Capitolul 6

Capitolul 6

Strălucirea Crucii

Cititorii grăbiţi sunt înclinaţi să creadă că există o despărţire a capitolelor 5 și 6, şi că ultima parte se ocupă de aspectele practice ale vieţii spirituale, în timp ce prima parte este dedicată teoriei doctrinare. Aceasta este o mare greşeală.

Scopul acestei scrisori se poate vedea clar în porţiunea de la sfârşit. Scopul nu este de a alimenta controversa, ci de a o reduce la tăcere conducănd cititorii către acea stare de totală predare de sine faţă de Duhul. Scopul pe care şi-l propune este de a recupera pe cei care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu încercând să-I slujească în felul lor neputincios, şi să-i călăuzească către slujirea adevărată prin înnoirea Duhului. Toată această aşa-zisă dispută din porţiunea precedentă a epistolei este pur şi simplu dovada faptului că nu se poate scăpa de „faptele firii pământeşti”, care sunt păcat, decât prin „tăierea împrejur” a crucii lui Hristos - slujind lui Dumnezeu în Duh, si neîncrezându-ne deloc în firea noastră pământească.

1 Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca sa nu fii ispitit şi tu.

Atunci când oamenii se hotărăsc să pornească pe calea îndreptăţirii de sine, mândria, lăudăroşenia, şi spiritul critic duc la certuri deschise. Asta s-a întâmplat cu galatenii şi aşa va fi întotdeauna. Nu poate fi altfel. Fiecare are propria părere despre lege. Hotărându-se să fie îndreptăţit prin lege, el o reduce la nivelul minţii sale astfel ca el să fie judecător. El nu poate rezista ispitei de a-şi examina fraţii, şi, de asemenea, pe sine însuşi pentru a vedea dacă ei se ridică la standardul lui. Dacă ochiul său critic descoperă pe cineva care nu se comportă conform regulilor sale, el imediat se repede pentru a-l pune la punct pe infractor. Cei care se îndreptăţesc singuri se erijează în poziţia de păzitori ai fratelui lor atât de mult încât îl îndepartează de ei pentru a nu se contamina prin prezenţa lui. Un contrast evident este între acest spirit, care este prea des întâlnit în biserică, şi rugămintea cu care începe acest capitol. În loc de a vâna greşeli pentru a-i condamna, noi ar trebui să vânăm păcătoşi pentru a-i putea salva.

Dumnezeu a spus lui Cain, „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7). Păcatul este o fiară înfometată, pândind în ascuns, urmărind fiecare ocazie pentru a sări asupra celui neglijent şi a-l copleşi. El pe noi ne vrea, dar nouă ni s-a dat putere să-l stăpânim. „Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor” (Romani 6:12). Totuşi, se poate întâmpla (nu este obligatoriu) ca şi cei mai zeloşi să fie covârşiţi. „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi” (1 Ioan 2:1,2). Aşa că, chiar dacă cineva s-ar împiedica, el trebuie să fie ajutat şi nu împovărat şi mai mult.

Domnul prezintă lucrarea sa prin exemplul păstorului care caută oaia rătăcită. Lucrarea evangheliei este o lucrare individuală. Chiar dacă datorită predicării evangheliei mii de oameni o primesc într-o singură zi ca rezultat al unei predici, succesul se datorează efectului asupra inimii fiecărui individ. Când predicatorul vorbind miilor de oameni se adresează fiecăruia personal, el face lucrarea Domnului Hristos. Aşa că dacă un om cade în greşeală, întăreşte-l lucrând cu un spirit umil. Timpul nici unui om nu este atât de preţios încât să considere că-l pierde atunci când este folosit pentru salvarea unei singure persoane. Unele dintre cele mai importante şi măreţe adevăruri pe care le avem înregistrate ca fiind rostite de Domnul Hristos au fost adresate unei singure persoane. Cel care se îngrijeşte şi ţine la fiecare miel al turmei este un bun păstor. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări” (2 Corinteni

5:19). „El a purtat păcatele noatre în trupul Său” (1 Petru 2:24). El nu a pus păcatele noastre asupra noastră, ci le-a luat pe toate asupra Sa. „Un răspuns blând potoleşte mânia” (Proverbe 15:1). Domnul Hristos vine la noi cu cuvinte blânde, pentru a ne cîştiga, şi nu ocărându-ne cu asprime. El ne cheamă să venim la El pentru a găsi odihna, pentru a schimba jugul amar al robiei şi povara cea grea cu jugul Său şi povara cea uşoară.

Toţi creştinii sunt unul în Domnul Hristos, Reprezentantul Omului. De aceea „cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4:17). Domnul Hristos a fost în lumea aceasta un exemplu a ceea ce omul ar trebui să fie şi ceea ce adevăraţii Săi urmaşi vor fi atunci când se vor consacra cu totul Lui. El spune ucenicilor Săi, „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21). Pentru aceasta îi îmbracă El cu puterea Sa prin Duhul. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). De aceea noi nu suntem trimişi să condamnăm, ci să salvăm. De aici vine porunca, „dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, ... să-l ridicaţi”. Aceasta nu trebuie limitat numai la cei care sunt asociaţi cu noi în biserică. Noi suntem trimişi ca ambasadori pentru Domnul Hristos ca să implorăm oamenii să se împace cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:20). Nu există o poziţie mai înaltă în cer şi pe pământ decât cea de ambasador pentru Domnul Hristos, care este şi poziţia celui mai de jos şi mai dispreţuit suflet care este împăcat cu Dumnezeu.

„Voi, care sunteţi duhovniceşti”

Numai astfel de oameni sunt chemaţi să ridice pe cei care greşesc. Nimeni alţii n-o pot face. Însuşi Duhul Sfânt trebuie să vorbească prin cei care mustră şi admonestează. Lucrarea ce trebuie făcută este chiar lucrarea Domnului Hristos, şi numai prin puterea Duhului poate cineva să-i fie Lui martor.

