69. Israel, neamurile şi Sabatul

69. Israel, neamurile şi Sabatul

Isaia 56:1-12: 

1Aşa vorbeşte Iehova: Păziţi legea, practicaţi neprihănirea, căci mântuirea Mea va veni curând şi neprihănirea Mea se va arăta curând. 2Fericit e omul care practică acest lucru, muritorul care se ţine de el, păstrând Sabatul ca să nu îl profaneze şi reţinându-şi mâna de la rău. 3Străinul care s-a alipit de Iehova să nu spună: Cu siguranţă Iehova mă va separa de poporul Lui, iar famenul să nu spună: Iată, eu sunt un copac uscat. 4Căci aşa vorbeşte Iehova: Cât despre famenii care ţin Sabatele Mele şi aleg ceea ce Îmi face plăcere, 5le voi da în casa Mea şi între zidurile Mele, un monument şi un memorial mai bun decât fii sau fiice. Le voi da un memorial veşnic care nu va fi îndepărtat. 6Cât despre străinii care se alipesc de Iehova ca să Îi slujească şi să iubească numele Lui, ca să fie slujitorii Lui – oricine care ţine Sabatul ca să nu îl profaneze şi care se ţine de legământul Meu, 7îl voi aduce la muntele Meu şi îl voi bucura în casa Mea de rugăciune. Arderile lui de tot şi jertfele vor fi acceptate pe altarul Meu, deoarece casa Mea va fi numită o casă de rugăciune pentru toate popoarele. 8Oracolele Domnului, Iehova, care îi strânge pe exilaţii lui Israel este: Îi voi strânge pe alţii la Israel alături de cei din Israel care sunt deja strânşi. 9Toate fiarele de pe câmp şi din pădure, veniţi şi devoraţi! 10Toţi paznicii Mei sunt orbi şi nu ştiu cum să fie atenţi. Toţi sunt câini muţi care nu pot lătra, ghemuindu-se şi întinzându-se pe jos, plăcându-le să dormiteze. 11Câinii sunt lacomi, nu ştiu cum să fie satisfăcuţi, se întorc toţi pe calea lor, fiecare după câştigul lui. 12Veniţi, spun ei, să mă duc după vin şi să petrecem cu băuturi, şi mâine va fi ca astăzi, o zi extrem de înaltă.

Acesta este un capitol foarte cuprinzător, arătând unitatea esenţială a soliei evangheliei din toate timpurile şi legând zilele profeţilor din vechime cu ale noastre. Aici avem un îndemn de a păzi legea bazat pe faptul că mântuirea Domnului este aproape. Aceasta corespunde soliei din Apocalipsa 14:7: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul, pământul, marea şi izvoarele apelor.” În acest capitol, aflăm cum condiţiile mântuirii au fost aceleaşi în zilele lui Isaia ca cele de astăzi, şi că relaţia dintre Dumnezeu şi toţi oamenii, fie iudei, fie neamuri, nu s-a schimbat deloc în ultimii patru mii de ani.

Neamurilor li se porunceşte să păstreze Sabatul

Deseori auzim că se întreabă: „Unde găseşti în Biblie că neamurilor li s-a poruncit vreodată să păstreze cele zece porunci sau Sabatul?” Răspunsul este că găsim aceasta peste tot în biblie, deoarece poruncile lui Dumnezeu sunt pentru toată omenirea, dar în acest capitol, avem prezentat foarte clar acest lucru. Mai întâi, avem porunca generală: „Păstraţi legea, practicaţi neprihănirea.” Apoi străinul, cel dintre neamuri, este în mod distinct scos în evidenţă şi Domnul îi face lui făgăduinţa, dacă va păstra Sabatul. Apoi, ca în zilele lui Petru, făgăduinţa era pentru toţi cei ce erau departe (Fapte 2:39). Nu poate fi îndoială în ceea ce priveşte ziua la care se face referire. Nimeni nu pune la îndoială faptul că, cel puţin, în timpul dinaintea primei veniri a lui Hristos, nicio altă zi decât cea păstrată de evrei, a şaptea din săptămână, nu a fost vreodată numită Sabatul. Aceasta este ziua pe care neamurile sunt îndemnate să o păstreze. Şi de vreme ce acest îndemn special este bazat pe apropierea mântuirii Domnului, înseamnă că până la venirea Lui, chemarea către neamuri de a păstra Sabatul rămâne valabilă. „Sabatul a fost făcut pentru om” şi orice creatură care se încadrează în această categorie are obligaţia faţă de Dumnezeu de a-l păstra.

