Relația dintre lege și har

Relația dintre lege și har

Autor: Ellet Joseph Waggoner
Revista: Signs of the Times
Data publicarii: 21.08.1884

Predică ținută în cort, la Oakland, California, 5 august 1884

 

Subiectul din această seară este o întrebare [1] introdusă de următorul text al Scripturii, citat din Emphatic Diaglott [2]:

„Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har.” (Galateni 5:4). [3] Întrebarea mea este: Nu a fost legea lui Moise scrisă pe pietre și dată doar iudeilor?

Această întrebare este însoțită de o scrisoare ce indică poziția celui care a pus-o, iar unele puncte le voi remarca. În contrast cu evreii, el spune despre noi:

„Noi, cei care suntem născuți din Duhul prin credința în adevăr, devenim făpturi noi (spirituale) în Hristos. Și sunt înălțate corpuri spirituale, precum corpul Său glorios; deoarece există un corp real și unul spiritual.”

Această observație conține o eroare foarte gravă. „Corpul spiritual” va fi oferit doar la înviere (vezi Corinteni 15). Creștinul are o minte spirituală, dar are totuși un corp firesc, coruptibil, supus putrezirii, dar un corp spiritual nu este supus putrezirii. Din nou, el spune:

„Scriptura spune că cel care se angajează să îndeplinescă faptele legii, a căzut din har.”

Dacă această afirmație ar fi adevărată, am greșit în lectura mea, pentru că nu am citit niciodată așa ceva în Biblie. Așa că ea nu spune nimic de felul acesta.

Cu privire la îndreptățire, am mărturisit clar că nu ne așteptăm să o obținem prin lege. Dacă este cineva care caută, sau se așteaptă să fie îndreptățit prin lege, atunci i se aplică acestă întrebare. Pentru el, acest text este o mustrare. Pavel spune în Romani 3 că îndreptățirea pe care o primim prin credința în Hristos, fără fapte, este „pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut”.

Dar el nu spune că putem să trăim o viață evlavioasă și să clădim un caracter moral fără fapte. El ne îndeamnă să ne lucrăm „(...) propria salvare cu frică și cutremur.” (Filipeni 2.12). [4]

Pentru că fiecare om va fi judecat și răsplătit în funcție de faptele sale. (Apocalipsa 22:12, Matei 16:27).

Repet ceea ce am mai spus în acest cort, și anume că, întreaga noastră ascultare și pocăință, lacrimile, mărturisirile, rugăciunile nostre, niciodată nu vor înlătura un păcat pe care l-am comis. Iertarea păcatelor deja comise este prin sângele lui Hristos și doar prin credință, deloc prin fapte.

Dar, în ceea ce privește viitorul, caracterul trebuie format prin ascultare. Atunci „credința despărțită de fapte este moartă”. Este lipsită de viață, formală, inutilă.

Referitor la expresia „o nouă făptură”, ea nu înseamnă o altă creatură. Doar „omul vechi” al păcatului este distrus. Toate lucrurile păcătoase, lumești, etc., au trecut. Însă, legea lui Dumnezeu nu a trecut.

Rețineți: întreaga schimbare trebuie să fie în om, nu în Dumnezeu sau în guvernarea Sa. Răzvrătirea, păcatul, nu schimbă legea lui Dumnezeu, nici nu crează o nevoie de a o schimba. Schimbă doar relația noastră cu legea, aducându-ne în opoziție față de ea. Și face necesară o altă schimbare în noi, o transformare de la păcat la ascultare. Iar acest lucru este realizat prin credința în Hristos, Cel care ne întărește pentru a birui păcatul și a umbla în ascultare înaintea Tatălui.

Sunt nevoit, în această conexiune, să observ următoarele:

„Căci Hristos este sfârșitul legii pentru dreptate pentru toți cei ce cred.” (Romani 10:4)

Sunt trei aspecte de observant în acest verset:

1. În ce sens Hristos este sfârșitul legii?

Nu în sensul abolirii legii pentru că, dacă acesta ar fi înțelesul, s-ar aplica tuturor, și credinciosului, și necredinciosului. Dacă însemnă abolirea legii, atunci am avea situația aberantă în care legea ar fi desființată pentru o clasă, și nu pentru o alta. Și nu doar asta, ci este abolită pentru numeroși indivizi într-o perioadă din viața lor, și în vigoare pentru a altă perioadă din trăirea lor.

