„Lumina strălucește acum”
Curând după sosirea în Australia, la începutul anului 1892, Ellen White avea să-i scrie lui S. N. Haskell una dintre cele mai arzătoare scrisori pe care le-a scris până la acea dată cu privire la implicațiile prețioasei solii a neprihănirii prin credință, trimisă poporului lui Dumnezeu. După ce a luat în considerare tot ceea ce se petrecea în lume și în biserică, lucruri care indicau un punct culminant al evenimentelor ultimelor zile, ea și-a exprimat dorința de a vedea un popor luminat și împuternicit de lumina care strălucea în acel timp, din Apocalipsa 18:
„Inima mea tânjește ca poporul lui Dumnezeu să se trezească și să vadă cum lucrarea a fost împiedicată, chiar în această țară, de lipsa dragostei frățești. Invidia, gelozia și înălțarea de sine Îl vor alunga pe Isus din inimă. (…) Aș vrea ca ei să își dea seama că sunt într-un timp de probă. Dumnezeu îi încearcă să vadă dacă pot deveni membri ai familiei Sale în ceruri. (…)
Ce pot să spun mai mult? Inima mea este plină de dă peste ea. Doar cei care sunt impregnați de Duhul lui Dumnezeu sunt potriviți pentru lucrarea aceasta. Lumina a venit; lumina care va lumina întregul pământ cu razele ei arzătoare, a strălucit de la tronul lui Dumnezeu. Să eșuăm în a ne da seama de privilegiile care sunt așezate la îndemâna noastră? Să mergem mai departe în slăbiciunea noastră? Să umblăm în scânteile făcute de vreascurile noastre? Dumnezeu vrea ca aceste privilegii și oportunități să facă o lucrare specială pentru noi. Vom umbla în lumină? Vom lăsa această lumină să strălucească pe calea altora? Cât timp Îl vom mai dezamăgi noi pe Isus printr-o viață rece, trăită cu jumătate de inimă și lipsită de dragoste? Trebuie mutat sfeșnicul din locul lui? Hristos spune că așa se va întâmpla dacă nu «ne pocăim și nu ne întoarem la faptele dintâi» (…).
O, Domnul să ne convingă și să ne convertească sufletele, ca lumina care strălucește acum să nu fie luată de la noi pentru că nu umblăm în ea și nu îi conducem pe alții afară din întuneric. Mă încearcă sentimente puternice cu privire la această amorțire și frivolitate a poporului lui Dumnezeu. Mă rog pentru ei, să nu aibă odihnă până când sufletele lor nu vor fi luminate de razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii. Cei care nu folosesc lumina pe care o au, nu doar că nu vor primi alta mai mare, dar o vor pierde și pe cea care strălucește acum asupra lor. Precum Capernaum, ei au fost înălțați până la cer în ceea ce privește privilegiile. Dacă nu îi vor răspunde luminii primite, vor fi lăsați în întuneric și nu vor ști unde s-au poticnit.
Vă spun, Dumnezeu ne testează acum, chiar acum. Întregul pământ urmează să fie luminat de slava lui Dumnezeu. Lumina strălucește acum și cât de greu este pentru inimile mândre să Îl accepte pe Isus ca mântuitor personal! Cât de greu este să abandonezi făgașul religiei legaliste! Cât de greu este să primești darul gratuit și prețios al lui Hristos!
Cei care nu au acceptat această jertfă nu vor înțelege nimic din lumina care umple întregul pământ cu slava sa. Fie ca orice inimă să-L caute acum pe Domnul. Fie ca eul să fie răstignit pentru că binecuvântări bogate și mărețe îi așteaptă pe toți cei care vor păstra pocăința sufletului. Cu aceștia poate Isus să locuiască.”[1]*
În această scrisoare, Ellen White a folosit timpul prezent nu mai puțin de șapte ori, indicând că solia marii strigări din Apocalipsa 18 începuse deja, iar acest lucru putea fi posibil numai prin înzestrarea cerească a Duhului Sfânt. Scriindu-i câteva săptămâni mai târziu lui S. N. Haskell, Ellen White a continuat aceeași temă:
„Se va ridica biserica și își va pune veșmintele sale frumoase, neprihănirea lui Hristos? În curând se vor vedea cei care sunt vasele de cinste. «După aceea am văzut un alt înger coborând din cer cu mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui. (…)» (Apocalipsa 18:1-2.) «(…) Dar pentru voi care vă temeți de Numele Meu va răsări Soarele neprihănirii și tămăduirea va fi sub aripile Lui; veți ieși și veți sări ca vițeii din grajd.» (Maleahi 4:1-2.) Aici sunt avuți în vedere, în mod evident, cei care vor fi vase de cinste, căci ei vor primi ploaia târzie. Fiecare suflet care, în lumina care strălucește acum pe cărarea noastră, continuă în păcat, va fi orbit și va accepta înșelăciunile care vin de la Satana. Noi ne apropiem acum de sfârșitul istoriei acestui pământ. (…)
Cei care nu au acceptat această jertfă, nu vor înțelege nimic din lumina care umple întregul pământ cu slava sa. Fie ca orice inimă să-L caute acum pe Domnul. Fie ca eul să fie răstignit, pentru că binecuvântări bogate și mărețe îi așteaptă pe toți cei care vor păstra pocăința sufletului. Cu aceștia poate Isus să locuiască. Revărsarea Duhului Sfânt asupra bisericii este așteptată ca fiind în viitor. Dar biserica are privilegiul de a o primi acum. Cereți-o, rugați-vă pentru ea și credeți! Trebuie să o avem, iar cerul așteaptă să o reverse.”[2]
Urmând avertizarea lui Ellen White dată lui Haskell – că aceste gânduri i-au fost împărtășite ca „să le prezinte altora”[3] – acesta a scris o serie de șase părți pentru Review, intitulată: „Watchman, What of the Night?” [Străjerule, cât mai e din noapte?] În aceste articole, Haskell a citat mult din scrisorile recente adresate lui de Ellen White, care atrăgeau atenția cititorilor asupra evenimentelor care se petreceau în lume, dovezile revărsării din cer a luminii și a Duhului lui Dumnezeu și începutul marii strigări.
În primul său articol, Haskell a rezumat „trei evenimente care se află în legătură directă cu venirea lui Hristos”, pe care adventiștii de ziua a șaptea o așteptau de mai bine de patruzeci de ani. Primul – „răspândirea adevărului la toate neamurile pământului ca mărturie”. Al doilea – „marea strigare a soliei îngerului al treilea (…) îmbrăcând cuvântul lui Dumnezeu cu o putere specială”, ceea ce avea să împlinească profeția din Apocalipsa 18:1. Al treilea – „va veni o vreme când va începe persecuția” în Statele Unite, pentru că păzitorii poruncilor „nu se vor închina fiarei sau chipului ei”. Apoi, Haskell a adresat întrebarea: „Avem vreun indiciu că aceste evenimente au loc acum?”[4] El avea să răspundă la această întrebare în următoarele câteva articole publicate în săptămânile ulterioare.