O singură naţiune recunoscută de Domnul

Dumnezeu recunoaşte o singură naţiune pe pământ şi nu este una dintre cele ale pământului. Acea naţiune este naţiunea lui Israel, despre care s-a spus prin inspiraţie de la Dumnezeu: „Poporul va locui singur şi nu va fi recunoscut printre naţiuni.” Este „naţiunea neprihănită care ţine adevărul” (Isaia 26:2), iar acest lucru nu descrie nicio naţiune recunoscută pe acest pământ. Poporul lui Israel, naţiunea aleasă de Dumnezeu, sunt socotiţi străini şi călători pe acest pământ (Evrei 11:13), numele şi cetăţenia lor fiind recunoscute numai în cer (Luca 10:20; Evrei 12:23; Filipeni 3:20 – RV). Pe de altă parte, toate „neamurile în carne” sunt „străine de comunitatea lui Israel şi străine de legămintele făgăduinţei, fără speranţă, fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:11-12). Doar când vin la Dumnezeu, fiind împăcaţi cu El, prin sângele crucii lui Hristos, nu mai „sunt străini şi călători, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, Isus Hristos însuşi fiind piatra din capul unghiului” (Efeseni 2:19-20). Este scopul etern al lui Dumnezeu acela de „a aduna într-unul toate lucrurile, în Hristos” (Efeseni 1:10), iar împărăţia al cărei cap este El, este Israel. Este o naţiune de biruitori. Israel înseamnă prinţ şi fiecare supus al lui Hristos este un prinţ, un rege. Isus Hristos este regele regilor. Toţi supuşii Lui au rang înalt. Nu există „persoane mediocre” în toată stăpânirea Sa.

Dumnezeul neamurilor, de asemenea

Din acest capitol, învăţăm că Domnul era la fel de doritor să mântuie neamurile în zilele lui Isaia ca astăzi. Nu a existat niciodată un timp în care Dumnezeu a fost exclusivist, limitându-se faţă de o anumită clasă. El era Dumnezeul neamurilor atunci, la fel ca acum (Romani 3:29-30). Iar astăzi El este la fel de mult Dumnezeul evreilor, la fel cum a fost atunci, pentru că El nu şi-a alungat poporul. Textul spune: „Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune pentru toţi oamenii”. Acestea sunt versetele citate de Isus când a curăţat templul de cumpărători şi vânzători (Marcu 11:17). De aceea, vedem că templul nu a fost niciodată desemnat în mod exclusiv pentru poporul numit evreu. Niciodată nu a gândit Dumnezeu ca o persoană să fie privată de privilegiile sanctuarului Său. Zidul ce separa „curtea neamurilor” de sanctuarul propriu-zis, în care doar evreilor li se permitea să intre, era „zidul de la mijlocul împărţirii” pe care evreii înşişi, în mândria lor egoistă, îl ridicaseră.