Cuvântul „sfârșit” trebuie folosit ca și în:

„Aţi auzit despre răbdarea lui Iov şi aţi văzut deznodământul dat de Domnul.” (Iacov 5:11) [5]

Nicidecum desființarea Domnului. Sfârșit, în ambele texte, înseamnă scopul sau intenția. Pavel spune că legea a fost predestinată pentru viață. A fost creată pentru a duce oamenii la ascultarea de Creatorul lor, pentru a putea trăi. Sfârșitul neascultării, al păcatului este moartea. Din moment ce toți suntem păcătoși și nu mai putem obține viață prin lege, Hristos vine și îndeplinește intenția sau „sfârșitul” legii, oferindu-ne viață.

2. Este „pentru dreptate”

Am învățat ce este neprihănirea din definiția inspirată dată de Ioan. „Orice nedreptate este păcat” și „păcatul este încălcarea legii” ( 1 Ioan 5:7; 3:4). Dacă nedreptatea reprezintă încălcarea legii, dreptatea este ascultarea de lege. „Cel care preactică dreptatea este drept” (1 Ioan 3:7).

3. „Pentru toți cei ce cred.”

În cel necredincios, scopul legii nu este îndeplinit pentru că, așa cum spune Pavel, el își găsește „plăcerea în nedreptate” (2 Teasloniceni 2:12). Acest text nu învață că legea nu mai e obligatorie, ci învață că trebuie să ascultăm de lege prin credința în Hristos.

Întrebarea în sine, dacă legea a fost dată și neamurilor sau doar evreilor, este eliminată rapid. A fost vreodată un timp în care nu era păcat pentru neamuri să se închine la idoli, să ia în deșert Numele Domnului, să-și necinstească păriții, să ucidă, să comită adulter și să fure? Dacă această întrebare ar avea vreo putere, dacă ar avea vreo influență împotriva poziției noastre, ar fi doar în situația în care aceste lucruri nu ar fi fost greșite pentru neamuri.

Însă dacă aceste lucru au fost păcat pentru neamuri – dacă pentru aceste urâciuni nu i-a putut suferi Dumnezeu – înseamnă că legea i-a ținut, pentru că „unde nu este lege, nu este nici încălcare a legii”, și pentru că „păcatul nu este imputat când nu este lege” (Romani 4:15; 5:13).

Acest argument este suficient pentru a respinge ideea care este în mintea celui care a pus întrebarea, în măsura în care neamurile sunt privite ca o categorie. Dar întrebarea are o aplicație și mai specifică, nu pentru neamuri în general, ci pentru creștinii dintre neamuri. Ceea ce am spus înainte, în mod special când am analizat Romani 10:4, este valabil aici. Însă e nevoie a fi remarcat mai precis.

Pavel vorbește despre îndreptățirea prin credință mai mult decât alți scriitori ai Bibliei. În scrisoarea către romani, Pavel spune mai mult depre ea, argumentează mult mai detailat decât în toate scrierile sale puse laolaltă. Și este sugestiv faptul prima dată când vorbește despre îndreptățire, o face în legătură cu păzirea legii, în timp ce nu a legat niciodată, îndreptățirea de călcarea legii. El nu admite niciodată o astfel de relație.

„Înfăptuitorii legii vor fi declarați drepți.” (Romani 3:13)

Când am citat odată acest text, un împotrivitor mi-a spus:

„Tu, atunci, crezi în îndreptățirea prin lege. Însă eu nu aș vrea să-mi risc mântuirea bazându-mă pe cuvântul tău pe acestă temă.”

I-am răspuns:

1. Nu ai cuvântul meu pe această temă. Am citat cuvintele lui Pavel, iar dacă ai vreo greșeală pe care să o subliniezi, va fi privitor la cuvintele sale.

2. Nu ai nimic de-a face cu acest text, deoarece Pavel nu vorbit aici despre tine, sau despre oricine ca tine. El a zis „înfăptuitorii legii”, iar tu nu ești unul dintre ei; ba chiar respingi orice intenție de a împlini legea. Prin urmare, nu ai niciun drept și niciun interes personal în acest text.

