„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). În această propoziţie scurtă este concentrată întreaga evanghelie. Cel care citeşte corect poate primi o imensă mângâiere.

Mai întâi să analizăm cine a creat cerurile şi pământul. „Dumnezeu a creat.”[1] Dar Hristos este Dumnezeu, oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui (Evrei 1:3). El însuşi a spus: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). El a fost Cel care, reprezentându-L pe Tatăl, a creat cerurile şi pământul. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Şi din nou citim despre Hristos că: „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii sau dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16-17).

Tatăl însuşi se adresează Fiului ca Dumnezeu şi creator. În primul capitol din Evrei se arată că Dumnezeu nu le-a spus nicicând îngerilor: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”, dar „Fiului I-a zis: «Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate»”. Şi I-a mai spus Fiului: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale” (Evrei 1:5, 8, 10). Suntem  asigurați astfel că, atunci când citim în primul capitol al Genezei că „la început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, aceasta se referă la Dumnezeu în Hristos.

Puterea creatoare este semnul distinctiv al Divinităţii. Duhul Domnului, prin profetul Ieremia, prezintă deşertăciunea idolilor şi apoi continuă: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veșnic. Pământul tremură de mânia Lui şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui. Aşa să le vorbiţi: «Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri.» Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui” (Ieremia 10:10-12). Pământul a fost făcut prin puterea Lui şi întocmit prin înţelepciunea Sa. Dar Hristos este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”[2]. Deci, din nou Îl găsim aici pe Hristos, legat inseparabil de creaţie, în calitate de creator. Numai dacă Îl recunoaştem şi ne închinăm lui Hristos în calitate de creator Îi vom recunoaşte divinitatea.

Hristos este răscumpărător datorită puterii Sale de creator. Citim că „avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor”, deoarece „prin El au fost făcute toate lucrurile” (Coloseni 1:14, 16). Dacă El nu ar fi creator, El n-ar putea fi răscumpărător.

Aceasta înseamnă pur şi simplu că puterea răscumpărătoare şi puterea creatoare sunt identice. A răscumpăra înseamnă a crea. Aceasta reiese din afirmaţia apostolului că evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Această afirmaţie este imediat urmată de alta care arată că puterea lui Dumnezeu se vede prin lucrurile care au fost făcute (Romani 1:16-20). Când privim lucrurile create şi puterea manifestată în ele, noi contemplăm puterea răscumpărării.

S-au făcut multe speculaţii neîntemeiate ca să se determine care este mai importantă: răscumpărarea sau creaţia. Mulţi au crezut că răscumpărarea este o lucrare mai importantă decât creaţia. O astfel de speculaţie este neîntemeiată, deoarece numai puterea infinită poate face aceste lucrări, iar puterea infinită nu poate fi măsurată de mintea omului. Dar, deşi nu putem măsura puterea, putem rezolva problema importanţei celor două, pentru că Scripturile ne dau această informaţie. Niciuna dintre ele nu este mai importantă, deoarece ambele sunt identice. Răscumpărarea este creație. Răscumpărarea implică aceeaşi putere care a fost folosită la început pentru a crea lumea şi tot ce este în ea, putere care este acum folosită pentru a salva oamenii şi pământul din blestemul păcatului.

Scripturile sunt foarte clare în această privinţă. Psalmistul se roagă: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule; şi înnoieşte un duh drept în mine” (Psalmii 51:10[3]). Apostolul spune că „dacă este cineva în Hristos, este o creatură nouă” (2 Corinteni 5:17[4]) sau o nouă creație. Şi citim din nou: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).

Comparat cu Dumnezeu, omul nu este decât „nimicnicie şi deşertăciune” (Isaia 40:17). În el „nu locuieşte nimic bun” (Romani 7:18). Însă acum, aceeaşi putere care la început a făcut pământul din nimic, îl ia pe om – dacă el doreşte – şi face din el ceea ce este „spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui”[5].

După ce am văzut că Hristos, Cuvântul, este creatorul tuturor lucrurilor şi că El răscumpără prin puterea Sa creatoare, să vedem acum ce ne spune Biblia despre modul în care a creat El. Iată răspunsul: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. El îngrămădeşte apele mării într-un morman şi pune adâncurile în cămări. Tot pământul să se teamă de Domnul! Toţi locuitorii lumii să tremure înaintea Lui! Căci El zice şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:6-9). Este foarte simplu şi minunat, prin chiar simplitatea aceasta. Pe drept cuvânt putem exclama: „Ce măreț este acest cuvânt!”

„Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3). Cum ştim în ce fel au fost făcute lumile? Prin credinţă. Credinţa conduce la cunoştinţă. Aceasta este lucrarea ei specială. Cunoştinţa câştigată prin credinţă nu este vagă şi incertă, ci este cea mai sigură dintre toate cunoştinţele. De fapt, nu există o adevărată cunoştinţă care să nu provină din credinţă. Cunoştinţa care vine pe orice altă cale este speculaţie. Necredinciosul consideră credinţa o nebunie, dar cel credincios ştie că temelia acesteia este credinţa. Cine crede, cunoaşte.

Cunoaşterea alfabetului este unul dintre cele mai banale lucruri din lume. Acesta stă la baza oricărei cunoştinţe. Nimeni nu ridiculizează un copil care spune că ştie literele alfabetului şi care declară hotărât, în ciuda oricărei opinii contrare, că „A” este „A”. Şi totuşi el ştie acest lucru numai prin credinţă. El nu a făcut niciodată cercetări personale; el doar a acceptat afirmaţia profesorului. Şi profesorul a trebuit să înveţe alfabetul în acelaşi mod – prin credinţă. Profesorului nu i s-a demonstrat că „A” este „A”. Nu s-ar fi putut face aceasta. Dacă ar fi refuzat să creadă până când i s-ar fi demonstrat, el nu ar fi învăţat niciodată să citească. El trebuia să accepte aceasta prin credinţă, după care s-ar fi dovedit adevărată în orice situaţie. De nimic nu sunt oamenii mai siguri decât de literele alfabetului şi, în acelaşi timp, nu există nimic altceva pentru care ei să depindă mai mult de credinţă.

