Legătura dintre capitolele patru și cinci din Galateni este mai strânsă decât în cazul oricăror altor două capitole, atât de mult încât este dificil să înțelegi cum a putut cineva să facă o despărțire pe capitole. Nu trebuie să ne oprim lectura la versetul 31 din capitolul 4, ci trebuie să se citească versetul 1 din capitolul 5, așa cum am făcut noi. Dar nu am învățat din acel verset tot ceea ce se putea învăța, de aceea vom stărui mai mult asupra lui.
Libertatea pe care o dă Hristos
Când Hristos S-a manifestat în carne, lucrarea Sa a fost „să vestească robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea” (Isaia 61:1). Minunile pe care le-a făcut El au fost ilustrări practice ale lucrării Sale, și una dintre cele mai izbitoare poate fi analizată în acest moment al studiului nostru.
„Isus dădea învățătură într‑o sinagogă în ziua sabatului. Și iată că acolo era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputință: era gârbovă și nu putea nicidecum să se îndrepte. Văzând‑o, Isus a chemat‑o și i‑a zis: «Femeie, ești dezlegată de neputința ta!» Și‑a pus mâinile peste ea, iar femeia s‑a îndreptat îndată și‑L slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13:10-13).
Apoi, când conducătorul ipocrit al sinagogii s-a plâns pentru că Isus a făcut această minune în Sabat, El a arătat cum fiecare și-ar dezlega boul sau măgarul de la iesle și l-ar duce la apă, iar după aceea a spus: „Femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam și pe care Satana, iată, de optsprezece ani o ținea legată, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?”
Două lucruri sunt demne de menționat în acest caz: 1) femeia era legată de către Satana și 2) avea un duh de neputință, sau lipsă de putere. Acum observați cât de precis descrie aceasta starea noastră înainte de a-L întâlni pe Hristos:
Ce face Isus pentru noi
Ce face acum Isus pentru noi? El ne ia slăbiciunea și ne dă în schimb puterea Sa. „Căci nu avem un Mare Preot care să nu simtă cu noi în slăbiciunile noastre” (Evrei 4:15). „El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8:17). El devine tot ceea ce suntem, pentru ca noi să putem deveni tot ceea ce este El. Isus a fost „născut sub Lege, ca să‑i răscumpere pe cei de sub Lege”. El ne-a eliberat de sub blestem, fiind făcut blestem pentru noi, pentru ca binecuvântarea să poată veni asupra noastră. Deși n-a cunoscut niciun păcat, El a fost făcut să fie păcat pentru noi, „pentru ca noi să fim dreptatea [neprihănirea] lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).
Libertatea prezentă
Acordați atenție cuvintelor pe care Isus le-a adresat femeii pe când era încă legată și incapabilă să se ridice singură: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta!”. Ești dezlegată este la timpul prezent. Asta este tocmai ceea ce El ne spune nouă. Fiecărui prizonier El i-a vestit eliberarea. Femeia nu putea nicidecum să se îndrepte, totuși la Cuvântul lui Hristos ea s-a ridicat imediat. Ea nu putea să se ridice, dar totuși s-a ridicat. Lucrurile imposibile oamenilor sunt posibile pentru Dumnezeu. „Domnul sprijinește pe toți cei ce cad, și îndreaptă pe cei încovoiați” (Psalmii 145:14). Credința nu produce faptele în sine, ea doar le ia în posesie. Nu există nici măcar un suflet doborât de povara păcatului cu care Satana l-a legat, pe care Hristos să nu-l ridice. Libertatea este a lui. El nu trebuie decât s-o folosească. Această solie să fie vestită în lung și-n lat. Fiecare suflet să o audă – Hristos a dat izbăvire tuturor prizonierilor. Mii se vor bucura la auzul acestei vești.
Hristos a venit pentru a restaura ceea ce era pierdut. El ne răscumpără din blestem. El ne-a răscumpărat. De aceea, libertatea pe care ne-o dă este libertatea ce era înainte de apariția blestemului. Omul a fost făcut un rege. Nu doar primul individ creat a fost făcut rege, ci întreaga omenire. „În ziua în care Dumnezeu a creat om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Parte bărbătească și parte femeiască i-a creat, și i-a binecuvântat și le-a pus numele lor, Adam […]”, adică om (Geneza 5:1-2[4]). Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se târăsc pe pământ.» Dumnezeu l‑a creat pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l‑a creat; bărbat și femeie i‑a creat. Dumnezeu i‑a binecuvântat și le‑a zis: «Fiți roditori, înmulțiți‑vă, umpleți pământul și supuneți‑l; și stăpâniți […].”[5] Stăpânirea, după cum vom vedea, a fost dată fiecărei ființe umane, bărbat și femeie.
Această stăpânire a fost universală. Când Dumnezeu a făcut omul, a pus toate lucrurile „sub picioarele lui. Dacă i‑a supus totul, nu a lăsat nimic care să nu‑i fie supus”[6]. Stăpânirea nu era limitată la această planetă, deoarece atunci când Dumnezeu a încoronat omul cu slavă și onoare, El l-a pus peste lucrarea mâinilor Lui (Evrei 2:7), iar noi citim: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale” (Evrei 1:10). Lucrul acesta ne arată cât era de liber omul înainte de venirea blestemului, deoarece este evident că un stăpânitor are libertate absolută, cel puțin pe întinderea domeniului său, altfel nu ar mai fi stăpân.
Este adevărat că acum noi nu vedem că toate lucrurile sunt supuse omului. „Dar Îl vedem pe Acela care a fost făcut cu puțin mai prejos de îngeri, adică pe Isus, încununat cu slavă și cinste datorită morții pe care a suferit‑o. Astfel, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toți” (Evrei 2:9). Astfel, El răscumpără fiecare om de sub blestemul stăpânirii pierdute. „[…] încununat cu slavă și cinste […].” O coroană implică regalitate, iar coroana lui Hristos este aceea pe care a avut-o omul când a fost pus peste lucrurile făcute de mâinile lui Dumnezeu. De aceea, Hristos (ca om, – atenție – în carne) după înviere, înainte să Se ridice la cer, a spus: „Toată puterea Mi‑a fost dată în cer și pe pământ. Duceți‑vă […]” (Matei 28:18-19). Aceasta arată că aceeași putere ne este dată în El, iar aceasta este asigurată de rugăciunea[7] inspirată ca să putem cunoaște măreția supremă a puterii lui Dumnezeu în noi, care credem, în conformitate cu „lucrarea marii Lui puteri pe care a desfășurat‑o în Hristos, când L‑a înviat din morți și L‑a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice căpetenie, stăpânire, putere, domnie și orice nume care se poate rosti nu doar în veacul acesta, ci și în cel viitor. Toate I le‑a pus sub picioare” (Efeseni 1:19-22). Această rugăciune este urmată de declarația că Dumnezeu ne-a adus la viață în Hristos și „ne‑a înălțat împreună cu El și ne‑a pus să stăm împreună în locurile cerești în Hristos Isus” (Efeseni 2:1-6).