Dar nu ar fi atunci o mare îndrăzneală pentru oricine să se ducă să ridice pe un frate? Nu ar fi echivalent cu a pretinde că el însuşi este spiritual?

Într-adevăr, să stai în locul Domnului Hristos în faţa omului căzut nu este un lucru lipsit de importanţă. Planul lui Dumnezeu este ca fiecare să-şi concentreze atenţia asupra lui însuşi: „Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” Principiul aici prezentat este calculat ca să producă o reînviorare în biserică. De îndată ce un om cade într-o greşeală, datoria fiecăruia nu este ca imediat să spunem altcuiva despre el, şi nici de a merge direct la cel căzut în greşeală, ci de a ne întreba, „Eu cum sunt? Este posibil ca vreo greşeală de-a mea să-l fi făcut să cadă? Sunt eu călăuzit de Duhul, ca să-l pot ajuta şi ca să nu-l împing şi mai departe pe drumul pe care a apucat- o?” Rezultatul unei asemenea atitudini ar fi o adevărată reformaţiune în biserică, şi s-ar putea ca până când aceştia, cei care aveau de gând să meargă să mustre, să ajungă în această stare recomandată, cel care căzuse să reuşească să iasă singur din greşeala în care căzuse prin amăgirea diavolului.

Dând instrucţiuni pentru modul în care trebuie procedat cu cel care a căzut în greşeală (Matei 18:5-18), Mântuitorul a spus, „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer” (Versetul 18). Înseamnă aceasta că Dumnezeu se angajează să ratifice orice hotărâre pe care vreun grup de oameni, ce se numesc biserica Lui, ar lua-o? Bineînţeles că nu. Nimic din ceea ce se face pe pământ nu poate schimba planul lui Dumnezeu. Istoria de două mii de ani a bisericii aşa cum o cunoaştem este plină de greşeli şi erori, de preamărirea eului şi de punere a omului în locul lui Dumnezeu.

Atunci ce a vrut să spună Domnul Hristos? El a vrut să spună exact ceea ce a spus. Învăţăturile Sale ne arată că El a vrut să spună că biserica trebuie să fie spirituală, având o atitudine umilă, şi că fiecare dintre cei care vorbesc ar trebui „să vorbească cuvintele lui Dumnezeu”. În inima şi gura celui care are de-a face cu cel căzut în greşală nu trebuie să se găsească decât cuvintele Domnului Hristos. Când aceasta se întâmplă, rezultatul este (din moment ce cuvântul lui Dumnezeu este hotărât pentru totdeauna în cer) că orice este legat pe pământ trebuie în mod necesar să fie legat în cer. Dar aceasta nu se va întâmpla decât dacă Scripturile sunt urmate cu stricteţe în literă şi spirit.

2 Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos.

„Legea lui Hristos” este împlinită purtând sarcinile unul altuia, deoarece legea vieţii Domnului Hristos este de a purta sarcini. „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”. Oricine doreşte să împlinească legea Lui trebuie să facă aceeaşi lucrare pentru cei rătăciţi şi căzuţi.

„Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi.... Şi prin faptul că El Însuş a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:17,18). El ştie ce înseamnă a fi ispitit până la durere şi El ştie cum să obţină victoria. Deşi El „n-a cunoscut nici un păcat”, El a fost făcut păcat pentru noi pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21). El a luat fiecare dintre păcatele noastre şi le-a mărturisit ca şi cum ar fi fost ale Lui.

Tot aşa vine El la noi. În loc să ne ocărască pentru păcatul nostru, El îşi deschide inima în faţa noastră şi ne spune cum a suferit în acelaşi fel greutăţi, durere, tristeţe, şi ruşine. Astfel ne câştigă încrederea. Ştiind că El a trecut prin aceleaşi greutăţi, că El s-a coborât până la limita cea mai de jos, suntem gata să-L ascultăm atunci când ne vorbeşte despre calea de scăpare. Noi ştim că El vorbeşte din propria Sa experienţă.

Deci cea mai mare parte a lucrării de salvare a păcătoşilor constă în a le arăta că suntem una cu ei. Prin mărturisirea propriilor greşeli salvăm pe alţii. Omul care crede că nu are păcat nu este omul care să ajute pe cel păcătos. Dacă-i spui cuiva care este doborât în greşeala lui, „Cum de-ai putut face un asemenea lucru? Eu niciodată în viaţa mea n-am făcut aşa ceva! Nu pot să înţeleg cum cineva care are cât de cât respect de sine ar putea face aşa ceva”, mult mai bine ar fi să stai acasă. Dumnezeu a ales un fariseu, şi numai unul, pentru a fi apostol. Şi chiar el nu a fost trimis până când nu a recunoscut că este cel mai mare păcătos.

Este umilitor să mărturiseşti păcatul, dar calea mântuirii este calea crucii. Numai prin cruce Domnul Hristos a putut deveni Mântuitorul păcătoşilor. De aceea, dacă vrem să avem parte de bucuria Lui, trebuie împreună cu El să luăm crucea, dispreţuind ruşinea. Nu uitaţi acest lucru: numai prin mărturisirea păcatelor noastre putem salva pe alţii din păcatele lor. Numai astfel le putem arăta calea mântuirii; pentru că cel care îşi mărturiseşte păcatele este curăţat de ele şi astfel poate conduce pe alţii la fântână.

3 Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur. 4 Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii.

Observaţi aceste cuvinte, „măcar că nu este nimic”. Nu se spune că n-ar trebui să ne credem ceva până când nu suntem ceva. Nu, este o afirmare a faptului că noi nu suntem nimic. Nu numai individul, ci chiar naţiunile toate nu sunt nimic înaintea Domnului. Dacă vreodată ajungem să credem că suntem ceva, ne amăgim singuri. Şi noi adesea ne înşelăm singuri şi astfel aducem un prejudiciu lucrării Domnului.

