Capitolul 5

Capitolul 5

Duhul face să fie uşor să fii mântuit

1 Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăş sub jugul robiei.

Legătura dintre capitolele patru şi cinci din Galateni este strânsă, atât de mult încât este dificil să înţelegi cum a putut cineva avea ideea de a despărţi în capitole.

Slobozenia pe care o dă Domnul Hristos

Când Hristos s-a arătat în trup, lucrarea Sa a fost „să vestească robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea” (Isaia 61:1). Minunile pe care le-a făcut El au fost ilustrări practice ale lucrării Sale, şi una dintre cele mai izbitoare poate fi analizată în rândurile următoare.

„Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua Sabatului. Şi acolo era o femeie stapânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârboavă, şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13:10-13).

Apoi când conducătorul ipocrit al sinagogii s-a plâns pentru că Isus a făcut această minune în Sabat, El a arătat cum fiecare şi-ar dezlega boul sau măgarul de la iesle, şi l-ar duce la apă; după aceea El a spus:

„Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare sa fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?” (Versetul 16).

Două lucruri sunt demne de menţionat în acest caz: femeia era legată de către Satana; şi ea avea „un duh de neputinţă”, sau lipsă de putere. Acum observaţi cât de precis descrie aceasta starea noastră înainte de a-L întâlni pe Domnul Hristos:

(1) Suntem legaţi de Satana, „de care au fost prinşi ca să-i facă voia” (2 Timotei 2:26). „Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.” (Ioan 8:34), şi „Cine păcătuieşte, este de la diavolul” (1 Ioan 3:8). „Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui, şi este apucat de legăturile păcatului lui” (Proverbe 5:22). Păcatul este funia cu care Satana ne leagă.

(2) Noi avem „un duh de neputinţă”, şi nu putem în nici un fel să ne ridicăm singuri şi să ne eliberăm de lanţurile care ne ţin legaţi. Domnul Hristos a murit pentru noi atunci când eram „fără putere” (Romani 5:6). Aceste două cuvinte, „fără putere”, sunt traduse din acelaşi cuvânt care este „slăbiciune” în povestea femeii pe care Isus a vindecat-o. Ea era „fără putere”. Aceasta este starea noastră.

Ce face Isus pentru noi? El ne ia slăbiciunea şi ne dă în schimb puterea Sa. „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre.” (Evrei 4:15). „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre.” (Matei 8:17). El devine tot ceea ce suntem, pentru ca noi să putem deveni tot ceea ce El este. El a fost „născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege.” (Galateni 4:4,5). El ne-a eliberat de sub blestem, fiind făcut blestem pentru noi, pentru ca binecuvântarea să poată veni asupra noastră. Deşi El n-a cunoscut nici un păcat, El a fost făcut să fie păcat pentru noi „ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21).

De ce a eliberat-o Domnul Isus pe femeia aceea din slăbiciunea ei? Pentru ca ea să poată merge în libertate. Cu siguranţă nu a fost eliberată pentru ca ea să poată continua, din propria ei voinţă, să facă ceea ce mai înainte era obligată să facă. Şi de ce ne eliberează El din păcat? Pentru ca să putem trăi liberi de păcat. Din cauza slăbiciunii firii noastre pământeşti noi suntem incapabili să împlinim neprihănirea legii. De aceea Domnul Hristos, care a venit în trup şi care are putere asupra trupului, ne întăreşte. El ne dă Duhul Său atotputernic pentru ca neprihănirea legii să poată fi împlinită în noi. În Domnul Hristos noi nu ascultăm de firea pământească ci de Duhul. Nu putem spune cum o face. El singur ştie cum se face, pentru că numai El are puterea. Dar noi putem cunoaşte realitatea acestui fapt.

În timp ce ea era încă legată şi incapabilă de a se ridica singură, Isus a spus femeii, „Eşti dezlegată de neputinţa ta.” „Eşti dezlegată” - Timpul prezent. Asta este tocmai ceea ce El ne spune nouă. Fiecărui prizonier El a vestit eliberarea.

Femeia „nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele”, cu toate acestea la cuvântul Domnului Hristos imediat ea s- a  ridicat. Ea nu putea să se ridice, şi totuşi s-a ridicat. Lucrurile imposibile oamenilor sunt posibile pentru

Dumnezeu. „Domnul sprijineşte pe toti cei ce cad, şi îndreaptă pe cei încovoiaţi.” (Psalm 145:14). Credinţa nu produce faptul în sine. Ea pune stăpânire pe el. Nu există nici măcar un suflet doborât de povara păcatului cu care Satana l-a legat, pe care Hristos să nu-l ridice. A lui este libertatea. El nu trebuie decât s-o folosească. Să se vestească acest mesaj în lung şi-n lat. Fiecare suflet să-l audă, că Domnul Hristos a eliberat pe toţi prizonierii. Mii se vor bucura la auzul acestei veşti.

Domnul Hristos a venit pentru a reface ceeea ce era pierdut. El ne răscumpără din blestem. El ne-a răscumpărat. De aceea libertatea pe care ne-o dă El este libertatea ce era înainte de apariţia blestemului. Omul a fost făcut rege peste pământ. Nu doar primul individ creat a fost făcut rege, ci întreaga omenire.      În ziua în care a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat, şi le-a dat numele de “om” (în eng. Adam)” (Geneza 5:1,2).          Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ.” Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut, Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Le-a zis:       Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l.” (Geneza 1:26-28). Pământul, după cum vedem, a fost dat tuturor oamenilor, bărbaţi şi femei.