După cum copilul învaţă alfabetul, noi învăţăm adevărurile lui Dumnezeu. Oricine primeşte împărăţia cerului, trebuie să o primească asemenea unui copilaş. Prin credinţă învăţăm să-L cunoaştem pe Isus Hristos care este Alfa şi Omega – întregul alfabet al lui Dumnezeu. Cel care crede afirmaţia simplă a Bibliei privind creaţia, poate fi sigur că Dumnezeu a creat într-adevăr cerurile şi pământul prin puterea cuvântului Său. Faptul că un necredincios se îndoieşte de aceasta şi crede că e o prostie, nu-l afectează, tot aşa cum cunoaşterea noastră a alfabetului nu este afectată sau contrazisă de ignoranţa altcuiva.

„Prin cuvântul Domnului s-au făcut cerurile; şi toată mulţimea stelelor prin suflarea gurii Lui.”[6] În revista Century din mai 1891 există o descriere foarte interesantă privind producerea de imagini ale vocii. Articolul se intitula „Sunetul vizibil”. Doamna Watts Hughes a inventat un dispozitiv simplu pentru a testa intensitatea sunetelor vocale. Dispozitivul folosit era format dintr-o membrană elastică ce acoperea un receptor în care era introdusă vocea printr-un tub cu extremitatea lărgită. Pe această membrană a fost presărat nisip sau o pudră fină. S-a constatat că atunci când se cânta în tub, pudra era cu uşurinţă agitată de vibraţiile membranei, care erau corespondentul celor vocale, diferind în funcţie de înălţimea şi intensitatea sunetului. Desigur că aceasta era de aşteptat. Dar surpriza a fost că, în fiecare caz, oscilaţia a produs forma unei plante sau flori sau chiar forme inferioare de viaţă animală. Un fenomen similar se poate observa când suflarea noastră este îndreptată asupra ferestrei la temperaturi scăzute. S-a constatat că atunci când pudra era uscată, ea nu reţinea forma după ce vibraţia vocii înceta. S-a umezit pudra uşor pentru ca diferitele forme obţinute să poată fi reţinute şi fotografiate. Aceasta arată că respiraţia, aşa cum iese din plămâni, are forma unor lucruri vii, iar cântăreaţa şi-a exprimat concluzia astfel:

„Încheind scurta mea prezentare referitoare la aceste imagini ale vocii, aşa cum le-am observat eu, aş adăuga că experienţele mele au fost făcute în calitate de cântăreaţă, folosindu-mi vocea ca instrument de cercetare; trebuie să încredinţez acest studiu altora mai pricepuţi în ştiinţele naturale pentru a armoniza aceste manifestări cu fapte şi legi deja cunoscute. Totuşi, parcurgând diferitele etape ale acestui experiment, am fost confruntată pe rând cu diverse întrebări, până când m-am găsit stând înaintea unui mister, în mare parte ascuns, deşi anumite aspecte par a fi cunoscute. Aş vrea să mai spun că, zi după zi, produceam cântând diversele forme, după care, ieşind din casă, vedeam corespondentul lor viu în florile, ferigile şi copacii din jurul meu. Şi când vedeam din nou grămăjoarele de praf cum formează diverse figuri florale care apoi îşi desfăceau petalele aşa cum se transformă bobocul în floare – am început să nădăjduiesc că aceste umile experimente ar putea dezvălui, într-o oarecare măsură, modul în care natura produce propriile sale frumuseţi; şi astfel să contribui, într-o mică măsură, la descoperirea unei alte verigi din marele lanţ al universului organizat care, aşa cum ni se spune în Sfintele Scripturi, s-a format prin vocea lui Dumnezeu.”

Fragmentul de mai sus nu este dat ca exemplu privind modul în care Dumnezeu a adus la existenţă prin cuvânt, deoarece noi nu putem şti cum a făcut-o Dumnezeu, dar ne va servi ca să înţelegem acest adevăr. Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, dar el nu are putere de a crea. În suflarea sa pot exista numai forme ale lucrurilor vii; dar în suflarea lui Dumnezeu nu sunt numai forme, ci însăşi lucrurile vii, pentru că El este viul Dumnezeul şi cu El este „izvorul vieţii”. Când El vorbeşte, cuvântul care numeşte un lucru, conţine chiar lucrul respectiv. Ceea ce cuvântul descrie, există într-o formă vie în acel cuvânt.

Referindu-se la Dumnezeu, apostolul Pavel descrie acest lucru prin cuvintele: „El […] care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi” (Romani 4:17). Acesta este numai atributul Divinităţii. Dacă un om cheamă un lucru care nu există ca şi cum ar exista, aceasta este minciună. Dar Dumnezeu o face şi El nu poate minţi. Cum se întâmplă aceasta? Pur şi simplu pentru că atunci când El cheamă un lucru pe nume sau spune că un lucru va lua fiinţă, acesta deja există, chiar dacă nu poate fi văzut. Lucrul este în cuvântul Său. Când El numeşte un lucru care înainte n-a existat, în acea clipă lucrul respectiv există deoarece cuvântul Său îl formează când îl numeşte. Când El spune că un lucru va fi, atunci acest lucru există deja, pentru că el există cu adevărat în cuvântul care a fost rostit. De aceea, multe dintre profeţii sunt exprimate la timpul trecut ca şi cum ele deja s-au întâmplat. Aşa că, atunci când lumile au fost create, Dumnezeu a vorbit şi ele au apărut. Ele s-au format prin suflarea gurii Lui.