Ţineţi minte „legea lui Hristos”. Deşi El era totul, El „s-a golit” pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să poată fi împlinită. „Robul nu este mai mare decât Domnul său” (Ioan 13:16). Numai Dumnezeu este mare. „Orice om este doar o suflare, oricit de bine s-ar ţinea” (Psalm 39:5). Doar Dumnezeu are dreptate şi fiecare om este mincinos. Când acceptăm acest fapt şi trăim conştienţi fiind de aceasta, suntem în poziţia în care Duhul lui Dumnezeu ne poate umple, şi atunci Dumnezeu poate lucra prin noi. „Omul fărădelegii” este cel care se înalţă pe sine însuşi (2 Tesaloniceni 2:3,4). Copilul lui Dumnezeu este cel care este umil.

5 căci fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi

Este aceasta o contrazicere a versetului 2? Nicidecum. Când Scripturile ne spun să ne purtăm sarcinile unul altuia, nu trebuie să înţelegem că trebuie să ne aruncăm poverile unul altuia. Fiecare trebuie să arunce povara sa asupra Domnului (Psalm 55:22). El poartă poverile lumii întregi, nu în bloc, ci pentru fiecare în parte. Noi nu ne aruncăm poverile asupra Lui adunându-le în mîinile noastre, sau în mintea noastră, şi împingându-le de la noi către cineva care este departe. Aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Mulţi au încercat să scape de povara păcatului, durerii, grijilor şi necazurilor dar au eşuat. Ei au avut senzaţia că acestea se rostogolesc înapoi pe capul lor mai grele ca niciodată până când aproape că au fost copleşiţi de disperare. Unde este greşeala? Pur şi simplu aceasta: Ei au considerat că Domnul Hristos este departe de ei, şi au crezut că ei înşişi trebuie să construiască un pod peste prăpastie. Este imposibil. Omul care este „fără putere” nu-şi poate arunca povara nici la o lungime de braţ. Atâta timp cât îl ţinem pe Domnul la distanţă de un braţ, povara ce ne epuizează nu ne dă răgaz pentru odihnă. Numai atunci când îl acceptăm şi-l mărturisim pe El ca singurul nostru sprijin, viaţa noastră, Cel a Cărui putere face posibilă fiecare mişcare a noastră, şi astfel mărturisim că nu suntem nimic şi dispărem din cadru, numai atunci putem spune că am pus poverile noastre asupra Domnului Hristos. El ştie ce să facă cu acestea. Şi purtând jugul Lui, învăţăm de la El cum să purtăm sarcinile altora.

Şi atunci cum e cu purtatul propriilor noastre poveri? „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Eu sunt, şi totuşi nu eu, ci Domnul Hristos.

Acum am aflat secretul! Nu voi obosi pe altcineva cu povestea poverilor mele ci le voi purta singur; totuşi nu eu, ci Domnul Hristos în mine. Sunt suficient de mulţi oameni în lume care încă nu au învăţat această lecţie de la Domnul Hristos astfel ca orice copil al lui Dumnezeu să găsească întotdeauna de lucru în purtarea sarcinilor altora. Pe ale

sale le va încredinţa Domnului. Nu este minunat că „Unul care este atotputernic” întotdeauna ne poartă poverile?

Această lecţie o învăţăm din viaţa Domnului Isus. El a trăit pentru a face bine pentru că Dumnezeu era cu El. El a mângâiat pe cei care plângeau, a ajutat pe cei cu inima frântă, şi a vindecat pe toţi cei care erau asupriţi de către diavolul. Nimeni dintre cei care au venit la El povestindu-şi necazul sau durerea bolii ce o avea n-a fost alungat fără a găsi uşurare. „Ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre“ (Matei 8:17).

Şi când noaptea trimitea mulţimile la caselor lor, El căuta muntele sau pădurea, pentru ca prin comuniunea cu Tatăl, prin care El trăia, să poată găsi noi provizii de viaţă şi putere pentru propriul Său suflet. „Fiecare să-şi cerceteze fapta lui.” „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi” (2 Corinteni 13:5). „În adevăr El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar,

prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El faţă de voi” (Versetul 4). Deci dacă credinţa noastră dovedeşte că Domnul Hristos este în noi (şi credinţa este dovada realităţii acestui fapt) ne bucurăm în noi înşine, si nu datorită unei alte persoane. Suntem fericiţi în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, şi bucuria noastră nu depinde de nici o altă persoană din lume. Chiar dacă toţi ar cădea şi ar fi descurajaţi, noi putem rezista, pentru că „totuşi temelia tare a lui Dumnezeu” – Domnul Hristos – „stă nezguduită” (2 Timotei 2:19). Fie, chiar dacă este cel mai slab dintre cei slabi, un purtător de poveri, un împreună lucrător cu Dumnezeu, în Hristos purtând în tăcere şi fără să se plângă propriile sale poveri şi de asemenea pe cele ale fratelui său. El poate descoperi unele dintre poverile fratelui său, care nu se plânge de ele, pentru a le purta, şi celălalt va face la fel. Astfel că bucuria celui slab va fi, „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit”.

6 Cine primeşte învăţătură în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă.

Fără îndoială că aceasta se referă în primul rând la sprijinul material. Dacă cineva se consacră în întregime lucrării evangheliei, este clar că cele necesare traiului său trebuie să vină de la cei pe care-i învaţă. Dar aceasta nicidecum nu epuizează semnificaţia acestei porunci. Cel care primeşte învăţătură din Cuvânt trebuie să împartă cu învăţătorul „toate bunurile lui.” Ajutorul reciproc este tema acestui capitol. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora”. Chiar învăţătorul, care este ajutat de către cei pe care-i învaţă, trebuie să-şi folosească banii pentru a ajuta pe alţii. Domnul Hristos şi apostolii, care nu au avut nimic al lor - pentru că El a fost cel mai sărac dintre săraci, iar ucenicii au lăsat totul pentru a-L urma - totuşi au dat săracilor din puţinul lor (Vezi Ioan 13:29).

