Am ajuns la ultimele versete din capitolul al doilea din Evrei. Am citit până aici:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.”

Pentru ce? – Ca să poată distruge pe cel ce avea puterea morţii. Şi ce să facă? – Să elibereze. Pe cine să elibereze? – Pe cei care erau supuşi robiei în toată viaţa lor. Care era robia lor? – Frica. Lor le era frică, erau terorizaţi. Cine este cel care are puterea morţii? – Satana. Cum dă el târcoale? – Ca un leu care răcneşte. Răcnetul unui leu are în el ceva înfiorător, ceva ce produce teroare. Satana terorizează oamenii şi îi ţine în robie prin răcnetele lui. Ce anume aduce moartea? – Păcatul. Cum aduce păcatul moartea? O ia de undeva şi o cară cu el ca pe ceva aparte de el? „Pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată înfăptuit aduce moartea.” Aşadar, păcatul poartă moartea în el, fiindcă păcatul este moarte. Frica îi duce pe oameni în robie. Hristos a murit ca să poată izbăvi. Din ce anume? – Din frica morţii.

„De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus.”

La ce anume trebuie să privim în mod special când privim la El? – El este credincios. A suferit, fiind ispitit, dar a fost credincios celui ce L-a rânduit. Noi trebuie să-L privim în această descriere. Este aceeaşi idee exprimată în capitolul doisprezece, unde spune:

„Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din cauza păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge.”

Uitaţi-vă cu luare aminte la El, ca să nu vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Acum, dacă L-am privi pe Hristos pur şi simplu aşa cum a fost acum o mie opt sute de ani (două mii de ani, astăzi – n.tr.), când a fost ispitit fără să cedeze, fiind credincios – dacă ar trebui să privim pur şi simplu la exemplul Lui şi să încercăm să Îl imităm, nu am obosi şi nu am cădea de oboseală?

În ce fel puteţi fi ca El?

(Un glas): „Privind, suntem schimbaţi.”

La ce anume a fost făcut El părtaş?

(Un glas): Cărnii şi sângelui.

Cu cine a fost făcut la fel? – Cu fraţii Săi în toate lucrurile. Şi unde se află încă?

(Un glas): în trupul nostru.

„Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.” Când a încetat Cuvântul de a mai fi trup?

(Un glas): El a fost făcut trup; şi tot ce face Dumnezeu rămâne pentru totdeauna.

Foarte bine. Cuvântul a fost făcut trup, şi a suferit. Avem un exemplu perfect al (trăirii) Cuvântului în trup, fără nicio greşeală, pentru a ne arăta ce este posibil pentru Dumnezeu să facă în trup. Citim că el a suferit, când a fost ispitit. Îmi vine în minte un verset, 1Petru 4:1:

„Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire.”

Cum ne putem înarma cu acelaşi fel de gândire? Cuvântul ne spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.” Lăsaţi să fie aşa. Aici avem unul dintre acele „să fie”, unul dintre cuvintele creatoare ale lui Dumnezeu. Unde găsim pentru prima oară aceste cuvinte? – În primul capitol al Genezei. „Să fie lumină.” „Să se strângă la un loc apele.” „Să dea pământul verdeaţă.” „Să mişune apele de vieţuitoare.” Care a fost urmarea invariabilă? – „Şi aşa a fost”. Aşadar, când Cuvântul Domnului ne spune „Să aveţi în voi gândul acesta,” care va fi rezultatul dacă îl primim ca pe Cuvântul lui Dumnezeu? – Aşa va fi. Eu spun, Doamne, Amin, aşa să fie; şi aşa este. Aceasta nu este doar o formă a vorbirii.

„Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.”

Poate că, auzind aceste cuvinte, ne vine să spunem aşa cum au spus Iudeii odată despre cuvintele lui Hristos: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate să o sufere?” Cine poate să o sufere? „Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” Desigur, depinde de mintea omului dacă poziţia aceasta este de dorit sau nu. Eu pot spune în dreptul meu, că îmi amintesc bine de vremea când nu găseam deloc că este de dorit să încetez cu păcatul. Mai târziu nu am vrut să mai păcătuiesc foarte mult, ci numai un pic. Aşa părea să fie în regulă; gândeam că aşa era bine; îmi plăcea. Nu voiam să fiu un păcătos foarte rău – de fapt nu voiam nicidecum să fiu numit păcătos; dar nu voiam să încetez cu păcatul. Aceasta este mărturisirea mea publică. Nu ştiu dacă cineva poate spune că are aceeaşi experienţă, sau nu.

(Glasuri): Eu pot.