Acum vedeţi ce temelie neclintită are cel credincios care ştie că toate lucrurile au fost create prin cuvântul lui Dumnezeu şi că atunci când Dumnezeu vorbeşte, lucrul numit de El există, plin de viaţă. Psalmistul spune: „El vorbeşte de pace poporului Său şi iubiţilor Lui” (Psalmii 85:8). „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea” (Efeseni 2:14). Dar pacea înseamnă neprihănire, pentru că citim: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165) sau nimic nu-i va clătina. Şi iarăşi: „O de ai fi dat ascultare poruncilor mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi neprihănirea ta ca valurile mării” (Isaia 48:18[7]). Înseamnă că Dumnezeu rosteşte neprihănirea Sa atunci când El rosteşte pacea. Şi este aşa pentru că citim: „Dar acum neprihănirea lui Dumnezeu, fără lege, este arătată, fiind adeverită prin lege şi profeţi. Chiar neprihănirea lui Dumnezeu, care este prin credinţa lui Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, fiindcă nu este diferenţă, fiindcă toţi au păcătuit şi nu ajung la slava lui Dumnezeu, fiind îndreptățiți în dar prin harul său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus; pe care Dumnezeu L-a pus în faţă să fie ispăşire prin credinţa în sângele Lui, să declare neprihănirea Lui, pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut, prin îngăduinţa lui Dumnezeu; să declare dreptatea lui în acest timp; ca el să fie just şi justificatorul celui ce crede în Isus” (Romani 3:21-26[8]).

Observaţi că despre om se spune că nu are nicio neprihănire: „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:12). În om nu există nimic din care să fie făcută neprihănirea. De aceea, neprihănirea lui Dumnezeu este pusă, în mod literal, în şi asupra tuturor celor care cred. Conform Scripturii, ei sunt îmbrăcaţi în neprihănire şi umpluţi cu ea. De fapt, ei devin „neprihănirea lui Dumnezeu” în Hristos. Şi cum se împlineşte aceasta? Dumnezeu îşi declară neprihănirea Sa asupra celui care crede. A declara înseamnă a vorbi. Aşa că Dumnezeu vorbeşte păcătosului, care nu este nimic și care nu are nimic, şi îi spune: „Tu eşti neprihănit.” Și imediat păcătosul care crede, încetează să mai fie păcătos şi devine neprihănirea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu care vorbeşte neprihănire, are chiar neprihănirea în el şi îndată ce păcătosul crede şi primeşte acel cuvânt în inima sa prin credinţă, în acel moment el are neprihănirea lui Dumnezeu în inima lui. Și cum din inimă curge viaţa, rezultă că o nouă viaţă a început în el, şi că acea viaţă este o viaţă de ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu. Astfel credinţa este într-adevăr substanţa lucrurilor nădăjduite, deoarece credinţa îşi însuşeşte cuvântul lui Dumnezeu care este substanţă.

Acelaşi cuvânt care a creat pământul îl şi susţine. Cităm din nou cuvintele care vorbesc despre Hristos: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:16-17). „A se ţine” înseamnă „a păstra” în forma originară. Deci toate lucrurile de pe pământ şi pământul însuşi îşi datorează existenţa lor continuă lui Hristos. Aşa a declarat Pavel pe Muntele lui Marte[9]: „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele apostolilor 17:28).

Această susţinere se face prin cuvântul Său. Așadar: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:1-3). Hristos este cuvântul divin. El este în cuvântul rostit şi astfel, cum toate lucrurile se ţin în El, ele sunt susţinute de cuvântul Său puternic.

Citiţi şi cuvintele scrise de apostolul Petru: „Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate prin acelaşi Cuvânt pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:5-7). Acelaşi cuvânt care a făcut pământul, l-a scos din apă, cu ajutorul apei, l-a transformat prin apă şi încă îl susţine. Cuvântul deci trebuie să fie într-adevăr real. Este mai real şi mai solid decât pământul, tot aşa cum temelia unui lucru trebuie să fie mai solidă decât lucrul respectiv. Acel cuvânt „este viu şi rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Prin urmare, cel care crede nu va fi niciodată în pierdere.

Va veni un timp când „pământul se va clătina ca un om beat, va tremura ca o colibă” (Isaia 24:19-20); când insulele vor aluneca şi „se vor clătina munţii în inima mărilor”. Dar chiar în acel timp îngrozitor, creştinul va putea spune: „Domnul este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalmii 46:1-2).

„De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare” (Matei 7:24-27).

Hristos este stânca. Despre vechii israeliţi citim că „ei au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:4). Psalmistul spune: „El este Stânca mea în care nu este nelegiuire” (Psalmii 92:15). Acelora care Îl consideră pacea lor, li se spune: „Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19-20). Noi nu suntem zidiţi pe apostoli şi profeţi, ci pe temelia pe care ei au zidit: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11).

Conform cuvântului lui Hristos din predica de pe munte, noi zidim pe stâncă auzind şi împlinind cuvintele Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este „suflarea lui Dumnezeu” şi deci este plin de propria Sa viaţă. „Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Dar Hristos locuieşte în inimă prin credinţă; deci cuvântul îl are pe Hristos în el, pentru că îl aduce pe Hristos în inimă. Cuvântul unui om îl reprezintă pe acesta și are aceeaşi valoare ca el însuși. Dacă el are un caracter fără valoare, cuvântul lui nu valorează nimic, dar dacă el este un om onorabil şi a promis un lucru, cuvântul lui are aceeaşi valoare ca el sau ca ceea ce poate face el. Cuvântul îl reprezintă. Spunem despre un om că face un anumit lucru pe care, de fapt, servitorul lui îl face ascultând de cuvântul său. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu Îl reprezintă. Tot ce este valoros în Dumnezeu este şi în cuvântul Său. El Îl reprezintă pentru că este plin de viaţa Sa.

