„Atunci, fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: „Pentru ce mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-mi banul birului.” Şi ei i-au adus un ban. El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt?” „Ale Cezarului,” i-au răspuns ei. Atunci, El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Matei 22:15-21).

Prin aceste cuvinte Hristos a stabilit o distincţie clară între Cezar şi Dumnezeu, - între ceea ce este al Cezarului şi ceea ce este al lui Dumnezeu; adică între puterea civilă şi cea religioasă, şi între ceea ce datorăm puterii civile şi ceea ce datorăm puterii religioase. Ceea ce este al Cezarului trebuie să fie dat Cezarului; ceea ce este al lui Dumnezeu trebuie să fie dat numai lui Dumnezeu. Cu ceea ce este al lui Dumnezeu Cezarul nu are nimic de-a face. A spune că noi trebuie să dăm Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu, sau că trebuie să dăm lui Dumnezeu, prin Cezar, ceea ce este al lui Dumnezeu, înseamnă a denatura cuvintele lui Hristos şi a le face fără înţeles. O astfel de interpretare nu poate decât să încurce vorbirea lui Isus, - adică tocmai ceea ce fariseii au căutat să facă.

Întrucât termenul de „Cezar” se referă la guvernarea civilă, este evident imediat că datoriile pe care le avem faţă de Cezar sunt datorii civile, în timp ce datoriile pe care le avem faţă de Dumnezeu sunt datorii cu totul morale sau religioase. Definiţia dată de Webster spune că religia este:

„Recunoaşterea lui Dumnezeu ca obiect al închinării, iubirii şi ascultării.”

O altă definiţie la fel de bună declară că religia este:

„Relaţia personală de credinţă şi ascultare a omului faţă de Dumnezeu.”

Este evident, din acest motiv, că religia şi datoriile religioase aparţin doar lui Dumnezeu; şi pentru că ceea ce este al lui Dumnezeu trebuie să îi fie dat Lui şi nu Cezarului, rezultă în mod inevitabil că, potrivit cuvintelor lui Hristos, guvernarea civilă nu poate niciodată, de drept, să aibă nimic de-a face cu religia – cu relaţia personală de credinţă şi supunere a omului faţă de Dumnezeu.

O altă definiţie care ne poate ajuta să facem distincţia şi mai evidentă, este aceea de moralitate, după cum urmează:

„Moralitatea – Relaţia de conformitate sau neconformitate cu adevăratul standard sau regulă morală … Conformitatea unui act cu legea divină.”

Deoarece moralitatea este conformitatea unui act cu legea divină, este limpede că moralitatea aparţine de asemenea doar lui Dumnezeu, şi cu aceasta guvernarea civilă nu are nimic de-a face. La prima vedere aceasta poate părea o poziţie extremă, dacă nu chiar una falsă; dar nu este. Este poziţia corectă, aşa după cum sperăm că oricine poate vedea dacă acordă subiectului puţină gândire atentă. Prima parte a definiţiei deja date, spune că moralitatea este „relaţia de conformitate sau neconformitate cu adevăratul standard sau regulă morală,” iar parte a doua a definiţiei arată că acest adevărat standard moral este legea divină. Apoi: Legea morală este definită ca:

„Voia lui Dumnezeu, în calitate de conducător moral suprem, cu privire la caracterul şi conduita tuturor fiinţelor responsabile; regula de acţiune obligatorie pentru o conştiinţă sau natură morală.” „Legea morală este în mod sumar conţinută în decalogul scris cu degetul lui Dumnezeu pe două table de piatră şi dat lui Moise pe Muntele Sinai.”

Aceste definiţii sunt în mod evident în acord cu Scriptura. Scriptura arată că cele zece porunci sunt legea lui Dumnezeu; că ele exprimă voia lui Dumnezeu; că ele aparţin conştiinţei şi judecă gândurile şi intenţiile inimii; şi că ascultarea de aceste porunci este datoria pe care omul o datorează lui Dumnezeu. Scriptura spune: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile lui; aceasta este datoria oricărui om.” Ecles. 12:13.

Iar Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „prostule!” va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice „nebunule” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” Matei 5: 21, 22.

Apostolul Ioan, referindu-se la acelaşi lucru, spune: „Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş.” 1Ioan 3:15.