Aici este o cale prin care, dacă cineva crede că este de dorit mai mult decât atât, o poate obţine; iar dacă nu crede că este de dorit, desigur că nu o va obţine. Hristos a suferit când a fost ispitit, şi poate veni în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. Oricine se înarmează cu aceeaşi minte, lăsând-o ca să fie în el, şi doreşte atât de mult să fie eliberat din păcat încât este dispus să îndure suferinţa în trup, poate înceta cu păcatul. Hristos a suferit pentru noi în trup, când a fost ispitit. Aceasta înseamnă că împotrivirea Lui faţă de păcat a fost atât de reală, atât de energică, păcatul care îi era pus în faţă pentru a i se împotrivi era atât de puternic, încât se îmbrăca în însăşi fibrele corpului Său, în însăşi existenţa Sa. Cum a rezistat? – Prin credinţă. El S-a luptat – aceasta L-a făcut să sufere în trup, deoarece păcatul era prezent în trup.

Să citim acum din Isaia 40:1,2: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru.” Este un mesaj de mângâiere. Am făcut referiri la acest capitol de mai multe ori, şi am văzut că se aplică în mod special acum, deoarece conţine acel mesaj care va pregăti calea Domnului când va veni cu răsplătirile Lui. Aşadar cuvintele următoare ni se aplică nouă, „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului,” în mod literal, „vorbiţi să meargă la inimă Ierusalimului,” adică, aşa încât să înţeleagă, „şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.” Ce a primit de două ori? – Îndurare. Fiindcă atunci când Domnul iartă păcatele, dă har pentru a ierta, El nu măsoară harul pentru a se potrivi exact pe mărime şi nevoie. Nu, ci „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Este har mai mult decât suficient. „Întoarceţi-vă la Dumnezeul vostru, care nu oboseşte iertând;” sau după cum spune nota marginală, „îşi înmulţeşte iertarea.” „Strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit.” („războiul lui s-a sfârşit” – KJV). Lucrul acesta trebuie spus oamenilor – războiul vostru s-a sfârşit. Înseamnă aceasta că oamenii se pot aşeza de-acum şi pot avea vremuri uşoare? – Oh, nu. Departe de aceasta; înseamnă acţiune. Înseamnă luarea victoriei care a fost câştigată. Hristos a dus războiul la bun sfârşit; Aşa că voi ce aveţi de făcut? – Să vă bucuraţi în El. Cum vă puteţi bucura în El? Prin credinţă. Ce se înţelege prin aceasta – prin faptul că avem victoria în El? Noi obţinem victoria pentru că victoria Lui este victoria noastră. Victoria Lui este victoria noastră, deoarece El a câştigat-o pentru noi, şi noi beneficiem de ea prin faptul că Îi permitem să locuiască în noi în plinătatea Lui. Duşmanul este la fel de lipsit de putere împotriva lui Hristos în noi, cum a fost împotriva lui Hristos acum o mie opt sute de ani.

Hristos a câştigat victoria – completă, perfectă, absolută. El nu a făcut niciun păcat. El nu a cunoscut păcatul în sensul de a-l înfăptui; dar l-a cunoscut în puterea acestuia. Hristos cunoaşte puterea păcatului mai bine decât oricine se află în clădirea aceasta, deoarece i s-a împotrivit până la capăt, în timp ce noi nu am făcut-o. Atunci când cineva se hotărăşte să se împotrivească păcatului până la capăt, va cunoaşte puterea păcatului aşa cum nu a mai cunoscut-o înainte, deoarece dacă se lasă dus de el nu poate cunoaşte niciodată puterea lui. Însă atunci când se decide să se împotrivească păcatului până la limita extremă, va cunoaşte deplina putere a acestuia. Hristos cunoaşte puterea; El a câştigat victoria, completă, a dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi a luat armele din mâna duşmanului. Dacă noi suntem în robie, ai cui robi suntem? – Ai păcatului. Ce anume ne pune în robie? – Frica. Nu ar trebui să ne fie frică, deoarece a fost vestită eliberarea, iar când Domnul vesteşte eliberarea, este libertate. Domnul stă în picioare şi strigă celor captivi, „Libertate.” Când Domnul strigă, „Libertate,” este libertate. Pentru câţi oameni a vestit El libertatea? Tuturor celor ce sunt legaţi. Hristos a adus eliberarea, libertatea absolută. Oamenii erau în robie, ca să păcătuiască. Hristos a adus libertatea absolută faţă de păcat fiecărui individ din lume; şi a luat captiv pe acela care avea puterea păcatului, pe autorul păcatului, cel care stă la originea păcatului, l-a jefuit, l-a dat pe faţă; astfel că el nu mai are nicio putere în mâna lui Hristos. Câtă putere are Satana în faţa lui Hristos? – Nu are deloc. Puterea lui s-a dus. Este neputincios.

