Capitolul 4

Capitolul 4

„Înfierea”

1 Dar câtă vreme moştenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. 2 Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său.

Trebuie să ştim că împărţirea pe capitole nu schimbă câtuşi de puţin subiectul. Capitolul trei se termină cu discuţia referitoare la cine sunt moştenitorii, iar capitolul patru continuă cu un studiu ce răspunde la întrebarea cum devenim moştenitori.

Pe timpul lui Pavel, deşi un copil ar fi putut fi moştenitorul unei mari proprietăţi, el nu era proprietar mai mult decât un slujitor (sau sclav). Dacă el nu ajungea la acea vârstă, atunci el în realitate nu ar fi intrat niciodată în posesia moştenirii. În ceea ce priveşte partea sa de moştenire, el ar fi trăit toată viaţa ca un servitor.

3 Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. 4 Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, 5 ca să răscumpere pe cei ce erau su Lege, pentru ca să căpătam înfierea.

Dacă ne uităm la versetul al cincilea observăm că „nevârstnici” se referă la starea în care suntem înainte de primirea „înfierii”. Acest cuvânt descrie starea noastră înainte ca noi să fi fost răscumpăraţi din blestemul legii, adică, înainte de a ne fi convertit. El nu se referă la copiii lui Dumnezeu în contrast cu cei care aparţin acestei lumi, ci la „copii” aşa cum este folosit de apostolul Pavel în Efeseni 4:14, pe care-i descrie ca „plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire.” Pe scurt, el se referă la noi în starea noastră neconvertită, când „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3).

„Când eram nevârstnici” eram sclavi ai „învăţăturilor începătoare ale lumii. „Căci tot ce este în lume: pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” (1 Ioan 2:16,17). Prietenia lumii este duşmănie împotriva lui Dumnezeu. „Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4). Domnul Hristos a venit în acest „veac rău” ca să ne elibereze. Suntem preveniţi „ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.” (Coloseni 2:8). Sclavia faţă de „învăţăturile începătoare ale lumii” este rezultatul umblării „după mersul lumii acesteia”, „în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre”, fiind „din fire copii ai mîniei.” (Efeseni 2:1-3). Este aceaşi sclavie descrisă în Galateni 3:22-24, „înainte de venirea credinţei”, când eram „sub paza Legii”, sub păcat. Este starea oamenilor care sunt „fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume.” (Efeseni 2:12).

Fiecare om un posibil moştenitor

Dumnezeu nu a renunţat la omenire. De când primul om creat a fost numit „fiul lui Dumnezeu”, fiecare om poate fi la fel moştenitor. „Înainte de venirea credinţei”, deşi rătăceam cu toţii departe de Dumnezeu, noi eram „sub lege”, păziţi de un stăpân sever, ţinuţi într-un regim restrictiv pentru a fi conduşi să acceptăm făgăduinţa. Ce binecuvântare este că Dumnezeu îi consideră chiar pe nelegiuiţi, pe cei care sunt în sclavia păcatului, ca şi copii ai Săi, fii rătăcitori, risipitori, dar totuşi copii! Dumnezeu a primit pe toţi oamenii „în Prea Iubitul Lui.” (Efeseni 1:6). Această viaţă ca timp de probă ne este dată cu scopul de a avea o şansă de a-L recunoaşte pe El ca Tată şi pentru a deveni fii cu adevărat. Dar dacă nu ne întoarcem la El vom muri ca sclavi ai păcatului.

Domnul Hristos a venit „când a venit împlinirea vremii.” O declaraţie paralelă din Romani 5:6 ne arată că: „Pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.” Dar moartea Domnului Hristos vine în ajutorul celor care trăiesc acum şi a celor care au trăit înainte ca El să se fi arătat în trup în Iudea, ca şi pentru cei care au trăit în acel timp. Nu a avut un efect mai mare asupra oamenilor acelei generaţii. Este odată pentru totdeauna şi de aceea are acelaşi efect în orice perioadă istorică. „Când a venit împlinirea vremii”, a fost timpul prezis în profeţie când Mesia urma să se arate; dar mântuirea a fost pentru toţi oamenii din toate vremurile. El a fost hotărât înainte de întemeierea lumii, dar „a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi.” (1 Petru 1:20). Dacă planul lui Dumnezeu ar fi fost ca El să se arate în acest secol sau chiar nu mai devreme de anul trecut, înainte de sfârşitul timpului, n-ar fi afectat Evanghelia cu nimic. „El...trăieşte pururea” (Evrei 7:25) şi El a trăit întotdeauna, „acelaş ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8). „Prin Duhul cel vecinic” El se dă pe Sine Însuş pentru noi (Evrei 9:14) astfel că jertfa Sa este la fel de prezentă şi eficientă în fiecare epocă.