Din nou Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „să nu preacurveşti.” Dar eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Matei 5:27, 28.

Ar putea fi date şi alte ilustraţii, dar acestea sunt suficiente pentru a dovedi că ascultarea faţă de legea morală este moralitate; că aceasta aparţine de domeniul gândurilor şi intenţiilor inimii şi, de aceea, prin însăşi natura situaţiei, este dincolo de posibilitatea de control exercitată de puterea civilă. A urî, este crimă; a pofti, este idolatrie; a avea gânduri necurate cu privire la o femeie, este adulter; - toate acestea sunt la fel de imorale, fiind violări ale legii morale, dar niciun guvern civil nu caută să pedepsească pe nimeni pentru ele. Un om îşi poate urî vecinul toată viaţa lui; poate pofti tot ce există pe pământ; poate avea gânduri murdare faţă de orice femeie pe care o vede – poate trăi astfel în toate zilele lui; dar atât timp cât acestea se mărginesc la gândurile lui, puterea civilă nu se poate atinge de el. Ar fi dificil să ne imaginăm o persoană mai lipsită de moralitate ca aceasta; cu toate acestea Statul nu îl poate pedepsi. Nici nu încearcă să-l pedepsească. Faptul acesta demonstrează din nou că în ce priveşte moralitatea sau imoralitatea, Statul nu are nimic de făcut.

Dar să mergem mai departe. Dacă ura omului îl conduce ca, fie prin cuvinte fie prin alte manifestări, să producă daune vecinului său, Statul îl va pedepsi. Dacă pofta omului îl conduce să pună mâna pe ceea ce nu este al lui, într-o tentativă de furt, Statul îl va pedepsi; dacă permite gândurilor murdare să-l conducă la o tentativă de viol asupra unei femei, Statul îl va pedepsi. Totuşi, ţineţi minte că nici măcar atunci Statul nu îl pedepseşte pentru imoralitatea lui, ci pentru că a încălcat codul civil. Imoralitatea este de domeniul inimii, şi poate fi măsurată numai de Dumnezeu. Statul nu pedepseşte niciun om pentru că este imoral. Dacă ar face-o, ar trebui să pedepsească omul care urăşte un al om, ca pe un ucigaş, deoarece potrivit adevăratului standard de moralitate, ura este o crimă. De aceea, este limpede că în fapt Statul nu pedepseşte niciun om pe motivul că este imoral, ci doar pe motivul că nu a respectat codul civil. Statul nu poate pedepsi imoralitatea; dar trebuie să pedepsească încălcarea regulilor civile.

Distincţia aceasta este arătată prin chiar termenul care desemnează Statul sau guvernul naţional: acesta este numit guvern civil. Nimeni nu se gândeşte să îl numească guvern moral. Guvernarea lui Dumnezeu este singura guvernare morală. Dumnezeu este singurul guvernator moral. Legea lui Dumnezeu este singura lege morală. Doar lui Dumnezeu îi aparţine dreptul de a pedepsi imoralitatea, care este încălcarea legii morale. Guvernele constituite din oameni sunt guverne civile, nu morale. Guvernatorii oamenilor sunt guvernatori civili, nu morali. Legile Statelor şi cele naţionale sunt legi civile, nu morale. Autorităţilor guvernării civile le aparţine datoria de a pedepsi încălcarea codului civil, încălcarea legii civile. Nu este de datoria lor să pedepsească imoralitatea. Aceasta aparţine doar Autorului legii morale şi al simţului moral, Aceluia care este singurul judecător al relaţiei morale a omului. Toate acestea trebuie să fie văzute clar de oricine va cerceta în mod sincer subiectul, şi sunt confirmate de definiţia cuvântului „civil”, care este după cum urmează:

„Civil: Ceva ce ţine de un oraş sau Stat, sau de un cetăţean în relaţiile pe care le are cu semenii lui de asemenea cetăţeni, sau cu Statul.”