Hristos a gustat moartea pentru noi ca om, și prin cruce ne-a răscumpărat din blestem. Dacă suntem răstigniți împreună cu El, suntem și înviați împreună cu El, și stăm cu El în locurile cerești, cu toate lucrurile sub picioarele noastre. Noi nu știm asta pentru că nu am permis Duhului Sfânt să ne-o descopere. Ochii inimii noastre trebuie să fie iluminați de Duhul Sfânt pentru a pricepe „nădejdea chemării Lui, care este bogăția moștenirii Lui glorioase în sfinți”[8]. Rugămintea către cei care sunt morți și înviați împreună cu Hristos este: „Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui” (Romani 6:12). Aceasta arată că suntem stăpâni. Avem autoritate asupra păcatului, ca acesta să nu mai aibă stăpânire asupra noastră.
Prin sângele lui Hristos avem răscumpărarea, chiar și iertarea păcatelor (Efeseni 1:7), iar atunci când „ne‑a eliberat de păcatele noastre prin sângele Său” (Apocalipsa 1:5), El „ne-a făcut împărați și preoți pentru Dumnezeu și Tatăl Său” (Apocalipsa 1:6[9]). Ce stăpânire glorioasă! Ce libertate glorioasă! Eliberare din puterea blestemului chiar și atunci când suntem înconjurați de el, eliberare din această lume rea prezentă – pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșia vieții. Eliberarea universului (putere în cer și pe pământ) pentru ca nici „stăpânul puterii văzduhului”, nici „conducători[i] veacului întunecat de acum” să nu aibă stăpânire asupra noastră. Este libertatea și autoritatea pe care le-a avut Hristos atunci când a spus: „Pleacă, Satano” (Matei 4:10). Și diavolul L-a lăsat imediat. Este autoritatea „peste toată puterea vrăjmașului” (Luca 10:19). Este o astfel de libertate încât nimic în cer sau pe pământ nu ne poate constrânge să facem ceva împotriva voinței noastre. Dumnezeu nu va încerca aceasta, pentru că avem libertatea de la El. Și nimeni altcineva n-o poate face. Este puterea pe care o avem asupra lucrurilor, astfel că ele ne vor sluji în loc să ne stăpânească. Vom învăța să-L recunoaștem pe Hristos și crucea Sa pretutindeni, astfel că blestemul nu va avea putere asupra noastră, iar mințile și trupurile noastre nu vor fi supuse oricărei schimbări a vremii. Sănătatea noastră va încolți repede, deoarece viața lui Isus se va manifesta în carnea noastră muritoare. O libertate atât de minunată, nicio limbă sau pană n-o pot descrie. Credeți în ea pe măsură ce Duhul Sfânt o descoperă, acceptați-o și rămâneți tari în ea. Da, rămâneți tari!
„Rămâneți tari”
„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, și toată oștirea lor prin suflarea gurii Lui. […] Căci El zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă” (Psalmii 33:6, 9). Același cuvânt care a creat oștirea înstelată ne spune nouă: „Rămâneți […] tari!” Nu este o poruncă care să ne lase la fel de neajutorați cum eram mai înainte, ci una care poartă în sine împlinirea acțiunii poruncite. Amintiți-vă cazurile ologilor ce au fost vindecați (Ioan 5:5-9; Fapte 3:2-8; 14:8-10). Porunca face lucrurile poruncite. Cerurile nu s-au creat singure, ci au fost aduse la existență prin Cuvântul Domnului. Deci ele să vă fie învățători. „Ridicați-vă ochii în sus, și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui, că una nu lipsește” (Isaia 40:26). „El dă tărie celui obosit, și mărește puterea celui ce cade în leșin” (Isaia 40:29).
O întrebare despre utilitate
„Dacă vă circumcideți, Hristos nu vă va folosi la nimic.” Trebuie să înțelegem că aici e implicat mult mai mult decât simplul ritual al circumciziei. Dovada acestui lucru stă în faptul că această epistolă, care are atâtea de spus despre circumcizie, a fost păstrată pentru noi de către Domnul și conține solia evangheliei pentru toate timpurile, deși circumcizia ca ritual nu este acum o chestiune arzătoare, vitală. Nimeni nu cere creștinilor să se supună ritualului circumciziei în carne.
Întrebarea luată în considerare este cum să obții neprihănirea – mântuirea din păcat – și moștenirea neprihănirii. Adevărul este că ea poate fi obținută doar prin credință – primindu-L pe Hristos în inimă și permițându-I să-Și trăiască viața în noi. Avraam a avut această neprihănire a lui Dumnezeu prin credința lui Isus Hristos, și Dumnezeu i-a dat circumcizia ca semn al acestui fapt. Aceasta avea o semnificație deosebită pentru Avraam, reamintindu-i încontinuu de eșecul său atunci când a încercat, prin carne, să împlinească făgăduința lui Dumnezeu. Înregistrarea acestei întâmplări ne folosește nouă pentru același scop. Ea arată că „carnea nu folosește la nimic”, de aceea nu trebuie să depindem de ea. Simplul fapt că a fost circumcis, nu i-a dat niciun avantaj lui Hristos, pentru că și Pavel era circumcis, și ca urmare a conveniențelor el l-a circumcis pe Timotei (Fapte 16:1-3). Dar Pavel n-a considerat circumcizia sau orice alt lucru exterior ca având vreo valoare (Filipeni 3:4-7), și când i s-a propus să-l circumcidă pe Tit, ca un lucru necesar mântuirii, el n-a îngăduit aceasta (Galateni 2:3-5).
Ceea ce trebuia să fie doar semnul unui fapt deja existent, a fost considerat de către generațiile următoare drept mijlocul prin care faptul se realiza. De aceea, circumcizia apare în această epistolă ca simbol pentru orice fel de faptă făcută de oameni cu perspectiva obținerii neprihănirii. Circumcizia exterioară, în carne, pe care învățătorii iudaizanți căutau să o impună credincioșilor dintre neamuri ca un mare mijloc de mântuire (vezi Fapte 15:1), reprezintă faptele cărnii, opuse Duhului.
Aici este prezentat adevărul că dacă o persoană face ceva cu speranța de a fi mântuit de acel lucru, adică obține mântuirea prin propriile sale fapte, atunci Hristos „nu […] va folosi la nimic”. Dacă Hristos nu este acceptat ca Mântuitor complet, El nu este acceptat deloc. Asta înseamnă că, dacă Hristos nu este acceptat drept ceea ce este, atunci El este respins. El nu poate fi altceva decât ceea ce este. Hristos nu împarte cu nicio altă persoană sau lucru calitatea Sa de Mântuitor. De aceea, este ușor să vezi că dacă cineva se circumcide cu speranța ca astfel să primească mântuirea, acesta arată lipsă de credință în Hristos ca Mântuitor unic și pe deplin suficient al omenirii.
