Isaia 45:8-15: 

⁸Picuraţi ceruri de sus şi să toarne cerurile neprihănirea, să se deschidă pământul, ca să aducă mântuirea şi să răsare neprihănirea. Eu Domnul am creat aceasta. ⁹Vai de cel care se ceartă cu Făcătorul său! Un ciob dintre cioburile pământului! Va spune oare lutul celui ce îi dă forma: Ce faci? Sau lucrarea ta va spune: El nu are mâini? ¹⁰Vai de cel care spune tatălui său: Ce ai născut? Sau femeii: Ce ai născut? ¹¹Aşa vorbeşte Domnul, Sfântul lui Israel şi făcătorul său: Întrebaţi-Mă despre lucrurile care au să vină, porunciţi-Mi cu privire la fiii Mei şi la lucrarea mâinilor Mele. ¹²Eu am făcut pământul şi am creat omul pe el. Eu, chiar mâinile Mele au întins cerurile şi am ordonat toată oştirea lor. ¹³L-am ridicat în neprihănire şi voi netezi toate căile lui. El Îmi va zidi cetatea şi Îmi va elibera exilaţii, nu pentru preţ, nici pentru răsplată, zice Domnul oştirilor.¹⁴Astfel vorbeşte Domnul: munca Egiptului, marfa Etiopiei şi sabeenii, bărbaţi de statură, vor veni la tine şi vor fi ale tale. Ele vor merge după tine. În lanţuri vor veni şi se vor pleca înaintea ta, spunând: Cu siguranţă Dumnezeu este în tine şi nu este nimeni altul, nu este Dumnezeu. ¹⁵Cu adevărat Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi, O, Dumnezeul lui Israel, mântuitorul.

Vom lua ultimul verset drept cheie pentru întregul text şi ca bază pentru studiul nostru prezent. Dumnezeu se ascunde. El este „regele etern, nemuritor, invizibil”, „locuind în lumina de care niciun om nu se poate apropia, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu Îl poate vedea” (1 Timotei 1:17; 6:16). Care este atunci folosul poruncii: „Iată Dumnezeul vostru”? De ce să le spunem oamenilor să Îl privească pe Dumnezeu, din moment ce El este invizibil şi nici nu om nu L-a văzut, nici nu Îl poate vedea? El chiar Se ascunde, astfel încât nimeni să nu-L vadă şi apoi ne trimite solia, spunând: „Priviţi-Mă, priviţi-Mă” (Isaia 65:1)? Unde este consecvenţa?

Acesta este un exemplu potrivit al unei greşeli pe care oamenii o găsesc în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Ei formulează ceea ce pare a fi un caz foarte plauzibil împotriva Lui şi gândesc că au scuze bogate pentru necredinţa lor. Acum, când nu există nici cea mai mică inconsecvenţă sau umbră de caracter nerezonabil, se cuvine să sfârşim pentru totdeauna cu şicanele. Când Dumnezeu îşi lasă cazul în seama celor mai inconsecvenţi termeni şi totuşi Se dovedeşte perfect adevărat, înseamnă inevitabil că niciun caz nu poate fi făcut să stea împotriva Lui. „Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, iar slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Corinteni 1:25).

Există posibilitatea de a vedea invizibilul. Ceea ce este imposibil pentru vederea umană, reprezintă ceva foarte uşor de văzut atunci când ochii înţelegerii noastre sunt luminaţi de Duhul Sfânt. Moise „a rezistat pentru că L-a văzut pe Cel care este invizibil” (Evrei 11:27). Mâhnirile noastre uşoare lucrează pentru noi o greutate veşnică de slavă, „în timp ce ne uităm la lucrurile ce nu se văd, nu la cele care se văd” (2 Corinteni 4:18). Dacă vrem să avem plăcere în locul durerii trebuie să privim continuu la lucrurile invizibile, fără să dăm nicio atenţie celor care se văd.

Odată, unul dintre cei doisprezece ucenici I-a spus lui Isus: „Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Isus a răspuns: „De atât timp sunt cu voi şi totuşi tu nu M-ai cunoscut, Filip? Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum spui tu deci, arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:8-9). Şi apoi a adăugat: „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care ţi le spun nu le spun de la Mine, ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face faptele. Crede-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine, sau crede-Mă tocmai de dragul lucrării.”