În cel de-al doilea articol, Haskell a scris despre răspândirea soliei îngerului al treilea, în principal prin publicații și prin lucrarea de colportaj.[5] În cel de-al treilea articol, Haskell se ocupă de al doilea punct, acoperind marea strigare și ploaia târzie. El a atras atenția asupra faptului că Apocalipsa 18:1 „se referă la o putere și o lumină specială care vor însoți proclamarea aceasta în lucrarea de încheiere. Și, pe măsură ce această lumină se va revărsa asupra oamenilor, predicarea soliei va avea parte de succes, astfel încât lucrarea sa de încheiere, se va realiza într-o scurtă perioadă de timp”. Dar, mai degrabă decât a se înfățișa „ca un vânt puternic și grăbit, ca în ziua Cincizecimii, sau prin unele intervenții speciale, miraculoase ale providenței lui Dumnezeu”, bărbații și femeile aveau ei înșiși datoria „de a obține o experiență în lucrurile lui Dumnezeu care să îi facă potriviți să primească revărsarea Duhului Sfânt”. Așa cum ucenicii trebuiau iluminați „cu privire la natura lucrării” și să aibă inimile „într-o stare în care să primească Duhul lui Dumnezeu”, tot astfel era și cu biserica rămășiței. Haskell a arătat că solia actuală la acea dată, care îi era prezentată bisericii, avea menirea să împlinească tocmai această lucrare, și, bazat pe scrisorile recente care i-au fost adresate lui de Ellen White, din care el a citat într-o bună măsură, ea era un semn al începutului marii strigări și al timpului ploii târzii:
„Primul pas necesar pentru a pregăti poporul pentru primirea revărsării Duhului lui Dumnezeu este să conșientizăm că Hristos este mântuitorul nostru personal, să ne aplicăm nouă făgăduințele Lui și să ne dăm seama că mărturiile inspirației ne sunt adresate nouă, personal. Făcând, astfel, o aplicare personală a făgăduințelor lui Dumnezeu, Îl aducem pe Hristos în inimă, ceea ce ne va face în stare să participăm la lucrarea de încheiere. În consecință, când atenția ne este atrasă în mod special asupra acestei etape a lucrării și este făcută o aplicare personală a promisiunilor, atunci este într-adevăr începutul marii strigări a soliei îngerului al treilea. Într-o mărturie recentă a ei, sora White spune:
«Ce pot să spun mai mult? Inima mea este plină de dă peste ea. Doar cei care sunt impregnați de Duhul lui Dumnezeu sunt potriviți pentru lucrarea aceasta. Lumina a venit; lumina care va lumina întregul pământ cu razele ei arzătoare, a strălucit de la tronul lui Dumnezeu. (…) Vă spun, Dumnezeu ne testează acum, chiar acum. Întregul pământ urmează să fie luminat de slava lui Dumnezeu. Lumina strălucește acum și cât de greu este pentru inimile mândre să Îl accepte pe Isus ca mântuitor personal! Cât de greu este să abandonezi făgașul religiei legaliste! Cât de greu este să primești darul gratuit și prețios al lui Hristos! (…)»[6]
Este evident, așadar, că niciunul, în afară de cei care experimentează această venire a Mântuitorului în inimile lor, nu va fi în stare să primească și să ia parte la marea strigare care trebuie să fie dată în viitorul apropiat. Acesta este într-adevăr începutul, și nu are loc chiar acum? Nu a fost atenția noastră atrasă în mod special către acest aspect al lucrării? Aceasta nu scade importanța oricărui alt punct al adevărului care a fost predicat în ultimii cincizeci de ani, dar îi oferă omului o experiență vie și o vitalitate în adevăr, care nu a fost experimentată de mulți până acum. Experiența noastră a devenit prea legalistă și formală. În general, a fost prea mult spirit fariseic și prea puțin din spiritul blând și delicat al lui Hristos. Îndreptățirea de sine a fost prea proeminentă. Conchidem, așadar, prin a spune că, chiar și așa, nu lipsesc dovezile că am ajuns la începutul marii strigări a soliei îngerului al treilea. Nu există nicio limită pentru timpul lucrării de încheiere? Nu am citit că lucrarea va fi scurtată în neprihănire? (…) Cine nu poate discerne că tocmai în această mișcare de a atrage, în mod special, atenția la Hristos ca mântuitor personal, care împărtășește acum mântuirea, este vuietul «de pași din vârfurile duzilor»? Dacă este așa, atunci nu ar trebui să cerem «de la Domnul ploaie la timpul ploii târzii»? Dacă vom face aceasta, El a promis că «va face nori strălucitori și le va da averse de ploaie, la fiecare om verdeață în câmp» (Zaharia 10:1 – KJV). Nu a sosit oare vremea pentru aceasta? Noi credem că, într-adevăr, a sosit.”[7]
Haskell și-a continuat seria de articole, incluzând reversiunea Americii la modalitățile de persecuție practicate de Roma, făcându-i astfel un chip fiarei[8], și o revizuire a soliei îngerului al treilea în istoria adventismului[9]. Seria lui s-a încheiat cu un rezumat al soliei îngerului al treilea, arătând că lumea se afla la un pas de a doua venire. El a declarat cu convingere că „îngerul puternic al lui Dumnezeu a coborât din cer și lumina a început să lumineze întregul pământ cu slava lui Dumnezeu”. Având în minte asemenea adevăruri incredibile, Haskell declară că „acum este timpul cel mai potrivit ca străjerul să își înalțe glasul de avertizare, să dea trâmbiței un sunet clar, astfel încât poporul să se pregătească pentru conflictul final”.[10]
Taberele de redeșteptare
Astfel de gânduri solemne nu au avut cum să nu ajungă în taberele și conferințele care se țineau pe timpul verii. Scriind despre experiențele lor din tabăra anului 1892, mulți lideri și membri ai bisericii și-au exprimat mulțumirile pentru binecuvântările pe care Dumnezeu le revărsa asupra lor. O. A. Olsen, W. W. Prescott, A. T. Jones și alții se bucurau de ceea ce vedeau în taberele din acea perioadă: „Vedem foarte clar dovezi că mesajul ia amploare. În timp ce ne bucurăm că am văzut ce face Dumnezeu între copiii Săi, suntem siguri că este privilegiul nostru să avem parte în continuare de revărsări și mai abundente ale harului divin.”[11]
După tabăra din august de la Wichita, Kansas, O. S. Ferren a declarat că „puterea lui Dumnezeu s-a manifestat” și „aproape întreaga adunare s-a bucurat că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu”. Adunările de laudă care au urmat l-au condus la concluzia că într-adevăr, „picuri din ploaia târzie au venit asupra noastră”[12].