Dumnezeu a dat circumcizia ca un semn al credinței în Hristos. Evreii l-au denaturat transformându-l într-un înlocuitor al credinței. Așa că atunci când un evreu se laudă cu circumcizia lui, el se laudă cu propria lui neprihănire. Lucrul acesta este arătat de versetul 4: „Voi, care vreți să fiți îndreptățiți prin Lege, v‑ați despărțit de Hristos; ați căzut din har.” Aceasta nu înseamnă deloc discreditarea legii, ci a „abilității” omului de a ține legea. Din cauza măreției legii, care este atât de sfântă, și a cerințelor ei care sunt atât de mari, niciun om nu poate atinge perfecțiunea ei. Numai în Hristos putem avea neprihănirea legii. Adevărata circumcizie înseamnă să-I slujești lui Dumnezeu în Spirit, să te bucuri în Hristos Isus, și să nu-ți pui deloc încrederea în carne (Filipeni 3:3).
Dator legii
„
Mărturisesc din nou oricărui om care este circumcis, că el este dator să împlinească întreaga lege.”[10]
„Iată! – exclamă cineva – aceasta arată că legea este ceva ce trebuie evitat, pentru că Pavel spune că aceia care sunt circumciși trebuie să împlinească legea și el îi avertizează să nu se circumcidă.”
Nu te grăbi chiar așa, prietene. Studiază puțin mai atent textul. Citește-l din nou și vei vedea că nu legea este lucrul rău, nici împlinirea legii, ci lucrul care trebuie evitat este să fii dator legii. Nu este o diferență colosală? Este bine să ai mâncare pentru a o mânca și haine pentru a le îmbrăca, dar este un lucru teribil să ai datorie din cauza acestor lucruri necesare. Mai trist de atât este să fii dator din cauza lor și totuși acestea să-ți lipsească.
Un datornic este o persoană care datorează ceva. Cel care este dator legii datorează ceea ce legea pretinde, adică neprihănirea. De aceea, oricine este dator legii este sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”[11] Așa că a încerca să obții neprihănirea prin orice alt mijloc în afara credinței în Hristos, înseamnă a atrage blestemul datoriei veșnice. El este veșnic îndatorat, pentru că nu are nimic cu care să plătească. Totuși, faptul că el este dator legii – dator să împlinească întreaga lege – arată că s-ar cuveni ca el s-o împlinească pe toată. Cum s-o împlinească? „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Acela pe care L‑a trimis El” (Ioan 6:29). Să înceteze a se mai încrede în sine și să primească și să mărturisească pe Hristos în carnea sa, și atunci neprihănirea legii va fi împlinită în el, deoarece el nu umblă conform cărnii, ci conform Duhului.
Speranța neprihănirii prin credință
„Fiindcă noi, prin Duhul, așteptăm speranța neprihănirii prin credință.” Nu treceți peste acest verset fără să îl citiți mai mult de o dată sau veți crede că spune ceea ce nu spune. În timp ce îl citiți gândiți-vă la ceea ce ați învățat deja despre făgăduința Duhului.
Să nu credeți că acest verset învață că având Duhul, noi trebuie să așteptăm neprihănirea. Cu niciun chip. Duhul aduce neprihănirea. „Duhul este viață datorită dreptății [neprihănirii]” (Romani 8:10). „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea [neprihănirea] și judecata” (Ioan 16:8). Oricine primește Duhul, primește convingerea păcatului și, de asemenea, are neprihănirea de a cărei lipsă Duhul ne convinge, și pe care numai Duhul o poate aduce.
Care este neprihănirea pe care o aduce Duhul? Este neprihănirea legii. Știm aceasta, pentru că „știm că Legea este duhovnicească” (Romani 7:14).
Ce putem spune atunci despre speranța neprihănirii, pe care o așteptăm prin Duhul? Observați că nu spune că noi prin Duhul sperăm să avem neprihănire, ci că noi așteptăm speranța neprihănirii prin credință, adică speranța pe care ne-o dă faptul că avem neprihănirea. Să studiem succint și în detaliu această chestiune pentru a ne împrospăta mintea. Nu ne va lua mult pentru că deja am studiat-o și ceea ce trebuie să facem este doar să ne împrospătăm memoria:
Nu există putere decât în credință
„Fiindcă în Isus Hristos nici circumcizia, nici necircumcizia nu folosește la nimic, ci credința care lucrează prin dragoste.”[14] Cuvântul folosește din acest text este tradus stare[15] în Luca 13:24; Fapte 6:10, 15:10. În Filipeni 4:13 este redat prin a putea. Astfel, versetul poate fi redat astfel: Circumcizia nu este în stare să facă ceva, și nici necircumcizia, ci credința care lucrează prin dragoste poate face totul. Această credință care lucrează prin dragoste se găsește numai în Hristos Isus.
Dar care este acel lucru despre care se vorbește cu intenția de a-l împlini? Nimic altceva decât legea lui Dumnezeu. Niciun om nu poate s-o împlinească, indiferent care ar fi starea sau condiția sa. Omul circumcis nu are nicio putere să țină legea, și circumcizia nu are nicio putere pentru a-l ajuta s-o țină. Unul se poate lăuda cu circumcizia, iar altul se poate lăuda cu necircumcizia, dar amândouă sunt deșarte. Prin legea credinței lăudatul este exclus (Romani 3:27), deoarece numai credința lui Hristos poate păstra neprihănirea legii, noi nu avem nicio șansă să spunem că am făcut ceva. Noi Îi datorăm totul lui Hristos.
Calea tăiată
Frații galateni au început bine pentru că au început în Duhul, dar cineva le-a tăiat calea. Întrebarea este: „[…] cine v‑a tăiat calea ca să n‑ascultați de adevăr?” Legea lui Dumnezeu este adevărul (Psalmii 119:142), și frații galateni au început prin ascultare față de ea. Ei reușiseră la început, dar mai târziu au fost împiedicați în progresul lor. De ce? „Pentru că n‑a[u] căutat‑o prin credință, ci prin fapte. S‑a[u] lovit de piatra de poticnire […].”[16] Hristos este calea, adevărul și viața și în El nu există nicio piedică. El este făcut neprihănire pentru noi, desăvârșirea legii este în El, pentru că viața Sa este legea.
Pricina de poticnire a crucii
Crucea este și a fost întotdeauna un simbol al rușinii. A fi răstignit însemna a fi supus celei mai rușinoase morți cunoscute. Apostolul spune că dacă el ar fi propovăduit circumcizia – adică neprihănirea prin fapte – pricina de poticnire a crucii ar fi dispărut. Pricina de poticnire a crucii constă în faptul că ea este o mărturisire a neputinței omenești, a păcatului și a imposibilității de a face vreun lucru bun. A lua crucea lui Hristos înseamnă să depinzi cu totul numai de El pentru orice, și aceasta este cea mai mare înjosire a mândriei omenești. Oamenilor le place să-și imagineze că sunt independenți. Ei nu au obiecțiuni față de vreo bunătate pe care ei o pot face. Cineva poate prezenta „moralitatea” unei grupări de hoți sau oricărui păgân și va fi bine primit, atâta timp cât aceștia sunt îndrumați să o obțină prin propriile eforturi. Dar dacă este propovăduită crucea, dacă se face cunoscut faptul că în om nu este nimic bun și că totul trebuie primit ca dar, imediat cineva se va simți jignit.