Există  un conflict, există o luptă; două armate stau pe poziţie; o armată este bine înarmată, adică, au acces la cea mai bună armură, depozitele lor sunt pline, sunt bine echipaţi, şi totul este perfect. Cealaltă armată nu are nimic, şi soldaţii ei sunt intimidaţi, înfrânţi. Ce aţi zice de armata cea bine echipată să se lase luată captivă de cealaltă? Ar fi cea mai mare prostie.

Solia spune că războiul, în fiecare detaliu, s-a sfârşit, a fost luptat, şi câştigat, în mod absolut. Este ceea ce trebuie să credem. Dacă noi credem aceasta tot timpul, cine va fi atât de nebun încât să fie înfrânt? Ce ziceţi – este posibil ca un om, care crede şi ştie că duşmanul cu care are de luptat a fost înfrânt cu totul, să fie luat captiv de acesta? – Nu se poate.

Înarmaţi-vă cu acelaşi fel de gândire. Diavolul cunoaşte foarte bine puterea lui Hristos. S-a luptat cu ea, o cunoaşte. El ştie foarte bine că nu Îl poate afecta nici în cel mai mic amănunt. Iar când se demonstrează în faţa diavolului că suntem înarmaţi cu felul de gândire al lui Hristos, că suntem înveliţi în El, va şti că nu poate face nimic cu noi.

Nu vreau să spun că diavolul va pleca, şi nu se va mai întoarce niciodată, fiindcă el are atât de multă experienţă cu membrii familiei umane, încât ştie că dacă odată îi găseşte cu garda pusă, data viitoare este foarte probabil că îi va găsi fără gardă. Aceasta se întâmplă cu noi. După ce am câştigat o victorie, jubilăm aşa de mult asupra ei încât ne petrecem tot timpul gândindu-ne la ea, şi o pierdem pe următoarea. Ne gândim, „Acum sunt destul de bine. Am învăţat cum se face aceasta; de-acum pot câştiga victorii tot timpul; sunt bine.” Dar suntem noi bine? – Nu; nu eu am câştigat victoria, ci Hristos. Nu avem dreptul de a o pune pe seama noastră. Niciun om nu poate spune în experienţa lui creştină că este mai bun decât era cândva; dar el poate recunoaşte prezenţa lui Hristos şi puterea în El, şi să-I dea Lui slava. Să zicem că eu câştig o victorie; Hristos a câştigat-o, nu eu. Eu nu o puteam face, dar s-a făcut. Deoarece lucrarea este toată a lui Dumnezeu, nimeni nu se poate lăuda. Noi nu trebuie să stăm şi să privim înapoi pentru a vedea ce mare progres am făcut ci, privind înainte şi în sus, să vedem lucrurile mult mai mari pe care Dumnezeu le are ca să ni le arate.

Acum, despre a ne înarma cu aceeaşi minte: „Să fie în voi mintea aceasta” (Fil. 2:5 – KJV). Adică, Hristos însuşi să fie în voi; lăsaţi ca Hristos să locuiască în voi. Cât despre cuvântul, „Mângâiaţi,” să deschidem la capitolul paisprezece din Ioan, versetele şaisprezece şi optsprezece: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor.” Cuvântul acesta, „Mângâietor”, vine din cuvântul grecesc care este folosit în 1Ioan 2:1: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (sau Avocat – nota)”. Cuvântul „Avocat” este acelaşi cuvânt cu „Mângâietor”. Aşa că versetul acesta ar putea fi citit, „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mângâietor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” Să ne întoarcem acum la pasajul din Ioan: „Şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.” Hristos spune: Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. La ce venire se referă El când spune că are să vină?

(Fratele A.F. Ballenger): „Când a spus aceasta, la ce s-a referit?

Putem răspunde la aceasta. S-a referit la acelaşi lucru pentru cei ce l-au auzit, ca şi pentru noi. Acelaşi lucru care le-a fost spus lor ne este spus şi nouă, deoarece Cuvântul este un Cuvânt viu. Când va veni Hristos, când vine, şi cum vine la noi, potrivit cu făgăduinţa Lui? – Prin Duhul. Făgăduinţa lui Hristos de a trimite Duhul Sfânt a fost dovada declaraţiei că nu ne va lăsa orfani singuratici, ci va veni la noi. Duhul, deci, este reprezentantul lui Hristos pe pământ, iar Hristos vine şi locuieşte în noi prin Duhul. De aceea spune El, că „va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” Suntem bine asiguraţi cu mângâiere. Avem la Tatăl un Mângâietor, pe Isus Hristos Cel neprihănit. Aceasta ne asigură că linia de comunicaţie este deschisă la capătul firului; şi avem, de asemenea, „un alt Mângâietor” cu noi, ca să rămână cu noi în veac, aşa încât comunicaţia să fie deschisă pe tot parcursul liniei. „Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh.” Duhul care locuieşte în noi Îl aduce pe Hristos însuşi să locuiască în noi; iar acela în care locuieşte Hristos prin Duhul Lui, este înarmat cu acelaşi fel de gândire cu care a fost înarmat Hristos, nu este aşa?

