Primul capitol din Evrei descoperă că asemănarea lui Hristos cu Dumnezeu nu este doar o asemănare în înfăţişare, sau în reprezentare, ci în substanţa însăşi. Iar al doilea capitol descoperă la fel de clar că asemănarea Lui cu oamenii nu este doar în ce priveşte înfăţişarea sau reprezentarea, ci de asemenea în substanţa însăşi. Este asemănare cu oamenii aşa cum sunt ei în toate lucrurile, exact aşa cum sunt ei. De aceea, este scris: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu … Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.” Ioan 1:1-14.
Aceasta înseamnă asemănare cu omul aşa cum este el în natura lui căzută, păcătoasă, şi nu aşa cum a fost la origine în natura nepăcătoasă. Faptul acesta este susţinut de cuvântul: „Vedem pe Isus, care a fost făcut puţin mai prejos decât îngerii, pentru suferirea morţii.” De aceea, în poziţia Lui ca om, Îl vedem pe Isus fiind aşa cum este omul de când a devenit supus morţii.
Prin urmare, prin faptul că Îl vedem pe Isus mai prejos decât îngerii, pentru suferirea morţii, este demonstrat că, în calitate de om, Isus a luat natura omului aşa cum este omul de când a intrat moartea în lume, şi nu natura omului dinainte de a deveni supus morţii.
Dar moartea a intrat din cauza păcatului; dacă nu ar fi intrat păcatul, moartea nu ar fi putut intra niciodată. Şi noi Îl vedem pe Isus făcut mai prejos decât îngerii pentru a suferi moartea. De aceea Îl vedem pe Isus făcut în natura omului, aşa cum este omul de când omul a păcătuit, şi nu aşa cum a fost omul înainte de a fi intrat păcatul. Fiindcă El a făcut aceasta ca „să guste moartea pentru fiecare om” (Fidela). Devenind om ca să poată ajunge la om, El trebuia să vină la om acolo unde este omul. Omul este supus morţii. De aceea, Isus trebuia să devină om aşa cum este omul de când este supus morţii.
„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” (Evrei 2:10). În felul acesta, pentru că S-a făcut om, s-a cuvenit să Se facă om aşa cum este omul. Omul este supus suferinţelor. De aceea s-a cuvenit ca El să vină la om acolo unde este omul – în suferinţele lui.
Înainte de a păcătui, omul nu a fost în niciun fel supus suferinţei. Ca Isus să fi venit în natura omului dinainte de a fi intrat păcatul, ar fi însemnat să vină într-un mod şi într-o natură în care i-ar fi fost imposibil să cunoască suferinţele omului, şi din acest motiv i-ar fi fost imposibil să ajungă la el pentru a-l salva. Dar pentru că s-a cuvenit ca El, pentru a aduce oamenii la slavă, să fie făcut desăvârşit prin suferinţe, este cert că Isus, când S-a făcut om, a devenit părtaş naturii omului aşa cum este omul de când a ajuns supus suferinţei, ba încă suferinţei morţii, care este plata păcatului.
Astfel, este scris: „deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele” (Versetul 14). El, în natura Sa umană, a luat aceeaşi carne şi acelaşi sânge pe care le au oamenii. Toate cuvintele care puteau fi folosite pentru a face afirmaţia aceasta clară şi concretă, sunt puse aici împreună într-o singură frază.
Copiii oamenilor sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi din acest motiv El S-a făcut părtaş la ele.
Dar aceasta nu este totul. S-a făcut şi El părtaş aceluiaşi sânge şi aceleiaşi cărni la care copiii sunt părtaşi.
Nici aceasta nu este totul. Tot aşa şi El Însuşi S-a făcut părtaş aceluiaşi sânge şi aceleiaşi cărni la care sunt părtaşi copiii oamenilor.
Şi nici aceasta nu este totul. Tot aşa şi El însuşi S-a făcut deopotrivă părtaş la acelaşi sânge şi la aceeaşi carne la care sunt părtaşi oamenii.
Duhul Inspiraţiei doreşte aşa de mult ca adevărul acesta să fie făcut atât de clar şi atât de expresiv încât să fie înţeles de toţi, şi din acest motiv nu Se mulţumeşte să folosească mai puţin decât toate cuvintele care pot fi folosite pentru a arăta că exact la fel, şi tot aşa de sigur după cum „copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la” aceeaşi carne şi la acelaşi sânge.
El a făcut aceasta pentru ca „prin moarte … să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.” El S-a făcut părtaş la aceeaşi carne şi la acelaşi sânge pe care le avem noi, care suntem în robia păcatului şi sub frica morţii, pentru ca să ne poată elibera din robia păcatului şi de frica morţii.
Astfel, „Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească „fraţi”.”
Acest mare adevăr al legăturii de sânge, frăţia de sânge a lui Hristos cu oamenii este predicată în evanghelia din Geneza. Fiindcă, atunci când Dumnezeu a făcut legământul Lui cel veşnic cu Avraam, animalele de jertfă au fost tăiate în două, iar El, împreună cu Avraam, au trecut printre acele bucăţi. (Geneza 15:8-18; Ieremia 34:18; Evrei 7:5, 9). Prin actul acesta Domnul a intrat în „legământul cel mai solemn cunoscut pentru Orientali” sau pentru Familia umană, - legământul de sânge, - şi în felul acesta a devenit frate de sânge cu Avraam, „o relaţie care depăşeşte orice altă relaţie din viaţă.”