„Născut din femeie”

Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, „născut din femeie”, şi de aceea, cu adevărat om. El a trăit şi suferit toate răutăţile şi necazurile ce sunt date omului. „Cuvântul S-a făcut trup.” (Ioan 1:14). Domnul Hristos S-a prezentat întotdeauna ca „Fiul omului”, identificându-se astfel pentru totdeauna cu întreaga omenire. Uniunea aceasta nu va putea fi nicicând distrusă.

Fiind „născut din femeie”, Hristos în mod necesar a fost născut „sub lege”, deoarece aceasta este starea întregii omeniri. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca sa poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Evrei 2:17). El ia totul asupra Sa. „El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.” (Isaia 53:4). „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre.” (Matei 8:17). „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:6). El cu adevărat ne răscumpără venind în locul nostru şi luându-ne povara de pe umeri. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21).

În cel mai deplin înţeles al cuvântului şi într-o măsură pe care rareori o înţelegem, El a devenit înlocuitorul omului. Adică, El se identifică atât de deplin cu noi încât tot ceea ce ne atinge sau ne afectează, îl atinge şi-L afectează pe El. „Nu eu, ci Hristos.” Aruncăm grijile noastre asupra Lui umilindu-ne în nimicnicia a ceea ce suntem şi lăsând poverile noastre numai asupra Sa.

Şi astfel deja putem vedea cum se întâmplă că El a venit „ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege.” El o realizează în modul cel mai practic şi real. Unii cred că această expresie înseamnă că Domnul Hristos i-a eliberat pe evrei de obligaţia oferirii jertfelor sau de orice obligaţie de a mai asculta de porunci. Dar dacă numai evreii erau „sub lege”, atunci Domnul Hristos a venit ca să-i răscumpere numai pe evrei. Trebuie să admitem că suntem, sau am fost înainte de a crede, „sub Lege”. Pentru că Domnul Hristos n-a venit să răscumpere decât pe cei care erau sub lege. A fi „sub lege”, după cum deja am văzut, înseamnă a fi condamnat la moarte ca păcătos de către lege. Domnul Hristos n-a venit să cheme „la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” (Matei 9:13). Dar legea nu-i condamnă decât pe cei care sunt obligaţi faţă de ea şi care ar trebui s-o ţină. Deoarece Domnul Hristos ne răscumpără din condamnarea legii, rezultă că El ne răscumpără pentru o viaţă de ascultare faţă de ea.

„Pentru ca să căpătăm înfierea”

„Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:2). „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12). Această stare este cu totul diferită de cea descrisă în Galateni 4:3 ca „nevârstnici”. În acea stare noi eram „un popor răzvrătit, nişte copii mincinoşi, nişte copii care nu vor să asculte Legea Domnului.” (Isaia 30:9). Crezând în Isus şi primind „înfierea”, noi suntem astfel imploraţi: „ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.” (1 Petru 1:14). Domnul Hristos a spus, „vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi legea Ta este în fundul inimii mele.” (Psalm 40:8). De aceea, pentru că El devine înlocuitorul nostru, luând efectiv locul nostru, nu în locul nostru, ci venind în noi şi trăind viaţa Sa în noi şi pentru noi, rezultă în mod necesar că aceeaşi lege trebuie să fie în inimile noastre când primim înfierea.

6 Și pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” 7 Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.

O, ce bucurie şi pace vin atunci când Duhul intră în inimă ca locuitor permanent, nu ca musafir ci ca unic proprietar! „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”, astfel că ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, având o nădejde ce nu înşeală, „pentrucă dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5:1,5). Atunci putem iubi aşa cum Dumnezeu iubeşte deoarece suntem părtaşi naturii Sale divine. „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:16).

Aşa cum sunt două feluri de „nevârstnici” (copii în engleză), tot aşa sunt două clase de „robi”. Atunci când sunt „fii ai neascultării”, oamenii sunt robi păcatului, şi nu slujitori ai lui Dumnezeu. Creştinul este un „slujitor” - un slujitor al lui Dumnezeu; dar el slujeşte într-un mod cu totul diferit de felul în care robul păcatului slujeşte lui Satana. Caracterul slujitorului depinde de stăpânul căruia îi slujeşte.

În acest capitol cuvântul „rob” în mod invariabil nu se referă la slujitorii lui Dumnezeu ci la robii păcatului. Este o mare diferenţă între robul păcatului şi fiul lui Dumnezeu. Robul nu poate avea nimic şi nu are stăpânire asupra sa. Aceasta este caracteristica sa. Fiului liber născut, dimpotrivă, i se dă stăpânire peste toate lucrurile create, ca la început, pentru că este în legătură cu Dumnezeu.