Textul e folositor în aceasta: el învață că îndreptățirea este în lege și că noi am fi găsit-o acolo dacă nu am fi pierdut dreptul asupra ei, dacă nu am fi încălcat-o. Este o reabilitarea moralității legii, și e în deplin accord cu cuvintele lui Solomon că a ține poruncile lui Dumnezeu „este întreaga datorie a omului” (Eclesiastul12:13). Iar dacă omul și-ar fi făcut întreaga datorie, dacă nu ar fi păcătuit niciodată, nu ar fi condamnat. În acest caz, el trebuie să fie îndreptățit.

Unii pretind că există o contradicție între acest text și următorul:

„Prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă.” (Romani 3:20)

Dar nu este o contradicție. Se poate spune că nu pot fi amândouă perfect adevărate. Una trebuie să fie capabilă de a evita contradicția. Care ar fi? Și răspunsul, în general, ar fi:

„Prima, pentru că este un fapt categoric acela că nimeni nu poate fi îndreptățit prin lege.”

Dar acest răspuns este dat pe baza unor neînțelegeri a lucrurilor și a principiilor care stau la baza lor. Există o declarație intermediară ce face lumină. Haideți să luăm cele trei în legătură – acestea sunt date în forma obișnuită a unui argument:

1. Înfăptuitorii legii vor fi îndreptățiți.

2. Nu sunt înfăptuitori, toți s-au rătăcit: „nu este niciunul care să facă binele, nu, niciunul măcar”.

3. Concluzia: „Prin urmare, prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă”.

Astfel vedem faptul că nu este nicio vină în legea care nu ne îndreptățește. Noi suntem de vină. Suntem niște păcătoși, și dacă legea ne-ar îndreptăți, nu ar fi demnă de respect. Merităm condamnarea, iar legea, pe bună dreptate, ne tratează așa cum merităm.

Este ridicată o altă întrebare.

„Care e rostul în a ține o lege care nu te îndreptățește?”

Această întrebare arată o neinvidiată stare de spirit a celui care a pus-o. Nu ar trebui să vedem subiectul întru totul în lumina beneficiului său pentru noi înșine. Avem o datorie față de administrația lui Dumnezeu; autoritatea Sa trebuie recunoscută și legea Sa, onorată.

Pe cât este de necesar pentru salvarea noastră ca păcatele trecute să fie iertate, pe atât de necesar este ca păcatele viitoare să fie prevenite. Păcatul este respingător în ochii lui Dumnezeu, indiferent că este unul din trecut, present sau viitor. Ascultarea este mai bună decât jertfa. Dacă toți vor fi răsplătiți în funcție de faptele lor, cât de necesar este ca faptele noastre să fie în accord cu voia divină pe care o descoperim doar din legea Sa (vezi Romani 2:17-23).

Pentru a ilustra aceasta, permiteți-mi să va relatez o întâmplare. Nu este „bazată pe fapte reale”, ci este faptul în sine. Cu câțiva ani în urmă predicam în Wisconsin și un om m-a informat cu seriozitate de faptul că el a învățat că noi nu suntem îndreptățiți prin lege. I-am răspuns că și noi am învățat același lucru, că nu ne așteptăm să fim îndreptățiți prin lege, că legea nu are nicio putere de a îndreptăți un păcătos și că nu păzim legea gândindu-ne că vom fi îndreptățiți de ea.

Atunci omul a început să râdă. Fiind întrebat de motiv, el a spus că nu se poate abține de la râs când cineva e suficient de nebun încât să păzească o lege care nu îl poate îndreptăți. Lăsând la o parte complimentul, i-am propus să-i prezint un caz într-o așa manieră încât el să poată cântări.

Să presupunem că ești acuzat de furt de cai și dovedit vinovat, iar judecătorul, prin urmare, te întreabă dacă ai ceva de spus. Și tu îi pui următoarea întrebare:

Omul: „Domnule judecător, mă îndreptățește legea statului Wisconsin?”