Libertatea de a nu sluji păcatului
„Fiindcă, fraților, voi ați fost chemați la libertate; numai nu folosiți libertatea pentru a da ocazie cărnii, ci prin dragoste serviți unii altora.”[17] Cele două capitole anterioare vorbesc despre robie, prizonierat. Înainte de venirea credinței, noi suntem închiși sub păcat, datori legii. Credința lui Hristos ne eliberează, dar în timp ce suntem eliberați, ni se dă avertizarea: „Du-te, și să nu mai păcătuiești.” Noi am primit libertate din păcat, nu libertate să păcătuim. Cât de mulți greșesc aici! Mulți oameni sinceri își închipuie că în Hristos suntem liberi să ignorăm și să sfidăm legea, uitând că încălcarea legii este păcat (1 Ioan 3:4). A sluji cărnii înseamnă a face păcat, „fiindcă mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi” (Romani 8:7). Așadar, atunci când apostolul ne avertizează să nu folosim în mod greșit libertatea pentru a da ocazie cărnii, el ne avertizează simplu să nu folosim greșit libertatea pe care ne-o dă Hristos și să ne ducem din nou în robie încălcând legea. În schimb, noi ar trebui să ne slujim unul altuia cu dragoste, pentru că dragostea este împlinirea legii.
Amintiți-vă ce a fost spus în acest capitol cu privire la libertatea în care Hristos ne-a făcut liberi. El ne dă libertatea primei stăpâniri. Dar amintiți-vă că Hristos a dat omenirii stăpânirea, și că în El toți sunt făcuți regi. Aceasta ne arată că singura ființă omenească asupra căreia orice creștin are dreptul să stăpânească este el însuși. Cel mai mare om din Împărăția lui Hristos este cel care își stăpânește propriul său duh. Pentru noi ca regi, supușii noștri se găsesc printre clasele inferioare ale ființelor create, printre lucruri și în propria noastră carne, dar nu printre oamenii de lângă noi. Noi trebuie să le slujim lor. Noi trebuie să avem mintea ce a fost în Hristos, în timp ce era încă în curțile împărătești din ceruri – în chipul lui Dumnezeu –, care L-a determinat să ia chip de rob (Filipeni 2:5-7).[18] Venind pe pământ El nu Și-a schimbat natura, doar forma, de aceea, ca Împărat uns al Sionului, El a fost un rob. Aceasta se mai poate vedea și din faptul că El a spălat picioarele ucenicilor, fiind deplin conștient că El era Stăpânul și Domnul lor și că El a venit de la Dumnezeu și că S-a dus la Dumnezeu (Ioan 13:3-13). Mai mult, când toți sfinții răscumpărați se arată în slavă, Hristos însuși „Se va încinge, îi va așeza la masă și va veni să‑i servească” (Luca 12:37). Cea mai mare libertate se găsește în slujire – în slujirea oamenilor în numele lui Isus. Cel care face cel mai mare serviciu – nu cel mai mare după cum oamenii consideră, ci ceea ce ar putea fi privit ca fiind cel mai de jos – este cel mai mare. Noi învățăm aceasta de la Hristos care este Regele regilor și Domn al domnilor, deoarece El este slujitorul tuturor, slujind în lucruri pe care nimeni altcineva nu ar vrea sau nu ar putea să le facă. Slujitorii lui Dumnezeu sunt toți regi.
Dragostea împlinește legea
Dragostea nu este un înlocuitor pentru ținerea legii, ci este desăvârșirea ei. Chiar aici ar fi bine să citiți 1 Corinteni 13. „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea este deci împlinirea Legii” (Romani 13:10). „Dacă cineva zice: «Eu Îl iubesc pe Dumnezeu», dar îl urăște pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu‑l iubește pe fratele său, pe care îl vede, nu‑L poate iubi nici pe Dumnezeu, pe care nu‑L vede” (1 Ioan 4:20). Dacă un om își iubește vecinul, înseamnă că el Îl iubește pe Dumnezeu. „Dragostea este de la Dumnezeu” pentru că „Dumnezeu este dragoste”. De aceea, dragostea este viața lui Dumnezeu. Dacă această viață este în noi și nu este stânjenită în vreun fel, legea în mod normal va fi în noi, deoarece viața lui Dumnezeu este legea pentru întreaga creație. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și‑a dat viața pentru noi; astfel, și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați.” [19]
Dragostea este lipsită de egoism
Rezultă din ceea ce am studiat acum că: deoarece dragostea înseamnă slujire, iar slujirea înseamnă a face ceva pentru alții, este evident că dragostea nu se gândește la ea însăși și, astfel, cel care iubește nu are alt gând decât cum ar putea binecuvânta pe alții. Așa că citim: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu invidiază, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu‑și urmărește propriile interese, nu are izbucniri de mânie, nu ține socoteală răului” (1 Corinteni 13:4-5).
Tocmai în acest punct vital toată lumea face sau a făcut o greșeală. Fericiți sunt cei care și-au găsit greșeala și au ajuns la înțelegerea și practicarea dragostei adevărate. „Dragostea nu caută folosul său.” De aceea, dragostea de sine nu este deloc dragoste, în adevăratul sens al cuvântului. Nu este decât o contrafacere josnică. Totuși, în cele mai multe dintre cazurile pe care lumea le numește dragoste, de fapt, nu este dragoste pentru altul, ci dragoste de sine. Chiar aceea care ar trebui să fie cea mai înaltă formă de dragoste cunoscută pe pământ, dragostea care este folosită de Domnul ca o reprezentare a dragostei Sale pentru poporul Său – dragostea dintre soț și soție – este cel mai adesea egoism în locul dragostei adevărate. Lăsând la o parte căsătoriile încheiate cu scopul de a obține bogăție sau poziție în societate, fiind nevrednice pentru a fi luate în considerare, un fapt pe care oricine îl va recunoaște când atenția li se îndreaptă spre el, aste acela că aproape în fiecare caz cei care se unesc prin căsătorie se gândesc mai mult la propria lor fericire decât la fericirea celuilalt. Desigur, această stare de lucruri există în grade diferite. În proporția în care există dragoste reală, neegoistă există fericire reală. Există o lecție pe care lumea o învață cu greu, anume că adevărata fericire se găsește numai atunci când încetezi să o cauți și te decizi să o dai altora.
„Dragostea nu va pieri niciodată”
Aici găsim din nou un test care ne arată că de obicei ceea ce numim dragoste nu este de fapt dragoste. Dragostea nu are sfârșit. Declarația este categorică: niciodată. Nu există nicio excepție și nu se îngăduie vreuna din cauza circumstanțelor. Dragostea nu este afectată de circumstanțe. Adesea auzim vorbindu-se despre dragostea care se răcește a cuiva, dar aceasta nu se poate întâmpla. Dragostea adevărată este întotdeauna caldă, ea întotdeauna curge, nimic nu poate îngheța fântâna dragostei. Dragostea este absolut fără sfârșit și neschimbătoare, pur și simplu pentru că este viața lui Dumnezeu. Nu este nicio altă dragoste adevărată decât dragostea lui Dumnezeu, de aceea, singura posibilitate ca dragostea să poată fi manifestată printre oameni este ca dragostea lui Dumnezeu să fie primită din plin în inimă prin Duhul Sfânt.