Avraam este un exemplu minunat al felului cum se zideşte pe Hristos, prin credinţa în cuvântul Său. Dumnezeu i-a făcut o făgăduinţă lui Avraam care, ca toate făgăduinţele lui Dumnezeu, a fost în Hristos. Apoi, raportul biblic spune despre Avraam: „Avram a crezut pe Domnul și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Geneza 15:6). Este ceva special în legătură cu expresia „el a crezut în Domnul”. Cuvântul „a crezut” provine din cuvântul ebraic „amin”. Cuvântul „amin” redă aproape exact forma ebraică. Cuvântul nu este tradus, ci pur şi simplu transferat. Este un cuvânt ebraic şi apare în diferite limbi în care este tradusă Biblia. Greaca, latina, franceza, germana, spaniola, daneza, engleza etc., toate redau același cuvânt „amin”.

Ideea de bază a cuvântului este fermitate. Ideea de soliditate şi stabilitate este ataşată acestuia. El are o mulţime de definiţii, toate având aceeaşi semnificaţie. O definiţie este „a construi, a depinde de”. Deci, literal, Avraam a zidit pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit neprihănire. Aceasta se armonizază cu ideea potrivit căreia cuvântul lui Dumnezeu este o temelie. Semnificaţia principală a cuvântului evocând ceva substanţial, pe care se poate zidi, este transferată în limbajul uzual. Noi spunem despre cineva: „Te poţi baza pe cuvântul lui.” Aceasta înseamnă că te poţi baza pe el. Deci dacă acest lucru este adevărat în cazul unui om, cu atât mai mult este adevărat în cazul lui Dumnezeu. Noi ne putem sprijini pe cuvântul Său, pentru că el ne va ţine.

Această definiţie redă mai clar conceptul biblic al credinţei, altfel decât este în general ştiut. Oamenii, în general, sunt convinşi că a crede nu înseamnă nimic mai mult decât a da din cap afirmativ. Credinţa în Domnul este mult mai mult decât atât. Ea înseamnă a considera acest cuvânt drept cel mai sigur lucru din univers, deoarece acesta susţine universul; înseamnă a-ţi clădi sufletul şi toate speranţele pe el chiar dacă totul pare a fi împotrivă. Înseamnă să mergi unde pare că nu este nimic, cu condiţia să fie acolo cuvântul Domnului ca temelie de neclintit.

Când Domnul i-a spus lui Petru: „Vino!”, în timp ce El umbla pe apă, Petru a ieşit din barcă şi s-a îndreptat spre Domnul Său. Este contrar naturii ca un om să meargă pe apă. Este imposibil ca apa să susţină un om. Ce l-a susţinut pe Petru? A fost cuvântul „vino”. Când Domnul rosteşte un cuvânt, lucrul descris este în cuvânt; aşa că atunci când El I-a zis lui Petru: „Vino”, puterea de a veni era în cuvânt. Pe el a pășit Petru cât a mers. Când s-a uitat apoi în jur la valurile violente, a început să se scufunde. De ce? Pentru că atunci a uitat de cuvânt şi s-a gândit numai la apă. Îndată ce a părăsit cuvântul, el a început să se scufunde, deoarece apa nu avea nicio putere să-l ţină. Numai cuvântul Domnului îl putea ţine deasupra apei. Dacă cuvântul Domnului i-ar fi spus să meargă în aer, el ar fi putut s-o facă tot atât de uşor ca pe apă. Cuvântul Domnului l-a purtat pe Ilie prin aer. Tot aşa va face pentru toţi care învaţă puterea acestui cuvânt.

Dar notaţi faptul că atunci când Avraam a zidit pe Domnul, aceasta i s-a socotit neprihănire. Domnul nu face niciodată greşeli în aprecierea Sa. Când credinţa lui Avraam i-a fost socotită neprihănire, a fost pentru că aceasta a fost într-adevăr neprihănire. Cum aşa? Deoarece Avraam a zidit pe Dumnezeu, el a zidit pe neprihănirea veşnică. „El este stânca Mea şi nu este fărădelege în El” (Psalmii 89:26). El a devenit una cu Domnul şi astfel neprihănirea lui Dumnezeu a fost a lui cu adevărat.

„Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori” (Psalmii 12:6). Deci cel care construieşte pe Stânca Isus Hristos, prin acceptarea cuvântului Său prin credinţă vie, construieşte, de fapt, pe temelia încercată. Astfel citim: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă. Voi face din neprihănire o lege şi din dreptate o cumpănă; şi grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul minciunii. Aşa că legământul vostru cu moartea va fi nimicit şi învoiala voastră cu locuinţa morţilor nu va dăinui. Când va trece urgia apelor năvălitoare, veţi fi striviţi de ea. Ori de câte ori va trece, vă va apuca; căci va trece în toate dimineţile, zi şi noapte, şi numai vuietul ei vă va îngrozi»” (Isaia 28:16-19).

Hristos este temelia cea încercată. Neprihănirea este firul de plumb care ajută la clădirea ei. Caracterul Său este caracterizat de o perfectă credincioşie şi corectitudine. Satana şi-a folosit întreaga iscusinţă încercând să-L facă să păcătuiască şi nu a reuşit. El este o temelie sigură. Noi zidim prin credinţă în cuvântul Său, aşa cum El Însuşi a spus. Şi şuvoaiele vor veni. Va fi o calamitate devastatoare care va spulbera adăpostul minciunilor şi pe toţi cei care au construit pe o temelie falsă. Casa zidită pe nisip va cădea cu siguranţă. Când furtuna începe să sufle cu furie, cei care au făcut din minciună adăpostul lor vor fugi să-şi scape viaţa pentru că temelia lor începe să se clatine, dar şuvoiul îi va duce. Acesta este tabloul prezentat de cele două pasaje din Scriptură.