Când fiul rătăcitor era departe de casa tatălui său, el nu se deosebea „cu nimic de un rob”, pentru că el se trudea în modul cel mai umilitor. În acea stare fiind, el s-a întors la casa părintească, convins că nu merita un loc mai bun decât al unui rob. Dar tatăl l-a primit ca pe un fiu, cu toate că îşi pierduse toate drepturile de fiu.

Noi, la fel, ne-am pierdut dreptul de a ne numi „fii”. Am risipit moştenirea. Dar Dumnezeu ne primeşte înapoi în Domnul Hristos ca pe adevăraţi fii. El ne dă aceleaşi drepturi şi privilegii pe care le are Domnul Hristos. Deşi Domnul Hristos este acum în ceruri la dreapta lui Dumnezeu, „mai pe sus decât orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1:21), El îşi împarte moştenirea cu noi.

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ... El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus.” (Efeseni 2:4-6). Domnul Hristos se identifică cu noi în suferinţele noastre actuale, pentru ca noi să putem fi una cu El în slava de care se bucură acum. El „a înălţat pe cei smeriţi.” (Luca 1:52). Chiar acum „El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit. Ca să-i pună să şadă alături cu cei mari. Şi le dă de moştenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă.” (1 Samuel 2:8). Nici un rege de pe acest pământ n-are acum o bogăţie atât de mare sau atât de multă putere cum are cel mai sărac ţăran care-L cunoaşte pe Domnul ca Tată al său.

8 Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor, nu sunt dumnezei.

Scriindu-le corintenilor, Pavel spune, „Când eraţi păgâni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi, după cum eraţi călăuziţi.” (1 Corinteni 12:2). Tot aşa era şi cu galatenii. Ei fuseseră păgâni, slujind idolilor, şi robi ai celor mai degradante superstiţii.

Această robie este aceeaşi cu cea la care se face referire în capitolul anterior - fiind „sub paza Legii, închişi.” Aceasta este robia în care se găsesc toţi cei neconvertiţi. În capitolul doi şi trei din Romani ni se spune că „nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit.” Chiar evreii care nu-L cunoşteau pe Domnul printr-o experienţă personală erau în aceeaşi robie, robia păcatului. „Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.” (Ioan 8:34). „Cine păcatuieşte, este de la diavolul.” (1 Ioan 3:8). „Ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:20). Dacă un om nu este creştin, el este păgân; nu există cale de mijloc. Dacă creştinul apostaziază, el devine păgân.

Noi înşine cândva am trăit „după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” (Efeseni 2:2). „Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii.” (Tit 3:3). Eram „robiţi celor ce din firea lor, nu sunt dumnezei.” Cu cât e mai crud stăpânul, cu atât este robia mai rea! Ce cuvinte ar putea descrie oroarea de a fi robi însăşi stricăciunii?

9 Dar acum, dupăce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, dupăce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?

Nu este un lucru ciudat ca oamenii să iubească lanţurile? Domnul Hristos a vestit „robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea” (Isaia 61:1), spunând „prinşilor de război: „Ieşiţi!” şi celor ce sunt în întuneric: „Arătaţi- vă” (Isaia 49:9). Şi cu toate acestea unii dintre cei care au auzit aceste cuvinte, au ieşit şi au văzut lumina „Soarelui Neprihănirii” şi au gustat dulceaţa libertăţii, întorc spatele şi intră înapoi în închisoare. Ei vor să fie legaţi cu vechile lor lanţuri, ba chiar le mângâie şi îşi irosesc eforturile învârtind din greu la roata păcatului. Nu este nicidecum o imagine frumoasă. Oamenii pot ajunge să iubească cele mai revoltătoare lucruri, chiar moartea însăşi. Ce imagine vie a condiţiei umane!

10 Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani. 11 Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi,

Primejdia este al fel de mare pentru noi, în privinţa aceasta, pe cât de mare a fost ea pentru galateni. Toţi cei care se încred în ei înşişi slujesc lucrărilor propriilor mâini în locul lui Dumnezeu, aceasta fiind la fel de adevărat ca şi în cazul celor care fac o înfăţişare pentru a i se închina. Este atât de uşor pentru om să se încreadă în presupusa sa înţelepciune, în abilitatea de a-şi purta singur de grijă şi să uite că gândurile, chiar şi ale celui înţelept, sunt deşertăciune, şi că nu este putere decât la Dumnezeu. „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci, în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” (Ieremia 9:23,24).

12 Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi. Nu mi-aţi făcut nici o nedreptate. 13 Dimpotrivă, ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia data. 14 Şi, n-aţi arătat nici dispreţ, nici desgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuş Hristos Isus. 15 Unde este dar fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat. 16 M-am făcut oare vrăjmaşul vostru, pentrucă v-am spus adevărul? 17 Nu cu gând bun sunt plini de râvnă ei pentru voi, ci vor să vă deslipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei. 18 Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine, nu numai când sunt de faţă la voi. 19 Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi! 20 O, cum aş vrea să fiu acum de faţă la voi, şi să-mi schimb glasul; căci nu ştiu ce să mai cred.