De ce dragostea?
Uneori, atunci când se face o declarație de dragoste, cel iubit întreabă: „De ce mă iubești?” Ca și cum cineva ar putea să dea un motiv pentru dragoste! Dragostea este ea însăși motivul. Dacă îndrăgostitul poate spune cu precizie de ce-l iubește pe celălalt, chiar acest răspuns arată că el, de fapt, nu iubește. Orice ar putea el numi ca motiv pentru dragoste s-ar putea să dispară cândva, și atunci presupusa sa dragoste va dispărea, însă dragostea nu va pieri niciodată. De aceea, dragostea nu poate depinde de împrejurări. Așa că singurul răspuns care poate fi dat la această întrebare, de ce iubește cineva este datorită – datorită dragostei. Dragostea iubește pur și simplu pentru că este dragoste. Dragostea este calitatea individului care iubește, și el iubește pentru că are dragoste, indiferent de caracterul obiectului dragostei sale. Adevărul acesta îl vedem atunci când ne întoarcem la Dumnezeu, fântâna dragostei. El este dragoste; dragostea este viața Lui, dar nu se poate da nicio explicație pentru existența Sa. Cea mai înaltă idee omenească despre dragoste este să iubești pentru că ești iubit sau pentru că obiectul dragostei noastre este ușor de iubit. Dar Dumnezeu iubește pe cei care sunt dezagreabili și pe cei care-L urăsc. „Căci și noi eram cândva fără minte, răzvrătiți, rătăciți, înrobiți de tot felul de pofte și plăceri, trăind în răutate și în invidie, vrednici de dispreț și urându‑ne unii pe alții! Dar când s‑au arătat bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne‑a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în dreptate [neprihănire], ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:3-5). „Dacă îi iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aveți? Nu fac la fel și vameșii? […] Voi fiți deci desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Matei 5:46, 48).
Nu face rău
„Dragostea nu face rău aproapelui.” Cuvântul aproape înseamnă oricine locuiește în apropiere. De aceea, dragostea se extinde către toți cei cu care vine în contact. Cel care iubește trebuie să iubească în mod necesar pe toți. Se poate ridica obiecția că dragostea face deosebire și poate fi amintită situația soțului și soției sau cea a oricărui membru al familiei. Dar obiecția nu stă în picioare deoarece relația familială, bine înțeleasă, a fost instituită pentru ca printr-o unire, dragostea să poată fi manifestată față de alții cu mai multă eficacitate. Pe baza principiului că puterea nu se dublează prin unitate, ci crește de zece ori, așa cum se arată în declarația: „Unul va urmări o mie și doi ar pune pe fugă zece mii”[20] , unirea multiplică capacitatea legii. Dacă două persoane care au această dragoste neegoistă pentru întreaga omenire se unesc în dragoste, atunci unirea lor îi face mai capabili de zece ori să slujească altora. Dacă cineva crede că acesta este un standard prea înalt să-și amintească că noi avem în vedere un lucru foarte înalt – cel mai înalt din univers. Noi vorbim despre dragoste – absolut și categoric – așa cum vine ea din cer și nu despre cea care a fost târâtă prin noroiul pământului. Săracele și fragilele ființe omenești au nevoie de ceea ce este cel mai bun.
Deoarece dragostea nu face rău aproapelui, rezultă în mod evident că dragostea creștină – și în realitate nu există o altă adevărată dragoste, după cum am văzut – nu este de acord cu războaiele și luptele. Nicio filozofie nu poate face să pară că îi faci bine unui om ucigându-l. Când soldații l-au întrebat pe Ioan Botezatorul ce să facă, ca ucenici ai Mielului lui Dumnezeu, către care arăta, el a răspuns: „Nu fiți violenți cu nimeni” (Luca 3:14[21]). O traducere alternativă redă răspunsul lui Ioan în felul următor: „Nu faceți pe nimeni să se teamă.”[22] Cei care au întrebat erau soldați în slujbă după cum vedem în nota marginală a traducerii Revised Version. Nota marginală ne dă de asemenea traducerea alternativă a ceea ce a spus Ioan: „Nu-i faceți frică niciunui om.” Războiul în care această poruncă ar fi aplicată ar fi un război foarte blând. Dacă o armată ar fi formată din creștini – adevărați urmași ai lui Hristos –, atunci când ar veni în contact cu inamicii, în loc să-i împuște, ei ar încerca să afle ce nevoi au și le-ar da ceea ce le lipsește. „Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă‑i să mănânce; dacă‑i este sete, dă‑i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” (Romani 12:20-21).
Urmați
„Dar dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu vă nimiciți unii pe alții!” Observați în ce pericol s-au aruncat galatenii ascultând sfatul rău. Depărtându-se de simplitatea credinței, galatenii se puneau sub blestem și în pericol de a ajunge în focul iadului. „Limba este și ea un foc. Este lumea nelegiuirii în rândul mădularelor noastre: ea întinează tot trupul și aprinde roata vieții, fiind ea însăși aprinsă de focul gheenei” (Iacov 3:6). Limba a distrus mai mult decât sabia, pentru că sabia n-ar fi niciodată scoasă dacă n-ar fi limba cea nestăpânită. Niciun om n-o poate supune, ci numai Dumnezeu. El a făcut-o în cazul galatenilor când gura lor era plină cu binecuvântări și laude, dar ce schimbare avusese loc! Ca rezultat al învățăturii primite de ei mai târziu, ei s-au coborât de la binecuvântări la certuri. În loc să vorbească pentru zidire, ei erau gata să se mănânce unul pe altul.
„Drojdia răutății și a vicleniei”
Versetele 8 și 9 urmează după întrebarea: „Cine v‑a tăiat calea ca să n‑ascultați de adevăr?”, și se aplică aici, la fel ca acolo, deoarece mușcarea și mâncarea sunt evidențe puternice ale nesupunerii față de adevăr. „Această formă de înduplecare nu vine de la Cel ce vă cheamă.” Dumnezeu este Dumnezeul păcii. Despre Hristos, Prințul păcii, s-a spus: „El nu Se va certa […]” (Matei 12:19), de aceea, „robul Domnului nu trebuie să se certe” (2 Timotei 2:24[23]). Evanghelia lui Isus Hristos este evanghelia păcii (Efeseni 6:15). Atunci când sunt lupte și certuri în biserică, poți fi sigur că evanghelia a fost din păcate pervertită. Nimeni să nu se măgulească cu dreapta sa credință sau cu starea bună a credinței sale, atâta timp cât are o dispoziție certăreață sau poate fi provocat la ceartă. Neînțelegerile și luptele sunt semnele îndepărtării de credință, dacă acea persoană a avut vreodată credință, deoarece „fiind îndreptățiți prin credință avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Noi nu suntem doar la pace cu Dumnezeu, ci avem pace cu El – pacea Lui. Așa că această nouă învățătură, care a dus la lupte și la situația de a se mânca unul pe altul cu limba focului nesfânt, nu a venit de la Dumnezeu, care-i chemase la evanghelie. Chiar numai un pas făcut alături poate duce în cele din urmă la o mare depărtare. Două șine de tren pot părea a fi paralele, și totuși insesizabil ele se pot depărta una de alta până când ajung să meargă în direcții opuse. „Puțină drojdie face să dospească toată plămădeala.” O eroare aparent minoră, indiferent care ar fi aceasta, poartă în ea sâmburele întregii răutăți. „Căci cine păzește toată Legea, dar greșește într‑o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Un singur principiu greșit la care se aderă, va distruge întreaga viață și caracterul. Vulpile mici strică via.