Acest mare adevăr despre relaţia de sânge a lui Hristos cu omul, este predicată mai profund în evanghelia din Leviticul. În evanghelia din Leviticul este scrisă legea pentru răscumpărarea oamenilor şi a moştenirilor acestora. Când vreunul dintre copiii lui Israel îşi pierdea moştenirea, sau el însuşi ajungea rob, era prevăzută o posibilitate de răscumpărare. Dacă era în stare să se răscumpere singur, pe el sau moştenirea lui, o putea face. Dar dacă nu era în stare să se răscumpere singur, atunci dreptul de răscumpărare revenea rudei lui de sânge celei mai apropiate. Revenea nu doar unuia care îi era aproape dintre fraţii lui, ci aceluia care era ruda cea mai apropiată şi care îl putea răscumpăra. (Lev. 25:24-28; 47-49; Rut 2:20; 3:9, 12, 13; 4:1-14, împreună cu notele marginale).
Astfel, în Geneza şi în Levitic a fost predicat pentru toate secolele acelaşi adevăr pe care îl găsim aici în al doilea capitol din Evrei – adevărul că omul şi-a pierdut moştenirea şi el însuşi este de asemenea în robie. Şi pentru că el singur nu se poate răscumpăra nici pe sine şi nici moştenirea sa, dreptul de răscumpărare a revenit rudei celei mai apropiate care o putea face. Iar Domnul Hristos este singurul din tot universul care o poate face.
Însă pentru a fi Răscumpărătorul, El trebuie nu doar să aibă posibilitatea de a răscumpăra, ci obligatoriu trebuie să fie o rudă de sânge. Şi de asemenea, El trebuie nu doar să fie o rudă apropiată, ci ruda cea mai apropiată în ce priveşte legătura de sânge. De aceea, „deoarece copiii” omului – deoarece copiii celui care a pierdut moştenirea noastră – „sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele” – deopotrivă părtaş la carne şi la sânge ca ale noastre în substanţa lor, şi a devenit astfel ruda noastră cea mai apropiată. Din acest motiv este scris că El şi noi suntem „dintr-unul. De aceea Lui nu-I este ruşine să ne numească „fraţi”.”
Dar Scriptura nu se opreşte odată cu declararea acestui adevăr atât de important. Ea spune, mai departe: „Fiindcă, într-adevăr, nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam. De aceea, în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor Săi,” al căror frate de sânge a devenit în confirmarea legământului veşnic (vers. 16, 17, Fidela).
A făcut aceasta pentru ca „prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit,” să poată „să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Fiindcă El „are milă de slăbiciunile noastre,” ca „unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Fiind făcut, în natura Lui umană, în toate lucrurile la fel cum suntem noi, El a putut fi şi a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem ispitiţi noi. Singurul fel în care era posibil să fie ispitit „ca şi noi” era să devină „în toate lucrurile” „ca şi noi.”
Întrucât în natura Lui umană El este unul dintre noi, şi pentru că „El a luat asupra Lui neputinţele noastre” (Matei 8:17), poate „să aibă milă de slăbiciunile noastre” (Evrei 4:15). Pentru că a fost făcut în toate lucrurile asemenea nouă, atunci când a fost ispitit a simţit aşa cum simţim noi când suntem ispitiţi, şi ştie totul despre ce înseamnă să fii ispitit, aşa că poate ajuta şi poate salva în mod desăvârşit pe toţi aceia care Îl primesc. În carnea Lui, El Însuşi în carne, a fost la fel de slab cum suntem noi, şi de la El Însuşi „nu putea face nimic” (Ioan 5:30); aşa că atunci când a purtat „suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4), când a fost ispitit aşa cum suntem ispitiţi noi, simţind aşa cum simţim noi, prin credinţa Lui divină El a învins totul, prin puterea lui Dumnezeu pe care i-a adus-o credinţa aceea, şi pe care El ne-o aduce nouă în carnea noastră.
De aceea, numele Lui este Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu cu noi.” Nu doar Dumnezeu cu El, ci Dumnezeu cu noi. Dumnezeu era cu El în eternitate şi ar fi putut rămâne cu El chiar dacă nu S-ar fi dat pe Sine pentru noi. Dar omul a ajuns fără Dumnezeu, din cauza păcatului, iar Dumnezeu a dorit să fie din nou cu noi. De aceea, Isus a devenit „noi” pentru ca Dumnezeu cu El să poată fi „Dumnezeu cu noi.” Acesta este numele Lui, deoarece aceasta este El. Binecuvântat să fie numele Lui.
Aceasta este „credinţa lui Isus” şi puterea ei. Acesta este Mântuitorul nostru – unul din Dumnezeu şi unul din om – fiind din acest motiv în stare să mântuiască în mod desăvârşit orice suflet care vrea să vină la Dumnezeu prin El.