Judecătorul: „Să te îndreptățească? Nu! Nu avem o lege în Wisconsin care să îndreptățească un om care fură cai. Legea te condamnă și sunt pe cale de a pronunța sentința ei asupra ta.”

Omul: „Ei bine, domnule judecător, nu sunt așa de nebun încât să păzesc o lege care nu mă îndreptățește și, în continuare, intenționez să fur toții caii pe care îi voi putea.”

Judecătorul: „Voi avea grijă să nu ai ocazia prea curând să îți pui intenția în practică, pentru că îți voi da pedeapsa maximă pe care legea o prevede.”

Apoi am întrebat:

„Nu crezi că astfel îi va răspunde judecătorul unui om care mărturisit o astfel de intenție?”

El a răspuns „ba da” și a adăugat:

„Dar nimeni nu ar fi atât de nebun încât să vorbească astfel!”

„Bineînțeles că nu. Nimeni nu ar fi atât de nebun încât să trateze legea statală astfel. Dar exact așa ai tratat tu legea lui Dumnezeu. Dacă tu, și oamenii în general, ai împlini legea lui Dumnezeu în aceeași măsură în care satisfaci cerințele legii statale, nu ar fi nevoie de prea multă discuție pe acest subiect. Nimeni niciodată nu a presupus că o amnistie eliberează pe cineva de obligația păzirii legii statului care îl condamnă. Dar sunt cu miile cei care refuză să păzească legea lui Dumnezeu pe motivul că Isus Hristos a obținut iertarea lor prin sângele Său.”

Satana este viclean, înțelegem asta. Dar este o minune că el poate în așa măsură să orbească mințile oamenilor care par a fi atât de sensibili, încât să-i facă să creadă că iertarea îi absolvă de loialitatea față de Dumnezeu și față de legea Sa.

Pavel spune: „ Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii.” (Galateni 3:13)

Blestemul vine doar în urma călcării legii. Dacă omul nu ar fi păcătuit, atunci nu ar fi fost blestemat, deoarece „înfăptuitorii legii vor fi declarați drepți”. Iar blestemul, invariabil, urmează după încălcare. Hristos ne salvează din blestem, dar nu de datorie; ne absolvă de condamnare, dar nu de obligație.

Spunem că, „în toate cazurile”, blestemul urmează încălcarea legii pentru că este la fel de valabil acum că „plata păcatului este moartea”, precum a fost înainte ca Hristos să moară, sau precum ar fi fost dacă Hristos nu ar fi murit niciodată. Cine ajunge să spună că supunerea față de lege este contrară harului fără plată, are o perspectivă îngustă a planului de salvare.

Aceasta ne solicită să observăm încă un punct al poziției celui care a ridicat întrebarea. El insistă pe afirmația din Romani 6:14: „Nu sunteți sub lege, ci sub har”.

Însă aceasta reprezintă doar o parte din text. Dacă e luat în legătură cu alte texte, se vede clar învățătura că noi nu mai suntem sub lege în sensul că nu mai suntem sub condamnarea ei. Din aceasta suntem eliberați prin har. Însă, nu învață că suntem liberi de obligația față de lege. Dimpotrivă, învață că nesocotirea legii este contrară harului.

Avem aici doi indivizi. Unul este nepracticant, iar celălalt este un membru al bisericii care pretinde că e liber de obligația păzirii legii. Cel mai ușor putem să reprezentăm poziția celui din urmă (poziția celui care a pus întrebarea de la început) prin modalitatea întrebare – răspuns:

„Care este situația ta?”

„Eu nu sunt sub lege, ci sub har.”

„Dintotdeauna ai fost sub har?”

„Nu. Prin natură, am fost un copil al mâniei, la fel ca și ceilalți.”

„Când ai ajuns sub har?”

„Când am fost convertit.”

„Atunci «sub har» este condiția omului convertit. Care a fost condiția ta înainte de convertire, și care e condiția tuturor neconvertiților din lume?”

„Ei sunt sub lege, bineînțeles.”

„Foarte bine. Cei care sunt sub lege, sunt condamnați de ea dacă o încalcă?”

„Cu siguranță. Ei sunt sub blestemul ei, ca păcătoși.”