Faptele cărnii
Care sunt faptele cărnii? Aici este doar o mostră: „[adulterul], desfrâul, necurăția, dezmățul, închinarea la idoli, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, ambiția egoistă, mâniile, intrigile, dezbinările, împărțirea în grupuri, invidiile, [uciderile], bețiile”. Nu e o listă plăcută auzului, nu-i așa? Dar acestea nu sunt toate, pentru că apostolul adaugă: „Și altele de felul acesta.” Sunt o mulțime de lucruri în această listă la care să te gândești, studiind-o în legătură cu afirmația că „cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”. Compară această listă cu cea dată de Domnul în Marcu 7:21-23, ca fiind lucrurile ce vin dinăuntru, din inima omului. Ele aparțin omului prin natura lui. Compară amândouă aceste liste cu lista dată în Romani 1:28-32 unde sunt descrise lucrurile pe care le fac păgânii, cărora nu le-a plăcut să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor. Acestea sunt lucrurile pe care le fac toți cei care nu-L cunosc pe Domnul.
Compară apoi aceste liste de păcate cu lista dată de apostolul Pavel în 2 Timotei 3:1-5, cu lucruri ce vor fi făcute în zilele din urmă de către cei care au numai o formă de evlavie. Se va observa că toate aceste liste sunt în principiu la fel. Când oamenii renunță la adevărul evangheliei, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, ei cad în mod inevitabil sub puterea acestor păcate.
„Nu este nicio deosebire”
Nu există decât un singur fel de carne (1 Corinteni 15:39[24]), deoarece toți locuitorii pământului sunt descendenții aceleiași perechi – Adam și Eva. „Printr‑un singur om a intrat păcatul în lume” (Romani 5:12), astfel că orice păcat ar fi în lume, acesta este comun fiecărei cărni. În planul de mântuire „nu este nicio deosebire între iudeu și grec, căci pentru toți este același Domn, care Își revarsă bogățiile peste toți cei ce‑L cheamă” (Romani 10:12). Vedeți, de asemenea, Romani 3:21-24. Nimeni de pe acest pământ nu se poate lăuda față de alții și n-are vreun drept de a disprețui pe altul din cauza stării sale păcătoase, degradate. Văzând sau având cunoștință de viciile degradante ce se găsesc într-un om oarecare, în loc să ne facă să ne simțim mulțumiți cu moralitatea noastră superioară, ar trebui să ne umple de tristețe și rușine, pentru că aceasta nu face decât să ne reamintească care este natura noastră omenească. Faptele care se manifestă în acel criminal, acel bețiv sau acel depravat sunt pur și simplu faptele firii cărnii noastre. Carnea omenirii nu are în ea însăși nimic altceva decât astfel de fapte rele cum sunt cele descrise mai sus.
„Și altele de felul acesta”
Citiți din nou lista cu faptele cărnii. Unele dintre ele sunt în general recunoscute ca fiind foarte rele sau, în orice caz, nedemne de respect; dar altele sunt în general considerate drept păcate scuzabile dacă nu chiar adevărate virtuți. Observați totuși cuvintele „și alte lucruri asemănătoare”, care ne arată că toate păcatele de pe această listă sunt în esență identice în caracter. Scripturile ne spun că ura este crimă. „Oricine îl urăște pe fratele său este un ucigaș […]” (1 Ioan 3:15). Ba mai mult, mânia este de asemenea crimă, după cum a arătat Mântuitorul în Matei 5:21-22. Ambiția egoistă[25], care este atât de răspândită, include de asemenea crima. Dar cine consideră că ambiția egoistă este ceva păcătos? Nu este aceasta încurajată peste tot? Nu sunt copiii învățați încă de la o vârsta fragedă să se străduiască pentru a întrece pe ceilalți? Nu este hrănită ambiția egoistă, nu numai în școlile de toate genurile, dar de asemenea acasă și în biserică? La școala de Sabat, ambiția egoistă este hrănită de rapoartele care sunt citite deseori. În loc să fie privită ca păcătoasă până la extrem, ea este cultivată. Și totuși, Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că aceasta este de același fel ca preacurvia, curvia, crima și beția, și că cei care fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Nu este acesta un lucru înspăimântător?
Iubirea de sine și dorința de supremație sunt sursa tuturor celorlalte păcate care sunt menționate. Acestea s-au dezvoltat devenind nenumărate crime. Cu toate acestea multe mame își pregătesc în mod inconștient copiii exacte în aceste rele, chiar în timp ce se străduiesc să-i educe corect spunându-le: „Încearcă să te comporți mai bine decât cutare sau cutare”; „Încearcă să înveți să citești sau să interpretezi mai bine decât cutare sau cutare”; „Încearcă să îți păstrezi hainele la fel de frumos ca acela”. Toate aceste expresii, care sunt cuvintele de zi cu zi în mii de case, învață ambiția egoistă stabilind un standard fals. Copiii nu sunt învățați să facă deosebire dintre bine și rău și să iubească binele, ci pur și simplu sunt învățați să fie mai buni decât ceilalți. Lucrul acesta conduce la înșelare de sine și fariseism, pentru că tot ceea ce este prezentat ca necesar este să prezinți o înfățișare mai bună ca alții, în timp ce inima este coruptă. Ceilalți s-ar putea să nu aibă un caracter înalt, astfel că cel care imită este mulțumit chiar cu acest efort greșit în care apare mai bun decât cineva care este foarte rău. Mergeți prin întreaga listă și studiați fiecare cuvânt cu atenție. Ah, groaznicele fapte ale cărnii pândesc acolo unde mulți nici n-ar bănui că sunt! Ele sunt oriunde este carnea omenească și se manifestă într-o formă sau alta oriunde carnea nu este răstignită. Păcatul pândește la ușă.