Când ucenicii i-au spus Domnului Isus să dea drumul mulţimilor flămânde pentru a-şi cumpăra singuri de mâncare, El a spus, „N-au nevoie să plece, daţi-le voi să mănânce” (Matei 14:16). El nu-şi bătea joc de ei. El a spus exact ceea ce a vrut să spună. El ştia că nu aveau nimic de dat oamenilor, dar ei aveau tot atât de mult pe cât avea şi El. Ei n-au înţeles puterea cuvintelor Sale, aşa că El Însuşi a luat câteva pâini şi le-a împărţit ucenicilor, şi astfel ei au hrănit cu adevărat oamenii înfometaţi. Dar mesajul cuvintelor adresate lor era ca ei să facă tocmai ceea ce El făcuse. De câte ori lipsa noastră de credinţă în cuvântul Domnului Hristos ne-a împiedicat să facem binele şi să împărţim cu alţii ceea ce avem (Evrei 13:16), acestea fiind jertfele plăcute lui Dumnezeu.

După cum învăţătorii nu împart numai Cuvântul ci de asemenea pun la dispoziţia celorlalţi mijloacele materiale disponibile, tot aşa cei care primesc învăţătura nu trebuie să-şi limiteze ajutorul numai la sprijinul material. Este o greşeală să presupui că lucrătorii evangheliei nu au nevoie niciodată de reîmprospătare spirituală sau că ei nu pot s-o primească de la cel mai slab din turmă. Nimeni nu poate spune cât de mult sunt încurajaţi învăţătorii de mărturiile de credinţă şi bucurie în Domnul care vin de la cei care care au auzit Cuvântul. Aceasta nu înseamnă doar că învăţătorul vede că eforturile lui nu au fost în zadar. Mărturia s-ar putea să nu aibă nici o legătură cu ceea ce el a făcut. Dar mărturia plină de bucurie a unui suflet umil despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el va fi adeseori, prin înviorarea pe care o aduce învăţătorului Cuvântului, mijlocul de întărire a sute de suflete.

7 Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. 8 Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din duhul viaţa veșnică.

Aceasta este o declaraţie a unei stări de fapt care nu poate fi făcută mai clară oricât de multe alte cuvinte am folosi. Recolta, care este sfârşitul lumii, va descoperi dacă ceea ce s-a semănat a fost grâu sau neghină. „Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă ploaie mântuire” (Osea 10:12). „Cine se încrede în inima lui este un nebun” (Proverbe 28:26) și la fel de nebun este cel care se încrede în alt om, după cum se poate vedea din versetul 13 al capitolului 10 din Osea. „Aţi arat răul, aţi secerat nelegiuirea, şi aţi mâncat rodul minciunii. Căci te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi viteji”. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor”, (în eng., care se încrede în braţul lui), fie acesta braţul lui sau al altui om. „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul!” (Ieremia 17:5,7).

Tot ceea ce rezistă acţiunii factorilor acestei lumi vine de la Duhul. Firea pământească este stricată şi strică la rândul ei. Cel care-şi consultă propriile plăceri, împlinind poftele trupului şi ale minţii, va secera stricăciune şi moarte. „Dar Duhul vostru este viu din pricina neprihănirii” (Romani 8:10), şi cel care ascultă numai de îndemnurile Duhului va secera slava veşnică. „Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Romani 8:13). Minunat! Dacă trăim murim; dacă murim, trăim! Aceasta este mărturia Domnului Isus: „Pentrucă oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:25).

Aceasta nu înseamnă că viaţa prezentă este lipsită de bucurie. Nu înseamnă o continuă stare de privaţiune şi autopedepsire, lipsindu-ne de ceva ce dorim foarte mult pentru ca să obţinem altceva în schimb mai târziu. Nu înseamnă că viaţa aceasta va fi o moarte lentă, o lungă şi istovitoare agonie. Departe de asta. Aceasta este o imagine deformată şi falsă a vieţii creştine, viaţa care poate fi găsită numai în moarte. Nu; oricine vine la Hristos şi bea din Duhul are în el „un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). A lui este fericirea voinţei personale a lui Dumnezeu. El are tot ceea ce doreşte, pentru că tot ceea ce inima şi trupul său cer este numai Dumnezeu în care este toată plinătatea. Odinioară el credea că „a văzut viaţa”, dar acum ştie că atunci nu se uita decât în mormânt, în groapa stricăciunii. De abia acum începe el să trăiască cu adevărat, şi bucuria noii vieţi este „fără grai, şi plină de slavă.”

Un general iscusit întotdeauna încearcă să ocupe cele mai importante poziţii. Aşa că oriunde este vreo făgăduinţă bogată pentru cei credincioşi, Satana încearcă s-o prezinte deformat pentru a o transforma într-o sursă de descurajare. Ca urmare, el a făcut pe mulţi să creadă că aceste cuvinte, „Cine samănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea”, înseamnă că toată viaţa, chiar şi după ce au fost născuţi din Duhul, ei trebuie să sufere consecinţele vieţii lor păcătoase de mai înainte. Unii chiar au tras concluzia că şi în veşnicie vor fi afectaţi de cicatricile vechilor păcate, spunând, „Eu nu pot spera să fiu ceea ce aş fi fost dacă n-aş fi păcătuit niciodată”.

Ce calomnie la adresa îndurării şi răscumpărării lui Dumnezeu în Domnul Hristos Isus! Aceasta nu este libertatea pe care ne-o dă Domnul Hristos. Rugămintea adresată nouă este: „După cum odinioară v-aţi făcut mădulările voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, “ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!” (Romani 6:19). Dar dacă cel care primeşte neprihănirea ar trebui întotdeauna să fie handicapat de obiceiurile sale rele de mai înainte, aceasta ar însemna că puterea neprihănirii este mai mică decât cea a păcatului. Dar harul lui Dumnezeu este tot atât de mare pe cât de mari sunt cerurile.

Să luăm de exemplu cazul unui om care pentru crime grave a fost condamnat la închisoare pe viaţă. După câţiva ani de detenţie el este graţiat şi eliberat. Mai târziu ne întâlnim cu el şi vedem o ghiulea de tun în greutate de 25 de kg legată de piciorul lui cu un lanţ enorm astfel încât el să se poată mişca doar cu cea mai mare greutate. „Ei, ce înseamnă asta?” întrebăm surprinşi. „Nu ai fost eliberat?”