O. J. Mason I-a dat slavă lui Dumnezeu după tabăra din septembrie, din sudul statului Illinois. Pe măsură ce se bucurau de predicile lui J. N. Loughborough și A. T. Jones, „mulți care se îndoiau și erau descurajați, au început să se prindă de promisiunile lui Dumnezeu și au început să își dea seama că ei sunt primiți în Preaiubitul Său”. Șaptesprezece au fost botezați în urma taberei, ceea ce l-a făcut pe Mason să spună: „Slavă Domnului pentru acești stropi ai «ploii târzii» de care ne bucurăm și așteptăm ploaie și mai abundentă, după cum credința noastră se prinde și mai mult de făgăduințele Lui.”[13]
Tabăra de la Lansing, Michigan a fost „una cum nu au mai văzut adventiștii de ziua a șaptea”. Nu doar prin faptul că a fost cea mai mare adunare și cel mai mare număr de campări, „ci în multe alte aspecte”. J. N. Loughborough relata: „Marea putere de la Domnul a fost acolo într-o măsură mai marcantă decât am văzut vreodată de când am participat la adunările advente din 1843-1844.” Ei au simțit „cu adevărat că «timpurile de înviorare» începeau «să vină de la fața Domnului»” și că aveau „parte de câțiva stropi ai ploii târzii”.[14] Unii dintre cei „mai cu experiență, cum ar fi fratele Gurney, fratele Whipple și alții, au spus că această tabără a fost mai asemănătoare cu timpurile din 1844, decât orice au văzut ei de atunci încoace”.[15]
Doamna Peebles a descris poetic experiența ei la aceeași tabără astfel: „Cu uimire ne uităm în jur, încântați să vedem aceeași bucurie strălucind de pe chipurile celorlalți, încât simțim în inimile noastre și ne întrebăm: Oare ce este aceasta? Să fie câțiva picuri ai ploii târzii, o pregustare a reînviorării care va veni în curând de la fața Domnului? Și ne întrebăm dacă a mai fost vreo adunare ca aceasta de la Cincizecime până acum și încercăm să ne gândim la ce mai are Dumnezeu pregătit pentru noi.”[16]
Ce s-a întâmplat de s-au născut astfel de descrieri din partea participanților la tabără? M. E. Kellogg ne dă câteva indicii. Predicile lui O. A. Olsen, A. T. Jones, W. W. Prescott, J. O. Corliss și ale altora „nu au fost prezentate pentru a gâdila urechile sau pentru a se scoate în evidență pe ei înșiși, ci pentru a-L înălța pe Isus Hristos înaintea oamenilor și pentru a proclama evanghelia Sa, care este «puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede»”. Împlinirea rapidă a profeției și datoria, având în vedere „solemnitatea acestui timp, au fost prezentate cu credincioșie”. Dar altceva a fost ceea ce i-a ajutat să avanseze în experiența lor: „În timp ce aceasta a fost situația de-a lungul întâlnirilor, în mod special în Sabat, a avut loc o profundă cercetare a inimilor. De la zece și jumătate dimineața întâlnirea a ținut cinci ore, fără pauză. Prima parte a timpului fost dedicată prelegerii fratelui Olsen. Apoi, celor care doreau să se reconsacre lui Dumnezeu, le-a fost făcută o invitație de a veni în față. Sute de oameni au răspuns invitației. Pastori și membri au venit în față împreună. Au fost făcute mărturisiri, iar lacrimi de pocăință smerită și de bucurie sfântă se amestecau împreună.”[17]
O. A. Olsen a descris întâlnirea de Sabat astfel: „Când li s-a dat posibilitatea păcătoșilor, celor recăzuți în păcat și celor care doreau să I se reconsacre lui Dumnezeu să vină înainte, în rândurile din față, au răspuns în jur de șase sute. Puterea lui Dumnezeu s-a așezat deasupra adunării. Au fost făcute mărturisiri extraordinare. Mi s-a părut că la această întâlnire am avut parte de câțiva stropi ai ploii târzii.”[18] Olsen a admis că nu a mai participat niciodată „la o întâlnire în care puterea lui Dumnezeu să se manifeste atât de evident și, cu toate acestea – a exclamat el – nu a fost niciun extaz”. Printre cei care au venit în față la această întâlnire „de neuitat” au fost „câțiva pastori”.[19]
Unul dintre cei mai de seamă pastori care a venit în față și a mărturisit, a fost H. Miller, care a jucat un rol remarcabil în disensiunea și scepticismul care au urmat după întâlnirile de la Minneapolis. Olsen i-a descris lui Ellen White ce s-a întâmplat: „Mai întâi a vorbit puțin și a recunoscut unele lucruri și era destul de zdrobit. Dar era evident că nu ajunsese la miezul problemei. Bineînțeles, am fost bucuroși pentru aceasta. A luat loc, dar nu a șezut decât un moment până s-a ridicat din nou și a spus că nu se simte eliberat. Apoi a ridicat în mână mărturiile pe care i le-ai trimis (…) și le-a acceptat.”[20] Ellen White i-a trimis lui Miller două mărturii cu trei ani înainte, confruntându-l cu respingerea luminii trimise din cer la Minneapolis și declarând că, din cauza fariseismului său, dacă ar fi trăit în timpul lui Hristos, el s-ar fi alăturat celor care L-au respins.[21] Ea îi spusese că „cei ce acceptă solia dată, vor lua în seamă sfatul Martorului adevărat către Laodiceea”.[22] Acum fratele Miller a recunoscut tot.
Dar acesta nu a fost finalul mărturisirii sale. În fața a aproape 3.000 de oameni, adventiști și vizitatori, Miller s-a întors și a „vorbit cu fratele Jones și a recunoscut sentimentele pe care le-a avut față de el. Era foarte zdrobit. A spus că cea mai mare problemă a lui era Miller. Prin harul lui Dumnezeu, el avea să îl scoată afară pe Miller și să Îl aducă înăuntru pe Hristos”. Despre o astfel de mărturisire, Olsen a declarat: „A avut un efect minunat asupra adunării (…) Cu toții ne-am bucurat mult să auzim asta. Trebuie să admit că nu l-am mai văzut pe Miller niciodată atât de dărâmat (…) Dar, soră White, Duhul lui Dumnezeu lucrează și puterea Domnului este mare.”[23]
O. A. Olsen i-a descris mai departe lui Ellen White cum A. T. Jones vorbise de două ori în amândouă duminicile, „prezentând situația și evoluțiile actuale”. Nu știa cum altfel să descrie, decât să spună că „puterea lui Dumnezeu era asupra lui. El vorbea cu putere, nu cum făceau cărturarii”.
Aproape 2.000 de persoane au participat la întrunirea finală ținută duminică seara, pe 2 octombrie. Olsen a afirmat că „niciodată nu mai participase la o așa întâlnire înainte și niciodată nu mai văzuse o așa manifestare a puterii lui Dumnezeu”. Totuși, din nou el declară că „nu a fost niciun extaz”.[24] Ca și cele dinainte, întâlnirea finală s-a încheiat cu un timp în care participanții să își împărtășească experiențele personale de laudă. Adunarea „s-a ridicat, pur și simplu, în masă, din toate părțile și oamenii au început să vorbească”. Olsen le-a cerut pastorilor, care erau prezenți, să se ducă printre cei adunați și „să primească mărturiile, și așa au făcut, iar rezultatul a constat în, probabil, cincisprezece sau douăzeci de persoane care vorbeau în același timp. Și deși ar putea să pară că era o învălmășeală, totuși nu era nicio confuzie, ci spiritul de laudă se auzea peste tot în cort ca o singură voce”.[25]
M. E. Kellogg și-a împărtășit versiunea sa ca martor ocular astfel: „Întrunirea de rămas-bun ținută duminică seară după încheierea predicării, a fost diferită de orice am văzut noi vreodată. Cortul cel mare era plin de frați și surori, și aproape toți eram plini de laudă la adresa lui Dumnezeu. Pastorii s-au împrăștiat prin adunare, iar cuvântarea a ținut continuu timp de aproximativ o oră și jumătate, mulți stând în picioare, vorbind în același timp, singurele întreruperi fiind versurile vreunei cântări sfinte, care, pentru un moment, ne unea vocile și inimile împreună. Ne-a făcut bine să fim acolo și fratele Loughborough a spus că nu mai văzuse așa ceva din 1844.”[26]
Dar, în timp ce Olsen se bucura de rezultatele taberei de la Lansing printre oameni, o povară grea încă era pe inima lui – povara pentru slujire. Scriindu-i lui Ellen White pe la jumătatea întâlnirilor, Olsen a descris situația astfel: „În ceea ce îi privește pe oameni, ei fac tot aș putea să îmi doresc, la modul general. Primesc cuvântul cu toată bucuria. Nu există nici cea mai mică opoziție. Ceea ce mă împovărează însă, este starea corpului pastoral. Mă simt foarte apăsat deoarece realitatea este că poporul este cu mult înaintea corpului pastoral.”[27] Aprecierile lui Olsen au fost aceleași spre finalul întâlnirilor: „Cea mai mare neliniște a mea este reprezentată de corpul pastoral. Oamenii îi depășesc pe pastori în multe privințe.” Printre cei de care era îngrijorat Olsen, proeminent era Uriah Smith, care deși locuia în apropiere, „nu a fost deloc prezent la întâlniri”[28].