Când Dumnezeu a făcut omul, El „toate....(le-a) supus sub picioarele lui.” (Evrei 2:8). Este adevărat că acum noi nu vedem că toate lucrurile sunt supuse omului. „Dar pe Acela, care a fost făcut «pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii», adică pe Isus, Îl vedem «încununat cu slavă şi cu cinste», din pricina morţii, pe care a suferit-o; pentruca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” (Evrei 2:9). Astfel El răscumpără fiecare om de sub blestemul pământului pierdut. O coroană implică regalitate, iar coroana Domnului Hristos este aceea pe care a avut-o omul când a fost pus peste lucrurile făcute de mâinile lui Dumnezeu. De aceea, Domnul Hristos (ca om, în trup), tocmai când era gata să se ridice la cer după înviere, a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă…” (Matei 28:18,19). Aceasta arată că aceeaşi putere care a fost odată pierdută prin păcat, ne este redată în El.

Domnul Hristos a gustat moartea pentru noi ca om şi prin cruce ne-a răscumpărat din blestem. Dacă suntem răstigniţi împreună cu El, suntem şi vii împreună cu El şi stăm cu El în locurile cereşti, cu toate lucrurile sub picioarele noastre. Dacă noi nu ştim asta, este numai pentru că nu am permis Duhului Sfânt să ne-o descopere. Ochii inimii noastre trebuie să fie iluminaţi de Duhul Sfânt pentru a pricepe „care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18).

Rugămintea către cei care sunt morţi şi înviaţi împreună cu Domnul Hristos este, „Păcatul să nu mai domnească în trupul nostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui” (Romani 6:12). În Domnul Hristos avem putere asupra păcatului, ca să nu ne mai stăpânească.

Când El „ne-a spălat de păcatele noastre cu sîngele Său”, El „a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apocalipsa 1:5,6). Minunată stăpânire! Minunată libertate! Eliberaţi de sub puterea blestemului; chiar atunci când suntem înconjuraţi de el! Eliberaţi de această lume păcătoasă, pofta cărnii şi lăudăroşia vieţii! Nici „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2), nici „stăpânitorii întunericului acestui veac” (6:12) nu pot avea vreo putere asupra noastră! Este libertatea şi puterea pe care Domnul Hristos a avut-o când a spus, „Pleacă, Satano” (Matei 4:10). Şi diavolul L-a lăsat imediat.

Este o astfel de libertate încât nimic în cer sau pe pământ nu ne poate constrânge să facem ceva împotriva voinţei noastre. Dumnezeu nu va încerca aceasta, pentru că avem libertatea de la El. Şi nimeni altcineva n-o poate face. Este puterea pe care o avem asupra lucrurilor, astfel că ele ne vor sluji nouă în loc să ne stăpânească. Vom învăţa să recunoaştem pe Domnul Hristos şi crucea Sa pretutindeni, astfel că blestemul nu va avea putere asupra noastră. Sănătatea noastră „va încolţi repede”, deoarece viaţa Domnului Isus se va manifesta în trupurile noastre muritoare. O libertate atât de minunată nici o limbă sau pană n-o pot descrie.

„Rămâneţi tari”

„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.” „Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.” (Psalm 33:6,9). Acelaşi cuvânt care a creat oştirea înstelată ne spune nouă, „Rămâneţi tari!” Nu este o poruncă care să ne lase la fel de neajutoraţi cum eram mai înainte, ci una care poartă în sine împlinirea acţiunii poruncite. Cerurile nu s-au creat singure, ci au luat fiinţă prin cuvântul Domnului. Deci ele să vă fie învăţători: „Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte” (Isaia 40:26). „El dă tărie celui obosit, şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” (Isaia 40:29).

2 Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic.

Trebuie să înţelegem că aici e implicat mult mai mult decât simplul ritual al tăierii împrejur. Această epistolă, care are atâtea de spus despre tăierea împrejur, a fost păstrată pentru noi de către Domnul şi conţine mesajul evangheliei pentru toate timpurile, deşi tăierea împrejur ca ritual nu este o chestiune arzătoare, vitală acum.

Întrebarea este cum să obţii neprihănirea - mântuirea din păcat - şi moştenirea care o însoţeşte. Adevărul este că ea poate fi obţinută doar prin credinţă - primindu-L pe Domnul Hristos în inimă şi permiţându-I să-şi trăiască viaţa în noi. Avraam a avut această neprihănire a lui Dumnezeu prin credinţa Domnului Isus Hristos, şi Dumnezeu i-a dat tăierea împrejur ca semn al acestui fapt. Aceasta avea o semnificaţie deosebită pentru Avraam, reamintindu-i încontinuu de eşecul său atunci când a încercat prin carne să împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu. Înregistrarea acestei întâmplări ne foloseşte nouă pentru acelaşi scop. Ea arată că, „carnea nu foloseşte la nimic” şi de aceea nu trebuie să ne bazăm pe ea. Faptul că a fost tăiat împrejur nu i-a dat nici un avantaj Domnului Hristos, pentru că şi Pavel era tăiat împrejur, şi datorită convenienţelor el l-a tăiat împrejur pe Timotei (Fapte 16:1-3). Dar Pavel n-a considerat tăierea sa împrejur sau orice alt lucru exterior ca având vreo valoare (Filipeni 3:4-7), şi când i s-a propus să-l taie împrejur pe Tit ca un lucru necesar mântuirii el n-a îngăduit aceasta (Galateni 2:3-5).

Ceea ce trebuia să fie doar semnul unui fapt deja existent, a fost considerat de către generaţiile următoare drept mijlocul prin care aceasta se realiza. De aceea tăierea împrejur apare în această epistolă ca simbol pentru orice fel de „faptă” făcută de oameni cu speranţa obţinerii neprihănirii. Sunt „faptele firii pământeşti”, în opoziţie cu Duhul.