Din toate acestea se vede clar că noi datorăm Cezarului (guvernării civile) doar ceea ce este civil, şi că datorăm lui Dumnezeu ceea ce este moral sau religios. Alte definiţii arată acelaşi lucru. Spre exemplu, păcatul, aşa cum este definit de Webster, este „orice violare a voii lui Dumnezeu;” iar după definiţia Scripturii, „este încălcarea Legii.” Că Legea amintită aici este legea morală – cele zece porunci – este arătat în Romani 7:7: „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‚să nu pofteşti.”

Astfel, Scriptura arată că păcatul este o încălcare a legii care spune, „să nu pofteşti,” iar legea aceasta este legea morală.

Dar infracţiunea este o ofensă asupra legilor Statului. Definiţia este după cum urmează:

„Infracţiunea este în mod strict o violare a legii umane sau divine; dar în limbajul actual, termenul este aplicat în mod uzual acţiunilor contrare legilor Statului.”

Aşadar, statutele civile definesc infracţiunea, şi au de-a face cu infracţiunea, dar nu cu păcatul; în timp ce statutele divine definesc păcatul, şi au de-a face cu păcatul, dar nu cu infracţiunea.

Întrucât Dumnezeu este singurul guvernator moral, întrucât guvernarea Lui este singura guvernare morală, întrucât legea Lui este singura lege morală, şi întrucât doar Lui îi revine sarcina de a pedepsi imoralitatea, în acelaşi fel modul de a promova moralitatea îi aparţine numai lui. Moralitatea este conformitatea cu legea lui Dumnezeu; este ascultarea de Dumnezeu. Dar ascultarea de Dumnezeu trebuie să izvorască din inimă, în sinceritate şi adevăr. Trebuie să fie aşa, fiindcă altfel nu este ascultare. Căci, aşa cum am arătat din cuvântul lui Dumnezeu, legea lui Dumnezeu judecă gândurile şi intenţiile inimii.  Însă „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Prin călcarea legii, toţi oamenii s-au făcut imorali. „De aceea, nimeni nu va fi socotit neprihănit (sau făcut moral) înaintea Lui prin faptele Legii (prin ascultare).” Romani 3:20. Întrucât toţi oamenii s-au făcut imorali prin încălcarea legii lui Dumnezeu, din acest motiv niciun om nu poate ca prin ascultare de Lege să devină moral; deoarece această Lege este tocmai legea care îl declară imoral. Din acest motiv cerinţele legii morale trebuie să fie satisfăcute, înainte ca omul să poată fi acceptat vreodată ca fiind moral fie de către Lege sau de către Autorul ei. Însă cerinţele legii morale nu pot fi niciodată satisfăcute de o persoană imorală, şi tocmai astfel de persoane sau făcut toţi oamenii prin încălcarea legii. De aceea, este cert că oamenii nu pot deveni morali niciodată prin legea morală.

Din aceasta se vede la fel de sigur că dacă oamenii vor fi morali, aceasta trebuie să vină de la Autorul şi Sursa moralităţii. Tocmai aceasta este provizia pe care a făcut-o Dumnezeu. Deoarece „acum este arătată neprihănirea (moralitatea) lui Dumnezeu fără lege, fiind mărturisită de Lege şi de profeţi; şi anume neprihănirea (moralitatea) lui Dumnezeu care vine prin credinţa lui Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred. Nu este nicio deosebire, căci toţi au păcătuit (s-au făcut imorali), şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:21-23, KJV). Doar prin moralitatea lui Hristos poate omul să fie făcut moral. Iar moralitatea lui Hristos este moralitatea lui Dumnezeu, care ne este imputată datorită lui Hristos; iar noi o primim prin credinţa în Acela care este atât autorul cât şi desăvârşitorul credinţei noastre. După aceea, prin Duhul lui Dumnezeu, legea morală este scrisă din nou în inimă şi în minte, sfinţind sufletul spre ascultare – spre moralitate. Astfel, şi numai astfel, poate ajunge omul la moralitate; iar moralitatea aceasta este moralitatea lui Dumnezeu care se obţine prin credinţa lui Isus Hristos; şi nu există altă moralitate în lumea aceasta. De aceea, întrucât moralitatea izvorăşte din Dumnezeu şi este plantată în inimă de Duhul lui Dumnezeu prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, este demonstrat cu dovezile Scrierilor Sfinte, că doar lui Dumnezeu îi aparţine promovarea moralităţii.