Dar cu totul altfel se va întâmpla cu cei care au zidit pe Stânca veacurilor. Această temelie sigură va rezista oricărei încercări. Nimic nu o va clinti. Cei care au zidit pe ea, nu se vor grăbi. Ei au constatat adesea că Acesta este un adăpost sigur, aşa că vor privi liniştiţi la şuvoaie. Ei nu au nevoie să fugă pentru a-şi scăpa viaţa. Pentru că au zidit pe Stâncă, ei sunt tot atât de în siguranţă ca Stânca însăşi. Şi de ce? Pentru că ei sunt cu adevărat parte din Stâncă, fiindcă Stânca îi zidește pe toți cei ce clădesc pe ea. Ascultaţi cuvântul apostolului: „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Faptele apostolilor 20:32). Când cineva zideşte pe Stâncă, însăşi Stânca, fiind o stâncă vie, creşte în el, aşa că temelia şi construcţia sunt una. Acest lucru este arătat în multe pasaje din Scripturi. Vom prezenta câteva:

„Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi” (Evrei 2:11).

„Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:19-22).

„Apropiaţi-vă de El, piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:4-5).

„Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţămiri către Dumnezeu” (Coloseni 2:6-7).

Observăm că avem aici combinate comparaţia cu o casă şi cu o plantă. Este perfect normal, deoarece Stânca pe care noi zidim este o piatră vie care dă viaţă celor care sunt zidiţi pe ea; aşa că ei, ca pietre vii, cresc într-o zidire. Cele două imagini sunt combinate de apostolul Pavel: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9).

Acest lucru este arătat în mod strălucit în îndemnul adresat de Iosafat Israelului când, la porunca lui Dumnezeu, ei au ieşit împotriva unei forţe mult superioare lor, având încredere în cuvântul Său că El va lupta pentru ei: „A doua zi, au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit şi a zis: «Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti»” (2 Cronici 20:20). După cum am văzut în cazul lui Avraam, cuvântul „a crede” provine din ebraicul „amin”. Cuvântul „întăriţi” este o altă formă a aceluiaşi cuvânt. Aşa că acest pasaj poate fi redat astfel: „Zidiţi pe Domnul Dumnezeul vostru şi veţi fi zidiţi.”

Vom mai aminti încă un pasaj pentru a arăta câtă speranţă şi mângâiere sunt conţinute în lucrurile care au fost scrise odinioară. Capitolul 40 din Isaia este în întregime o solie a mângâierii. Se începe aşa: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru.” Urmează o asigurare a iertării şi apoi o solie specială este dată prin glasul celui care strigă în pustie. Acea solie este puterea cuvântului lui Dumnezeu în contrast cu slăbiciunea omului. „Un glas zice: «Strigă!» – Şi eu am răspuns: «Ce să strig?» – «Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade când suflă vântul Domnului peste ea.» În adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:6-8).

Urmează apoi prezentarea puterii cuvântului. Se face referire la lucrările creaţiunii şi puterea lui Dumnezeu este prezentată în contrast cu slăbiciunea oamenilor. Apoi vine minunatul pasaj: „«Cu cine Mă veţi asemăna ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte” (Isaia 40:25-26).

Aici se face din nou referire la faptul că Dumnezeu este cel care susţine cerurile, că puterea Lui este cea care ţine corpurile cereşti la locurile lor. Fără această susţinere ar fi haos. În versetele următoare această realitate este prezentată poporului lui Dumnezeu ca o deosebită încurajare: „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu»? Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:27-29).

Ce lecţie de încredere găsim aici! „O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că: «Puterea este a lui Dumnezeu»” (Psalmii 62:11). Această putere este puterea care susţine cerurile, stelele şi planetele. Este puterea pe care El le-o dă celor slabi şi celor care nu au putere, dacă ei au încredere în El. Dacă un suflet descurajat este dispus să contemple chiar şi pentru puţin timp cerul, gândindu-se în acelaşi timp la acest pasaj, va putea mai mult ca oricând să înţeleagă ce a vrut să spună apostolul când a zis: „Întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie” (Coloseni 1:11).

Dar ce s-a dorit să se arate prin toate acestea? Puterea cuvântului. Pentru că prin cuvântul puterii Sale sunt susţinute toate lucrurile. Cuvântul Domnului este Cel ce a creat toate lucrurile. Acest cuvânt ne este adus în atenţie în prima parte a capitolului drept Cuvântul care rămâne veşnic, în contrast cu carnea. Citiţi acum capitolul 40 din Isaia în întregime, în special versetele 6-8 şi 26, apoi citiţi comentariul apostolului Petru: „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Căci orice făptură este ca iarba şi toată slava ei ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:23-25). Aici avem citatul din capitolul 40 al cărţii lui Isaia privind cuvântul lui Dumnezeu care creează şi susţine toate lucrurile. Cuvântul cel viu este viaţa şi puterea tuturor lucrurilor. După ce aţi studiat toate acestea, citiţi din nou cuvintele din încheierea capitolului: „Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.”

Așadar, evanghelia este pur şi simplu puterea creatoare a lui Dumnezeu aplicată la om. Orice evanghelie care omite creaţia sau care nu predică puterea creatoare a lui Dumnezeu, văzută în lucrurile pe care El le-a făcut, şi care nu-i mângâie pe oameni prin această putere, făcând apel la ei s-o considere neîncetat drept unica lor sursă de putere, este „o altă evanghelie” care nu este cu adevărat o evanghelie, pentru că nu poate fi o altă evanghelie.