„O, ba da”, răspunde el, „sunt liber; dar trebuie să port această ghiulea şi acest lanţ după mine ca un semn al crimelor mele de mai înainte”.

Fiecare rugăciune inspirată de Duhul Sfânt este o făgăduinţă a lui Dumnezeu. Una dintre cele mai minunate este aceasta: „Nu-Ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, nici de fărădelegile mele; ci adu-Ţi aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea ta, Doamne!” (Psalm 25:7).

Când Dumnezeu iartă şi uită păcatele noastre, El ne dă o astfel de putere pentru a scăpa de ele ca să fim ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată. Prin „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe suntem făcuţi părtaşi firii

dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte”. (2 Petru 1:4). Omul a căzut împărtăşindu-se din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Evanghelia descoperă o astfel de răscumpărare din această cădere încât toate negrele noastre amintiri legate de păcat sunt şterse. Cei răscumpăraţi ajung să cunoască numai binele, ca Domnul Hristos, care „n-a cunoscut păcatul”. Cei ce seamănă în firea pământească seceră putreziciune, după cum deja am dovedit-o în noi înşine. „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (Romani 8:9). Duhul are putere să ne elibereze de păcatele firii pământeşti şi de toate consecinţele lor. Domnul Hristos a iubit „Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5:25-27). „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. Amintirea păcatului, nu a păcatelor individuale, va dăinui veşnic numai în cicatricile din mâinile, picioarele şi coasta Domnului Hristos. Acestea reprezintă sigiliul desăvârşitei noastre răscumpărări.

9 Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.

Este atât de uşor ca să obosim făcând binele atunci când nu privim la Domnul Isus. Ne place să luăm mici pauze deoarece continua facere de bine pare să fie mult prea obositoare. Dar aceasta se întâmplă numai atunci când nu am cunoscut pe deplin bucuria în Domnul, puterea care ne fereşte de căderea în oboseală. „Dar cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei sboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:31), un îndemn de a rezista ispitelor în acest trup pe care îl avem ci de a veni în ajutorul altora. Din aceasta trebuie să învăţăm o lecţie de la Domnul Hristos, care „nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:4). Cu toate că mulţi dintre cei pe care El i-a vindecat nu au arătat niciodată nici cel mai mic semn de recunoştinţă, aceasta nu a avut nici o importanţă pentru El. El a venit să facă bine şi nu pentru a fi apreciat. De aceea, „dimineața, samănă-ţi sămânţa, şi până seara nu lăsa mîna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Ecleziastul 11:6).

Noi nu putem şti cât de bogată va fi recolta, şi nici care dintre seminţe va răsări. Unele pot cădea pe marginea drumului şi să fie mâncate de păsări înainte de a putea face rădăcină, altele pot cădea pe un pământ stâncos unde se ofilesc, iar altele pot cădea între spini unde sunt înecate. Dar un lucru este sigur, şi acesta este că vom secera. Noi nu ştim dacă semănătura de dimineaţă sau cea de seară va da rod, sau dacă amândouă vor fi la fel de rodnice; dar nu se poate ca amândouă să fie rele. Ori una ori alta s-ar putea să se dezvolte, iar dacă nu atunci amândouă pot fi bune.

Nu este aceasta suficient de încurajator pentru noi ca să nu obosim făcând binele? Pământul poate să pară sărac, şi vremea nepotrivită. O recoltă poate părea foarte nepromiţătoare, şi putem fi ispitiţi să credem că toată munca noastră a fost în zadar. Dar nu e aşa! „Căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală”. „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58).

10 Aşa dar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.

În acest verset ne dăm seama că apostolul vorbeşte despre ajutor material, pentru că noi nu avem nevoie de o poruncă specială ca să predicăm Cuvântul celor care nu sunt la credinţă. Ei sunt cei cărora în mod special trebuie să le fie predicat. Dar există o tendinţă normală - spun normală, nu spirituală - de a limita acţiunile noastre de binefacere la cei despre care credem că le „merită.” Noi auzim deseori cuvintele „săraci care merită”. Dar nici unul dintre noi nu merită nici cea mai mică dintre binecuvântările lui Dumnezeu; şi cu toate acestea El ni le dă fără întrerupere. „Dacă faceţi bine celor care fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora dela cari nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţămitori şi cu cei răi” (Luca 6:33-35).

Facerea de bine trebuie să fie considerată ca un privilegiu de care să ne bucurăm şi nu ca o îndatorire plicticoasă ce trebuie să fie îndeplinită. Oamenii de obicei nu consideră lucrurile neplăcute ca fiind ocazii fericite. Nimeni nu spune că a avut ocazia să se rănească sau că a avut ocazia să piardă nişte bani. Dimpotrivă, oamenii vorbesc despre ocazii de a câştiga nişte bani sau despre ocazii când au scăpat din situaţii periculoase. Astfel trebuie şi noi să privim facerea de bine îndreptată către cei nevoiaşi.

Dar ocaziile întotdeauna sunt căutate. Oamenii sunt încontinuu în căutarea de ocazii pentru câştig. Tot aşa apostolul ne îndeamnă să căutăm ocaziile de a ajuta pe altcineva. Aşa a făcut Domnul Hristos. El „care umbla din loc în loc, făcea bine”. El a călătorit prin toată ţara, căutând ocazii de a face bine cuiva, şi le-a găsit. El făcea binele, „pentru că Dumnezeu era cu El”. Numele Său este Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Dar, după cum El este cu noi în toate zilele până la sfârşit, tot aşa Dumnezeu este cu noi, făcând lucruri bune pentru noi, astfel ca şi noi să putem face bine altora.

11 Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăş mâna mea!