Aici este prezentat adevărul că dacă o persoană face ceva cu speranţa de a fi mântuit de acel lucru, adică obţinerea mântuirii prin propriile sale fapte, atunci Domnul Hristos „nu va va folosi la nimic.” Dacă Domnul Hristos nu este acceptat ca Mântuitor desăvârşit, El nu este acceptat deloc. Asta înseamnă că, dacă Domnul Hristos nu este acceptat drept ceea ce este, atunci El este respins. El nu poate fi altceva decât ceea ce este. Domnul Hristos nu împarte cu nici o altă persoană sau lucru calitatea Sa de Mântuitor. De aceea este uşor de văzut că dacă cineva se taie împrejur cu speranţa ca astfel să primească mântuirea, aceasta arată lipsă de credinţă în Domnul Hristos ca unic şi desăvârşit

Mântuitor al omenirii.

Dumnezeu a dat tăierea împrejur ca un semn al credinţei în Domnul Hristos. Evreii l-au denaturat transformându- l într-un înlocuitor al credinţei. Aşa că atunci când un evreu se laudă cu tăierea sa împrejur, el se laudă cu propria sa neprihănire. Aceasta nu înseamnă deloc discreditarea legii, ci dimpotrivă posibilitatea omului de a ţine legea. Datorită măreţiei legii care este atât de sfântă şi a cerinţelor ei care sunt atât de mari nici un om nu poate atinge perfecţiunea ei. Numai în Domnul Hristos putem avea neprihănirea legii. Adevărata tăiere împrejur înseamnă să-i slujeşti lui Dumnezeu în Spirit, să te bucuri în Domnul Hristos Isus, şi să nu-ţi pui deloc încrederea în lucrurile pământeşti (Filipeni 3:3).

3 Și mărturisesc iarăşi încă odată oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. 4 Voi, cari voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.

„Iată!” exclamă cineva, „aceasta arată că legea este ceva ce trebuie evitat, pentru că Pavel spune că aceia care sunt tăiaţi împrejur trebuie să împlinească legea şi el îi avertizează să nu se taie împrejur.”

Nu te grăbi chiar aşa, prietene. Studiază puţin mai atent textul. Observaţi exprimarea versetului 3 din King James Version (echivalent cu traducerea Cornilescu): „Este dator să împlinească toată Legea.” Veţi vedea că răul nu este legea, nici împlinirea legii, ci faptul de a fi dator legii. Nu este aceasta o diferenţă uriaşă? Este un lucru bun să avem mâncare de mâncat şi haine de îmbrăcat, dar este trist că suntem datori pentru aceste lucruri necesare. Şi mai trist este să fii îndatorat pentru ele şi cu toate acestea să-ţi lipsească.

Un datornic este o persoană care datorează ceva. Cel care este dator legii datorează ceea ce legea pretinde, adică, neprihănirea. De aceea oricine este dator legii este sub blestem; pentru că este scris, „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă” (Galateni 3:10). Aşa că a încerca să obţii neprihănirea prin orice alt mijloc în afara credinţei în Domnul Hristos înseamnă a atrage blestemul datoriei veşnice. El este veşnic îndatorat, pentru că nu are nimic cu care să plătească. Totuşi faptul că el este dator legii - dator să împlinească întreaga lege - arată că s-ar cuveni ca el s-o împlinească pe toată. Cum s-o împlinească? „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). Să înceteze a se mai încrede în el şi să primească şi să mărturisească pe Domnul Hristos în trupul său, şi atunci neprihănirea legii va fi împlinită în el deoarece el nu ascultă de firea pământească, ci de Duhul.

5 Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii

Nu trece mai departe de acest verset fără a-l citi încă cel puţin odată, sau vei crede că el spune ceva ce de fapt nu spune. Şi în timp ce-l citeşti, gândeşte-te la ceea ce deja ai învăţat despre făgăduinţa Duhului.

Să nu crezi că acest verset învaţă că având Duhul noi trebuie să aşteptăm neprihănirea. Cu nici un chip. Duhul aduce neprihănirea. „Duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii” (Romani 8:10). „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8). Oricine primeşte Duhul primeşte convingerea păcatului şi neprihănirea de a cărei lipsă Duhul ne convinge, şi pe care numai Duhul o poate aduce.

Care este neprihănirea pe care o aduce Duhul? Este neprihănirea legii (Romani 8:14). Ştim aceasta, pentru că „ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească” (Romani 7:14).

Ce este atunci cu „nădejdea neprihănirii” pentru care aşteptăm prin Duhul? Observaţi că nu spune că noi prin Duhul sperăm să avem neprihănire. Ci, noi aşteptăm speranţa neprihănirii prin credinţă, adică, speranţa pe care ne-o dă faptul că avem neprihănirea. Să studiem succint şi în detaliu această chestiune pentru a ne împrospăta mintea:

(1) Duhul lui Dumnezeu este „Duhul Sfânt al făgăduinţei” (trad. din eng.). Având Duhul suntem siguri de făgăduinţa lui Dumnezeu.

(2) Ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit datorită faptului că suntem copii ai lui Avraam este o moştenire. Duhul Sfânt este garanţia acestei moşteniri până când proprietatea câştigată este răscumpărată şi ne este dată (Efeseni 1:13,14).

(3) Această moştenire făgăduită este noul cer şi noul pământ, în care locuieşte neprihănirea (2 Petru 3:13).

(4) Duhul aduce neprihănirea. El este reprezentantul Domnului Hristos, mijlocul prin care El Însuş, care este neprihănirea noastră, vine pentru a locui în inimile noastre (Ioan 14:16-18).

(5) De aceea speranţa pe care ne-o dă Duhul este speranţa unei moşteniri în Împărăţia lui Dumnezeu, pământul reînnoit.

