GALATENI 6:11-18

„Priviți cu ce litere mari v-am scris, chiar cu mâna mea!”

Este vorba de literele mari pe care a fost obligat să le scrie din cauza vederii lui defectuoase.

De altfel, acesta era un apel care ar fi trebuit să atingă sensibilitatea galatenilor şi să le reînvie amintirea binecuvântării pe care o avuseseră în primele lor zile de creştini. Căci în Galateni 4:15 el spune: „Ce s-a ales de fericirea voastră? Pot da mărturie despre voi că, dacă ar fi fost cu putință, v-ați fi scos până și ochii și mi i-ați fi dat.” Aşa era iubirea lor faţă de el pe când se bucurau de fericirea adevăratei evanghelii pe care o primiseră şi pe care Pavel le-o mărturisise cu bucurie. Însă, niciodată nu ar fi fost întemeiat şi nu ar fi fost necesar gândul de a-şi scoate ochii şi a îi da lui, dacă nu ar fi văzut la el o nevoie evidentă de a avea ochi.

Defectul pe care îl avea la ochi era rezultatul slavei mistuitoare a lui Hristos din ziua în care Domnul i s-a arătat pe drumul spre Damasc. După ce viziunea a încetat, el nu a mai putut să vadă, aşa că „l-au luat de mâini, şi l-au dus în Damasc”. Acolo „trei zile n-a văzut”, până când Anania a fost trimis de Domnul şi şi-a pus mâinile peste el „ca să-şi recapete vederea”. Când Anania a făcut aşa, „îndată au căzut de pe ochii lui un fel de solzi”[1]. Însă, în trupul lui a rămas semnul pe care el îl numeşte „o ispită pentru voi în trupul meu”[2].

Iar acum, în ultimele lui cuvinte pentru galateni, când spune: „Priviți cu ce litere mari v-am scris, chiar cu mâna mea”, acesta este un mod delicat şi sensibil în care vrea să le atragă atenţia la suferinţa aceasta pe care ei, în iubirea lor dintâi, ar fi vrut să o remedieze prin a-și scoate ochii și a-i oferi lui Pavel. Expresia aceasta le arată că el a scris întreaga scrisoare cu propria sa mână, în ciuda suferinţei sale care l-a obligat să scrie cu litere extrem de mari, pentru ca el însuşi să poată vedea ce scrie. Aceasta ar fi trebuit să fie pentru ei, în ea însăşi, o puternică mărturie despre iubirea duioasă pe care o avea încă pentru ei şi care dovedea că spunea toate acestea, nu pentru că ar fi avut vreun resentiment faţă de ei, ci pentru că avea o mare teamă ca nu cumva ei să piardă marea mântuire care le fusese oferită în dar.

Faptul că Pavel a scris întreaga scrisoare cu propria sa mână era ceva neobişnuit. De obicei el scria conţinutul scrisorii printr-un amanuensis. De exemplu, epistola către Romani a fost scrisă prin Tertius (Romani 16:22). Însă, întotdeauna Pavel semna scrisoarea cu propriul său nume, cu mâna sa, ca de exemplu în 1 Corinteni 16:21: „Salutul este scris cu mâna mea: Pavel.” Sau în Coloseni 4:18: „Salutul l-am scris eu, Pavel, cu mâna mea.” Şi în 2 Tesaloniceni 3:17: „Salutul este scris cu mâna mea: de la Pavel. Acesta este semnul din fiecare epistolă; așa scriu eu.” Acest semn a devenit chiar esenţial deoarece în 2 Tesaloniceni 2:2 se arată că circulau scrisori ca venind de la Pavel, dar care erau nişte fraude.

„Toți cei ce vor să facă o impresie bună când e vorba de trup vă silesc să vă circumcideți numai ca să nu fie prigoniți ei pentru crucea lui Hristos. Căci nici ei, care sunt circumciși, nu păzesc Legea, dar doresc ca voi să vă circumcideți ca să se poată lăuda cu trupul vostru.”