Carnea și Duhul sunt în conflict
Carnea și Duhul lui Dumnezeu nu au nimic comun. Acestea se împotrivesc una alteia, adică se împotrivesc ca doi dușmani activi, fiecare dintre ei așteptând ocazia de a-l zdrobi pe celălalt. Carnea este stricăciune. Ea nu poate moșteni Împărăția lui Dumnezeu pentru că stricăciunea nu moștenește nestricăciunea (1 Corinteni 15:50). Carnea nu poate fi convertită, ea trebuie distrusă. „[…] mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi. Și cei ce sunt în carne nu pot plăcea lui Dumnezeu.” (Romani 8:7-8). Aici este secretul apostaziei galatenilor și a necazului pe care atât de mulți îl descoperă în experiența lor creștină. Galatenii au început prin Duhul, dar au crezut că pot atinge desăvârșirea prin carne (capitolul 3:3), un lucru la fel de imposibil ca și încercarea de a atinge stelele săpând în pământ. Atât de mulți oameni vor să facă ceea ce este drept, dar pentru că n-au cedat hotărât și în întregime Duhului, ei nu pot face ceea ce ei ar vrea. Duhul Se luptă cu ei și are un control parțial asupra lor sau uneori ei chiar îi cedează complet, și în felul acesta ajung să aibă o experiență bogată. Apoi Duhul este întristat, carnea pământească se afirmă, iar ei seamănă cu alte persoane. Ei sunt stăpâniți când și când de mintea Duhului și alteori de mintea cărnii (Romani 8:6), și astfel, fiind cu mintea împărțită, ei sunt instabili în toate căile lor (Iacov 1:8). Aceasta este una dintre cele mai neplăcute situații în care ai putea fi.
Duhul și legea
„Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege.” „Deoarece știm că legea este spirituală; dar eu sunt carnal, vândut sub păcat” (Romani 7:14[26]). Carnea și Duhul sunt în opoziție, dar împotriva roadelor Duhului nu este lege (Galateni 5:22-23). Din acest motiv, legea este împotriva faptelor cărnii. Mintea carnală nu este supusă legii lui Dumnezeu. Așadar, cei ce sunt în carne nu pot plăcea lui Dumnezeu, ci sunt sub lege. Aceasta este o altă dovadă clară a faptului că a fi sub lege înseamnă a fi un călcător al ei. Legea este duhovnicească. De aceea, toți cei ce sunt conduși de Duhul sunt în armonie deplină cu legea și, astfel, ei nu sunt sub ea.
Vedem aici din nou că această controversă nu era dacă legea trebuie ținută sau nu și că ideea aceasta nu a trecut prin mintea acelora, din acel timp, care mărturiseau evlavia. Chestiunea era despre cum ar putea ea să fie împlinită. Galatenii erau rătăciți prin învățături măgulitoare că ei înșiși ar avea puterea s-o împlinească, în timp ce apostolul trimis de cer susținea neabătut că ea putea fi ținută numai prin Duhul. El a arătat aceasta din Scripturi, din povestea lui Avraam, și din experiența personală a galatenilor. Ei începuseră prin Duhul, și atâta timp cât continuaseră prin Duhul, ei alergaseră bine. Dar când s-au pus pe ei înșiși în locul Duhului, imediat au început să se arate fapte care erau cu totul contrare legii.
Duhul Sfânt este viața lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Dragostea este împlinirea legii. Legea este duhovnicească. De aceea, oricine vrea să fie duhovnicesc trebuie să se supună neprihănirii lui Dumnezeu care este mărturisită de lege, dar care este obținută numai prin credința lui Isus Hristos. Oricine este condus de Duhul trebuie să țină legea, nu ca o condiție pentru primirea Duhului, ci ca rezultat firesc.
Adesea întâlnim oameni care pretind a fi spirituali, atât de desăvârșit conduși de Duhul, încât ei nu au nevoie să țină legea. Ei admit că nu țin legea, dar spun că Duhul este Cel care-i călăuzește să facă ceea ce fac și, de aceea, nu este păcat chiar dacă este ceva opus legii. Astfel de oameni fac greșeala teribilă de a înlocui călăuzirea Duhului cu mintea lor carnală. Ei au confundat carnea cu Duhul și s-au pus în locul lui Dumnezeu. Acesta este cel mai rău tip de papism. A vorbi împotriva legii lui Dumnezeu înseamnă a vorbi împotriva Duhului. Ei sunt îngrozitor de orbiți și ar trebui să se roage astfel: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale.”[27]
Roada Duhului
Prima roadă a Duhului este dragostea, și dragostea este împlinirea legii. Bucuria și pacea sunt următoarele, deoarece „fiind îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1[28]). „Și nu doar atât, dar ne și lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea” (Romani 5:11). Hristos a fost uns cu Duhul Sfânt (Fapte 10:38) sau, după cum se menționează în alt loc, cu untdelemnul bucuriei (Evrei 1:9). Slujirea lui Dumnezeu este o slujire plină de bucurie. Împărăția lui Dumnezeu este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14:17). Cel care nu se bucură în nenorocire la fel ca și în prosperitate, încă nu cunoaște pe Domnul așa cum ar trebui. Cuvintele lui Hristos conduc către deplina bucurie (Ioan 15:11).
Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor trebuie să vină spontan din inima adevăratului urmaș al lui Hristos. Ele nu pot fi forțate. Dar ele nu sunt în mod normal în noi. Este normal ca noi să fim mânioși și exasperați, în loc de a fi blânzi și îndelung răbdători atunci când găsim împotrivire. Observați contrastul dintre faptele cărnii și roada Duhului. Primele apar natural, de aceea, pentru ca să apară roada cea bună, noi trebuie să fim schimbați în creaturi cu totul noi. „Omul bun scoate ce este bun din vistieria bună a inimii lui” (Luca 6:45). Bunătatea nu vine de la niciun om, ci de la Duhul Sfânt care locuiește continuu în el.
Ai lui Hristos prin crucificare
„Cei ce sunt ai lui Hristos au crucificat carnea cu pasiunile și poftele ei.”[29] Noi suntem uniți cu El prin moarte. Toți cei care s-au botezat în Hristos, s-au îmbrăcat cu El” (Galateni 3:27) și toți cei care au fost botezați în Hristos, au fost botezați în moartea Lui (Romani 6:3). „Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de putere, încât să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit este izbăvit de păcat” (Romani 6:6-7). „Sunt crucificat împreună cu Hristos totuși trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine; și viața pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Galateni 2:20[30]). Aceasta este experiența oricărui adevărat copil al lui Dumnezeu. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă” (2 Corinteni 5:17). El continuă să trăiască în carne cu toată înfățișarea la fel ca ceilalți oameni și totuși el este în Duhul și nu în carne (Romani 8:9). El trăiește în carne o viață care nu este a cărnii, și carnea nu are nicio putere asupra lui ci, în ceea ce privește faptele, ea este moartă. „Și dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este mort din pricina păcatului, dar Duhul este viață datorită dreptății [neprihănirii].”[31]
Umblând în Duhul
„Dacă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul!” Există aici vreo îndoială dacă noi trăim sau nu în Duhul? Nici cea mai mică și nici nu este sugerată vreuna. Deoarece trăim în Duhul, noi suntem obligați să cedăm Duhului. Numai prin puterea Duhului – același Duh care la început plutea peste fața adâncului și aducea ordinea din haos – poate trăi orice om. „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, și suflarea Celui Atotputernic îmi dă viața” (Iov 33:4). Prin aceeași suflare au fost făcute cerurile (Psalmii 33:6). Duhul lui Dumnezeu este viața universului. Duhul este prezența universală a lui Dumnezeu, în care avem viața, mișcarea și ființa[32]. Noi suntem dependenți de Duhul pentru viață, de aceea, noi ar trebui să mergem în armonie cu, sau călăuziți de Duhul. Aceasta este slujba cea plăcută.