(6) Neprihănirea pe care ne-o dă Duhul este neprihănirea legii lui Dumnezeu (Romani 8:4; 7:14). Prin Duhul ea este scrisă în inimile noastre în locul tablelor de piatră (2 Corinteni 3:3).

(7) Esenţa acestei probleme este aceasta: Dacă, în loc de a crede că noi înşine suntem atât de puternici încât putem împlini legea, vom permite Duhului Sfânt să vină în noi pentru a fi umpluţi cu neprihănirea legii, vom avea o speranţă vie în noi. Speranţa Duhului - speranţa neprihănirii prin credinţă - nu are nici un element de incertitudine în ea. Este o asigurare de neclintit. În nimic altceva nu este vreo speranţă. Cel care nu are „neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” nu are nici o speranţă. Numai Domnul Hristos în noi este „nădejdea slavei”.

6 Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.

Tăierea împrejur nu poate face nimic, şi nici netăierea. Numai credinţa, care lucrează prin dragoste, poate face totul. Această credinţă care lucrează prin dragoste se găseşte numai în Domnul Isus Hristos.

Dar care este acel lucru despre care se vorbeşte cu intenţia de a-l împlini? Nimic altceva decât legea lui Dumnezeu. Nici un om nu poate s-o împlinească, indiferent care ar fi starea sau condiţia sa. Omul netăiat împrejur n-are nici o putere să ţină legea, şi tăierea împrejur n-are nici o putere pentru a-l ajuta s-o ţină. Unul se poate lăuda cu tăierea împrejur, iar altul se poate lăuda cu netăierea împrejur; dar amândoi sunt la fel de orgolioşi. Datorită principiului credinţei lăudatul este exclus (Romani 3:27). Deoarece numai credinţa Domnului Hristos poate aduce neprihănirea legii, noi nu avem nici o şansă de a spune că am facut ceva. „Totul lui Hristos îi datorez” (trad. din eng.).

7 Voi alergaţi bine: cine v-a tăiat calea ca să nu ascultaţi de adevăr? 8 Înduplecarea aceasta nu vine de la Cel ce v-a chemat. 9 Puţin aluat face să dospească toată plămădeala. 10 Eu, cu privire la voi, am, în Domnul, încrederea că nu gândiţi altfel. Dar cel ce vă tulbură, va purta osânda, oricine ar fi el. 11 Cât despre mine, fraţilor, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus. 12 Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură.

Legea lui Dumnezeu este adevărul (Psalm 119:142), şi fraţii galateni au început prin ascultare faţă de ea. Ei reuşiseră la început, dar mai târziu au fost împiedicaţi în progresul lor. De ce? Pentru că n-au continuat prin credinţă, ci s-au bazat pe fapte. Ei s-au poticnit de piatra de poticnire. Perfecţiunea legii este în El, pentru că viaţa Sa este legea.

Crucea este, şi întotdeauna a fost, un simbol al ruşinii. A fi răstignit însemna a fi supus celei mai ruşinoase morţi. Apostolul spune că dacă el ar fi propovăduit tăierea împrejur (adică neprihănirea prin fapte), „pricina de poticnire a crucii” ar fi dispărut (Galateni 5:11). Pricina de poticnire a crucii constă în faptul că, crucea este o mărturisire a neputinţei omeneşti, a păcatului şi a imposibilităţii de a face vreun lucru bun. A lua crucea Domnului Hristos înseamnă să depinzi cu totul numai de El pentru orice, şi aceasta este cea mai mare înjosire a mândriei omeneşti. Oamenilor le place să-şi imagineze că sunt independenţi. Dar crucea să fie propovăduită, să se facă cunoscut că în om nu este nimic bun şi că totul trebuie primit ca dar, şi imediat cineva se va simţi jignit.

13 Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. 14 Căci toată legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Cele două capitole anterioare vorbesc despre robie, prizonierat. Înainte de venirea credinţei, noi suntem „închişi” sub păcat, din cauza legii. Credinţa Domnului Hristos ne eliberează, dar în timp ce suntem eliberaţi, ni se dă avertizarea, „Du-te, şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:11). Noi am fost eliberaţi din păcat, nu suntem liberi păcătuim. Cât de mulţi greşesc aici!

Mulţi oameni sinceri îşi închipuie că în Domnul Hristos suntem liberi să ignorăm şi să sfidăm legea, uitând că încălcarea legii este păcat (1 Ioan 3:4). A sluji cărnii înseamnă a păcătui, „fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Apostolul ne avertizează să nu folosim în mod greşit libertatea pe care ne-o dă Domnul Hristos şi să ajungem din nou în robie încălcând legea. În schimb, noi ar trebui cu dragoste să ne slujim unul altuia, pentru că dragostea este împlinirea legii.

Domnul Hristos ne dă libertatea primei stăpâniri. Dar să ne aducem aminte că Domnul Hristos a dat stăpânirea omenirii, şi că în El toţi sunt făcuţi regi. Aceasta ne arată că singura fiinţă omenească asupra căreia orice creştin are dreptul să stăpânească este el însuşi. Cel mai mare om din Împărăţia Domnului Hristos este cel care îşi stăpâneşte propria sa fire.

Ca regi, noi ne găsim supuşii printre ordinele inferioare ale fiinţelor create, printre lucruri, şi în propriul nostru trup, dar nu printre oamenii de lângă noi. Noi trebuie să le slujim. Noi trebuie să avem gândul ce a fost în Domnul Hristos, „chipul lui Dumnezeu”, în timp ce era încă în curţile împărăteşti din ceruri, care l-a determinat să ia „un chip de rob” (Filipeni 2:5-7). Aceasta se mai poate vedea şi din faptul că El a spălat picioarele ucenicilor, fiind deplin conştient că El era Stăpânul şi Domnul lor şi că El a venit de la Dumnezeu şi că s-a dus la Dumnezeu (Vezi Ioan 13:3-13). Mai mult, când toţi sfinţii răscumpăraţi se arată în slavă, Domnul Hristos Însuşi „se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropia să le slujească” (Luca 12:37).