Olsen a împărtășit astfel de gânduri și cu S. N. Haskell: „Ceea ce mă apasă cel mai mult este faptul că sunt unii frați lideri, în mod special aceștia din Battle Creek, care nu primesc beneficiile pe care Domnul vrea ca ei să le primească prin revărsarea Spiritului Său la acest moment. Cât de mult aș vrea să fie aici fratele Smith și mulți alții, ca să ia parte la această tabără bună.”[29] Din păcate, mulți dintre acești lideri proeminenți, au ales să nu participe, iar, mai târziu, aveau să afirme că redeșteptările din anii 1892 și 1893 nu au fost altceva decât rezultatul extazului, al extremismului și al fanatismului.[30]*
Marea strigare și neprihănirea lui Hristos
Predicându-le multor membri ai bisericii din centrul lucrării de la Battle Creek, la sfârșitul lui octombrie, O. A. Olsen s-a bucurat de „timpul de reînviorare” de la întâlnirile din timpul verii și a căutat să îi inspire pe ascultătorii săi cu gândul că marea strigare a început: „Am vorbit mult despre marea strigare a soliei îngerului al treilea (…) A venit timpul să fie auzită această mare strigare? A venit timpul ca această avertizare să fie dată cu seriozitate și putere? Cu siguranță a venit (…) Atunci nu o mai așteptați. Nu vă mai uitați după ea undeva departe. Realizați că este aici și că înseamnă ceva.”[31]
Alții au exprimat aceeași seriozitate pentru lucrarea care trebuia făcută și convingere că marea strigare începuse. Fratele P. L. Hill, scriind din Noua Zeelandă, pe 16 octombrie 1892, a admis că „amploarea pe care această lucrare a căpătat-o acum, îmi lasă impresia că ne aflăm în timpul marii strigări sau că tocmai intrăm în ea”.[32] A. P. Heacock, scriind din sud, la începutul lui noiembrie, unde lucrarea se mișca încet, s-a bucurat spunând: „Dumnezeu, prin Duhul Său, a fost cu noi, și chiar și aici ni s-a permis să simțim și să vedem câteva din picăturile ploii târzii.”[33] Fiind binecuvântat de predicarea lui A. T. Jones în timpul întâlnirilor taberei de vară, W. A. Colcord, secretarul Conferinței Generale, a crezut fără nicio umbră de îndoială că marea strigare deja începuse.[34]
În cele din urmă, la sfârșitul lui noiembrie, un articol în două părți al lui Ellen White, cu privire la pericolele și privilegiile zilelor din urmă, a fost publicat în Review. În articol, printre avertizările cu privire la încercările Satanei de a reduce la tăcere adevărul Bibliei și practicarea lui, Ellen White a confirmat începutul marii strigări și revărsarea ploii târzii:
„Zilele în care trăim sunt bogate în evenimente și pline de pericole (…) Oricine pretinde că crede că Domnul vine în curând, să cerceteze Scripturile ca niciodată mai înainte, pentru că Satana este hotărât să încerce fiecare şiretlic posibil pentru a ţine sufletele în întuneric şi pentru a orbi mintea în faţa primejdiilor timpului în care trăim (…) Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a îngerului al treilea a început deja în descoperirea neprihănirii lui Hristos, mântuitorul care iartă păcatul. Aceasta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul. Pentru că lucrarea fiecăruia, dintre cei la care a ajuns solia de avertizare, este să-L înalţe pe Isus, să-L prezinte lumii ca descoperit în tipuri, umbrit în simboluri, manifestat în revelaţiile profeţilor, dezvăluit în lecţiile date ucenicilor Săi şi în minunile uimitoare făcute pentru fiii oamenilor. Cercetaţi Scripturile, pentru că ele sunt cele care mărturisesc despre El.
Dacă vreţi să staţi în picioare în timpul de strâmtorare, trebuie să-L cunoaşteţi pe Hristos şi să vă însuşiţi darul neprihănirii Sale, pe care El o atribuie păcătosului pocăit.[35]
Cineva poate fi în măsură să citeze din Vechiul şi Noul Testament, poate fi familiarizat cu poruncile şi făgăduinţele cuvântului lui Dumnezeu, dar dacă Duhul Sfânt nu trimite adevărul în locaşul inimii, iluminând mintea cu lumina divină, niciun suflet nu cade pe Stâncă şi nu se zdrobeşte; pentru că agentul divin este cel care leagă sufletul de Dumnezeu. Fără iluminarea Duhului lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură să discernem adevărul de eroare şi vom cădea sub ispitele meşteşugite şi amăgirile pe care Satana le va aduce în faţa lumii (…)
Dar, deşi prinţul întunericului va lucra pentru a acoperi pământul cu întuneric şi pe oameni cu negură, Domnul Își va manifesta puterea Sa de convertire. Este nevoie să se facă o lucrare pe pământ, similară celei care a avut loc la revărsarea Duhului Sfânt în zilele primilor ucenici, atunci când ei L-au predicat pe Isus, şi pe El răstignit. Mulţi vor fi convertiţi într-o zi, pentru că solia va merge cu putere (…)
Lucrarea Duhului Sfânt este nemăsurat de mare. Din această sursă îşi trage puterea şi eficienţa cel care lucrează pentru Dumnezeu, şi Duhul Sfânt este mângâietorul, ca prezenţă personală a lui Hristos pentru suflet. Cel care priveşte la Hristos cu credinţă simplă, ca de copil, este făcut părtaş de natură divină prin intermediul Duhului Sfânt. Când este condus de Duhul lui Dumnezeu, creştinul poate ști că este făcut desăvârşit în El, care este capul tuturor lucrurilor. Aşa cum a fost slăvit Hristos în ziua Cincizecimii, tot aşa va fi slăvit din nou în lucrarea de încheiere a evangheliei, când va pregăti un popor care să reziste încercării finale, în conflictul de încheiere a marii controverse (…)
Aşa a fost în timpul ploii timpurii, dar ploaia târzie va fi mai abundentă. Mântuitorul oamenilor va fi slăvit şi pământul va fi luminat de luminoasa strălucire a razelor neprihănirii Sale. El este izvorul de lumină, şi lumina de la porţile întredeschise a strălucit peste poporul lui Dumnezeu, ca ei să-L înalţe, în caracterul Său glorios, înaintea celor care stau în întuneric (…)
Oh, dacă noi, ca popor, ne-am umili inimile înaintea lui Dumnezeu şi am stărui pe lângă El pentru a primi darul Duhului Sfânt! Dacă venim la Domnul cu smerenie şi căinţă a sufletului, El va răspunde rugăciunilor noastre, pentru că El spune că este mai dornic să ne dea Duhul Sfânt, decât sunt dornici părinţii să le dea daruri bune copiilor lor.”[36]
