GALATENI 3:22-23

Cuvântul grecesc tradus prin închis este sunekleisan şi înseamnă a închide, a întemniţa, a încorseta, a îngrădi. În Luca 5:6 este tradus prin prins, în propoziţia care spune că „după ce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti”.

Întrucât aceasta este legea prin care vine cunoştinţa păcatului – căci nu este cu putinţă ca vreo altă lege să închidă oamenii sub păcat – se pune întrebarea: Cum închide legea lui Dumnezeu, cele zece porunci, pe oameni?

Ţineţi minte că „toţi s-au abătut” (întreaga omenire), „nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” şi „nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Romani 3:10-18). De aceea, dacă vreunii ajung vreodată pe cale, aceasta se întâmplă doar pentru că Dumnezeu îi caută. Şi dacă Dumnezeu îi caută, o face ca să-i aducă la El. Dar pentru că toţi sunt sub păcat, pentru a-i aduce la El, îi aduce la neprihănire. Întrucât caracterul oamenilor este cu totul rău, pentru a-i aduce la cunoaşterea de El, Domnul îi aduce la cunoaşterea unui caracter care este cu totul bun.

Pentru că omul este vândut păcatului, el este rob al păcatului, stăpânit de o minte care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care „nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu se poate supune”[1]. Este de la sine înțeles că tot ce face el este rău. Atunci, cum poate Domnul să-l aducă pe calea cea dreaptă, dacă este abătut din drum, rob sub o putere şi stăpânit de o natură prin care face numai rău? Ca să poată ajunge la om acolo unde este acesta, Domnul a formulat pentru om o transcriere a propriului Său caracter, în aşa fel încât să fie în mod special adaptată la starea şi nevoile omului, aşa cum sunt acestea. Transcrierea aceasta a caracterului lui Dumnezeu este formulată în legea lui Dumnezeu – cele zece porunci în forma scrisă, aşa cum au fost date la Sinai pe table de piatră şi cum sunt în Biblie.

A fost necesar ca Domnul să prezinte legea Sa – transcrierea caracterului Său –, în forma aceasta, din cauza păcătoșenieii absolute a omenirii. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, invidia, blasfemia, trufia, nechibzuința” (Marcu 7:21-22). Întrucât aşa este natura şi starea confirmată a tuturor oamenilor, acesta este motivul pentru care este lăsată legea lui Dumnezeu, aşa cum a intrat în forma ei scrisă: „[…] nu pentru cel drept [neprihănit] este făcută Legea, ci pentru cei nelegiuiți și răzvrătiți, pentru cei fără evlavie și păcătoși, pentru cei nesfinți și lumești, pentru ucigașii de tată și de mamă, pentru ucigașii de oameni, pentru desfrânați, pentru homosexuali, pentru traficanții de sclavi, pentru mincinoși, pentru cei ce jură strâmb și pentru orice altă faptă contrară învățăturii sănătoase” (1 Timotei 1:9-10). Aici este inclus principiul fiecăreia dintre cele zece porunci, precum şi încălcarea lor.

Fiind astfel intrată legea lui Dumnezeu, ea vine la fiecare om şi îi spune să nu facă acele lucruri pe care le face în mod natural şi care vin dinăuntrul lui. În inima lui are pornirea de a ucide, dar în faţă are cuvântul care spune: „Să nu ucizi.” În inima lui este pornirea de a comite adulter, dar în faţă are cuvântul: „Să nu comiţi adulter.” În inima lui este pornirea de a fura, dar are cuvântul: „Să nu furi.” În inima lui este mărturisirea falsă, dar în faţă îi stau cuvintele: „Să nu mărturiseşti strâmb.” În inimă are pofta, dar acolo sunt cuvintele: „Să nu pofteşti.” În inima lui este pornirea de a dezonora pe tatăl său şi pe mama sa, dar în faţă îi stau cuvintele: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” În inima lui îi vine uşor să meargă înainte folosind tot timpul care există – ziua Domnului la fel ca celelalte zile – nesocotind pe Dumnezeu, dar cuvântul îi spune: „Ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea.” În inima lui are ceea ce îl face să ia Numele Domnului în deşert, dar există cuvintele: „Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău.” În inimă are pornirea de a avea alţi dumnezei în afară de Domnul, dar în faţă are cuvântul: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” În închipuirea rea a inimii sale, are dorinţa de a formula într-o imagine ideea lui despre Dumnezeu, dar are cuvântul care îi spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit.”

În felul acesta, legea lui Dumnezeu întâlneşte pe orice om din lume exact acolo unde este el şi, prin acel „să nu” imperativ al ei, îl îngrădește[2] să facă ceea ce este natural pentru el să facă. În felul acesta, omul este închis cu el însuşi şi este „întemniţat” împreună cu păcatele lui – „sub lege, închis”. În felul acesta este descoperită omului cunoaşterea de el însuşi, care este cunoştinţa păcatului; se vede pe el însuşi că este îngrozitor de rău. În el se trezeşte dorinţa după ceva mai bun şi tânjeşte să scape de eul lui nespus de păcătos. Este dezgolit de orice resursă din interiorul lui şi, în disperarea sa, strigă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Iar răspunsul vine: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”[3], există eliberare! Tânjind să facă ceea ce nu este interzis de legea cea sfântă a lui Dumnezeu, el exclamă: Ce să fac ca să fac lucrările lui Dumnezeu? Iar răspunsul este: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.”[4] Fiind împuns în inimă din toate părţile de boldul păcatului, el strigă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Răspunsul este: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit.”[5]

Aşa se face că legea lui Dumnezeu este un ajutor esenţial pentru oameni, ca să fie conduşi la făgăduinţele lui Dumnezeu. Prin legea prin care „vine cunoştinţa păcatului”, „Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea prin credința lui Isus Hristos, să fie dată celor ce cred”. Aşa se face că, înainte să vină credinţa la oameni, ei sunt ţinuţi „sub lege, închiși până la credinţa care urma – dacă au să folosească bine legea şi dacă au să urmeze adevăratul principiu al legii – să fie revelată”.

În felul acesta, în Galateni 3:21-23 este predicată aceeaşi evanghelie care este predicată în Leviticul 4, în Romani 3:10 şi în orice altă parte în care este predicată adevărata evanghelie.

Toţi oamenii au păcătuit – toţi au făcut ceva împotriva poruncilor Domnului privitoare la lucrurile care nu trebuie făcute – şi toţi sunt vinovaţi. Trebuia să fie adusă o jertfă, trebuia să fie făcută ispăşirea pentru ca păcatul să le poată fi iertat şi vinovăţia să fie îndepărtată. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”[6] „[…] când tu îi vei face sufletul o jertfă pentru păcat, el va vedea sămânţa lui.”[7] „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.”[8]

Note de subsol:

[1]. Romani 8:7 (n.ed.).

[2]. Este vorba de acțiunea cuvântului grecesc sunekleisan tradus prin închis (n.ed.).

[3]. Romani 7:24-25 (n.ed.).

[4]. Ioan 6:29 (n.ed.).

[5]. Faptele apostolilor 16:30-31 (n.ed.).

[6]. Isaia 53:5, 6.

[7]. Isaia 53:10, KJV.

[8]. Galateni 3:29.