Cea mai mare libertate se găseşte în slujire - în slujirea oamenilor în numele Domnului Isus. Cel care face cel mai mare serviciu (nu cel mai mare după cum oamenii consideră, ci ceea ce ar putea fi privit ca fiind cel mai de jos) este cel mai mare. Noi învăţăm aceasta de la Domnul Hristos care este Regele regilor şi Domn al domnilor, deoarece El este slujitorul fiecăruia, slujind în lucruri pe care nimeni altcineva nu ar vrea sau nu ar putea să le facă. Slujitorii lui Dumnezeu sunt toţi regi.

Dragostea împlineşte Legea

Dragostea nu este un înlocuitor pentru ţinerea legii, ci este desăvârşirea ei. „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). „Dacă zice cineva:«Eu iubesc pe Dumnezeu», şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Dacă un om îşi iubeşte vecinul, trebuie că el îl iubeşte pe Dumnezeu. „Dragostea este de la Dumnezeu”, pentru că „Dumnezeu este dragoste.” De aceea dragostea este viaţa lui Dumnezeu. Dacă această viaţă este în noi şi nu este stânjenită în vreun fel, legea în mod normal va fi în noi, deoarece viaţa lui Dumnezeu este legea pentru întreaga creaţiune. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16).

Dragostea este ferită de egoism

Deoarece dragostea înseamnă slujire, a face ceva pentru alţii, este evident că dragostea nu se gândeşte la ea însăşi. Cel care iubeşte nu are alt gând decât cum ar putea binecuvânta pe alţii. Aşa că citim: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău” (1 Corinteni 13:4,5).

Tocmai în acest punct vital mulţi greşesc. Fericiţi sunt cei care şi-au găsit greşeala şi au ajuns la înţelegerea şi practicarea dragostei adevărate. „Dragostea nu caută folosul său.” De aceea dragostea de sine nu este deloc dragoste, în adevăratul sens al cuvântului. Nu este decât un fals josnic. Şi cu toate acestea în cele mai multe cazuri pe care lumea le numeşte dragoste de fapt nu este dragoste pentru altul, ci dragoste de sine.

Chiar aceea care ar trebui să fie cea mai înaltă formă de dragoste de pe pământ, dragostea care este folosită de Domnul ca o reprezentare a dragostei Sale pentru poporul Său, dragostea dintre soţ şi soţie, este cel mai adesea egoism în locul dragostei adevărate. Chiar lăsând la o parte căsătoriile încheiate cu scopul de a obţine bogăţie sau poziţie în societate, aproape în fiecare caz cei care se unesc prin căsătorie se gândesc mai mult la propria lor fericire decât la fericirea celuilalt. Adevărata fericire se regăseşte în proporţia în care există adevărata dragoste, lipsită de egoism. Aceasta este o lecţie pe care lumea o învaţă cu greu, anume că adevărata fericire se găseşte numai atunci când încetezi a o mai căuta şi te decizi să lucrezi pentru fericirea altora.

 „Dragostea nu va pieri niciodată”

Aici din nou găsim un test care ne arată că de obicei ceea ce numim dragoste nu este dragoste de fapt. Dragostea nu are sfârşit. Declaraţia este categorică: niciodată. Nu există nici o excepţie şi nu se îngăduie vreuna datorită împrejurărilor. Dragostea nu este afectată de împrejurări. Adesea auzim vorbindu-se despre dragostea cuiva care se răceşte, dar aceasta nu se poate întâmpla cu dragostea adevărată. Dragostea adevarată este întotdeauna caldă, ea întotdeauna curge, nimic nu poate îngheţa fântâna dragostei. Dragostea este absolut fără sfârşit şi neschimbătoare, pur şi simplu pentru că este viaţa lui Dumnezeu. Nu este nici o altă dragoste adevărată decât dragostea lui Dumnezeu, de aceea singura posibilitate ca dragostea să poată fi manifestată printre oameni este ca dragostea lui Dumnezeu sa fie primită din plin în inimă prin Duhul Sfânt.

Uneori atunci când se face o declaraţie de dragoste, cel iubit întreabă, „De ce mă iubeşti?” Ca şi cum cineva ar putea să găsească un motiv pentru dragoste! Dragostea este ea însăşi motivul. Dacă îndrăgostitul poate spune cu precizie de ce-l iubeşte pe celălalt, chiar acest răspuns arată că el de fapt nu iubeşte. Orice ar putea el numi ca motiv pentru dragoste s-ar putea ca să dispară cândva, şi atunci presupusa sa dragoste va dispare. Dar „dragostea nu va pieri niciodată”. De aceea dragostea nu poate depinde de împrejurări. Aşa că singurul răspuns care poate fi dat la această întrebare, de ce iubeşte cineva este „datorită” - datorită dragostei. Dragostea iubeşte, pur şi simplu pentru că este dragoste. Dragostea este calitatea individului care iubeşte, şi el iubeşte pentru că are dragoste, indiferent de caracterul obiectului dragostei sale.

Adevărul acesta îl vedem atunci când ne întoarcem la Dumnezeu, Fântâna dragostei. El este dragoste. Dar nu se poate da nici o explicaţie pentru existenţa Sa. Cea mai înaltă idee omenească despre dragoste este să iubeşti pentru că eşti iubit, sau pentru că obiectul dragostei noastre este uşor de iubit. Dar Dumnezeu iubeşte pe cei care nu sunt uşor de iubit. El îi iubeşte pe cei care-L urăsc. „Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit” (Tit 3:3-5). „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?” „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:46,48).