Ce posibilitate minunată este prezentată aici! Să trăiești în carne ca și cum carnea ar fi duh. „Dacă există trup fizic, există și trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15:44). „Dar întâi vine ce este fizic, nu ce este duhovnicesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă” (1 Corinteni 15:46). Noi avem acum trupul firesc. Trupul duhovnicesc îl vor primi la înviere toți adevărații urmași ai Domnului Hristos (vedeți 1 Corinteni 15:42-44). Totuși, în această viață, în trupul firesc, oamenii trebuie să fie duhovnicești – ca să trăiască exact așa cum vor trăi în viitorul trup duhovnicesc. „Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duhul, dacă într-adevăr Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi” (Romani 8:9[33]). „Dar omul lumesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu; pentru el sunt o nebunie și nu le poate înțelege, pentru că ele trebuie judecate duhovnicește. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, judecă totul, dar el însuși nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:14-15).
„Dacă un om nu se naște din nou [de sus], nu poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). „Ce este născut din carne este carne; și ce este născut din Duhul este duh” (Ioan 3:6[34]). Prin nașterea noastră naturală, noi moștenim toate relele enumerate în capitolul cinci din Galateni și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Noi suntem carnali, stricăciunea domnește în noi. Prin nașterea din nou noi moștenim plinătatea lui Dumnezeu, fiind făcuți „părtași naturii dumnezeiești, ați scăpat de putreziciunea care este în lume prin poftă” (2 Petru 1:4[35]). „Omul vechi, care este corupt conform poftelor înșelătoare” (Efeseni 4:22) este crucificat, sau părăsit, „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6). Fiind în Duhul, călăuziți de Duhul, carnea cu poftele ei nu are mai multă putere asupra noastră decât dacă am fi cu adevărat morți în mormintele noastre. Deci, singur Duhul lui Dumnezeu este Cel care mișcă corpul. Duhul folosește carnea ca un instrument al neprihănirii. Carnea este încă coruptibilă, încă plină de pofte, gata încă să se revolte împotriva Duhului, dar atâta timp cât ne predăm voința lui Dumnezeu, Duhul controlează carnea. Dacă șovăim, dacă în inimile noastre ne întoarcem în Egipt sau dacă devenim încrezători în noi înșine, și în felul acesta slăbim dependența noastră de Duhul, atunci din nou zidim lucrurile pe care le-am distrus și devenim călcători ai legii (Vezi Galateni 2:18). Dar aceasta nu trebuie să se întâmple. Hristos are putere asupra cărnii și Și-a demonstrat abilitatea de a trăi o viață spirituală în carne omenească.
Acesta este Cuvântul făcut carne, Dumnezeu manifestat în carne. Este descoperirea dragostei „lui Hristos, care este mai presus de cunoaștere, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”[36]. Atunci când suntem stăpâniți de acest spirit de dragoste și umilință, noi nu vom căuta să ne lăudăm, provocându-ne unul pe altul, invidiindu-ne. Toate lucrurile vor fi de la Dumnezeu – lucrul acesta va fi recunoscut –, astfel încât nimeni nu se va simți îndemnat să se laude față de altul.
Acest Duh de viață în Hristos – viața lui Hristos – este oferit fără plată tuturor. „[…] cine vrea, să ia apa vieții fără plată.”[37] „Pentru că viața s‑a arătat și noi am văzut‑o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ni s‑a arătat.”[38] „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nemaipomenit!” [39]
Note de subsol:
[1]. 2 Timotei 2:26, KJV (n.t.).
[2]. KJV (n.t.).
[3]. Ibidem (n.t.).
[4]. KJV (n.t.).
[5]. Geneza 1:26-28 (n.t.).
[6]. Evrei 2:7-8 (n.t.).
[7]. Este vorba de rugăciunea lui Pavel din Efeseni 1, care începe la versetul 17: „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei […].” (n.t.).
[8]. Efeseni 1:18 (n.t.).
[9]. KJV (n.t.).
[10]. Galateni 5:3, KJV (n.t.).
[11]. Galateni 3:10 (n.t.).
[12]. „În care și voi v-ați încrezut, după ce ați auzit cuvântul adevărului, evanghelia salvării voastre; și în care, după ce ați crezut, ați fost sigilați cu acel Duh Sfânt al făgăduinței.” – Efeseni 1:13, KJV (n.t.).
[13]. Coloseni 1:27 (n.t.).
[14]. Galateni 5:6, KJV (n.t.).
[15]. În KJV, în sensul de capabili. „Străduiți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă, pentru că, vă spun, mulți vor căuta să intre și nu vor fi în stare” (Luca 13:24). „Și nu au fost în stare să se împotrivească înțelepciunii și duhului prin care vorbea” (Fapte 6:10). „Acum așadar, de ce ispitiți pe Dumnezeu, punând un jug pe gâtul discipolilor pe care nici părinții noștri, nici noi nu am fost în stare să îl purtăm?” (Fapte 15:10).
[16]. Romani 9:32 (n.t.).
[17]. Galateni 5:13, KJV (n.t.).
[18]. „Lăsați să fie în voi această minte care era și în Hristos Isus, care, fiind în chipul lui Dumnezeu nu a socotit ca tâlhărie a fi egal cu Dumnezeu, ci S-a făcut pe Sine însuși lipsit de importanță și a luat asupra Lui chipul unui rob și a fost făcut în asemănarea oamenilor.” – KJV (n.t.).
[19]. 1 Ioan 3:16, (n.t.).
[20]. Deuteronomul 32:30, KJV (n.t.).
[21]. KJV (n.t.).
[22]. Cuvântul grecesc diaseiō înseamnă a scutura de-a binelea, a intimida, a fi violent cu (n.t.).
[23]. KJV (n.t.).
[24]. „Nu toată carnea este aceeași carne; ci este o carne a oamenilor și altă carne a animalelor; alta a peștilor și alta a păsărilor.” – KJV (n.t.).
[25]. Sau rivalitatea, întrecerea (n.t.).
[26]. KJV (n.t.).
[27]. Psalmii 119:18 (n.t.).
[28]. KJV (n.t.).
[29]. Galateni 5:24, KJV (n.t.).
[30]. KJV (n.t.).
[31]. Romani 8:10 (n.t.)
[32]. Fapte 17:28 (n.t.).
[33]. KJV (n.t.).
[34]. KJV (n.t.).
[35]. KJV (n.t.).
[36]. Efeseni 3:19 (n.t.).
[37]. Apocalipsa 22:17 (n.t.).
[38]. 1 Ioan 1:2 (n.t.).
[39]. 2 Corinteni 9:15 (n.t.).