă la toţi cei care aparţin Domnului Hristos. Şi noi ştim că „moştenirea făgăduită” Domnului Hristos nu a venit încă în toată plinătatea ei. Domnul Isus Hristos cât a fost pe acest pământ n-a primit „moştenirea” făgăduită mai mult decât a primit-o Avraam. El nu poate intra în posesia „moştenirii” înaintea lui Avraam, pentru că făgăduinţa a fost făcută lui „Avraam şi seminţei lui.” Domnul, prin Ezechiel, a vorbit despre „moştenire” atunci când David a încetat să mai aibă un reprezentant pe tronul său pe acest pământ, şi a prezis înfrângerea Babilonului, Persiei, Greciei şi Romei, în aceste cuvinte: „La o parte cu mitra, jos cununa împărătească!...Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea, şi în mâna căruia o voi încredinţa.” (Ezechiel 21:26,27).

Şi astfel, Domnul Hristos stă pe tronul Tatălui Său, „şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui.” (Evrei 10:13). În curând El va veni. Cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Domnul Hristos, şi de aceea El nu poate intra în posesia moştenirii înaintea lor. „Sămânţa” este una, nu este împărţită. Când el vine pentru judecată şi pentru a-i nimici pe cei care spun, „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14), El vine „în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri.” (Matei 25:31).

Atunci va fi „sămânţa” întreagă, şi făgăduinţa va fi împlinită. Până atunci legea cu credincioşie îşi va împlini lucrarea de a tulbura şi a îmboldi conştiinţa păcătoşilor, nedându-le nici un răgaz de odihnă până nu se identifică cu Domnul Hristos sau nu-L resping cu totul. Accepţi condiţiile? Vei pune capăt plângerilor tale împotriva legii care vrea să te salveze din somnul cel fatal? Şi vei primi tu neprihănirea ei în Domnul Hristos? Atunci, ca sămânţă a lui Avraam, şi moştenitor al făgăduinţei, te poţi bucura de eliberarea ta din sclavia păcatului.