Apostolul Pavel fusese trimis de Dumnezeu şi de Domnul Isus Hristos, vestind o solie de la Dumnezeu, nu de la om. Lucrarea era a lui Dumnezeu. El nu era decât umilul instrument, „vasul de pământ”, pe care Dumnezeu îl alesese ca mijloc de a vesti măreaţa Sa evanghelie a harului. De aceea, Pavel nu s-a simţit jignit atunci când mesajului său nu i se dădea atenţie sau era chiar respins. „Nu mi-aţi făcut nici o nedreptate”, spune el. El nu regreta munca depusă în folosul galatenilor, ca şi cum ar fi irosit atât de mult din timpul său; ci el se temea pentru ei, ca nu cumva munca sa să fi fost în zadar în ceea ce-i privea.

Omul care din toată inima poate spune, „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Fiului Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioşia Ta” (Psalm 115:1), nu se poate simţi jignit personal dacă mesajul său nu este primit. Toţi cei care se enervează atunci când învăţătura lor este denigrată sau ignorată sau respinsă într- un mod batjocoritor arată ori că au uitat că erau cuvintele lui Dumnezeu cele pe care le rosteau, ori că le-au amestecat sau le-au înlocuit cu propriile lor cuvinte.

În trecut această mândrie personală a dus la persecuţii care au dezonorat biserica creştină. S-au ridicat oameni predicând idei contradictorii cu scopul de a-şi atrage ucenici. Când cuvintele şi obiceiurile lor nu erau ascultate, ei erau jigniţi şi se răzbunau pe aşa-zişii „eretici”. Omul consacrat ar trebui adesea să se întrebe, Al cui slujitor sunt eu? Dacă al lui Dumnezeu, atunci el se va mulţumi să vestească mesajul pe care Dumnezeu i l-a dat, lăsând răzbunarea în seama lui Dumnezeu căruia de fapt îi aparţine.

„Neputinţa trupului” lui Pavel

Din declaraţiile întâmplătoare din această epistolă putem aduna informaţii istorice. Fiind reţinut în Galatia datorită slăbiciunii fizice, Pavel a predicat evanghelia „într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (1 Corinteni 2:4), astfel că oamenii L-au văzut pe Domnul Hristos răstignit în mijlocul lor şi, acceptându-L, au fost umpluţi de puterea şi bucuria Duhului Sfânt. Bucuria şi binecuvântarea lor în Domnul au fost mărturisite public şi din această cauză au suferit multe persecuţii. Dar aceasta nu conta deloc pentru ei. În ciuda aparentei sale „slăbiciuni” (comparaţi 1 Corinteni 2:1-5 şi 2 Corinteni 10:10), ei l-au primit pe Pavel ca pe trimisul personal al lui Dumnezeu datorită minunatei veşti pe care o aducea. Atât de mult au apreciat ei bogăţiile harului pe care el le-a prezentat înaintea lor încât cu bucurie şi-ar fi dat chiar şi ochii pentru a veni în ajutorul slăbiciunii sale.

Pavel menţionează aceasta cu scopul ca galatenii să poată vedea unde au cazut şi ca să ştie că apostolul era sincer. Le spusese adevărul odată şi s-au bucurat de el; nu se putea să fi devenit duşmanul lor pentru că în continuare el le spunea acelaşi adevăr.

Dar mai sunt încă alte informaţii în aceste mărturii personale. Nu trebuie să ne imaginăm că Pavel cerea simpatie atunci când se referea la suferinţele sale şi la condiţiile deosebit de grele în care lucrase. Departe de asta. El n-a pierdut din vedere nici pentru o clipă scopul pentru care scria, şi anume, ca să arate că, „carnea nu foloseşte la nimic” şi tot ce e bun vine de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Galatenii începuseră „prin Duhul”.

Pavel era mic de statură şi în aparenţă avea un corp slab. Mai mult, el suferea în mod deosebit atunci când i-a întâlnit pentru prima dată. Cu toate acestea el a predicat evanghelia cu atâta putere încât nimeni nu putea nega faptul că era însoţit de o Prezenţă reală, chiar dacă era nevăzută. Evanghelia nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Ea nu le-a fost descoperită prin carne şi ei nu erau datori cărnii pentru niciuna dintre binecuvântările pe care le primiseră. Câtă orbire, ce nebunie, atunci, ca să se gândească să perfecţioneze prin propriile eforturi ceea ce nimic altceve decât puterea lui Dumnezeu putuse începe! Am învăţat noi această lecţie?

 „Unde este dar fericirea voastră?”