Aşadar, întrucât Dumnezeu este singurul promotor al moralităţii, prin ce instrument lucrează El pentru a promova moralitatea în lume? Care corp l-a făcut El păstrătorul moralităţii în lume: biserica, sau puterea civilă, care? Biserica şi numai biserica. Biserica este „biserica Dumnezeului celui viu.” Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului.” Biserica este cea căreia El i-a zis: „mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia oricărei făpturi;” şi „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Prin biserică, prin predicarea lui Isus Hristos, este evanghelia „adusă la cunoştinţa neamurilor ca să le aducă la ascultarea credinţei.” Nu există altă ascultare decât ascultarea credinţei; nu există altă moralitate decât moralitatea credinţei. De aceea este dovedit că bisericii, nu Statului, i-a fost încredinţată păstrarea moralităţii în lume. Aceasta stabileşte imediat răspunsul la întrebarea dacă i-a fost dat Statului să înveţe moralitatea, sau religia. Statul nu poate învăţa moralitatea sau religia. Nu are acreditare pentru aceasta. Duhul lui Dumnezeu şi evanghelia lui Hristos sunt ambele esenţiale pentru predicarea moralităţii, dar niciuna dintre acestea nu i-a fost încredinţată Statului, ci ambele au fost date bisericii.

Însă, cu toate că lucrarea acesta a fost încredinţată bisericii, chiar şi în această situaţie nu i s-a încredinţat bisericii prerogativa de a răsplăti moralitatea sau de a pedepsi imoralitatea. Ea imploră, îndeamnă, convinge oamenii să se împace cu Dumnezeu; ea îi educă pentru a cunoaşte principiile şi practica moralităţii. Ei îi revine ca prin înduplecare morală sau cenzură spirituală, să păstreze puritatea şi disciplina în rândul membrilor ei. Dar nu este de datoria ei nici să răsplătească moralitatea nici să pedepsească imoralitatea. Aceasta aparţine doar lui Dumnezeu, întrucât fie că este vorba de moralitate sau de imoralitatea, izvorăşte din sfaturile tainice ale inimii. Şi pentru că doar Dumnezeu cunoaşte inima, numai El poate măsura fie meritul, fie vinovăţia implicată în orice chestiune legată de morală.

Prin aceasta este demonstrat că niciunui om, niciunei adunări sau organizaţii omeneşti, nu îi aparţine dreptul de a pedepsi imoralitatea. Oricine încearcă să facă aceasta, uzurpă prerogativele lui Dumnezeu. Inchiziţia este rezultatul logic inevitabil al oricărei pretenţii că vreo adunare omenească ar putea pedepsi imoralitatea, deoarece, pentru a pedepsi imoralitatea, este necesar ca într-un anume fel să ajungi să cunoşti gândurile şi intenţiile inimii. Papalitatea, afirmându-şi dreptul de a constrânge oamenii să fie morali, şi de a-i pedepsi pentru imoralitate, a avut crudul curaj de a duce principiul cel rău până la consecinţa lui logică. Urmărind acest principiu, s-a văzut că este esenţial să ajungă să cunoască secretele din inimile oamenilor; şi s-a descoperit că aplicarea cu sârguinţă a torturii putea smulge de la oameni, în multe cazuri, o deplină confesiune a celor mai secrete îndemnuri din inimile lor. Din acest motiv tortura a fost stabilită drept mijlocul cel mai bine adaptat pentru a ajunge la obiectivul dorit. Atât timp cât oamenii încuviinţează afirmaţia că ar fi de domeniul guvernării civile să impună prin lege moralitatea, este de prea puţin folos ca ei să condamne Inchiziţia, deoarece un asemenea tribunal este doar rezultatul logic al acestei afirmaţii.