Scriind ca răspuns la declarația lui Ellen White, O. A. Tait a relatat despre convingerea crescândă cu privire la marea lucrare ce trebuie făcută în timpul marii strigări sub revărsarea Duhului Sfânt: „Impresia că am ajuns într-o criză importantă în istoria soliei și că fiecare persoană care este conectată cu Hristos va simți o povară de a lucra pentru suflete, pare să se fi lăsat cu mare putere peste frații prezenți (…) Solia ia amploare, frați și surori, și numărul de săptămâna trecută din Review ne informează într-un limbaj neîndoielnic de faptul că «marea strigare» a început deja. Ni se spune, de asemenea, în mărturii recente, că Duhul Sfânt «așteaptă să fie cerut și primit». Cine nu vede că ploaia târzie este gata de a fi turnată peste noi în măsură bogată? Suntem gata să o primim?”[37]
O. A. Tait nu se referea numai la articolul recent scris în Review de Ellen White, care afirma că marea strigare începuse deja, dar, de asemenea, se referea la „mărturii recente” care precizau că Duhul Sfânt „așteaptă să fie cerut și primit de noi”. În mod evident, Tait se referea la o broșură recentă compilată de O. A. Olsen în care erau citate câteva declarații ale lui Ellen White nepublicate până la acea dată. Sub titlul „The Power of the Holy Spirit Awaits Our Demand and Reception” [Puterea Duhului Sfânt așteaptă să fie cerută și primită de noi] era citată următoarea mărturie:
„Chiar înainte de a-i lăsa pe ucenici pentru a Se duce în curțile cerești, Isus i-a încurajat cu făgăduința Duhului Sfânt. Această făgăduință ne aparține și nouă în aceeași măsură în care le-a aparținut lor, și totuși cât de puțin le este prezentată oamenilor și cât de puțin se vorbește despre primirea ei în biserică (…) Acest subiect a fost pus deoparte ca și cum pe viitor i s-ar acorda atenția cuvenită. Alte binecuvântări și privilegii le-au fost prezentate oamenilor, până când a fost trezită o dorință după dobândirea binecuvântării promise de Dumnezeu. Dar impresia cu privire la Duhul Sfânt a fost că acest dar promis bisericii, nu este pentru acum, ci că la un moment dat în viitor va fi nevoie ca biserica să Îl primească. Această binecuvântare promisă, dacă ar fi cerută prin credință, ar aduce toate celelalte binecuvântări alături de ea și trebuie să-i fie oferită cu generozitate poporului lui Dumnezeu (…)
Timp de multă vreme, biserica a fost mulțumită cu puțin din binecuvântarea lui Dumnezeu. Ea nu a simțit nevoia de ajunge la privilegiile glorioase dobândite pentru ea cu un preț infinit (…) Puterea lui Dumnezeu așteaptă să fie cerută și primită de ei.”[38]*
Faptul că adventiștii credeau, în general, că marea strigare era efectul imediat al ploii târzii i-a condus să creadă că, dacă marea strigare începuse, și inseparabila ploaia târzie începuse, de asemenea. Dar, precum soarele care răsare, începutul nu se poate compara cu apogeul și tot astfel era și sfatul de a căuta după revărsarea deplină.
Bazat pe studiul Bibliei, pe cercetări istorice, pe mărturiile lui Ellen White din ultimii patru ani, pe evenimentele mondiale care se precipitau în acea perioadă de timp și pe aceeași convingere crescândă a multora dintre frații săi, A. T. Jones ajunsese la aceleași concluzii. În urma articolului din 22 noiembrie scris de Ellen White în Review, care confirma ceea ce ei deja bănuiau, Jones a predicat „două cuvântări mișcătoare și benefice” înaintea unei audiențe supraaglomerate în cortul de la Battle Creek. „Prima a fost despre «ploaia târzie» (Zaharia 10:1), arătând că, așa cum «marea strigare a îngerului al treilea a început deja», după declarația lui Ellen White în articolul său din numărul de săptămâna trecută al revistei Review, la fel stau lucrurile și cu «timpul ploii târzii». Deci este acum datoria și privilegiul bisericii acela de a-I cere Domnului ploaie la timp și El va aduna nori strălucitori și va turna șuvoaie abundente de binecuvântări spirituale, pe care El așteaptă să le reverse peste poporul Lui. A doua predică a fost despre «neprihănirea lui Hristos» pe care creștinul o dobândește prin credința în El.”[39]
Așa cum Biblia, Spiritul Profetic și alți pionieri adventiști arătaseră, marea strigare și ploaia târzie erau într-o legătură inseparabilă și Jones le-a prezentat în mod corect alături de solia neprihănirii prin credință.[40]*
La o zi după ce articolul său din 22 noiembrie a fost publicat în Review, Ellen White i-a scris cea mai arzătoare scrisoare președintelui O. A. Olsen, în primul rând cu privire la pastori. Parabola celor zece fecioare era un simbol potrivit pentru timpul acela, conform declarației ei: „Cinci dintre ele erau înțelepte, cinci erau neînțelepte. Mărețul adevăr al Bibliei, dătător de viață, dacă ar fi pus în practică, i-ar face pe oameni înțelepți pentru mântuire. Dar acceptarea Duhului Sfânt nu este simțită ca fiind o necesitate absolută.” Mulți dintre cei implicați în lucrarea pastorală se bucuraseră de avantajele institutelor pastorale în decursul anilor precedenți, însă nu absorbiseră adevărul, deci nu puteau să le ofere altora adevărul: „Unii se exprimă cu apreciere, de parcă ar analiza o vacă sau un cal pe care vor să îl cumpere, dacă le convine. Adevărul trebuie adus tocmai în experiența vieții lor, Duhul Sfânt trebuie să fie o putere care să locuiască în viața lor, sfințind sufletul zi de zi și pregătind, modelând și formând caracterul după modelul divin.” Oamenii erau mulțumiți cu propriile lor haine de cetățeni în locul „hainei neprihănirii lui Hristos, un dar fără plată oferit tuturor”, și prin comportamentul lor nu puteau să Îl rănească pe Isus într-un mod mai pronunțat:
„Dar este esențial ca marele și mărețul adevăr – împărtășirea cu Duhul Sfânt, să fie adus în contact cu lucrurile mărunte și să le impregneze, să ofere motivația puternică pentru sfințenie și să înfățișeze în linii clare, principii cuprinzătoare cu privire la reglementarea caracterului și a comportamentului fiecărei zile, descoperindu-L pe Hristos lumii (…) Dacă Duhul Sfânt nu este cu cel ce lucrează, eforturile sale sunt fără folos. De ce?! Nu am avut noi cele mai înălțătoare și înnobilatoare adevăruri? Ce am putea avea mai mult decât am avut? Și acestea ne sunt înfățișate în forma cea mai simplă, așa încât cel neștiutor și cel neînvățat să le priceapă (…)