„Dragostea nu face rău aproapelui.” Cuvântul „aproape” înseamnă oricine locuieşte în apropiere. Dragostea, de aceea, se extinde către toţi cei cu care vine în contact. Cel care iubeşte trebuie să iubească în mod necesar pe toţi.

Deoarece dragostea nu face rău aproapelui, rezultă în mod evident că dragostea creştină (şi în realitate nu este o altă adevărată dragoste, după cum am văzut) nu este de acord cu războaiele şi luptele. Când soldaţii l-au întrebat pe Ioan Botezatorul ce să facă ca ucenici ai Mielului lui Dumnezeu către care el arăta, el a răspuns, „să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări” (Luca 3:14). (Sau în traducere engleză, Nu folosiţi violenţa împotriva nimănui). O traducere alternativă redă răspunsul lui Ioan în felul următor, „Nu faceţi pe nimeni să se teamă”. Războiul în care această poruncă ar fi aplicată ar fi un război foarte blând! Dacă o armată ar fi formată din creştini, adevăraţi urmaşi ai Domnului Hristos, atunci când ar veni în contact cu inamicii, în loc să-i împuşte ei ar încerca să afle ce au nevoie şi le-ar da ceea ce le lipseşte. „Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Romani 12:20,21).

15 Dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii. 16 Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. 18 Dar dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.

Urmând sfaturile rele şi depărtându-se de simplitatea credinţei, galatenii se puneau sub blestem şi în pericol de a ajunge în iad. Pentru că „limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei” (Iacov 3:6). Limba a distrus mai mult decât sabia, pentru că sabia n-ar fi niciodată scoasă dacă n-ar fi limba cea nestăpânită. Nici un om n-o poate supune, ci numai Dumnezeu. El a făcut-o în cazul galatenilor când gura lor era plină cu binecuvântări şi laude; dar ce schimbare avusese loc! Ca rezultat al învăţăturii primite de ei mai târziu, ei s-au coborât de la binecuvântări la certuri. În loc să vorbească pentru zidire, ei erau gata să se mănânce unul pe altul.

Atunci când sunt certuri şi lupte între creștini, poţi fi sigur că evanghelia a fost din păcate pervertită. Nimeni să nu se măgulească cu dreapta sa credință sau cu starea bună a credinţei sale atâta timp cât are o dispoziţie certăreaţă sau poate fi provocat la ceartă. Neînţelegerile şi luptele sunt semnele îndepărtării de credinţă, dacă acea persoană a avut vreodată credinţă. Pentru că „suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Noi nu suntem doar într-o stare de pace cu Dumnezeu, ci avem această pace cu El - pacea lui. Aşa că această nouă învăţătură care a dus la lupte şi la situaţia de a se mânca unul pe altul cu limba focului nesfânt, nu a venit de la Dumnezeu, care-i chemase la evanghelie. Chiar numai un pas alături poate în cele din urmă duce la o mare depărtare. Două şine de tren pot părea a fi paralele, şi totuşi insesizabil ele se pot depărta una de alta până când ajung să meargă în direcţii opuse. „Puţin aluat dospeşte întreaga plămădeală.” O eroare aparent minoră, indiferent care ar fi aceasta, poartă în ea sâmburele întregii răutăţi. „Căci, cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Un singur principiu greşit la care se aderă va distruge întreaga viaţă şi caracterul. Vulpile mici strică via.

19 Și faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, 20 închinarea la idoli; vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Nu e o listă plăcută auzului, nu-i aşa? Dar acestea nu sunt toate, pentru că apostolul adaugă, „şi alte lucruri asemănătoare”. Sunt o mulţime de lucruri în această listă la care să te gândeşti, studiind-o în legătură cu afirmaţia că „cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Compară această listă cu cea dată de Domnul în Marcu 7:21-23, ca fiind lucrurile ce vin dinăuntru, din inima omului. Ele aparţin omului prin natura lui. Compară amândouă aceste liste cu lista dată în Romani 1:28-32 unde sunt descrise lucrurile pe care le fac păgânii cărora nu le-a plăcut să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Acestea sunt lucrurile pe care le fac toţi cei care nu-L cunosc pe Domnul.

Apoi compară aceste liste de păcate cu lista dată de apostolul Pavel în 2 Timotei 3:1-5 de lucruri ce vor fi făcute în zilele din urmă de către cei care au numai „o formă de evlavie.” Se va observa că toate aceste liste sunt în principiu la fel. Când oamenii renunţă la adevărul evangheliei, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, ei cad în mod inevitabil sub puterea acestor păcate.

„Nu este nici o deosebire”

Nu e decât un singur fel de trup (1 Corinteni 15:39), deoarece toţi locuitorii pământului sunt descendenţii aceleiaşi perechi - Adam şi Eva. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” (Romani 5:12), astfel că orice păcat ar fi în lume, acesta este în firea fiecăruia. În planul de mântuire „nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă” (Romani 10:12). Vezi de asemenea Romani 3:21-24. Nimeni de pe acest pământ nu se poate lăuda faţă de alţii şi n-are vreun drept de a dispreţui pe altul datorită stării sale păcătoase, degradate. Văzând sau având cunoştinţă de viciile degradante ce se găsesc într-un om oarecare, în loc să ne facă să ne simţim mulţumiţi cu moralitatea noastră superioară, ar trebui să ne umple de tristeţe şi ruşine. Aceasta nu face decât să ne reamintească care este natura noastră omenească. Faptele pe care le face acel criminal, acel beţiv, sau acel depravat sunt pur şi simplu faptele firii noastre pământeşti. Carnea fiecărui om nu are în ea înăşi nimic altceva decât astfel de fapte rele cum sunt cele descrise mai sus.