Trebuie reţinut că aceia ce i-au dus în confuzie pe galateni şi au provocat tot acest necaz erau dintre „fariseii care crezuseră”. Au fost mai întâi farisei şi, ţinându-se încă de fariseismul lor, au mărturisit a crede în Isus. Aceasta a făcut ca felul în care ei au mărturisit creştinismul să nu fie decât fariseism. Iar creştinismul curat din vremea aceea, la fel ca acela din orice timp, nu se potrivea cu fariseismul, pentru că pe vremea aceea era foarte umilitor să fi cunoscut pe faţă în calitate de creştin. Acela în care este centrat întregul creştinism fusese răstignit de curând ca un răufăcător, a murit moartea cea mai înjositoare, prin mijloacele cele mai nedemne pe care le deţinea omenirea. În plus, exista persecuţie faţă de mărturisirea pe faţă a creştinismului. Însă fariseii, ţinând încă la mândria lor, nu au văzut adevărata slavă a crucii lui Hristos, aşa încât să poată suferi persecuţia cu încredere sau chiar cu bucurie. Pe calea circumciziei nu exista persecuţie – aceasta era calea slavei. Într-adevăr, era calea slavei lumeşti, era slava fariseică, era slăvirea de sine. Şi pentru că aceasta era unica slavă pe care o cunoşteau, pentru ei era adevărata cale a slavei. În consecinţă, atât timp cât se puteau ţine de circumcizie, aveau să scape de persecuţie.

În felul acesta, în centrul controversei se afla problematica adevăratei căi spre slavă: cea prin circumcizie sau cea prin crucea lui Hristos. Mândria fariseilor a înălţat circumcizia pe înălţimea adevăratei căi spre slavă. Crucea, aşa cum deja am arătat, era considerată cel mai degradant lucru din lume. Dar vedem aici ilustraţia marelui adevăr care spune că: „Ce este înălţat la oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.”[3] Fariseii au făcut din circumcizie cel mai important lucru dintre toate, calea desăvârşită către slavă, în timp ce ei și întreaga omenire, priveau calea crucii ca fiind cel mai înjositor lucru pentru om. Dumnezeu însă arată despre calea crucii ca fiind adevăratul drum spre slavă. Calea pe care oamenii o dispreţuiesc cel mai mult este calea pe care Dumnezeu îşi va manifesta cel mai mult slava Sa. Calea cu care se laudă oamenii cel mai mult este calea care este cea mai de dispreţuit.

De aceea, adevărata exclamaţie triumfătoare a creştinului de oricând şi de oriunde, spune:

„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, iar eu, față de lume! Căci în Hristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu contează, ci a fi o creație nouă. Cât despre toți cei care vor urma acest principiu, pace și îndurare să fie peste ei și peste Israelul lui Dumnezeu!”

Acest fapt este pentru totdeauna adevărat: peste toţi cei ce umblă după dreptarul acesta al crucii lui Hristos şi al laudei cu crucea lui Hristos; peste toţi cei care umblă după acest principiu de a fi răstigniţi faţă de lume prin crucea lui Hristos şi a avea lumea răstignită faţă de ei; peste toţi cei ce umblă după principiul acesta că nici circumcizia, nici necircumcizia nu sunt nimic, ci a fi o creație nouă în Hristos Isus – „peste toţi cei care vor urma acest principiu, pace și îndurare să fie peste ei și peste Israelul lui Dumnezeu!”

„De acum încolo nimeni să nu-mi mai facă necazuri, pentru că port semnele Domnului Isus în trupul meu!”

Semnele Domnului Isus sunt acelea pe care Pavel le-a primit când a fost bătut, lovit cu pietre şi a suferit toate celelalte fapte de asuprire care şi-au lăsat urmele asupra trupului său. O altă traducere spune: „Port însemnul de marcă al Domnului Isus în trupul meu.” Toate acestea erau un semn pentru toţi cei care voiau să vadă faptul că el aparţinea lui Isus. Acestea erau semnele – marca – pe care le avea asupra lui şi care dovedeau că el este proprietatea lui Hristos. Şi aşa este cu creştinul dintotdeauna.

„Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru, fraților! Amin!”

Note de subsol:

[1]. Faptele apostolilor 9:3-18 (n.ed.).

[2]. Galateni 6:17 (n.ed.).

[3]. Luca 16:15 (n.ed.).