Adunând neamurile la Israel

Isus a spus: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acestea. Şi pe ele trebuie să le aduc. Ele Îmi vor asculta glasul, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10:16). Acesta este exact acelaşi lucru prezentat în lecţia noastră. „Domnul Dumnezeu, care îi strânge pe exilaţii lui Israel, spune: Îi voi mai strânge şi pe alţii la el pe lângă cei adunaţi.” Din nou, este acelaşi lucru pe care Iacov l-a citat la întâlnirea apostolilor şi a bătrânilor din Ierusalim: „Simon a declarat cum Dumnezeu, la început, a cercetat neamurile pentru a scoate din ele un popor pentru numele Său. Şi cu aceasta sunt de acord cuvintele profeţilor, după cum este scris: După aceea Mă voi întoarce şi voi zidi din nou tabernacolul lui David, care este căzut şi voi înălţa din nou ruinele lui şi îl voi ridica, pentru ca rămăşiţa poporului să Îl caute pe Domnul şi toate neamurile peste care este chemat numele Meu, spune Domnul care face toate lucrurile. Toate faptele Lui sunt cunoscute de Dumnezeu de la începutul lumii” (Fapte 15:14-18). Domnul este acelaşi de la început şi lucrările Lui sunt mereu aceleaşi. El nu lucrează diferit în partea de încheiere a evangheliei, faţă de cum a făcut la început. El l-a chemat pe Avraam şi l-a luat dintre păgâni (Iosua 24:2-3) pe când nu era decât el (Isaia 51:2) . Tot timpul istoriei lui Israel a continuat să adauge dintre păgâni, ca în cazul prostituatei Rahav, al lui Rut, moabita, ambele fiind printre strămoşii lui Hristos după trup. De asemenea, Dumnezeu a trimis profeţi la neamuri, ca în cazul lui Iona, avertizându-le să se pocăiască. Şi un profet, Ieremia, a fost chiar înainte de naşterea sa uns ca profet al neamurilor (vezi Ieremia 1:5, unde cuvântul „naţiuni” este exact acelaşi cu cel tradus în altă parte „păgâni”, „neamuri”). În Biblie, „naţiuni”, „neamuri”, „păgâni” sunt toate la fel. Israel s-a închegat prin chemarea unuia dintre păgâni. A fost zidit prin chemarea altora, în ciuda prejudecăţilor acelora care nu au înţeles planul Domnului şi care voiau să Îl facă exclusivist ca ei. Dar făgăduinţa încă stă în picioare: „Totuşi, îi voi mai strânge şi pe alţii la Israel, la cei din Israel care sunt deja adunaţi.” Şi când toţi vor fi strânşi prin predicarea evangheliei, atunci va fi o singură naţiune pe tot pământul, căci cuvântul Domnului este: „Naţiunea şi împărăţia care nu Mă vor sluji va pieri” (Isaia 60:12). „Şi Domnul va fi rege pe tot pământul. În ziua aceea va fi un singur domn şi un singur nume” (Zaharia 14:9).

Oamenii care sunt astfel strânşi la Israel vor fi cu toţii păzitori ai Sabatului. Caracteristica acelei naţiuni va fi că fiecare individ va păstra adevărul, legea lui Dumnezeu. Va fi întemeiată în neprihănire (Isaia 54:14). Despre cei care ascultă solia: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”, care e prezentată în acest capitol, se spune: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Există făgăduinţe minunate pentru cei dintre neamuri care păzesc Sabatul Domnului în duh şi în adevăr şi care, prin credinţa lor în Hristos, devin membri ai casei lui Dumnezeu, comunitatea lui Israel. Cine va accepta întreaga evanghelie şi nu va fi mulţumit cu pervertirea strâmtă a omului?

Pericolele ultimelor zile

Ultimele zile vor fi periculoase, deoarece „oamenii vor fi iubitori de sine, (…) iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:1-5). Profeţia din faţa noastră, ca multe altele din Biblie, ne avertizează că în biserica lui Dumnezeu, printre cei care au fost puşi ca păzitori, să hrănească turma lui Dumnezeu şi să avertizeze de pericole, vor fi unii care mai degrabă îşi vor hrăni sinele decât turma şi se vor hrăni pe seama turmei (Fapte 20:28-30; Ezechiel 34:2-6). Inimile oamenilor vor fi împovărate de îmbuibare şi beţie şi, astfel, ziua Domnului va veni pe neaşteptate (Luca 21:34). Mâncarea şi băutura vor fi capcana ultimelor zile. Nu că oamenii nu ar trebui să mănânce şi să bea, aceasta este o necesitate a naturii şi a fost rânduită de Dumnezeu să fie un mare mijloc prin care El să fie recunoscut şi slăvit. În capitolul precedent, Dumnezeu cheamă oamenii să mănânce ce este bun, dar problema este că oamenii au pervertit darurile bune ale lui Dumnezeu şi, de vreme ce masa lor a devenit o capcană pentru ei, au fost biruiţi de spiritul adormirii. „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca acea zi să vină asupra voastră ca un hoţ. Voi toţi sunteţi copii ai luminii şi ai zilei, nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea, să nu adormim, ca alţii, ci să veghem şi să fim treji.” Acest capitol este ca un avertisment pentru noi. Vom lua noi aminte?

The Present Truth, 19 aprilie 1900