Unele dintre faptele firii pământeşti sunt în general recunoscute ca fiind foarte rele sau, în orice caz, nedemne de respect; dar altele sunt în general considerate drept păcate scuzabile dacă nu chiar adevărate virtuţi. Observaţi totuşi cuvintele „şi alte lucruri asemănătoare”, care ne arată că toate păcatele de pe această listă sunt în esenţă identice. Scripturile ne spun că ura este crimă. „Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş” (1 Ioan 3:15). Ba mai mult, mânia este de asemenea crimă, după cum a arătat Mântuitorul în Matei 5:21,22. Invidia, care este atât de răspândită, de asemenea include crima. Dar cine consideră că invidia este ceva păcătos? Până acum în loc de a fi considerată ca extrem de păcătoasă, este cultivată de întreaga noastră societate. Şi totuşi Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că aceasta este de acelaşi fel ca preacurvia, curvia, crima, şi beţia, şi că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Nu este acesta un lucru înspăimântător?

Iubirea de sine, dorinţa de supremaţie, este sursa tuturor celorlalte păcate care sunt menţionate. Acestea s-au dezvoltat devenind nenumarate crime. Groaznicele fapte ale firii pământeşti stau ascunse acolo unde mulţi nici n-ar bănui că sunt! Ele sunt oriunde este carnea omenească şi se manifestă într-o formă sau alta oriunde firea pîmântească nu este răstignită. „Păcatul stă la uşă.”

Firea pământească şi Duhul sunt în conflict

Firea pământească şi Duhul lui Dumnezeu nu au nimic comun. Ele sunt „potrivnice una alteia”, adică, ele se împotrivesc una alteia ca doi duşmani, fiecare dintre ei aşteptând ocazia de a-l zdrobi pe celălalt. Firea pământească este stricăciune. Ea nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu pentru că stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea (1 Corinteni 15:50). Firea pământească nu poate fi transformată. Ea trebuie răstignită. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, ceice sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7,8).

Aici este secretul căderii galatenilor şi a necazului pe care atât de mulţi îl descoperă în experienţa lor creştină. Galatenii au început prin Duhul, dar au crezut că pot atinge perfecţiunea prin firea pământească (capitolul 3:3), un lucru la fel de imposibil ca şi încercarea de a atinge stelele săpând în pământ. Atât de mulţi oameni vor să facă ceea ce este drept; dar pentru că n-au cedat hotărât şi în întregime Duhului, ei nu pot face ceea ce ei ar vrea. Duhul se luptă cu ei şi are un control parţial asupra lor, sau uneori chiar i se cedează complet, şi în felul acesta ajung să aibă o experienţă bogată. Apoi Duhul este întristat, firea pământească apare, şi ei par a fi persoane cu totul diferite. Ei sunt stăpâniţi când şi când de mintea Duhului şi alteori de mintea firii pământeşti (Romani 8:6); şi astfel, fiind cu mintea împărţită, ei sunt instabili în toate căile lor (Iacov 1:8). Aceasta este una dintre cele mai neplăcute situaţii în care ai putea fi.

Duhul şi Legea

„Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” (Galateni 5:18). „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pămîntesc, vîndut rob păcatului” (Romani 7:14). Firea pământească şi Duhul sunt opuse; dar împotriva roadei Duhului „nu este lege” (Galateni 5:22,23). De aceea legea este împotriva faptelor firii pământeşti. Firea pământească „nu se supune Legii lui Dumnezeu.” Aşa că cei care sunt fireşti nu pot să placă lui Dumnezeu ci sunt „sub lege.” Aceasta este o altă dovadă clară că a fi „sub lege” înseamnă a încălca legea. „Legea este duhovnicească.” De aceea toţi cei care sunt conduşi de Duhul sunt în deplină armonie cu legea, şi deci nu sunt sub lege.

Aici vedem din nou că această controversă nu era dacă legea trebuie ţinută, ci cum ar putea ea să fie împlinită. Galatenii erau rătăciţi prin învăţături măgulitoare că ei înşişi ar avea puterea s-o împlinească, în timp ce apostolul trimis de cer susţinea neabătut că numai prin Duhul putea ea fi ţinută. El a arătat aceasta din Scripturi, din povestea lui Avraam, şi din experienţa personală a galatenilor. Ei începuseră prin Duhul, şi atâta timp cât continuaseră prin Duhul, ei alergaseră bine. Dar când s-au pus pe ei înşişi în locul Duhului, imediat au început să se arate fapte care erau cu totul contrare legii.

Duhul Sfânt este viaţa lui Dumnezeu; Dumnezeu este dragoste; dragostea este împlinirea legii; legea este duhovnicească. De aceea oricine vrea să fie duhovnicesc trebuie să accepte neprihănirea lui Dumnezeu care este „mărturisită” de lege dar care este obţinută numai prin credinţa Domnului Isus Hristos. Oricine este condus de Duhul trebuie să ţină legea, nu ca o condiţie pentru primirea Duhului ci ca rezultat firesc.

Adesea întâlnim oameni care pretind a fi spirituali, atât de desăvârşit conduşi de Duhul, încât ei nu au nevoie să ţină legea. Ei admit că nu ţin legea, dar spun că Duhul este Cel care-i călăuzeşte să facă astfel. De aceea, argumentează ei, nu poate fi păcat, chiar dacă încalcă legea. Astfel de oameni fac greşeala teribilă de a înlocui călăuzirea Duhului cu firea lor pământească. Ei au confundat firea pământească cu Duhul şi s-au pus în locul lui Dumnezeu. A vorbi împotriva legii lui Dumnezeu înseamnă a vorbi împotriva Duhului. Ei sunt

îngrozitor de orbiţi şi ar trebui să se roage astfel, „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalm 119:18).