Aceasta este lecția pe care o învățăm „la început”. Cel care a învăţat-o este o nouă creație în Hristos şi este gata să o înveţe pe cea care urmează, şi anume lecţia creşterii. Având în minte aceste lucruri minunate, cât de nepotrivite şi inutile par temerile pe care le exprimă unii: „Mă tem că dacă încep viaţa de creştin nu voi putea rezista.” Desigur că nu ai putea rezista. Tu eşti fără putere, dar ajutorul a fost pus la dispoziţie de Unul care este puternic. El poate să te facă să stai în picioare şi să te păstreze până la sfârşit, păzit „prin puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să se descopere în timpul din urmă” (1 Petru 1:5).

„Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin” (Iuda 24-25).

„Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric” (Geneza 1:3-4).

Până atunci fusese întuneric deasupra abisului. Dar nu era întunericul cu care suntem obişnuiţi, pentru că în cel mai dens întuneric pe care omul l-a cunoscut de atunci – probabil doar cu excepţia plăgii întunericului din Egipt – a existat şi puţină lumină. Puţină lumină împrăştie întunericul chiar în noaptea cea mai neagră, când nu apare nici luna şi nicio stea nu se vede, dar aici este vorba de un întuneric pe care omul nu-l poate concepe, pentru că lumea nu fusese încă creată.

Din acest întuneric gros, Dumnezeu a poruncit luminii să lumineze. Apostolul ne spune că Dumnezeu a poruncit: „Să lumineze lumina din întuneric” (2 Corinteni 4:6). Astfel suntem din nou conduşi să contemplăm minunea puterii creatoare. Dumnezeu nu lucrează ca omul. Omul trebuie să aibă tot materialul pregătit la îndemână când construieşte ceva. Dumnezeu nu este limitat în felul acesta. Nimicul absolut este tot atât de potrivit pentru scopul Său ca orice altceva. „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele se sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:27-29). Şi aceasta de dragul nostru, pentru ca noi să învăţăm să ne punem încrederea în El.

Atunci când Dumnezeu a făcut lumina, El a făcut-o să lumineze din întuneric. Putem spune că a făcut lumina din întuneric? Nu ar fi greşit pentru că aceasta este în puterea lui Dumnezeu. „Dacă voi zice: «Cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!» Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua, şi întunericul ca lumina” (Psalmii 139:11-12). Şi vorbind despre mângâierea poporului Său în timp de strâmtorare, Dumnezeu spune: „Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină înaintea lor şi locurile strâmbe în locuri netede: iată ce voi face şi nu-i voi părăsi” (Isaia 42:16).

Nimic nu este prea greu pentru Domnul. El însuşi este sursa tuturor lucrurilor. Omul înţelept Îl vede pe Dumnezeu în toate lucrările Sale. El Și-a imprimat fiinţa în toată creaţia. Totul este încărcat de personalitatea Sa. Întunericul gros al păgânilor a provenit din pervertirea acestui adevăr. În loc de a vedea puterea lui Dumnezeu în toate, ei au spus că orice este Dumnezeu. Astfel, ei au transformat adevărul lui Dumnezeu în minciună. Dar faptul că totul izvorăşte din Dumnezeu este o realitate. Astfel a putut Dumnezeu să facă lumina să lumineze în întuneric, pentru că El însuşi este lumină. „Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5).

În timp ce studiem creaţia, să nu uităm că Hristos este creatorul. El este înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu. El a fost Cel care a creat lumina. El a făcut-o din El însuşi, pentru că în El toate lucrurile sunt create. Hristos este lumina lumii nu numai în sensul spiritual. Lumina care bucură ochii oamenilor este lumina care vine de la Hristos. Vizibilul ne învaţă despre invizibil. Naturalul ne ajută să descoperim spiritualul. Lumina fizică ce luminează lumea este menită să ne înveţe că Dumnezeu este lumină şi că lumina Sa spirituală se revarsă asupra tuturor, aceasta nefiind mai puţin reală. „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric; El este milostiv, îndurător şi drept” (Psalmii 112:4), aşa că poate spune: „Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăş; chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea” (Mica 7:8).

Hristos este lumina lumii. Aşa că atunci când citim că El a intrat în Galilea, cuvintele profetului privind acea regiune au fost împlinite: „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor, norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina” (Matei 4:15-16). Păcatul este întuneric și aduce întuneric.

Cuvântul Domnului este lumină însă aceasta era, de fapt, ascunsă oamenilor atunci când Domnul a venit pe pământ. Oamenii, înţelepţi în propria lor înfumurare, şi-au asumat „interpretarea” legii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, au acoperit-o în întregime. Ei au sustras cheia cunoştinţei. Aşa a fost în Evul Mediu, cunoscut în general ca Evul Întunecat, când Biblia a fost o carte interzisă. Ea a fost închisă în celule întunecoase, şi razele ei nu i-a luminat pe oameni. Oamenii bâjbâiau lumina şi nu ştiau pe ce cale să apuce. Cunoştinţa de Dumnezeu aproape a pierit pe pământ; pentru că nici chiar preoţii, ale căror buze trebuiau să păstreze cunoştinţa, nu cunoşteau Scripurile. Satana a făcut ca idei false despre Dumnezeu şi dreptate să predomine.

Într-un întuneric asemănător cu acesta a venit Hristos, lumina lumii. Pentru cei care erau în întuneric a răsărit lumina. Lumina a luminat în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o şi nici nu a biruit-o. Nimic nu poate să înăbuşe lumina divină, vie. Când oamenii rătăceau în întuneric şi nu cunoşteau calea adevărului, lumina vieţii lui Hristos a strălucit în întuneric ca să le arate calea. Toate acestea le-a văzut bătrânul Simon când L-a luat pe copilul Isus în braţele sale şi a zis: „Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile şi slava poporului Tău Israel” (Luca 2:30-32).