„Dumnezeu era în Hristos.” Isus era manifestarea lui Dumnezeu şi totuşi nu era nimic în înfăţişarea Lui care să indice acest fapt. Era imposibil pentru cineva să constate din înfăţişarea Sa – carnea şi sângele Său – că El era Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16:16-17). El era strălucirea slavei Tatălui, chiar amprenta substanţei Lui (Evrei 1:3), dar şi-a acoperit slava cu haina umanităţii. Totuşi, „noi am privit slava Lui, o slavă ca a singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”. El era mântuitorul, dar totuşi a spus: „Carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). Nu ceea ce se vede, ci ceea ce nu se vede era de folos. Şi viaţa nevăzută, ascunsă a fost făcută vizibilă, „căci viaţa a fost manifestată şi noi am văzut-o” (1 Ioan 1:2). Ceea ce este vizibil nu reprezintă nimic, doar ceea ce este invizibil este real. Aceasta, apropo, ar trebui să-i înveţe pe toţi oamenii nebunia încrederii în forme şi ceremonii pentru mântuire. Ritualismul înseamnă goliciune.

Unde Se ascunde Dumnezeu? În lumină. El locuieşte în lumină. Dar nu citim noi că „nori şi întuneric sunt în jurul Lui” (Psalmii 97:2) şi că „El a făcut din întuneric locul Său tainic”? (Psalmii 18:11) Da, „cortul din jurul Său era apele întunecate şi norii groşi ai cerurilor”, dar „întunericul şi lumina sunt la fel pentru El” (Psalmii 139:12). „Noaptea străluceşte ca ziua”, aşa că „la strălucirea ce era înaintea Lui, norii Lui groşi au trecut”. Chiar dacă locuieşte în întuneric, El se acoperă cu lumina ca o haină (Psalmii 104:2) „şi lumina străluceşte din întuneric şi întunericul nu a biruit-o”. Lumina biruie întunericul.

Mai mult decât atât, „Dumnezeu este lumină şi în El nu este deloc întuneric” (1 Ioan 1:5). Cazul devine din ce în ce mai complex, dar chiar complexitatea înseamnă claritate. Dumnezeu Se ascunde, dar Se ascunde în lumină şi El însuşi este lumină, iar lumina nu poate fi închisă în niciun întuneric. Atunci de ce nu Îl putem vedea? Singurul motiv este că nu avem ochii acomodaţi pentru a vedea lumina. Dacă am avea ochii unşi cu alifia cerească, am vedea lucrurile cereşti (Apocalipsa 3:18). Apoi, „dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem părtăşie unul cu altul” (1 Ioan 1:7). Devenim una cu El. Se ascunde în noi.

Foarte puţini cuprind forţa din ultimul verset (1 Ioan 1:7). Ei cred că este vorba de părtăşia umană, când de fapt este vorba de părtăşia cu Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină, după cum Dumnezeu este în lumină, avem părtăşie cu El şi El cu noi. Noi şi Dumnezeu avem părtăşie unul cu altul – părtăşie reciprocă. Versiunea franceză a lui Segond o exprimă mai clar: nous sommes mutuellement en communion – suntem reciproci în comuniune.

Atunci unde să ne uităm pentru a-L găsi pe Dumnezeu? Uită-te peste tot. Uită-te în interior. „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pentru a fi observată, nici nu se va spune: «Iat-o aici!» sau «Iat-o acolo!» Căci împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul vostru” (Luca 17:20-21). „Fiecare spirit care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în carne este al lui Dumnezeu” (1 Ioan 4:2). Mărturiseşte că Cuvântul, care era de la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, a venit în carne şi locuieşte acolo, şi eşti născut din Dumnezeu şi Îl cunoşti pe El. Dacă se întâmplă să vrei să Îl simţi, cu siguranţă Îl vei găsi, pentru că El nu este departe de nici unul dintre noi, de vreme ce „în El trăim, ne mişcăm şi ne avem fiinţa” (Fapte 17:27-28). „Cunoaşteţi că Domnul este Dumnezeu. El este Cel care ne-a făcut şi noi suntem ai Lui” (Psalmii 100:3). Lucrurile invizibile ale lui Dumnezeu, chiar puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui sunt clar văzute în lucrurile făcute, astfel încât ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este manifestat în toţi oamenii (Romani 1:19-20). Cine Îl poate acuza pe Dumnezeu de nedreptate pentru că Se ascunde, când El este lumină şi Se ascunde în lumină şi trimite adevărata lumina în fiecare om care vine în lume?