Zelul care-l mistuia pe apostolul Pavel atunci când scria se vede din faptul că, contrar obiceiului său, el a apucat pana şi a scris epistola, sau o parte din epistolă, cu propria sa mână. Aşa cum ne lasă să înţelegem în capitolul 4, apostolul suferea cu ochii. Aceasta îl împiedica foarte mult în munca sa, sau l-ar fi împiedicat dacă n- ar fi fost puterea lui Dumnezeu asupra lui. Întotdeauna trebuia să fie cineva pe lângă el ca să-l ajute. Unii au profitat de  aceasta pentru a  scrie scrisori bisericilor în  numele lui Pavel, care au tulburat fraţii (Vezi 2 Tesaloniceni 2:2). Dar în 2 Tesaloniceni Pavel le-a spus cum să ştie dacă o scrisoare era scrisă de el sau nu. Indiferent cine ar fi scris partea principală a scrisorii, el scria salutul de la început şi semnătura cu propria sa mână. Cu toate acestea, atât de mare era urgenţa acestui caz încât este posibil ca el să fi scris întreaga epistolă cu propria sa mână.

12 Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigomire pentru crucea lui Hristos.

Noi nu-l putem înşela pe Dumnezeu, şi nu are sens să ne înşelăm pe noi înşine sau pe alţii. „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7). Tăierea împrejur în care „fraţii mincinoşi” încercau să-i convingă pe galateni să se încreadă reprezenta îndreptăţirea de sine în locul îndreptăţirii prin credinţă. Ei aveau legea numai ca o „formă a îndreptăţirii şi a adevărului”. Cu faptele lor ei puteau să se laude în firea pământească, dar nu era decât un spectacol gratuit, nu era nici o urmă de relitate. Ei puteau să pară a fi îndreptăţiţi fără a suferi persecuţia crucii Domnului Hristos.

13 Căci nici ei, cari au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea; ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.

Ei într-adevăr nu ţineau legea - nicidecum. Firea pământească se opune Duhului, şi „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu”. Dar ei îşi doreau convertiţi la „credinţa noastră”, mulţi oameni numindu-şi astfel teoriile la care ţin. Domnul Hristos a spus, „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentrucă voi înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât voi înşivă” (Matei 23:15). Astfel de învăţători se mândresc cu trupul „convertiţilor” lor. Dacă ei pot număra cât de mulţi aparţin „denominaţiei noastre”, cât de mult a fost „câştigat” anul trecut, se pot bucura cu adevărat. Numărul şi aparenţele sunt foarte importante pentru oameni dar ele nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu.

14 În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!

De ce să ne lăudăm cu crucea? Pentru că prin ea lumea este răstignită faţă de noi şi noi faţă de lume. Epistola se încheie acolo unde începe, cu eliberarea din „acest veac rău.” Numai crucea este în stare să realizeze această eliberare. Crucea este simbolul umilirii. De aceea ne lăudăm cu ea.

Dumnezeu descoperit în cruce

„Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui” (Ieremia 9:23).

De ce să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui? Deoarece atâta timp cât aceasta este înţelepciunea lui ea nu este decât nebunie. „Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:19). Nimeni n-are o înţelepciune cu care să se mândrească, pentru că propria sa înţelepciune este nebunie. Înţelepciunea care vine de la Dumnezeu ne conduce la umilinţă în loc să ne facă să ne simţim mândri.

Ce se poate spune despre tărie? „Orice făptură este ca iarba” (Isaia 40:6). „Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţinea” (Psalm 39:5). „Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puşi în cumpănă toţi laolaltă, ar fi mai uşori decât o suflare” Dar „puterea este a lui Dumnezeu” (Psalm 62:9,11).

În ceea ce priveşte bogăţiile, acestea sunt „nestatornice” (1 Timotei 6:17). Omul „strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua” (Psalm 39:6). „Bogăţia îşi face aripi, şi, ca vulturul, îşi ia sborul spre ceruri” (Proverbe 23:5). Numai în Domnul Hristos se găsesc bogăţii veşnice şi de nepătruns.

În consecinţă omul nu are absolut nimic cu care să se laude. Ce mai rămâne omului dacă nu are deloc bogăţie, nici un pic de înţelepciune, şi absolut nici o putere? Tot ceea ce omul este sau are vine de la Domnul. De aceea singurul lucru care-i rămâne celui care se laudă să se laude în Domnul (1 Corinteni 1:31).

Acum să punem acest text alături de Galateni 6:14. Acelaşi Duh le-a inspirat pe amândouă, aşa că nu este nici o contradicţie între ele. Un text spune că noi nu trebuie să ne lăudăm decât cu cunoaşterea Domnului. Celălalt spune că nu există nimic cu care să ne putem lăuda în afara crucii Domnului nostru Isus Hristos. Concluzia, în consecinţă, este că în cruce găsim cunoaşterea despre Dumnezeu. Cunoaşterea de Dumnezeu este viaţa veşnică, şi nu este nici o altă viaţă decât prin crucea Domnului Hristos. Aşa că din nou vedem cât se poate de clar că tot ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit prin cruce. În afara crucii, nu există cunoaştere de Dumnezeu.

Crucea, după cum cele de mai înainte ne arată din nou, se vede în întreaga creaţiune. Puterea veşnică şi divinitatea lui Dumnezeu, tot ce se poate cunoşte despre El, se descoperă în lucrurile pe care El le-a făcut. Din slăbiciune Dumnezeu face putere. El salvează oameni prin moarte, astfel că şi cei morţi se pot odihni având speranţă. Nimeni nu poate fi atât de sărac, atât de slab şi păcătos, atât de stricat şi dispreţuit, încât să nu se poată

lăuda cu crucea. Crucea îl ia de acolo de unde este el, pentru că este un simbol al ruşinii şi degradării. Ea descoperă puterea lui Dumnezeu în el, şi acesta este un motiv pentru laude veşnice.