După toate aceste dovezi se poate stabili principiul limpede, pe care îl poate înţelege oricine, că guvernării civile îi aparţin doar lucrurile implicate de termenul care o defineşte: adică cele civile. Scopul unui guvern civil este civil, şi nu moral. Funcţia lui este de a păstra ordinea în societate, şi de a face ca supuşii lui să trăiască în deplină siguranţă, păzindu-i de orice act de dezordine civică. Moralitatea îi aparţine lui Dumnezeu; iar partea civică aparţine Statului. Moralitatea trebuie să fie dată lui Dumnezeu; partea civică, Statului. „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi daţi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” *

Unii ar putea întreba: „Dar puterea civilă nu impune respectarea poruncilor lui Dumnezeu, care spun – să nu furi, să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu depui mărturie mincinoasă? Nu pedepseşte puterea civilă violarea acestor porunci ale lui Dumnezeu?” Răspuns: Puterea civilă nu impune respectarea acestor porunci, nici nu pedepseşte violarea lor, în calitate de porunci ale lui Dumnezeu. Statul interzice crima, jaful şi sperjurul, şi acelaşi Stat interzice adulterul, dar nu în calitate de porunci ale lui Dumnezeu. Din vremuri imemoriale, guvernări care nu au ştiut nimic despre Dumnezeu, au interzis aceste lucruri. Dacă puterea civilă ar încerca să impună toate acestea în calitate de porunci ale lui Dumnezeu, ar trebui să pedepsească drept ucigaş pe omul care urăşte un alt om; ar trebui să pedepsească drept sperjur pe omul care dă naştere la zvonuri false; ar trebui să pedepsească drept adulter persoana care are gânduri necurate; ar trebui să pedepsească drept hoţ pe omul care ar dori să îşi păcălească aproapele; deoarece toate acestea constituie violări ale poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, dacă Statul ar fi să impună respectarea acestora ca porunci ale lui Dumnezeu, ar trebui să pedepsească gândurile şi intenţiile inimii, lucruri care nu se află sub jurisdicţia niciunei puteri pământeşti. Este clar că orice putere pământească ce ar încerca să facă aşa ceva, prin aceasta s-ar pune în locul lui Dumnezeu, şi I-ar uzurpa prerogativele.

Mai mult de atât, un astfel de efort ar fi o încercare de a pedepsi păcatul, întrucât încălcarea legii lui Dumnezeu este păcat. Dar păcatele pot fi iertate în urma pocăinţei, şi Dumnezeu nu pedepseşte păcătosul pentru violarea legii Sale, odată ce păcatele îi sunt iertate. Acum, dacă puterea civilă şi-ar lua sarcina de a impune respectarea legii lui Dumnezeu, nu ar putea în dreptate să aplice legea în dreptul călcătorului de lege pe care Dumnezeu l-a iertat. De exemplu, să zicem că un om fură douăzeci de dolari de la aproapele lui, este arestat, urmărit penal şi găsit vinovat. Dar să zicem că între momentul în care a fost găsit vinovat şi momentul executării sentinţei, omul se pocăieşte, fiind iertat de Dumnezeu. Acum este socotit de Domnul ca şi cum nu ar fi călcat niciodată legea lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu nu îl mai învinuieşte de acea fărădelege. Dar pentru că este legea lui Dumnezeu cea pe care legea civilă a pornit să o aplice, puterea civilă trebuie de asemenea să îl ierte, să îl socotească nevinovat, şi să îi dea drumul să plece liber. Mai mult de atât, porunca lui Dumnezeu spune: „dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l. Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: ‚Îmi pare rău!’, să-l ierţi.” Dacă ar fi ca guvernul civil să aplice legea lui Dumnezeu când un om fură sau comite sperjur sau orice formă de violenţă, şi este arestat, dacă omul spune: „Îmi pare rău,” el trebuie să fie iertat; dacă o face din nou, fiind din nou arestat, şi din nou spune: „Îmi pare rău”, trebuie să fie iertat. Şi dacă comite fapta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi spune „Îmi pare rău,” trebuie să fie iertat. Se vede imediat că un astfel de sistem ar fi complet distructiv pentru guvernarea civilă. Chiar şi numai aceasta demonstrează în mod conclusiv că niciun guvern civil nu poate avea vreodată ceva de-a face pe drept cu impunerea poruncilor lui Dumnezeu ca arate, sau cu a face din Biblie codul legilor sale.

Guvernarea lui Dumnezeu poate fi susţinută prin iertarea păcătosului până la extrem, deoarece jertfa lui Hristos a făcut provizii pentru „a mântui în mod desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El; fiindcă El trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei.” Dar în cadrul guvernări civile, dacă omul fură, sau comite orice altă infracţiune, fiind cercetat şi găsit vinovat, faptul că Domnul îl iartă nu schimbă cu nimic situaţia; el trebuie să fie pedepsit.