Întrebare: Aceşti doi Mângâietori sunt în acord, nu este aşa?

Sigur că da. Este aceeaşi mângâiere; fiindcă Hristos locuieşte în noi prin celălalt Mângâietor. Credeţi aceasta?

(O voce): Da, aşa este.

De unde ştiţi că este aşa? Lumea nu-L poate primi, dar voi Îl cunoaşteţi. Cum Îl cunoaşteţi? – „Căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” Când Hristos este făcut în noi neprihănire, ce este neprihănirea aceasta? – Lipsa păcatului; „ce legătură este între neprihănire şi fărădelege?” Atunci Hristos este făcut pentru noi eliberare din păcat; suntem dispuşi să-L acceptăm în felul acesta? Dar aceasta nu este tot. El este făcut pentru noi înţelepciune. Ce legătură are înţelepciunea cu ignoranţa? „În El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii.” Isus Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu. Cum poate cineva, dacă Îl crede pe Domnul, şi crede că El este toate acestea pentru noi – cum putem noi (este ceva practic pentru noi cei adunaţi aici ca delegaţi) – cum putem continua să umblăm în întuneric cu privire la ceea ce ar trebui să facem, mai mult decât am putea continua să trăim în păcat? Fie ca Hristos să locuiască în inimile noastre prin credinţă, aşa încât să fim umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu. Acesta este o afacere bună. Atunci, de ce să nu permitem ca Dumnezeu să se manifeste pe Sine în noi pentru tot ce doreşte El să facă cu noi? Aduceţi-vă aminte că noi nu suntem capabili să spunem nimic ca venind de la noi, ci „suficienţa noastră vine de la Dumnezeu” (KJV). Cât timp omul rămâne la aceasta, nu este niciun pericol. Nu există pericol în adevăr. Nu există pericol în acceptarea adevărului. Niciodată nu a existat om în lumea aceasta care să fi fost fanatic din cauza faptului că a crezut Biblia.

Noi avem promisiunea înţelepciunii. Hristos nu este doar neprihănirea noastră, ci şi înţelepciunea noastră. Atunci, care este folosul dacă noi ne adunăm împreună şi căutăm să presupunem lucrurile? Care este folosul dacă o grupă de delegaţi se adună împreună, îşi folosesc propria lor judecată omenească, şi numesc după aceea concluziile lor drept voia lui Dumnezeu? Fraţilor, nu este nevoie să se facă nici măcar un singur lucru, de la început până la sfârşit, care va trebui apoi cândva să fie retras. Dar mă tem că se va face. Fiindcă nu a existat încă o Conferinţă în mijlocul nostru la care să nu se fi luat decizii care apoi au trebuit retrase. Fiindcă am fost absent şi am citit rapoartele Conferinţelor din BULLETIN, am văzut că cineva trebuia să meargă într-un loc, iar altul în alt loc, după care în următorul număr am văzut recomandările inversate; şi după terminarea Conferinţei, când am primit revista Review, şi am văzut că unele recomandări au fost anulate iar altele schimbate, m-am întrebat ce rost a avut să se piardă atâta timp cu luarea deciziilor dintâi? Nu a existat niciodată un timp în istoria noastră în care să nu se fi făcut greşeli; dar acesta nu este un motiv pentru care să continuăm să înaintăm la voia întâmplării. „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” („să vorbească drept oracole ale lui Dumnezeu” – KJV). Aceasta va economisi mult timp în cadrul consiliilor noastre. Oricine vorbeşte în cadrul acestei Conferinţe, recomandând un plan, ar trebui ca mai întâi să-L cunoască atât de bine pe Dumnezeu încât să cunoască voia Lui în acea privinţă, apoi fraţii vor recunoaşte aceasta ca atare, şi nu vor mai exista discuţii pe marginea ei. Astfel, când acţionăm, putem şti că este exact ceea ce Dumnezeu vrea să facem. Acum, dacă există posibilitatea ca noi să cunoaştem exact ceea ce Domnul vrea să fie făcut, ce responsabilitate înfricoşătoare rămâne peste omul care se duce înainte şi nu ştie. Dacă zicem că nu ştim cum să vorbim ca oracole ale lui Dumnezeu, El spune că va turna peste noi Duhul Său, şi ne face cunoscute cuvintele Lui. Aşadar, ce avem de făcut, fraţilor?

Duminică după amiaza, 28 februarie 1897