Oricine l-a cunoscut vreodată pe Domnul ştie că primirea Lui înseamnă bucurie. Este întotdeauna de aşteptat ca un proaspăt convertit să aibă o faţă strălucitoare şi o mărturie ce arată bucuria sa. Tot aşa s-a întâmplat şi cu galatenii. Dar acum cuvintele lor de mulţumire erau înlocuite de certuri şi lupte. Prima bucurie şi căldura primei iubiri mureau treptat. Aceasta nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.” (Proverbe 4:18). Cei neprihăniţi trăiesc prin credinţă. Când oamenii renunţă la credinţă sau încearcă s-o înlocuiască cu fapte, lumina moare. Domnul Isus a spus, „V-am spus aceste lucruri, pentruca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15:11).

Izvorul vieţii nu se sfârşeşte niciodată. Rezerva nu scade deloc. Deci dacă lumina noastră scade şi bucuria noastră este înlocuită de o faţă plictisită, monotonă, putem şti că ne-am depărtat de calea vieţii.

21 Spuneţi-mi voi, cari voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea? 22 Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeie slobodă. 23 Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeie slobodă s-a născut prin făgăduinţă. 24 Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul depe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar; 25 căci Agar este muntele Sinai din Arabia; - şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. 26  Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. 27 Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti deloc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.”

Cât de mulţi sunt cei care iubesc căile pe care oricine, în afară numai de ei, poate vedea că-i duc direct la moarte. Cu ochii larg deschişi în ceea ce priveşte consecinţele hotărârii lor, ei insistă, alegând în mod deliberat mai degrabă „plăcerile de o clipă ale păcatului”, decât neprihănirea şi viaţa veşnică. A fi „sub legea” lui Dumnezeu înseamnă a fi condamnat de ea ca păcătos, înlănţuit şi sortit morţii. Cu toate acestea multe milioane de oameni asemenea galatenilor au iubit starea aceasta şi încă o iubesc. De-ar auzi ei numai ce spune legea! Nu există nici un motiv ca să nu audă, deoarece vorbeşte cu glas de tunet. „Cine are urechi de auzit, să audă.” (Matei 11:15).

Ea spune, „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.” (Versetul 30). Ea rosteşte moartea pentru cei care se complac în „învăţăturile începătoare, slabe şi sărăcăcioase” ale lumii. „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă (Galateni 3:10). Sărmanul rob trebuie să fie aruncat „în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25:30). „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcina nici ramura.” De aceea, „Aduceţi-vă aminte de legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb, rânduieli şi porunci, pentru tot Israelul!” (Maleahi 4:1,4). Toţi cei care sunt „sub lege”, fie ei evrei sau neamuri, creştini sau păgâni, sunt robii lui Satana - în robia nelegiuirii şi păcatului - şi urmează să fie „aruncaţi afară”. „Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea.” (Ioan 8:34,35). Mulţumim lui Dumnezeu, deci, pentru „înfiere”.

Învăţători mincinoşi încercau să-i convingă pe fraţi că prin renunţarea la credinţa deplină în Domnul Hristos şi încrederea în lucrurile pe care ei înşişi le puteau face, ei ar deveni copii ai lui Avraam şi moştenitori ai făgăduinţelor. „Aceasta însemnează că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.” (Romani 9:8). Acum, dintre cei doi fii ai lui Avraam, unul a fost născut după trup, iar celălalt prin „făgăduinţă”, născut din Duhul. „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11:11).

Agar era o roabă egipteană. Copiii unei roabe sunt robi, chiar dacă tatăl lor este om liber. Aşa că Agar nu putea decât să nască copii pentru robie.

Dar cu mult înainte de naşterea copilului rob Ismael, Domnul i-a arătat în mod clar lui Avraam că propriul său fiu liber, născut din soţia sa Sara, care era femeie liberă, va moşteni făgăduinţa. Acestea sunt căile Celui Atotputernic.

„Acestea sunt două legăminte”

Cele două femei, Agar şi Sara, reprezintă cele două legăminte. Citim că Agar este Muntele Sinai, care „naşte pentru robie.” Tot aşa cum Agar putea naşte numai copii robi, tot aşa şi legea, chiar legea pe care a rostit- o Dumnezeu la Sinai, nu poate da naştere la oameni liberi. Nu poate face altceva decât să-i ţină în robie. „Legea aduce mânie”, „deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 4:15; 3:20). La Sinai poporul a făgăduit să ţină legea dată. Dar în ei înşişi nu aveau nici o putere să ţină legea. Muntele Sinai „naşte pentru robie”, deoarece făgăduinţa lor de a se îndreptăţi singuri prin propriile lor eforturi nu a avut succes şi niciodată nu poate avea.