Următoarele remarci ale Prof. W.T. Harris, fost superintendent al şcolii publice din oraşul St. Louis, sunt demne de o atentă consideraţie în legătură cu aceasta:

„O infracţiune, sau încălcare a justiţiei, este o faptă a individului pe care Statul, prin actele sale judiciare, o întoarce asupra individului. Statul furnizează măsuri pentru infracţiuni şi pedepseşte delicvenţii după cum merită. Mintea judiciară este o minte care cântăreşte lucrurile, o minte punitivă, deoarece este formată de justiţia care vede că fapta fiecărui om se va întoarce asupra, fie ca să-i aducă binecuvântarea fie blestemul însoţit de durere. Păcatul este o încălcare a legii sfinţeniei, o decădere din starea de asemănare cu imaginea divină, şi această decădere refuză totalmente să fie măsurată. Este o moarte de dimensiuni infinite să aluneci din starea de reflectare a divinităţii. Pentru un păcat nu se poate ispăşi cu nicio pedeapsă finită, ci doar (aşa cum ne învaţă revelaţia) cu un act divin de jertfă … Ar fi distrugător pentru Stat să încerce să trateze infracţiunile ca păcate, şi să le ierte în cazul pocăinţei. Aceasta ar impune sistemului judiciar datoria de a merge dincolo de actul în sine, până la dispoziţia sau structura minţii, în adâncul personalităţii. Dar atât timp cât fapta nu este concretizată într-un act, nu aparţine societăţii, ci doar individului şi lui Dumnezeu. Nicio instituţie umană nu poate merge dincolo de actul în sine, încercând să trateze la modul absolut cu substanţa libertăţii spirituale a omului … Păcatul şi infracţiunea nu trebuie să fie confundate, nici nu trebuie ca aceeaşi faptă să fie socotită drept infracţiune şi păcat de către aceeaşi autoritate. Priviţi-o ca infracţiune, şi poate fi pedepsită pe măsură. Legea nu urmăreşte ucigaşul dincolo de spânzurătoare. El a ispăşit cu viaţa pentru crima sa. Dar păcatul cel mai neînsemnat, chiar dacă este departe de a fi o crimă, ca de exemplu mânia unui om faţă de fratele său, o mânie care nu se concretizează în acte de violenţă, ci este zăvorâtă în inimă, - un astfel de păcat non-criminal va expulza sufletul pentru totdeauna din cer, în afară de cazul în care este anihilat printr-o pocăinţă sinceră.”

Punctele deja prezentate în acest capitol sunt probabil suficiente aici pentru a ilustra principiul enunţat în cuvântul lui Hristos. Şi măcar că acest principiu este limpede şi uşor de acceptat de mintea serioasă, simplă a fiecărui om, totuşi, datorită ambiţiei egoiste a oamenilor, lumea a avut nevoie de mult timp să înveţe şi să accepte adevărul cuprins în lecţie. Guvernul Statelor Unite este primul şi singurul guvern din istorie, bazat pe principiul stabilit de Hristos. În Articolul VI al Constituţiei naţionale, naţiunea aceasta spune că „nicio cerinţă religioasă nu va fi cerută vreodată drept calificare pentru o funcţie sau poziţie de încredere publică în serviciul Statelor Unite.” Printr-un amendament (în primul amendament la Constituţie) care prezintă cu mai mare certitudine adoptarea acestui principiu, este declarat: „Congresul nu va face nicio lege cu privire la un stabiliment al religiei, sau pentru interzicerea liberei exercitări a acesteia.”