Iertarea păcatelor, nelegiuirilor și fărădelegilor aparține, într-un sens special, acestui timp. Noi suntem în antitipul zilei ispășirii și fiecare suflet ar trebui să se umilească înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare pentru fărădelegi și păcate și acceptând îndreptățirea prin harul justificator al lui Hristos și sfințirea sufletului prin acțiunile Duhului Sfânt al lui Hristos (…) O, ce fel de adevăruri avem – pline de putere! Și este imposibil să controversezi aceste învățături biblice. Nu există niciun adevăr în cer sau pe pământ care să impresioneze unele caractere, chiar dacă ar fi înfățișate în toată puterea, în puritate fără seamăn și farmec, deoarece inima nu iubește practicarea acestor sentimente sfinte. Adevărul pe care l-am așezat înaintea noastră în ultimii câțiva ani are o importanță uriașă, ajungând până la cer și străbătând veșnicia.[41]* Satana și alianța răului au făcut toate eforturile ca să acopere și să deruteze mințile, să facă fără efect adevărurile glorioase și prețioase ale cuvântului lui Dumnezeu. Trăim timpuri neobișnuit de solemne, și tocmai în timpul în care poporul lui Dumnezeu ar trebui să fie foarte treaz, mulți sunt adormiți sau morți spiritual (…)
Ne aflăm chiar acum la hotarele Canaanului ceresc. Știți cum a fost cu vechiul Israel. Satana, prin agenții săi, a lucrat cu ispitele sale și imoralitatea a intrat în tabără printr-o atitudine sfidătoare foarte îndrăzneață. Doar cele mai aspre pedepse puteau să oprească înaintarea îndrăzneață a impurității și nelegiuirii. Ei bine, acum ne aflăm la hotarele Canaanului ceresc, iar cei care nu își curăță sufletele trăind după toate beneficiile, după toată lumina și toate dovezile adevărului care strălucesc asupra noastră ca popor, sunt ca locuitorii Sodomei și lumea antediluviană, umblând în închipuirile inimilor lor. Ce vină apasă asupra celor care fac această alegere! (…)
O, de ce amână? De ce nu se prind acum, fără nicio clipă de amânare? De ce nu sunt cuprinși de o frică teribilă că va fi prea târziu pentru ei – prea târziu, nu va mai fi ulei în candelele lor! (…) Sfârșitul este aproape. Suntem chiar la hotarele lumii veșnice și, oh! cât este de târziu să mai facem rost de uleiul harului pentru a umple candelele care se sting! Dumnezeu să îi ajute pe păcătoșii din Sion!”[42]
În consecință, de vreme ce marea strigare a început ca urmare a debutului revărsării ploii târzii, Satana a căutat să întoarcă poporul lui Dumnezeu de la granițele Canaanului. Cele mai eficiente mijloace ale sale erau prin unele persoane implicate în lucrare. Dar, din nou, Dumnezeu avea să caute fiecare mijloc posibil de a ajunge la poporul Său.
Note de subsol
[1].* Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 10a, 6 aprilie 1892, nepublicată, sublinieri adăugate. De mai bine de 120 de ani, această parte a scrisorii lui Ellen White către S. N. Haskell a rămas nepublicată! De ce? S. N. Haskell a citat masiv din această parte a scrisorii în articolele sale amintite mai jos. Poate și acestea ar trebui republicate. (La data scrierii cărții, scrisoarea nu era disponibilă, acum ea poate fi consultată în întregime pe site-ul fundației White. Această notă este valabilă și pentru restul scrisorilor lui Ellen White amintite aici ca nepublicate. Articolele lui Haskell pot fi consultate pe adventistarchives.org – n. ed.)
[2]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 15, 25 iunie 1892, în Manuscript Releases, vol. 1, p. 176 și vol. 5, pp. 334-335, sublinieri adăugate.
[3]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 10a, 6 aprilie 1892, nepublicată, sublinieri adăugate.
[4]. S. N. Haskell, „«Watchman, What of the Night?», No. 1; The Present Indications”, Review and Herald, 12 iulie 1892, p. 441.
[5]. S. N. Haskell, „«Watchman, What of the Night?» No. 2; Our Canvassing Work”, Review and Herald, 19 iulie 1892, p. 458.
[6]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 10a, 6 aprilie 1892. Haskell a citat porțiuni mai mari din această scrisoare decât este menționat aici.
[7]. S. N. Haskell, „«Watchman, What of the Night?» No. 3; The Loud Cry”, Review and Herald, 26 iulie 1892, p. 474.
[8]. S. N. Haskell, „«Watchman, What of the Night?» No. 4; Work of the Two-horned Beast”, Review and Herald, 2 august 1892, p. 488.
[9]. S. N. Haskell, „«Watchman, What of the Night?» No. 5; Thoughts on the Message”, Review and Herald, 16 august 1892, p. 519.
[10]. S. N. Haskell, „«Watchman, What of the Night?» No. 6; The Third Angel’s Message”, Review and Herald, 23 august 1892, p. 538.
[11]. O. A. Olsen, „South Dakota Camp-Meeting”, Review and Herald, 12 iulie 1892, p. 443.
[12]. O. S. Ferren, „Kansas”, Review and Herald, 20 decembrie 1892, p. 796.
[13]. O. J. Mason, „Southern Illinois Camp-Meeting”, Review and Herald, 25 octombrie 1892, pp. 667-668.
[14]. J. N. Loughborough, „Nebraska, Southern Illinois, and Michigan Camp-Meetings”, Review and Herald, 1 noiembrie 1892, p. 684.
[15]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 septembrie 1892, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[16]. Doamna E. M. Peebles, „Reflections on the Camp Ground”, Review and Herald, 22 noiembrie 1892, p. 724.
[17]. M. E. Kellogg, „The Camp-Meeting at Lansing, Mich.”, Review and Herald, 11 oct 1892, p. 635, sublinieri adăugate.
[18]. O. A. Olsen către Lewis Johnson, 4 octombrie 1892, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[19]. O. A. Olsen către E. J. Waggoner, 17 octombrie 1892, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[20]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 septembrie 1892, secțiune datată 2 octombrie în Manuscript and Memories of Minneapolis, pp. 213-214.
[21]. Ellen G. White către H. Miller, Scrisoarea 5, 2 iunie 1889, în Materialele 1888, pp. 330-335.
[22]. Ellen G. White către M. și H. Miller, Scrisoarea 4, 23 iulie 1889, în Materialele 1888, p. 414.
[23]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 septembrie 1892, secțiune datată 2 octombrie în Manuscript and Memories of Minneapolis, pp. 213-214.
[24]. Ibidem, p. 214.
[25]. O. A. Olsen către Ellen White, 28 septembrie 1892; Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[26]. M. E. Kellog, „The Camp-Meeting at Lansing, Mich.”, Review and Herald, 11 octombrie 1892, p. 635.
[27]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 septembrie 1892, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[28]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 28 septembrie 1892, secțiune datată 4 octombrie în Manuscript and Memories of Minneapolis, p. 214.
[29]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 26 septembrie 1892, Ellen G.White Estate, sucursala Loma Linda.