Să luăm în considerare situaţia aceasta: poporul era în robia păcatului. Ei nu aveau nici o putere de a-şi rupe lanţurile. Şi rostirea legii nu a schimbat cu nimic această situaţie. Dacă un om este închis pentru crimă, el nu se eliberează prin auzirea legii. Prin citirea legii care l-a pus în închisoare durerea captivităţii sale nu este decât sporită.

Atunci nu e Dumnezeu Cel care i-a dus în robie? Nicidecum, din moment ce El nu le-a cerut să facă acel legământ la Sinai. Cu 430 de ani mai devreme El făcuse un legământ cu Avraam care era suficient din toate punctele de vedere. Acel legământ a fost întărit în Hristos, şi de aceea era un legământ de sus (Vezi Ioan 8:23). El promitea neprihănirea ca dar gratuit de la Dumnezeu prin credinţă şi includea toate popoarele. Toate minunile pe care le făcuse Dumnezeu la eliberarea copiilor lui Israel din robia egipteană nu erau decât o demonstraţie a puterii Sale de a-i elibera (şi pe noi la fel) din robia păcatului. Dar, eliberarea din Egipt era ea însăşi o demonstraţie nu numai a puterii lui Dumnezeu ci de asemenea a dorinţei Sale de a-i elibera din robia păcatului. Aşa că atunci când poporul a ajuns la Sinai, Dumnezeu s-a referit la ceea ce El deja făcuse şi după aceea a spus, „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu” (Exod 19:5). La ce legământ se referea El? Evident, la cel care era deja în vigoare, legământul Său cu Avraam. Dacă ei pur şi simplu ar fi ţinut legământul lui Dumnezeu, dacă ar fi păstrat credinţa, şi ar fi crezut făgăduinţa lui Dumnezeu, ei ar fi fost „ai Lui” („o comoară deosebită”, trad. eng., KJV) Dumnezeu. Ca stăpân al întregului pământ, El putea să facă tot ceea ce promisese.

Faptul că ei în mulţumirea lor de sine s-au pripit şi au luat întreaga responsabilitate asupra lor nu înseamnă că Dumnezeu le-a cerut să facă acel legământ.

Dacă copiii lui Israel, care ieşiseră din Egipt, nu ar fi făcut altceva decât să calce „pe urmele credinţei aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam” (Romani 4:12), ei nu s-ar fi lăudat niciodată că pot ţine legea rostită la Sinai, pentru că „făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Romani 4:13). Credinţa îndreptăţeşte. Credinţa aduce neprihănirea. Dacă poporul ar fi avut credinţa lui Avraam, ei ar fi avut neprihănirea pe care el a avut-o. La Sinai legea care a fost „dată datorită nelegiuirilor” (trad. eng), ar fi fost în inimile lor. Ei nu ar fi avut nevoie să fie treziţi de către tunetele ei la realitatea stării lor. Dumnezeu niciodată nu a aşteptat, şi nu aşteaptă nici acum, de la nici un om ca să primească neprihănirea prin legea proclamată la Sinai, iar tot ce este legat de Sinai demonstrează aceasta. Şi totuşi, legea este adevărată şi trebuie ţinută. Dumnezeu a eliberat poporul din Egipt „ca să păzească poruncile Lui, şi să ţină legile Lui” (Psalm 105:45). Noi nu primim viaţa ţinând poruncile, ci Dumnezeu ne dă viaţă pentru a putea să le ţinem prin credinţa în El.

Paralela celor două legăminte

Vorbind despre Agar şi Sara apostolul spune: „Acestea sunt două legăminte.” Aceste două legăminte există şi astăzi. Cele două legăminte nu depind de timp, ci de stare. Nimeni să nu se amăgească singur cu gândul că nu poate fi sub vechiul legământ, gândindu-se că vremea lui a trecut. Timpul pentru acesta a trecut numai în sensul „că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite” (1 Petru 4:3).

Deosebirea este tocmai deosebirea dintre o femeie liberă şi o roabă. Copiii lui Agar, indiferent câţi ar fi avut, ar fi fost robi în timp ce ai lui Sara ar fi fost în mod normal liberi. Deci legământul de la Sinai ţine pe toţi cei care aderă la el în robie „sub lege”, în timp ce legământul de sus dă libertate, nu libertatea de a nu asculta de lege, ci libertatea de a fi ascultator faţă de ea. Libertatea nu se găseşte în afara legii ci în lege. Hristos ne răscumpără de sub blestem, care este călcarea legii, astfel ca binecuvântarea să poată veni asupra noastră. Şi binecuvântarea este ascultarea de lege. „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului!” (Psalm 119:1). Această binecuvântare este libertate. „Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale” (Psalm 119:45).