Dumnezeu Se ascunde în lucrările Sale. Oamenii se uită la El, dar nu Îl văd. Nu ai văzut feţe ascunse în imagini? Ţi s-a spus că într-o anumită imagine se ascunde o faţă. Te-ai uitat atent la imagine, îndelung şi constant, întorcând-o ca să poţi vedea din toate punctele posibile, mergând înainte şi înapoi, dar nu ai văzut nimic, în afară de ceea ce era aparent. În final, cineva şi-a pus degetul pe un anumit loc sau a pus imaginea în faţa ta într-un anumit fel, şi, iată, faţa ascunsă s-a descoperit, iar apoi nu puteai să te uiţi la imagine fără să o vezi. În orice poziţie era pusă imagine, vedeai faţa ascunsă şi te întrebai cum de ai fost atât de orb încât să nu o vezi. Era ascunsă şi totuşi minunat de evidentă. Tot aşa este Dumnezeu ascuns în lucrările Sale. Majoritatea oamenilor nu văd nimic din El. Totuşi, de îndată ce avem ochi pentru El, nu putem vedea un lucru fără să privim faţa Sa invizibilă, revelată în mod clar.

Cerurile picură neprihănirea şi pământul dă adevărul. În această privinţă, citeşte Iov 36:24-30: 

„Aminteşte-ţi să măreşti lucrarea Lui, despre care oamenii au cântat, pe care toţi oamenii au văzut-o. Omul o priveşte de departe. Iată, Dumnezeu este mare şi noi nu Îl cunoaştem. Numărul anilor Lui este nepătruns. Pentru că El trage în sus picăturile de apă care picură în ploaie din vaporii Săi, pe care cerurile le picură înapoi şi cad peste om din abundenţă. Da, poate cineva să înţeleagă răspândirea norilor, trăsnetul cortului Său? Iată, El îşi împrăştia lumina în jurul Lui şi acoperă fundul mării.”

Dumnezeu Se ascunde într-un mod minunat, astfel încât fiecare picătură de ploaie, fiecare rază de soare şi fiecare floare ce răsare Îl descoperă pe El. Învăţătura Lui picură ca ploaia şi vorbirea Sa cade ca roua, „ca ploaia măruntă pe ierburi, ca ploaia torenţială pe iarbă” (Deuteronomul 32:2). Dacă am şti unde să Îl găsim, am putea bea neprihănirea din ploaia care cade din cer, iar lumina feţei Sale va străluci peste noi în picăturile de rouă de pe iarbă.

Când citim versetele 9-11 împreună, pare evident că ultimul verset este mai degrabă o întrebare decât o afirmaţie directă. Astfel este redată în unele traduceri: „Mă întrebaţi despre lucrurile care au să vină referitor la fiii Mei, şi referitor la lucrarea mâinilor Mele Îmi porunciţi voi?” „Va spune lutul celui ce îl formează: Ce faci?” „Vai de cel care spune tatălui său: Ce ai născut?” Dumnezeu este Tatăl nostru, noi nu suntem decât lut, iar El este Făcătorul tuturor lucrurilor. Cine suntem noi ca să îndrăznim să Îl întrebăm despre căile Lui? Cum îndrăzneşte omul neînsemnat să critice lucrarea lui Dumnezeu? El a făcut pământul şi a creat omul pe el, şi mâinile Sale au întins cerurile şi au ordonat toată oştirea lor. Cu toate acestea, oamenii critică şi pun la îndoială acţiunile Sale ca şi cum El ar fi doar un începător. Ar fi mai bine să privim în tăcere şi să învăţăm.

Vor veni în ultimele zile, zilele despre care a profeţit Isaia (vezi cap. 6:11-12), batjocoritori, umblând după poftele lor şi spunând: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri toate lucrurile continuă după cum au fost de la începutul creaţiei” (2 Petru 3:3-4). Dar ei vorbesc cu falsitate, fără să gândească ce a avut loc. În această porţiune din Isaia, împreună cu cea pe care am studiat-o săptămâna trecută, avem una din dovezile că Dumnezeu ne-a dat cuvântul Său demn de încredere şi acesta, de asemenea, cu referire specială la venirea lui Hristos pentru a-şi salva poporul.