 22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23 blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

Primul rod al Duhului este dragostea, şi „dragostea este împlinirea legii.” Bucuria şi pacea sunt următoarele, deoarece, „suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos“. „Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1,11). Domnul Hristos a fost uns cu Duhul Sfânt (Fapte 10:38), sau, după cum se menţionează în alt loc, „cu un untdelemn de bucurie” (Evrei 1:9). Slujirea lui Dumnezeu este o slujire plină de bucurie. Împărăţia lui Dumnezeu este „neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). Cel care nu se bucură în nenorocire la fel ca şi în prosperitate încă nu cunoaşte pe Domnul aşa cum ar trebui. Cuvintele Domnului Hristos conduc către deplina bucurie (Ioan 15:11).

Dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânarea poftelor - acestea trebuie să vină spontan din inima adevăratului urmaş al Domnului Hristos. Ele nu pot fi forţate. Dar ele nu se găsesc în mod normal în noi. Este normal ca noi să fim mânioşi şi exasperaţi în loc de a fi blânzi şi îndelung răbdători atunci când găsim împotrivire. Observaţi contrastul dintre faptele firii pământeşti şi roada Duhului. Primele apar natural; de aceea, pentru ca să apară roada cea bună, noi trebuie să fim schimbaţi în creaturi cu totul noi. „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui” (Luca 6:45). Bunătatea nu aparţine prin natură nici unui om, ci ea se naşte prin continua locuire a Duhului lui Hristos în acel om.

24 Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Romani 6:6,7). „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuş pentru mine” (Galateni 2:20). Aceasta este experienţa oricărui adevărat copil al lui Dumnezeu. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17). El continuă să trăiască în trup, în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară a vieţii este la fel ca orice alt om; şi totuşi el este în Duhul şi nu în firea pământească (Romani 8:9). El trăieşte în trup o viaţă care nu este a firii pământeşti, şi firea pământească nu are nici o putere asupra lui. Dar în ceea ce priveşte faptele ei, el este mort. „Trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu din pricina neprihănirii” (Romani 8:10).

25 Dacă trăim în Duhul, să şi umblăm prin Duhul. 26 Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.

Este oare exprimată aici vreo îndoială din partea lui Pavel cu privire la faptul că, creştinii trăiesc prin Duhul? Nici cea mai mică urmă! Nici măcar nu se face aluzie la vreo îndoială în privinţa acestui fapt! Deoarece trăim în Duhul, noi suntem obligaţi să cedăm Duhului. Numai prin puterea Duhului, acelaşi Duh care la început plutea peste faţa adâncului şi ordona haosul, poate trăi orice om. „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţa” (Iov 33:4). Prin aceeaşi suflare au fost făcute cerurile (Psalm 33:6). Duhul lui Dumnezeu este viaţa universului. Duhul este prezenţa universală a lui Dumnezeu, în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Noi suntem dependenţi de Duhul pentru viaţă, de aceea noi ar trebui să mergem în armonie cu, sau călăuziţi de Duhul. Aceasta este „slujba cea plăcută”.

Ce viaţă minunată este prezentată aici! Să trăieşti în trup ca şi cum trupul ar fi duh. „Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc”. „Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă” (1 Corinteni 15:44,46). Noi avem acum trupul firesc. Trupul duhovnicesc toţi adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos îl vor primi la înviere (Vezi 1 Corinteni 15:42-44). Totuşi, în această viaţă, în trupul firesc, oamenii trebuie să fie duhovniceşti - ca să trăiască exact aşa cum vor trăi în viitorul trup duhovnicesc. „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (Romani 8:9).

„Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh” (Ioan 3:6). Prin naşterea noastră naturală noi moştenim toate relele enumerate în acest capitol cinci din Galateni, „şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”. Noi suntem trupeşti. Stricăciunea ne stăpâneşte. Prin noua naştere noi moştenim plinătatea lui Dumnezeu, fiind făcuţi „părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4). „Omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare” (Efeseni 4:22), este răstignit, sau părăsit, „pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Fiind în Duhul, călăuziţi de Duhul, firea pământească cu poftele ei nu are mai multă putere asupra noastră decât dacă am fi cu adevărat morţi în mormintele noastre. Deci, singur Duhul lui Dumnezeu este cel care mişcă corpul. Duhul foloseşte trupul ca un instrument al neprihănirii. Trupul este încă păcătos, încă plin de pofte, gata încă să se revolte împotriva Duhului; dar atâta timp cât ne predăm voinţa lui Dumnezeu, Duhul controlează firea pământească. Dacă şovăim, dacă în inimile noastre ne întoarcem în Egipt, sau dacă devenim încrezători în noi înşine şi în felul acesta slăbim dependenţa noastră de Duhul, atunci din nou zidim lucrurile pe care le-am distrus, şi devenim călcători ai legii (Vezi Galateni 2:18). Dar aceasta nu trebuie să se întâmple. Domnul Hristos are „putere asupra firii pământeşti” (trad. din eng.), şi El şi-a demonstrat abilitatea de a trăi o viaţă spirituală în trup omenesc.

Acesta este Cuvântul făcut trup, Dumnezeu în trup. Este descoperirea „dragostei lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:19). Atunci când suntem stăpâniţi de acest spirit de dragoste şi umilinţă, noi nu vom căuta să ne lăudăm, provocându-ne unul pe altul, invidiindu-ne. Toate lucrurile vor fi ale lui Dumnezeu, şi fiecare va recunoaşte aceasta astfel încât nimeni nu se va simţi îndemnat să se laude faţă de altul.

Acest Duh de viaţă în Domnul Hristos - viaţa Domnului Hristos - este oferit fără plată tuturor. „Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Pentrucă viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:2). „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!” ( 2 Corinteni 9:15).