Crucea răstigneşte

Jerfa Sa ne desparte de lume. Slăvită fie ea! pentru că după aceea ea ne uneşte cu Dumnezeu, deoarece prietenia lumii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. “Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” Iacov 4:4. Prin jertfa sa, Hristos a înlăturat vrăjmăşia (Efeseni 2:15,16). „Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Atunci să lăsăm lumea să se ducă.

Isus a spus, „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). El a spus aceasta arătând de ce moarte avea să moară, adică moartea de cruce. „S-a smerit” până la moarte, „şi încă moarte de cruce. Deaceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume” (Filipeni 2:8,9).

Prin moarte s-a înălţat El la dreapta lui Dumnezeu în ceruri. Crucea a fost cea care l-a înălţat de pe pământ la cer. De aceea numai crucea ne oferă motiv de laudă, şi deci este singurul lucru cu care să ne lăudăm. Crucea, care simbolizează batjocura şi ruşinea în ochii lumii, ne ridică din această lume şi ne aşează împreună cu Domnul Hristos în locurile cereşti. Puterea prin care ea face aceasta este „puterea care lucrează în noi”, puterea care susţine şi lucrează în toate lucrurile din univers.

15 Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.

Mântuirea nu vine de la om, indiferent care ar fi starea sau condiţia sa, sau orice ar face el. Atunci când nu este tăiat împrejur el este pierdut. Dacă este tăiat împrejur, prin aceasta el nu se apropie mai mult de mântuire. Numai crucea are putere să mântuiască. Singurul lucru important este a fi o nouă făptură, sau, după cum este exprimat în Revised Standard Version, „o nouă creaţie”. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o nouă creaţie” (2 Corinteni 5:17); şi numai prin moarte putem noi să fim una cu El (Vezi Romani 6:3).

Crucea ne face noi făpturi. Aici găsim din nou un motiv de a ne lăuda cu ea. Când creaţiunea a ieşit din mâna lui Dumnezeu la început, „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi ...toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7).

Semnul Crucii

Să adunăm toate ideile desprinse din textele pe care le-am citit: (1) Crucea Domnului Hristos este singurul lucru cu care să ne lăudăm, (2) cine se laudă trebuie să să se laude numai cu cunoaşterea lui Dumnezeu, (3) Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale acestei lumi pentru a răsturna pe cele tari pentru ca nimeni să nu se laude decât în El, şi (4) Dumnezeu este descoperit prin lucrurile pe care le-a făcut. Creaţiunea, care descoperă puterea lui Dumnezeu, prezintă şi crucea, deoarece crucea Domnului Hristos este puterea lui Dumnezeu şi Dumnezeu se face cunoscut prin ea.

Cu ce rămânem noi? Cu aceasta: că puterea de care a fost nevoie pentru a crea lumea şi toate lucrurile care sunt în ea, puterea prin care există toate lucrurile, este puterea care îi salvează pe cei care se încred în ea. Aceasta este puterea crucii.

Deci puterea jertfei Domnului Isus, singurul mijloc prin care avem mântuirea, este puterea care creeează şi continuă să lucreze în toată creaţiunea. Dar când Dumnezeu creează un lucru el este „foarte bun”. Aşa că în Domnul Hristos, în crucea Lui, suntem „o făptură nouă”. „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Prin cruce se produce această nouă creaţie, pentru că puterea ei este puterea prin care „la început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Aceasta este puterea care împiedică distrugerea totală a pământului din cauza blestemului, puterea care a făcut anotimpurile, timpul de semănat şi cel de secerat, şi care la sfârşit va reînnoi faţa pământului. „Se va acoperi cu flori, şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru” (Isaia 35:2).

„Mari sunt lucrările Domnului, cercetate de toţi ceice le iubesc. Strălucire şi măreţie este lucrarea Lui, şi dreptatea Lui ţine în veci. El a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui, Domnul este îndurător şi milostiv” (Psalm 111:2-4).

Aici putem vedea cum minunatele lucrări ale lui Dumnezeu descoperă neprihănirea Sa, şi de asemenea îndurarea şi mila Sa. Aceasta este o altă dovadă că lucrările Lui descoperă crucea Domnului Hristos în care o infinită dragoste şi milă sunt concentrate.

Dar „El a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui” sau, „El a făcut un memorial al minunatelor sale lucrări”. De ce vrea El ca oamenii să-şi amintească şi să facă cunoscute măreţele Sale lucrări? Pentru ca ei să nu uite şi să se încreadă în mântuirea Lui. El ar vrea ca oamenii să mediteze continuu asupra lucărilor Sale pentru a cunoaşte puterea crucii. Aşa că atunci când Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul şi toată mulţimea stelelor în şase zile, „în ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentrucă în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse” (Geneza 2;2,3).

Jertfa Domnului Isus este mijlocul prin care-L cunoaştem pe Dumnezeu deoarece ea ne arată puterea Sa de Creator. Prin jertfă noi suntem răstigniţi faţă de lume şi lumea faţă de noi. Prin jertfă suntem sfinţiţi. Sfinţirea este lucrarea lui Dumnezeu, şi nu a omului. Numai puterea Sa divină poate realiza marea lucrare. La început Dumnezeu a sfinţit Sabatul ca o încununare a lucrării Sale creative, dovada faptului că lucrarea Sa era încheiată, sigiliul perfecţiunii. De aceea El spune, „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentruca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ezechiel 20:12).

Deci vedem că Sabatul, ziua a şaptea, este adevăratul semn al crucii. Este memorialul creaţiunii, şi răscumpărarea este creaţie, creaţie prin cruce. În cruce găsim lucrările absolute şi desăvârşite ale lui Dumnezeu şi suntem îmbrăcaţi cu ele. A fi răstignit împreună cu Domnul Hristos înseamnă totala predare a eului nostru, admiţând că noi nu suntem nimic, şi încrezându-ne cu totul în Domnul Hristos. În El găsim odihna. În El găsim Sabatul. Crucea ne călăuzeşte înapoi către ceea „ce era de la început.” Odihna în ziua a şaptea a săptămânii nu este decât simbolul ce arată că în lucrările desăvârşite ale lui Dumnezeu, aşa cum se văd ele în creaţiune, în cruce, noi găsim odihnă pentru sufletele noastre obosite de păcat.