După cum păcatul este întuneric, tot așa el este și moarte: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12); pentru că „a gândi carnal este moarte” (Romani 8:6[10]); „Şi păcatul odată făptuit aduce moartea” (Iacov 1:15); pentru că „boldul morţii este păcatul” (1 Corinteni 15:56). Păcatul şi moartea vin de la Satana pentru că el este cel care are puterea morţii. Prin urmare, ni se spune că noi nu ne luptăm cu carnea şi sângele, ci cu căpeteniile întunericului lumii acesteia. Întunericul acestei lumi este întunericul păcatului şi acesta este umbra morţii. Cei care zac în păcat, zac în umbra morţii, iar lumina care răsare pentru aceştia este viaţa fără păcat a lui Hristos.

După cum păcatul este moarte, tot aşa neprihănirea este viaţă: „[…] a gândi spiritual este viață”[11]. A gândi spiritual înseamnă să ai gândul Duhului lui Dumnezeu, şi aceasta înseamnă să ai viaţa şi neprihănirea Sa. Înseamnă să ai legea lui Dumnezeu în minte, „deoarece știm că legea este spirituală” (Romani 7:14). Singurul lucru care poate împrăştia întunericul este lumina. Aşa că singurul lucru care poate eradica păcatul este neprihănirea. Şi singurul lucru care poate birui moartea este viaţa.

Dar viaţa unui om nu poate câştiga biruinţa asupra morţii, pentru că ea însăşi este moarte. Păcatul se află în mod natural în inima oamenilor. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Dar inima este sediul vieţii „pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbele 4:23). Deci, cum păcatul este moarte şi păcatul, în formele sale diverse, izvorăşte din inimă, înseamnă că sursa vieţii omului este otrăvită cu moarte. Viaţa omului nu este decât o moarte vie. Apostolul Pavel, după ce deplânge păcătoşenia absolută a omului firesc, strigă: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24).

Cum neprihănirea, şi numai ea, este viaţă, omul nu poate găsi nicio speranţă de viaţă în sine însuşi, pentru că el nu poate obţine neprihănirea din el însuşi. „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Luca 6:45). Omul, prin natură, are numai rău în inimă, deci el poate produce numai ce este rău. Scripturile oferă mărturie din belşug despre aceasta. Să le lăsăm să-şi spună propria istorie:

„Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23); „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:12); „Pentru că mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi. Şi cei ce sunt în carne nu pot plăcea lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8[12]). Indiferent cât de mult doreşte sufletul care a început să conștientizeze starea lui, să facă ce ştie că este drept, prin el însuşi nu are nicio putere să facă binele. „Căci carnea pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva cărnii, şi acestea sunt potrivnice unele altora, aşa încât nu puteţi face cele ce ați voi” (Galateni 5:17).

Așadar, pentru că din rău nu poate ieşi decât răul, iar inima omului produce numai rău, ar însemna să negi Scriptura dacă ai pretinde că omul poate să facă singur vreun lucru bun. În primul rând, deoarece Biblia spune că el nu poate. În al doilea rând, oricine spune că există vreo putere în om să facă binele, prin aceasta el neagă că răul există în om. Prin natură, în om nu poate exista niște rău și niște bine. O fântână nu poate da şi apă dulce, şi apă amară. Puţină apă otrăvită va infesta întreaga fântână. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (1 Corinteni 5:6). Astfel, dacă există rău în om prin natura sa, el trebuie să fie, așa cum spune și Scriptura, în întregime rău. Deci, oricine spune că poate face de la el un lucru bun, oricât de mic, neagă că ar fi vreo urmă de rău în el. Dar Hristos a spus adevărul despre om în cuvintele: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

În al treilea rând, mai există o altă poziţie posibilă pentru cel ce spune că poate să facă binele prin el însuşi, şi anume prin a pretinde că poate transforma răul în bine. Sunt mulţi care pretind că răul este numai un „bine nedezvoltat”, dar aceştia nu sunt mai convingători decât cei care susţin că pot să facă binele prin ei înşişi. A spune că răul este un bine nedezvoltat înseamnă să negi Biblia care spune că omul nu are nimic bun în el. Iar a lăsa să se înţeleagă că păcatul poate fi schimbat în bine, înseamnă a te aşeza deasupra lui Dumnezeu; și aceasta pentru că El nu poate face una ca aceasta. Procedând astfel ar însemna ca Dumnezeu să Se nege pe Sine, pentru că El este neprihănire.

Numai Dumnezeu este bun. Scriptura arată aceasta cu claritate. Când Hristos a fost pe pământ „tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?» «Pentru ce Mă numeşti bun?» i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu»” (Marcu 10:17-18). Pentru că Dumnezeu singur este bun, înseamnă că oricine pretinde că are bunătate în el însuşi, se face egal cu Dumnezeu. Omul care face aceasta, practic se consideră a fi Dumnezeu.

Este clar că, dacă un om urmează să primească neprihănirea, el trebuie s-o obţină din afară. De fapt, el trebuie să fie transformat într-un om nou. El trebuie să aibă o viaţă complet diferită de viaţa lui firească. Acest lucru este vag recunoscut în dorinţa frecvent exprimată de „a trăi o viaţă diferită”. Este exact ce trebuie să facă fiecare. Problema este că mulţi încearcă să trăiască o altă viaţă folosind vechea viaţă a păcatului, iar acest lucru este imposibil. Pentru ca un om să trăiască o viaţă diferită, este necesar să aibă o viaţă diferită.

Din textul citat anterior reiese în mod clar, de unde se poate obţine această viaţă. Dumnezeu singur este bun. Viaţa Lui este bunătatea însăşi. Viaţa lui Dumnezeu constă în fapte de bunătate. Viaţa cuiva este reprezentată de căile sale şi toate căile lui Dumnezeu sunt bune. Legea lui Dumnezeu exprimă căile Sale pentru că citim: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui!” (Psalmii 119:1-3). Iar căile Sale sunt cu mult mai înalte decât căile omului, cu cât cerurile sunt mai presus decât pământul.