[30].* Gilbert M. Valentine, „William Warren Prescott: Seventh-Day Adventist Educator”, disertație la Universitatea Andrews (Ann Arbor, MI: University Microfilms International, 1982), pp. 147-148. J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893, în Manuscript and Memories of Minneapolis, pp. 264-265. Atitudini și presupuneri similare încă există astăzi. Într-un articol de revistă, descriind motivul principal pentru care a scris biografia lui A. T. Jones (From 1888 to Apostasy), George Knight, fără rușine, afirmă: „Am făcut tot ce am putut mai bine ca să demonstrez că Jones a fost greșit de la început la sfârșit (…) Punctul de vedere pe care am încercat să îl transmit a fost că, pe parcursul perioadei de «erou» a lui Jones, el a fost copleșit de trăsături serioase de caracter, în ciuda aprobării din partea lui Ellen White” („A spark in the dark”, Adventist Currents, aprilie 1988, p. 43).
Ținându-se cu sârguință de agenda sa declarată, Knight nu putea să piardă o ocazie de a-l discredita pe Jones, chiar când scria despre tabăra de la Lansing. Comentând declarațiile lui O. A. Olsen cu privire la Jones și Prescott, când aceștia au plâns de bucurie atunci când unul dintre vorbitori și-a împărtășit experiența de creștere în Hristos, Knight îndreaptă încă o înțepătură compromițătoare către Jones: „Carismaticul Jones, așa cum era de așteptat, era destul de susceptibil la a-și exprima expresiile emoționale în religie. În timpul redeșteptării din 1892 din tabăra de la Michigan, de exemplu, Jones și Prescott au plâns de bucurie la amvon și I-au dat slavă lui Dumnezeu «cu voce tare, pentru ceea ce făcea Dumnezeu».” (From 1888 to Apostasy, p. 168.)
Pastorul Wayne Willey a răspuns biografiei lui Knight cu perspective care ar fi folositoare pentru noi chiar și astăzi, când avem de-a face cu ceea ce pastorul Willey numește scrierile „polemice” și „alterate” ale lui Knight: „În timp ce citeam cartea lui Knight, curând a devenit evident că acesta se hotărâse să scrie mai degrabă o biografie «interpretativă», decât una «obiectivă» (…) Scopul polemic al lui Knight devine foarte evident odată cu utilizarea liberală a unor termeni compromițători cum ar fi apostazie, anarhie, extremist și panteism. Jones este zugrăvit ca fiind un așa extremist, încât cititorul să se dea înapoi de la orice poartă numele lui sau prezintă chiar și cea mai vagă asemănare cu învățăturile sale. Knight nu oferă o explicație adecvată a modului în care un asemenea «extremist» sau «anarhist» a putut să fie, timp de 15 ani, unul dintre cei mai puternici lideri ai adventismului. Citind cartea, mă întreb dacă Knight a scris această biografie ca să îl discrediteze pe Jones (…) Un Jones discreditat ar limita influența celor care formează «solia de la 1888» – învățăturile lui Jones și Waggoner de-a lungul decadei care a urmat după Sesiunea Conferinței Generale din 1888 – standardul «adevărului prezent» (…) În timp ce se găsește (…) informație folositoare în această carte, această informație pare a fi atât de «alterată» de «interpretare», încât ridică întrebări cu privire la încrederea și acuratețea sa ca biografie.” („Knight Falls on Brother A. T. Jones”, Spectrum, vol. 19, Nr. 3, februarie 1989, p. 61, sublinieri originale.)
Contrar pretențiilor exagerate din prefața lui Knight – „Cuvânt către cititor”, cea mai nouă carte polemică a lui, A. T. Jones: Point Man on Adventism’s Charismatic Frontier, nu constituie o revizuire majoră a biografiei precedente, From 1888 to Apostasy: The Case of A. T. Jones. Mai degrabă, această carte, publicată în 2011, este o reambalare convenabilă a cărții din 1987, From 1888 to Apostasy, care are agenda suplimentară de a expune „un aspect remarcabil, în mod special al omului [A. T. Jones]”, prin dezvăluirea „crezurilor și personalității sale carismatice” (p. 9). Această agendă se remarcă în primul capitol, nu datorită vreunei noi dovezi – capitolul fiind paragraf cu paragraf aproape cuvânt cu cuvânt același – ci printr-un nou titlu de capitol. În From 1888 to Apostasy, titlul capitolului era „Young Man Jones” [Tânărul Jones] (p. 15). În A. T. Jones: Point Man on Adventism’s Charismatic Frontier, titlul capitolului se schimbă în „Charismatic From the Beginning” [Carismatic de la început] (p. 17). Comentariile lui Knight cu privire la tabăra de la Lansing se găsesc, de asemenea, într-un capitol nou, denumit: „Charismatic Emphasis From the Center: A. T. Jones at the Pinnacle of Power” [Accente carismatice de la centru: A. T. Jones la culmea puterii], unde caută să îl lege pe Jones de „Holiness Movement” [mișcarea sfințirii] produsă printre evanghelicii din secolul al nouăsprezecelea și să îl acuze pe acesta ca fiind instigatorul mișcării „Holy Flesh” [carnea sfântă] din adventism, la începutul secolului. Plânsul de bucurie al lui Jones și Prescott se presupune că ar fi parte a dovezilor care atestă asemenea pretenții (p. 193). Ne vom uita mai îndeaproape la unele dintre acuzațiile lui Knight în această carte și mult mai în detaliu în seria Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii.
[31]. O. A. Olsen, „Go Forward”,, predică ținută la Battle Creek, 29 octombrie 1892, în Review and Herald, 8 noiembrie 1892, p. 689.
[32]. W. A. Colcord, „The Good Work Spreading”, The Home Missionary, ianuarie 1893, pp. 2-3.
[33]. A. P. Heacock, „Alabama”, Review and Herald, 22 noiembrie 1892, p. 731.
[34]. W. A. Colcord către R. C. Porter, 27 octombrie 1892; W. A. Colcord către W. H. Saxby, 31 octombrie 1892.
[35]. Ellen G. White, „Primejdiile şi privilegiile zilelor din urmă”, Review and Herald, 22 noiembrie 1892, sublinieri adăugate. [Se găsește în Materialele 1888, pp. 1073-1074. Cele 2 părți ale articolului, din 22 și 29 noiembrie, pot fi citite accesând linkul: http://www.zguduireaadventismului.ro/crestere/primejdiile-si-privilegiile-zilelor-din-urma/ – n.ed.]
[36]. Ellen G. White, „Primejdiile şi privilegiile zilelor din urmă”, Review and Herald, 29 noiembrie 1892, sublinieri adăugate. [Se găsește în Materialele 1888, pp. 1075-1076 – n.ed.]
[37]. O. A. Tait, „Planning for Big Work”, Review and Herald, 29 noiembrie 1892, p. 752.