Crucea înseamnă moarte, dar ea înseamnă şi începutul vieţii. În rănile lui Domnului Hristos este vindecare, binecuvântare în blestemul pe care El l-a purtat, viaţă în moartea pe care a suferit-o. Cine îndrăzneşte să spună că se încrede în Domnul Hristos pentru viaţa veşnică dacă el nu îndrăzneşte să se încreadă în El pentru câţiva ani sau câteva luni sau zile din viaţa sa pe acest pământ?

Acum spuneţi încă odată, şi spuneţi-o din toată inima: „Fie ca niciodată să nu mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea a fost răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume”. Dacă poţi spune asta cu adevărat, vei constata că necazurile şi suferinţele sunt atât de uşoare încât te poţi lăuda cu ele.

Măreţia crucii

Prin Domnul Isus există toate lucrurile. Prin El toate lucrurile se ţin, şi El nu există altfel decât în postura de Cel răstignit. Dacă n-ar fi jertfa Sa, starea generală ar fi o moarte universală. Nici un om n-ar putea să respire, nici o plantă n-ar putea să crească, nici o rază de lumină n-ar putea străluci din cer dacă n-ar fi fost jertfa Sa.

Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui (Psalm 19:1). Acestea sunt unele dintre lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Nici o pană nu poate descrie şi nici o pensulă nu poate înfăţişa minunăţia cerurilor. Aceasta rezultă din ceea ce deja am aflat, şi anume că puterea lui Dumnezeu se vede în lucrurile făcute, şi că puterea lui Dumnezeu este crucea.

Slava lui Dumnezeu este puterea Sa, pentru că „nemărginita mărime a puterii Sale” se vede în învierea Domnului Isus Hristos din morţi (Efeseni 1:19,20). „Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui” (Romani 6:4). Datorită morţii pe care a suferit-o, Domnul Isus a fost încununat cu slavă şi cinste (Evrei 2:9).

Astfel vedem că măreţia nenumăratelor stele, cu diversele lor culori, măreţia curcubeului, măreţia norilor auriţi de apusul soarelui, măreţia mării şi a câmpurilor în floare şi a pajiştilor verzi, măreţia primăverii şi a lanurilor coapte, măreţia bobocului ce se deschide şi a fructului desăvârşit, toată măreţia Domnului Hristos în cer, ca şi măreţia ce va fi descoperită în sfinţii Săi când aceştia „vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei

13:43), este măreţia jertfei Sale. Cum ne-am putea vreodată lăuda cu altceva?

16 Și peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!

Legea măreţiei! Ce lege minunată avem de urmat! Sunt menţionate aici două clase? Nu, aceasta este imposibil, deoarece epistola a fost dedicată scopului de a arăta că toţi sunt una în Domnul Hristos Isus.

„Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, cari slujim lui Dumnezeu; prin Duhul lui Dumnezeu, cari ne lăudăm în Hristos Isus, şi cari nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti” (Filipeni 3:3). Această tăiere împrejur face ca noi toţi să fim incluşi în adevăratul Israel al lui Dumnezeu, deoarece aceasta reprezintă victoria asupra păcatului, şi „Israel” înseamnă biruitor. Noi nu mai suntem „fără drept de cetăţenie în Israel”, „nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumneze, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:12,19,20). Aşa că ne vom alătura mulţimii care va veni „de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor”.

17 De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentrucă port semnele Domnului Isus pe trupul meu. 18 Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru. Amin.

Cuvântul grecesc pentru „semnele” este pluralul lui „stigma”, pe care l-am inclus în limbajul nostru. Acesta simbolizează ruşinea şi dispreţul tot aşa cum în vechime era folosit pentru a denumi un semn întipărit pe corpul unui vinovat, sau al unui sclav fugar recapturat, pentru a se şti cui aparţine el.

Tot aşa sunt şi semnele crucii Domnului Hristos. Semnele crucii erau pe trupul lui Pavel. El fusese răstignit cu Domnul Hristos, şi avea asupra sa urmele cuielor. Ele erau întipărite în trupul său. Ele îl marcau ca slujitor, robul Domnului Isus. Nimeni, deci, să nu-l mai necăjească; el nu era slujitorul oamenilor. El datora supunere numai Domnului Hristos, care-l cumpărase. Nimeni să nu caute să slujească omului sau firii pământeşti, deoarece Domnul Isus a pus asupra lui semnul Său şi el nu poate sluji nimănui altcuiva. Mai mult, oamenii să fie atenţi la felul în care caută să se amestece în libertatea pe care el o are în Domnul Hristos sau la felul în care îl tratează, deoarece Stăpânul cu siguranţă îi va apăra pe ai Lui.

Ai tu aceste semne? Atunci te poţi lăuda cu ele, deoarece o astfel de laudă nu este zadarnică şi nu te va duce la mândrie.

Ce măreaţă este crucea! Toată măreţia cerului este concentrată în acest obiect dispreţuit. Nu în cruce ca obiect, ci în însemnătatea ei. Lumea nu consideră că este măreaţă. Dar lumea nici nu l-a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu; şi nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, pentru că nu poate să-L vadă. Fie ca Dumnezeu să ne deschidă ochii pentru a vedea măreţia ei pentru ca astfel să putem evalua lucrurile la adevărata lor valoare. Fie ca să ne dăm consimţământul pentru a fi răstigniţi cu Domnul Hristos şi astfel jertfa Sa să ne înalţe. În jertfa lui Hristos este mântuire. În ea este puterea lui Dumnezeu pentru a ne împiedica să cădem, deoarece ea ne ridică de pe pământ la cer. În jertfă este o nouă creaţie despre care Însuşi Dumnezeu spune că este „foarte bună”. În ea se regăseşte toată slava Tatălui şi măreţia veşniciei. De aceea Dumnezeu să ne ferească să ne lăudăm cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de noi, şi noi faţă de lume