„Dar dacă legea are puterea de a-i blestema – dacă sunt sub ea – înseamnă că nu poate fi desființată; este în continuare în vigoare?”

„Nu, nu poate fi desfințată, dar eu sunt liber de ea prin credința în Hristos.”

„Ești liber de toate cerințele ei, astfel încât nu ește obligat să o păzești?”

„Nu mai sunt sub lege, sunt complet liber și ea nu are nicio autoritate asupra mea.”

„Păi, atunci când erai sub lege erai sub obligația de a o păzi și, prin urmare, era păcatul din tine care te împingea să o încalci. Trebuie atunci să concluzionăm că înainte să fi convertit, păcatul din tine te făcea să calci legea. Dar, după ce te-ai convertit, acest păcat nu mai e. Așa este?”

„Într-adevăr, nu mai este condamnare pentru cei care sunt în Isus Hristos!”

„Lăsăm pentru moment subiectul iertării sau îndreptățirii. Dar trebuie să conchidem din declarațiile tale că există păcat într-un om necovertit, și dintr-un om covertit, acesta lipsește!”

Aceasta este doctrina vechilor „perfecționiști” – o doctrină care am sperat că a dispărut de pe fața pământului. Potrivit acestei doctrine, dacă un om simte limitările legii și își dorește să le încalce, însă nu îndrăzdește din cauza fricii de condamnare, tot ce trebuie să facă este să se convertească și să se alăture bisericii și, imediat, va avea libertatea deplină de a încălca legea! Aceasta înseamnă a-L face pe „Hristos servitorul păcatului” (Galateni 2:17). Calea neprihănirii nu este găsită într-un așa creștinism fals ca acesta.

Să privim din nou la acești doi oameni. Unul se declară a fi creștin, iar celălalt este un păcătos consacrat. De unde știm că este un păcătos? Pentru că încalcă legea (1 Ioan3:4), pentru că prin lege vine cunoștința păcatului (Romani 3:20). Atunci, care e diferența dintre el și celălalt om?

Oh! Celălalt om este un creștin. Dar nici el nu păzește legea. El pretinde că nu este sub obligația ei. Atunci, unul încalcă legea și, prin urmare, e un păcătos. Celălalt, de asemenea încalcă legea, dar e un creștin! Iar singura diferenă dintre cei doi este că unul practică religia și are numele scris în registrul bisericii! Amândoi sunt păcătoși conform oricărei definiții autorizate ale păcatului.

Avem în față un subiect demn de cea mai serioasă considerație. Nu se poate insista prea mult asupra lui. Ideea celui care a făcut obiecția este că legea nu ne leagă acum, că noi suntem eliberați de autoritatea ei prin har. Dar dacă ar fi așa, nu ar exista nicio distincție între clase și toți ar fi sub har, pentru că în niciun sens nu poate fi cineva sub o lege desființată. Acesta este răspunsul pentru universaliști, însă Pavel spune:

„Fiindcă păcatul nu va avea domnie asupra voastră; fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub har.” (Romani 6:14)

Prin urmare, cuvintele sale nu se aplică întregii lumi, ci doar celor care nu sunt sub stăpânirea păcatului. Dar atât timp cât noi încălcăm legea, păcatul stăpânire asupra noastră. Păcatul aduce condamnare, indiferent când și unde este înfăptuit. Și, prin urmare, apostolul întreabă și răspunde în următoarele versete:

„Ce atunci? Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum. Nu știți că aceluia cui vă predați robi pentru a-i da ascultare, aceluia îi sunteți robi, căruia îi dați ascultare; fie ai păcatului pentru moarte, fie ai ascultării pentru dreptate?” (Romani 6:15-16)

Aceasta este o declarație clară că, dacă păcătuim sau încălcăm legea, după ce suntem îndreptățiți sau sub har, revenim sub dominația păcatului, iar rezultatul este moartea. Și același lucru este arătat și în primele versete ale capitolului.

„Să continuăm în păcat ca să abunde harul?” (Romani 6:1)

Unii vor spune că ar trebui. Ei afirmă că prin păzirea legii sau abținerea de la păcat, negăm harul. Însă apostolul spune: „Nicidecum”. Apoi continuă: „Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în el? Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea lui?” (Romani 6:2-3)

Aici este o lecție importantă. Îngroparea noastră în botez dovedește că noi suntem morți. Morți față de ce? Față de păcat. Dar dacă noi trăim în el – continuăm să încălcăm legea – nu suntem morți față de el. Atunci nu suntem sub har, ci sub lege – sub condamnare.