Primul amendament a fost adoptat în anul 1789, de primul Congres care s-a întrunit pe baza Constituţiei. În 1796 s-a încheiat un tratat cu Tripoli, în care s-a declarat (Articolul II) că „Guvernul Statelor Unite ale Americii nu este în niciun sens fondat pe religia creştină.” Tratatul acesta a fost structurat de un fost cleric congregaţionalist, şi a fost semnat de preşedintele Washington. Nu din lipsă de respect faţă de religie sau faţă de creştinism au fost puse aceste clauze în Constituţie, şi cealaltă inserată în tratat. Dimpotrivă, au făcut-o numai şi numai datorită respectului pe care îl aveau faţă de religie şi faţă de religia creştină în mod deosebit, socotind-o ca fiind dincolo de jurisdicţia guvernării civile, aparţinând doar conştiinţei, şi rămânând în întregime între individ şi Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care naţiunea aceasta a fost fundamentată constituţional potrivit principiului lui Hristos care cere oamenilor să dea Cezarului doar ce este al Cezarului, şi îi lasă cu totul liberi să dea lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, dacă aleg să facă aceasta, după cum aleg să o facă, şi când aleg să o facă. Sau, după cum s-a exprimat Washington însuşi, ca replică la o adresă legată de subiectul legislaţiei religioase:

„Orice om care se comportă ca un bun cetăţean, dă socoteală numai lui Dumnezeu pentru credinţa lui religioasă, şi trebuie să fie protejat în închinarea lui faţă de Dumnezeu, potrivit cu ceea ce îi dictează propria conştiinţă.”

Nu putem încheia acest capitol într-un mod mai potrivit decât cu următorul omagiu adus de George Bancroft acestui principiu cuprins în cuvintele lui Hristos, şi în Constituţia americană:

„În statele cele mai timpurii cunoscute în istorie, guvernarea şi religia erau una, fiind indivizibile. Fiecare stat şi-a avut zeitatea specifică, şi adesea aceste zeităţi protectoare, una după alta, puteau fi înfrânte în bătălii pentru a nu se mai ridica niciodată. Războiul Peloponezian s-a iscat dintr-o ceartă cu privire la un oracol. Roma, atunci când acorda cetăţenie celor pe care îi cucerise, introducea în acelaşi fel, şi din motive bine gândite pentru vremea aceea, închinarea zeilor acestora. Nimeni nu se gândea să revendice religia pentru conştiinţa individului, până când o voce din Iudea, a deschis drumul unei epoci măreţe în viaţa omenirii, stabilind o religie pură, spirituală şi universală pentru toată omenirea, poruncind să se dea Cezarului doar ceea ce este al Cezarului. Regula aceasta a fost menţinută în tot timpul copilăriei evangheliei pentru toţi oamenii. Nu la mult timp după ce religia creştină a fost adoptată de conducătorul imperiului roman, ea a fost lipsită de caracterul ei universal, fiind subjugată printr-o legătură profană cu statul profan. Lucrurile au continuat aşa până când naţiunea cea nouă – cea mai puţin mânjită de batjocura stearpă a optsprezece secole, cu cea mai multă credinţă în creştinism dintre toate popoarele din vremea aceea, moştenitorul principal al Reformei în formele ei cele mai curate, - când i-a venit vremea să fondeze un guvern al Statelor Unite, a refuzat să trateze credinţa ca pe o chestiune ce poate fi reglementată de un corp organizat, sau care poate avea la conducere un monarh sau un Stat.

Revendicând dreptul la individualitate chiar şi în religie, de fapt în religie mai presus de orice, noua naţiune a avut curajul de a da, în relaţiile ei faţă de Dumnezeu, exemplul acceptării principiului poruncit în mod divin de Dumnezeu mai întâi în Iudea. Ea a lăsat administrarea lucrurilor vremelnice pe seama puterilor vremelnice; iar Constituţia Americană, în armonie cu populaţia diferitelor State, a oprit Guvernului Federal puterea de a invada căminul raţiunii, citadela conştiinţei, sanctuarul sufletului. A făcut aceasta nu din indiferenţă, ci pentru ca Duhul nemărginit al adevărului etern să poată acţiona în libertatea, în puritatea şi puterea Lui. - „History of the Formation of the Constitution”, ultimul capitol.

Astfel, Constituţia Statelor Unite aşa cum este ea, constituie singurul monument din toată istoria, reprezentând principiul pe care l-a stabilit Hristos pentru guvernele pământeşti. Sub această Constituţie, în libertate, civilă şi religioasă, în lumină şi în progres, naţiunea acesta stă pe bună dreptate ca un far luminos pentru lume, de o sută de ani.