Diferenţa dintre cele două legăminte poate fi descrisă pe scurt astfel: în legământul de la Sinai noi singuri trebuie să ne descurcăm cu legea, în timp ce în legământul de sus noi avem legea în inimă. În primul caz ea este moarte pentru noi, deoarece legea este mai ascuţită decât orice sabie cu două tăişuri, şi n-o putem mânui fără rezultate fatale. Dar în al doilea caz avem legea „prin ( în, trad. eng ) mâna unui mijlocitor”. Într-un caz este ceea ce noi putem face. În celălalt caz este ceea ce Duhul lui Dumnezeu poate face.

Reţineţi că în întreaga Epistolă către Galateni nu există nici cea mai mică urmă de îndoială în ceea ce priveşte legea, dacă ea trebuie ţinută sau nu. Singura întrebare este: Cum să fie ţinută? Este aceasta lucrarea noastră, astfel încât răsplata nu va fi ca un har ci ca şi ceva datorat? Sau este lucrarea lui Dumnezeu în noi dându- ne şi voinţa şi împlinirea pentru a face pe placul Lui?

Muntele Sinai în opoziţie cu Muntele Sion

Aşa cum sunt două legăminte, tot aşa sunt două oraşe cărora acestea le corespund. Ierusalimul de acum corespunde vechiului legământ - Muntele Sinai. Niciodată nu va fi liber ci va fi înlocuit de Cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, care se coboară din cer (Apocalipsa 3:12; 21:1-5). Este oraşul spre care privea Avraam, „cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Comparaţi cu Apocalipsa 21:14,19,20.

Sunt mulţi cei care-şi clădesc mari speranţe - toate speranţele lor - pe Ierusalimul prezent. Pentru astfel de oameni „până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament (vechiul legământ, trad. eng), această măhramă rămâne neridicată” (2 Corinteni 3:14). Ei de fapt privesc către Muntele Sinai şi vechiul legământ pentru a obţine mântuirea. Dar aceasta nu este de găsit acolo. „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul,... Ci v- aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc,... de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:18-24). Oricine priveşte către Ierusalimul prezent pentru a fi binecuvântat priveşte către Muntele Sinai, către robie. Dar oricine se închină cu faţa către Noul Ierusalim, cel care aşteaptă binecuvântarea numai de la acesta, priveşte către noul legământ, către Muntele Sionului, şi către libertate; pentru că „Ierusalimul cel de sus este slobod.” De ce anume este el liber? Eliberat de păcat; şi deoarece este „mama” noastră, ea ne naşte din nou astfel încât şi noi devenim liberi. Eliberaţi de lege? Da, desigur, pentru că legea nu-i condamnă pe cei ce sunt în Domnul Isus Hristos.

Dar nu vă lăsaţi înşelaţi de nimeni prin cuvinte deşarte, care v-ar spune că acum puteţi călca în picioare legea pe care Însuş Dumnezeu a proclamat-o cu o înspăimântătoare maiestate la Sinai. Venind la Muntele Sion, la Domnul Isus, Mijlocitorul noului legământ, şi la sângele stropirii, ne eliberăm de păcat, de călcarea legii. Temelia tronului lui Dumnezeu în „Sion” este legea Sa. De la tron vin aceleaşi fulgere şi tunete şi voci (Apocalipsa 4:5;

11:19) ca de la Sinai, deoarece aceeaşi lege este acolo. Dar este „scaunul harului” (Evrei 4:16) şi în consecinţă în ciuda tunetelor noi ne apropiem de el cu îndrăzneală, având asigurarea că vom obţine îndurare de la Dumnezeu. Noi de asemenea vom găsi har pentru a ne ajuta la vreme de nevoie, har pentru a ne ajuta atunci când suntem ispitiţi să păcătuim, pentru că din mijlocul tronului, din Mielul jungheat (Apocalipsa 5:6), curge apa vieţii aducându-ne din inima Domnului Hristos „legea Duhului de viaţă” (Romani 8:2). Noi bem din ea, ne spălăm în ea şi ne curăţăm de toate păcatele.

Atunci de ce n-a adus Domnul poporul direct la Muntele Sion, unde ei puteau găsi legea ca viaţă, şi nu la Muntele Sinai unde ea era doar moarte?

Aceasta este o întrebare foarte normală, una la care se poate răspunde cu uşurinţă. Datorită necredinţei lor. Când Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt, a fost planul său de a-i aduce la Muntele Sion cât de direct ar fi putut ei merge. Când au trecut Marea Roşie, ei au cântat un cântec inspirat, din care aceasta era o parte: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, şi ai izbăvit pe poporul acesta; Iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.” “Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul, pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, La Templul, pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!” (Exod 15:13,17).