Neprihănirea lui Dumnezeu este un lucru pe care omul îl poate avea. Mântuitorul a spus ucenicilor: „Căutaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa” (Matei 6:33). Dar unde s-o căutăm? În Hristos, pentru că Dumnezeu L-a făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Corinteni 1:30). În El noi putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Însă, deoarece neprihănirea lui Dumnezeu este viaţa Sa, este imposibil să avem neprihănirea Sa fără să avem viaţa Sa. Această viaţă este în Hristos, pentru că Hristos este Dumnezeu şi Dumnezeu a fost în Hristos, împăcând lumea cu Sine. Singura viaţă trăită vreodată pe acest pământ care a fost perfect neprihănită, a fost viaţa lui Hristos. Numai viaţa Sa a putut rezista păcatului. „El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5). Viaţa lui Hristos este neprihănirea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce noi trebuie să căutăm.

Dar omul nu poate trăi viaţa lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu îşi poate trăi propria viaţă. Ar fi culmea îndrăznelii ca cineva să creadă că poate trăi viaţa lui Dumnezeu. Viaţa lui Dumnezeu este cea care trebuie să se manifeste în om (dacă acesta are vreo neprihănire), dar Dumnezeu însuşi trebuie să trăiască viaţa. Apostolul Pavel exprimă acest lucru astfel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Observaţi, din nou, ce uşor este pentru om să se aşeze deasupra lui Dumnezeu. Cum neprihănirea este viaţă – chiar viaţa lui Dumnezeu – este evident că pentru un om care pretinde că are viaţa în sine însuşi, că are în mod firesc în el un principiu care nu poate cu niciun chip să moară, este ca şi cum ar spune că are neprihănire în el însuşi, şi astfel să pretindă indirect că este Dumnezeu. Din nou, acesta este omul păcatului.

Această convingere i-a împiedicat pe farisei să-L accepte pe Hristos. Aceștia „se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi” (Luca 18:9). Ei pretindeau că au credinţa în viaţa veşnică şi cercetau Scripturile având în vedere acest lucru, dar Isus le-a spus: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa” (Ioan 5:40). De ce nu voiau ei să vină la El ca să aibă viaţa? Pentru că ei credeau că o au în ei înşişi. Pentru că neprihănirea este viaţă, Hristos a venit pe pământ cu singurul scop de a le da viaţă oamenilor, pentru că viaţa lor fusese pervertită de păcat. El ne dă viaţa şi aceasta ne dă neprihănirea Sa. Singurul motiv pentru care cineva nu vine la Hristos pentru viaţă, este că el crede că o are deja. Repet, oricine pretinde că poate avea viaţa veşnică fără Hristos, pretinde că poate avea neprihănire fără Hristos. Cele două merg împreună.

Să citim câteva texte cunoscute pentru a sublinia acest adevăr. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). „După cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:2-3); „Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.»” (Ioan 6:53); „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine” (Ioan 6:57). Această viaţă este singura cale a neprihănirii. Noi trebuie „să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

Această viaţă este a noastră prin credinţă, pentru că „cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Evrei 10:38). Aceasta nu înseamnă că viaţa nu este reală, ci că ea nu poate fi păstrată decât prin credinţă. Când viaţa este primită, ea trebuie să fie şi păstrată. „Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El” (Coloseni 2:6). Omul nu are viaţă ca şi cum i s-ar cuveni şi ar fi în puterea lui. Aceasta este viaţa lui Dumnezeu, nu a omului. „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11-12). Viaţa lui Hristos este aceea care se manifestă în trupul muritor (2 Corinteni 4:11).

Această viaţă este lumina oamenilor. „Isus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii»” (Ioan 8:12). Această viaţă de neprihănire este dată oamenilor la fel de gratuit precum lumina zilei. Este tot atât de abundentă ca lumina; este destulă pentru fiecare. O caracteristică a luminii este că ea se poate înmulţi. O singură torţă poate aprinde o mie de alte torţe şi are aceeaşi lumină ca la început. Aşa este şi cu lumina vieţii lui Hristos. El are fântâna vieţii. Ea ţâşneşte din abundenţă din El. El poate da viaţă fiecărui om din lume, dacă doreşte s-o primească, şi încă are tot atât ca la început. El poate trăi în plinătatea Sa în orice om. Oricine crede, primeşte în toată plinătatea viaţa lui Hristos. Hristos nu se împarte.

Cei care stau în umbra morţii, umbră pe care o aruncă păcatul, o pot îndepărta permiţând luminii să lumineze înăuntru. Această lumină se va manifesta în plinătatea ei în biserică înaintea sfârşitului, astfel încât viaţa lui Hristos să se manifeste în faţa lumii tot atât de clar ca în timpul când Hristos a fost pe pământ. Acesta va fi stindardul în jurul căruia se vor aduna mii, aşa cum a fost și la Cincizecime. Aceasta este lumina vieţii lui Hristos despre care profetul spune: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunerecul acoperă pământul şi negură mare popoarele; dar peste Tine răsare Domnul, şi slava lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale” (Isaia 60:1-3). Toate acestea, şi mult mai mult decât poate exprima condeiul unui om neinspirat, sunt spuse în aceste cuvinte simple: „Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» şi a fost lumină.”

Note de subsol

[1] În traducerea KJV.

[2] 1 Corinteni 1:24 în traducerea KJV.

[3] KJV.

[4] Ibidem.

[5] Efeseni 1:6.

[6] Psalmii 33:6.

[7] KJV.

[8] KJV.

[9] Areopagul (Areios Pagos – Muntele lui Ares) este o stâncă proeminentă localizată la nord-vest de Acropola din Atena. Romanii l-au numit Muntele lui Marte.

[10] KJV.

[11] Romani 8:6 – în traducerea KJV.

[12] KJV.