[38].* Ellen G. White, „Power of the Holy Spirit Awaits our Demand and Reception”, Manuscrisul 20, 28 decembrie 1891, în Special Testimony to Our Ministers, No. 2, (1892), pp. 24-25, sublinieri adăugate. Dar nu numai această broșură recent publicată a exprimat gândul că Duhul Sfânt a așteptat să fie „cerut și primit”. Un articol publicat în Review, cu numai o săptămână înainte de binecunoscutul articol din 22 noiembrie, declara gânduri asemănătoare:
„Tema asupra căreia Hristos a ales să stăruie în ultima Sa cuvântare către ucenici a fost aceea a rolului Duhului Sfânt. El a deschis înaintea lor un teren larg al adevărului. Ei urmau să primească vorbele Sale prin credință, și Mângâietorul, Duhul Sfânt, urma să le aducă aminte toate lucrurile. Consolarea dată de Hristos în această făgăduință se găsea în faptul că influența divină urma să fie cu urmașii Săi până la sfârșit. Dar această promisiune nu este acceptată și crezută astăzi de oameni, deci nu este nici prețuită și nici nu se vede împlinirea ei în experiența bisericii. Făgăduința darului Duhului lui Dumnezeu este lăsată ca o chestiune care prea puțin trebuie luată în considerare de biserică. Nu i-a impresionat pe oameni, și rezultatul este doar cel care poate fi prevăzut: secetă spirituală, întuneric spiritual, declin spiritual și moarte. Chestiuni minore preocupă mintea și sufletul, dar puterea divină care este necesară pentru creșterea și prosperitatea bisericii, care, dacă ar fi deținută, ar aduce toate celelalte binecuvântări împreună cu ea, lipsește, deși ne este oferită într-o abundență infinită. Câtă vreme bisericile sunt mulțumite cu lucruri mărunte, ele sunt descalificate în ce privește primirea lucrurilor mari ale lui Dumnezeu. Dar de ce nu înfometăm și nu însetăm după darul Duhului Sfânt, de vreme ce acesta este mijlocul prin care inima poate fi păstrată pură? Domnul intenționează ca puterea divină să coopereze cu efortul omenesc. Este esențial pentru creștin să înțeleagă însemnătatea făgăduinței Duhului Sfânt chiar înainte de a doua venire a Domnului nostru Isus. Vorbiți despre ea, rugați-vă pentru ea, predicați despre ea; pentru că Domnul este mai doritor să ne dea Duhul Sfânt decât sunt părinții doritori să le dea daruri bune copiilor lor. «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.»
Trăim în ultimele zile, când eroarea cea mai înșelătoare este acceptată și crezută, în timp ce adevărul este lepădat. Domnul îi va trage la răspundere atât pe pastori, cât și pe membri pentru lumina care strălucește acum. Dumnezeu face apel la toți cei care pretind că au credință în adevărul prezent să lucreze cu sârguință la strângerea comorilor prețioase ale adevărului și să le așeze la locul lor în cadrul evangheliei. Să strălucească în toată frumusețea și farmecul lor divin, ca lumina să străbată întunericul moral. Aceasta nu se poate realiza fără ajutorul Duhului Sfânt, dar cu ajutorul Său putem să facem toate lucrurile. Când suntem înzestrați cu Duhul Sfânt, prin credință ne prindem de puterea infinită.” (Ellen G. White, „Imperative Necessity of Searching for Truth”, Review and Herald, 15 noiembrie 1892, sublinieri adăugate.)
[39]. Note editoriale, Review and Herald, 29 noiembrie 1892, p. 752.
[40].* Într-o încercare vădită de a-l discredita din nou pe A. T. Jones și de a diminua însemnătatea evenimentelor din 1892-1893, George Knight întreabă: „Se găsește în scrierile lui Ellen White, așa cum se găsește în scrierile unor adventiști, o legătură puternică între neprihănirea prin credință și evenimentele finale? Nu! De fapt, declarația din 1892 despre marea strigare (…) este, se pare, singurul loc în care [Ellen White] leagă în mod clar învățătura neprihănirii prin credință de evenimentele sfârșitului. Conform vastei lucrări de doctorat a lui Ralph Neall, declarația din 1892 cu privire la marea strigare, este singura ocazie în scrierile ei de după 1888, când se referă «la neprihănirea prin credință (…) în conexiune cu evenimentele finale».” Knight continuă afirmând: „Din nou găsim o situație în care unii dintre interpreții lui Ellen White interesați de solia de la 1888, influențați de prezentările indușilor în eroare, Jones și Prescott (…) au dezvoltat accente care nu se găsesc în scrierile ei, dar care sunt perfect în armonie cu agenda lor.” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 164-165, sublinieri în original.)
În ce privește legătura pe care Jones o face între ploaia târzie și marea strigare, Knight declară: „A introduce în declarațiile ei concepte despre ploaia târzie și a le privi apoi ca fiind texte de referință în istoria adventismului, înseamnă a trece dincolo atât de realitatea pasajului în sine, cât a scrierilor ei în totalitate. Este adevărat că A. T. Jones a citit o mulțime de declarații cu privire la marea strigare, dar asta nu înseamnă că a avut dreptate.” Knight susține în altă parte că, declarația din 22 noiembrie a lui Ellen White, „a fost foarte mult exagerată de exaltarea acelor timpuri” de către Jones și Prescott (Angry Saints, pp. 59, 127). Dar înțelegerea lui Jones și a multor altor adventiști cu privire la marea strigare și ploaia târzie, nu s-a bazat doar pe această declarație din 22 noiembrie. Ellen White doar a confirmat ceea ce mulți deja credeau și predicau, inclusiv A. T. Jones.
George Knight prezintă propria lui interpretare cu privire la afirmația din 22 noiembrie a lui Ellen White, susținând că marea strigare era, pur și simplu, o trăsătură caracteristică adventistă – la fel ca legea, sabatul etc. – alături de solia evangheliei din 1888 sau „adevăruri ale creștinismului evanghelic” (Ibidem, p. 128). În altă parte, Knight insistă că „noțiunea de îndreptățire prin credință cu care [Ellen White] era de acord în predicile lui Jones și Waggoner” este „aceeași cu cea predicată de evanghelici” (În căutarea identității, p. 106) și, în cele din urmă, „cu ceea ce a fost propovăduit de predicatorii sfințeniei” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 113). Conform lui Knight, adventiștii au acceptat acest mesaj evanghelic, dar încă așteaptă „puterea ploii târzii a Duhului Sfânt” după 120 de ani (Angry Saints, p. 128). Cineva ar avea mari dificultăți în a găsi un pionier adventist care nu a văzut legătura inseparabilă dintre ploaia târzie și marea strigare așa cum a văzut-o Jones, și care, în schimb, acceptă vederile actuale prezentate și predate de George Knight de mai bine de treizeci de ani.
[41].* Dr. Fred Bischoff a identificat expresia „ajungând până la cer și străbătând veșnicia” ca fiind sursa „mamă” a treizeci de afirmații asemănătoare făcute între 1892 și 1913: „Într-o scrisoare din 1892, Ellen White a folosit o abundență de termeni cu privire la spațiu și timp, cu scopul de a descrie magnitudinea adevărurilor pe care ni le-a dat Dumnezeu. Structura acestei scrisori își are originile, în mod evident, în lumina care a fost dată în anii dimprejurul evenimentului Minneapolis. Ea a continuat să folosească aceeași termeni descriptivi în decursul următorilor 20 de ani pentru a aborda principiile cuvântului lui Dumnezeu.” Lucrarea de cercetare a lui dr. Bischoff cu privire la această declarație a lui Ellen White, poate fi găsită pe site-ul www.scripturefirst.net.
[42]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 22, 23 noiembrie 1892, în Pamphlets, No. 2, „Appeal and Suggestions to Conference Officers”, 1893, pp. 23-28.