Dacă ei ar fi continuat să cânte, în curând ar fi ajuns la Sion. Pentru că cei izbăviţi de Domnul „vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie vecinică le va încununa capul” (Isaia 35:10). Dar ei repede L- au uitat pe Domnul şi au murmurat în necredinţă. De aceea legea „a fost adăugată din pricina călcărilor de lege” (Galateni 3:19). A fost vina lor - rezultatul necredinţei lor păcătoase - că au mers către Muntele Sinai în loc să meargă către Muntele Sion.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a lipsit de mărturia credincioşiei Sale. La Muntele Sinai legea era în mâna aceluiaşi Mijlocitor, Domnul Isus, la care venim atunci când mergem la Sion. Din stânca de la Horeb (care este Sinai) a curs râul dătător de viaţă, apa vieţii, din inima Domnului Hristos (Vezi Exod 17:6; 1 Corinteni 10:4). Acolo au avut ei experienţa reală a Muntelui Sion. Fiecare suflet a cărui inimă s-ar fi întors către Domnul acolo ar fi privit slava Sa neacoperită, aşa cum Moise a privit-o şi schimbaţi de ea ar fi găsit lucrarea de îndreptăţire, în locul lucrării de condamnare. „Îndurarea Lui ţine în veac” şi chiar pe norii mâniei de unde vin tunetele şi fulgerele legii străluceşte faţa slăvită a Soarelui Neprihănirii şi formează arcul făgăduinţei.

28 Și voi, fraţilor, ca şi Isac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. 29 Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot aşa se întîmplă şi acum. 30 Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.” 31 De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi.

Aici este mângâiere pentru fiecare suflet! Eşti un păcătos, sau în cel mai bun caz te strădui să fii creştin, şi tremuri îngrozit de aceste cuvinte, „izgoneşte pe roabă.” Îţi dai seama că eşti rob, că păcatul te ţine prin ceva şi că eşti legat prin funiile obiceiurilor rele. Trebuie să înveţi să nu-ţi fie frică atunci când Domnul vorbeşte, pentru că El rosteşte pacea chiar dacă o face cu o voce de tunet! Cu cât e mai maiestuoasă vocea, cu atât este mai mare pacea pe care El o dă. Curaj!

Fiul roabei este carnea şi lucrările ei. „Nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu;  şi  că,  putrezirea  nu  poate  moşteni  neputrezirea” („1Corinteni  15:50).  Dar  Dumnezeu  spune, „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei.” Dacă asta este ceea ce doreşti, voia Lui va fi împlinită în tine „precum în cer”, El va avea grijă de carne şi lucrările ei ca să fie izgonite din tine şi vei fi izbăvit „din robia stricăciunii, ca sa aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:21). Acea voce poruncitoare care te-a înspăimântat atât de mult este doar vocea care porunceşte duhului rău să se depărteze şi să nu mai vină să locuiască în tine. Ea rosteşte victoria asupra fiecărui păcat. Primeşte pe Hristos prin credinţă şi vei avea puterea de a deveni fiul lui Dumnezeu, moştenitor al Împărăţiei care nu poate fi clătinată, dar care împreună cu toţi locuitorii ei va exista întotdeauna.

„Rămâneţi dar tari.” Galateni 5:1.

Unde să rămână? În libertatea Domnului Hristos Însuşi, El găsindu-şi plăcerea în legea Domnului pentru că aceasta era în inima Lui (Vezi Psalm 40:8). „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:2). Noi rămânem doar prin credinţă.

În această libertate nu este nici o urmă de robie. Este o libertate desăvârşită. Este libertatea sufletului, libertatea gândului şi de asemenea libertatea acţiunii. Nu numai că ni se dă posibilitatea de a ţine legea, dar ni se dă de asemenea mintea care-şi găseşte plăcere în ţinerea legii. Nu ne conformăm legii pentru că nu vedem nici o altă cale de a scăpa de pedeapsă; aceasta ar fi o robie insuportabilă. Tocmai dintr-o astfel de robie ne eliberează legământul lui Dumnezeu.

Nu, făgăduinţa lui Dumnezeu atunci când este acceptată pune mintea Duhului în noi astfel încât cea mai mare plăcere a noastră o găsim ascultând de toate Cuvintele lui Dumnezeu. Sufletul este liber ca pasărea înălţându-se deasupra vîrfurilor munţilor. Este libertatea plină de slavă a copiiilor lui Dumnezeu, care cunosc în întregime lăţimea, lungimea şi adâncimea universului lui Dumnezeu. Este libertatea acelora care nu trebuie supravegheaţi ci în care te poţi încrede oriunde ai fi, din moment ce fiecare pas al lor este chiar legea sfântă a lui Dumnezeu în mişcare. De ce să fii mulţumit cu robia când o astfel de libertate nelimitată este a ta? Uşile închise sunt deschise; ieşi afară şi umblă în libertatea lui Dumnezeu.