Suntem conștienți că există o prejudecată generală împotriva predicării legii. Regretăm faptul că și predicatorii în sine întăresc această prejudecată prin conformarea cu opinia populară și intrarea în acest curent popular.

Am fost odată rugat să pun deoparte exclusivismul și să mă unesc cu alții în ținerea de întâniri de redeșteptare. Mi s-a spus să nu vorbesc atât de mult despre lege, pentru că oamenii nu vor să audă!

Acum, cred în unitate la fel de mult ca oricine, și sunt dispus a mă uni în aceleași condiții în care ei cer. Ei se vor uni cu mine dacă renunț la credința mea și o accept pe a lor. Și, în același fel, și eu sunt gata să mă unesc cu oricine dorește să renunțe la particularitățile credinței sale și să le adopte pe ale mele. Sunt la fel de liberal ca ei.

Dar întrebarea mea a fost următoarea: Dacă las deoparte legea, ce voi predica?

„Cum adică? Predică pocăința. Nimeni nu are nicio prejudecată împotriva ei.”

Ce idee! Că un predicator trebuie să-și conformeze predicile în funcție de prejudecățile oamenilor. Dar dacă cineva mă întreabă cineva de ce lucru trebuie să se pocăiască, eu ce să îi răspund?

„Spune-i, bineînțeles, să se pocăiască de păcat.”

Foarte bine! Și dacă mă întreabă ce e păcatul, ce să îi răspund? Evitând, el mi-ar răspuns:

„Păi, apostolul spune că păcatul este încălcarea legii.”

Dar am crezut că mă vei pune pe un făgaș din care să înlătur legea, dar mă ai în continuare în aceeași problemă, și totuși îmi spui că nu trebuie să predic legea. Astfel, se pare că tu crezi că legea nu implică suficiente consecințe pentru a fi predicată.

Dar dacă legea nu are efecte, atunci nici încălcarea ei nu are. Și dacă păcatul nu are efecte, atunci nici pocăința nu are. Și dacă nici pocăința nu are, atunci și predica ta e lipsită de efect! Acesta este rezultatul logic în urma desconsiderării legii. Nu am nicio dorință de a mă uni cu o astfel de predicare.

Credem că marele Dumnezeu este nemulțumit față de această religie ușuratică ce Îi ignoră legea pe care El a onorat-o atât de mult. Este desființată de predicatori și oameni. Fie în întregime, fie parțial este dată la o parte cu obrăznicie, în mod public. Și totuși Domnul a arătat că cel care nesocotește legea într-un singur punct, se face vinovat de toată, deoarece ea este unitară. Dacă încălcăm o singură poruncă suntem călcători ai legii, înfăptuitorii nelegiuirii.

Oamenii nu pot practica „sfințenia”, libertatea deplină față de păcat, și totuși să încalce continuu legea! Ce definiție a păcatului ne vor oferi aceștia? Prin acea regulă trebuie să credem că Dumnezeu le aprobă calea? Cum putem identifica dacă religia lor este autentică, și nu fanatism stricat?

Avem un mesaj care spune: „Aici sunt cei ce țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” (Apocalipsa 14:12)

Pavel spune că nu anulăm legea prin credință (Romani 3:31). Legea și credința sunt unite în adevăratul caracter  moral și creștin.Și înainte ca Marele nostru Preot să Își încheie lucrarea, trebuie să existe o reformă. Poruncile lui Dumnezeu trebuie să fie onorate și păzite, la fel și credința lui Isus.

Note de subsol:

[1] N.tr – În această predică, Waggoner răspunde la anumite întrebări ce erau adresate redacției Semnele timpului

[2] N.tr. – reprezintă o traducere poliglotă (greacă – engleză) a Noului Testament, publicată în 1864

[3] Traducerea VDC

[4] Traducere liberă

[5] N.tr. – traducerea literală: „și ați văzut sfârșitul Domnului”.