Aminteşte-ţi profeţia referitoare la Cir şi cu cât timp înainte ca evenimentul să aibă loc sau ca Cir să fie născut, a fost rostită. Dumnezeu a spus: „El Îmi va construi cetatea şi Îmi va elibera captivii, nu pentru preţ, nici pentru răsplată.” Poporul lui Dumnezeu fusese scos din Egipt pentru a locui în ţara lui, chiar întregul pământ, care fusese promis lui Avraam (Romani 4:13). Dar din cauza lipsei de credinţă, nu au intrat niciodată în plinătatea moştenirii lor. În timpul prosperităţii naţionale cele mai înalte, făgăduinţa moştenirii era încă în viitor (vezi 2 Samuel 7:1-10), iar regele David pe tron, cu mare bogăţie, nu era decât un străin şi călător, ca Avraam, Isaac şi Iacov (1 Cronici 29:15). 

Deoarece poporul nu era mai potrivit să locuiască în Canaan decât erau canaaniţii, Dumnezeu i-a vândut în mâinile duşmanilor Săi şi au fost luaţi captivi în Babilon. Dar El nu i-a părăsit. Înainte să fie luaţi, durata exactă a captivităţii lor, şaptezeci de ani, a fost prezisă (Ieremia 29:10-14). Citind cuvintele de aici, vedem că eliberarea din captivitatea babiloniană urma să fie ultima şi completa eliberare a poporului lui Dumnezeu. „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, când Mă veţi căuta cu toată inima. Şi voi fi găsit de voi, spune Domnul. Voi răsturna captivitatea voastră şi vă voi aduna din toate naţiunile şi din toate locurile în care v-am condus, spune Domnul. Vă voi aduce din nou în locul din care am făcut să fiţi luaţi captivi.” Dacă Israel ar fi învăţat, în captivitate, lecţiile pe care Dumnezeu le desemnase să le înveţe, încheierea celor şaptezeci de ani ar fi fost începutul timpului făgăduinţei, cum a fost eliberarea din Egipt.

Exact la timpul făgăduit, Dumnezeu a trimis un om pentru a elibera poporul din Babilon. Şi-a împlinit cuvântul la literă. Dar, cu toate că toţi erau liberi să se întoarcă în Canaan şi reprezentanţii tuturor seminţiilor s-au întors în număr mare, în realitate, ei nu au ieşit niciodată din Babilon. Babilon înseamnă confuzie, depărtare de simplitatea care este în Hristos. Din acel timp şi chiar până acum, poporul lui Dumnezeu a fost în Babilon, astfel că încă mai sună chemarea, şi chiar mai puternic: „Ieşiţi din ea, poporul Meu” (Apocalipsa 18:4). Venirea Domnului va marca eliberarea completă a poporului lui Dumnezeu din Babilon, şi va veni la fel de sigur după cum Cir a împlinit cuvântul lui Dumnezeu în decretul privind Ierusalimul şi templul.

Atunci, toată lumea va şti că Dumnezeu locuieşte în poporul său. Ei vor veni spunând: „Cu siguranţă Dumnezeu este în tine, şi nu este nimeni altul, nu este Dumnezeu.” Hristos vine „pentru a fi slăvit în sfinţii Săi şi pentru a fi admirat în toţi cei care cred” (2 Tesaloniceni 1:9-10). Dar înainte ca El să vină, trebuie pregătită calea Sa, astfel încât să poată locui pe deplin în sfinţii Săi. Exact aşa cum Dumnezeu era în Hristos, tot aşa trebuie să fie în biserica Sa ca întreg şi în fiecare membru, înainte ca Hristos să poată fi revelat ochilor lumii. Oamenii vor cunoaşte pe deplin că există un singur Dumnezeu, Cel care a creat toate lucrurile, numai pe măsură ce Îl văd pe Dumnezeu în poporul său. Hristos, plinătatea lui Dumnezeu, trebuie să fie pe deplin format în poporul Său şi atunci cu toţii vom vedea „isprăvnicia tainei care din toate veacurile a fost ascunsă în Dumnezeu, care a creat toate lucrurile, cu scopul ca acum să fie cunoscută domniilor şi puterilor din locurile cereşti, prin biserică, înţelepciunea variată a lui Dumnezeu, după scopul veşnic pe care şi l-a propus în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:9-11 – RV). Atunci lumea va şti că Dumnezeu se ascunde în om pentru ca omul să fie slăvit prin prezenţa Sa.

The Present Truth, 4 ianuarie 1900