Amendamentul religios propus la Constituţia naţională, introdus în Senatul Statelor unite de către senatorul Blair, nu este singura încercare de a înscrie Congresul în cursul legislaţiei religioase. Amendamentul religios propus la Constituţie a fost introdus pe data de 25 mai, 1888. Dar pe data de 21 mai, 1888, acelaşi senator a introdus următorul proiect de lege, care a fost citit de două ori, după care a fost deferit Comitetului pentru Educaţie şi Muncă.

„Al 50-lea Congres,

Prima Sesiune,      S.2983

„Un proiect de lege care să asigure populaţiei ocazia de a se bucura de prima zi a săptămânii, în general cunoscută drept ziua Domnului, ca zi de odihnă, şi de a promova respectarea ei ca zi de închinare religioasă.

Să fie decretat de către Senat şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii în şedinţă comună în Congres, Ca nicio persoană, sau corporaţie, sau agent, personal de serviciu sau angajat al vreunei persoane sau corporaţii, să nu efectueze şi să nu autorizeze efectuarea vreunei activităţi de muncă seculară, vreo activitate care poate perturba pe cei din jurul lui, cu excepţia activităţilor strict necesare, a faptelor de milă şi a celor umanitare; nici să nu se angajeze în jocuri, distracţii, amuzamente sau mijloace de recreere care ar putea deranja pe alţii, în prima zi a săptămânii, în mod uzual cunoscută ca ziua Domnului, sau în decursul vreunei părţi din această zi, în orice teritoriu, district, vas sau loc aflat sub jurisdicţia exclusivă a Statelor Unite; nici să nu fie legal ca vreo persoană sau corporaţie, să primească plată pentru munca sau serviciile îndeplinite sau prestate în urma violării acestei secţiuni.

Sec. 2. Ca nicio corespondenţă sau colet poştal să nu fie transportate în timp de pace pe vreo rută poştală din ţară, şi nici să nu fie ridicate, sortate sau manevrate colete poştale mici, sau predate destinatarului în timpul vreunei părţi din prima zi a săptămânii. Să fie prevăzut ca: oricând vreo scrisoare se va încadra într-un act de necesitate sau milă, sau când va fi vorba de sănătate, viaţă, sau decesul unei persoane, iar faptul va fi în mod clar specificat pe plicul conţinând scrisoarea, dirigintele de poştă să asigure mijloacele pentru transportul unei asemenea scrisori.

Sec. 3. Ca efectuarea comerţului între State şi triburile indiene, întrucât nu este o activitate strict necesară, caritabilă sau umanitară, prin transportarea persoanelor sau bunurilor pe cale navală sau terestră ce poate interfera sau deranja populaţia în timpul primei zile a săptămânii, sau a unei părţi din ea, ca zi de odihnă, care de asemenea, nu este o activitate de necesitate, caritate sau umanitară, şi nu se încadrează în ritualurile unei zile de închinare religioasă, să fie interzisă prin prezenta lege. Dacă vreo persoană sau corporaţie, sau agent, personal de serviciu, sau angajat al vreunei persoane sau corporaţii va încălca în mod intenţionat această secţiune, să fie pedepsit cu o amendă de nu mai puţin de zece dolari, dar nici mai mare de o mie de dolari, şi niciun serviciu îndeplinit în efectuarea comerţului astfel interzis să nu fie socotit legal, de aceea să nu fie plătit sau compensat.

Sec.4. Ca toate exerciţiile militare şi navale, inspecţiile şi paradele, care nu au loc în timpul serviciului activ sau de imediată pregătire pentru acesta, ale soldaţilor, marinarilor, puşcaşilor marini, sau cadeţilor Statelor Unite, în prima zi a săptămânii, cu excepţia adunărilor pentru respectarea sub ordin şi din datorie a închinării religioase, să fie prin prezenta lege interzise; nicio activitate care nu este strict necesară să nu fie îndeplinită sau permisă în ziua Domnului în serviciul militar sau naval al Statelor Unite.

Sec. 5. Să fie considerată ilegală plata sau primirea plăţii în vreun fel pentru serviciile prestate, sau pentru munca depusă, sau pentru transportul persoanelor sau bunurilor, prin încălcarea prevederilor acestui act, nici să nu se întreprindă vreo acţiune pentru recuperarea acestei plăţi, iar dacă plata s-a făcut, fie în avans fie în alt mod, suma poate fi recuperată de oricine va urmări cel dintâi aceasta.

Sec. 6. Ca munca depusă sau serviciile prestate în prima zi a săptămânii ca urmare a unor accidente, dezastre, sau întârzieri inevitabile datorate legăturilor între rutele poştale şi rutele de transport şi călătorie, sau pentru conservarea unor bunuri  perisabile şi expuse riscului, precum şi transportul necesar şi regulat al articolelor alimentare la fel ca şi livrarea acestora în condiţii sanitare, transportul acestora pe distanţe scurte dintr-un Stat, district, sau teritoriu în alt Stat, district sau teritoriu, prin legile locale să fie declarate necesare pentru binele public, să nu fie considerate încălcări ale acestui act, dar să fie organizate pe cât posibil în aşa fel încât să asigure întregii populaţii odihnă după trudă, în timpul primei zile a săptămânii, cultură mentală şi morală, şi respectarea religioasă a zilei de Sabat.”

Prima secţiune a acestui proiect de lege este contrară cuvântului lui Dumnezeu. Întrucât prescrie respectarea zilei Domnului, cere oamenilor să dea Cezarului ceea ce este al Domnului. Dar Hristos a spus, „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Ceea ce este al Domnului nu trebuie dat Cezarului, ci Domnului. Cezarul este guvernarea civilă; de aceea, noi nu trebuie să dăm guvernării civile ceea ce este al Domnului. Cu ceea ce este al Domnului, Cezarul nu are nimic de-a face. În consecinţă, nicio guvernare civilă nu are dreptul să se atingă, în legislativul ei, de ziua Domnului. Proiectul de lege al senatorului Blair, prin faptul că legiferează ceea ce aparţine Domnului, este în mod clar împotriva cuvântului lui Hristos, şi, din acest motiv, este anticreştin.

Apoi, această secţiune declară că nicio persoană să nu facă vreo lucrare, „nici să nu se angajeze în jocuri, distracţii, amuzamente sau mijloace de recreere care ar putea deranja pe alţii, în prima zi a săptămânii, în mod uzual cunoscută ca ziua Domnului, sau în decursul vreunei părţi din această zi.” Această prevedere lasă complet pe seama altui om puterea de a decide dacă ceea ce faci tu îl deranjează pe el; în felul acesta acţiunea fiecărui om în ziua duminicii ajunge supusă toanelor şi capriciilor vecinului său. Şi oricine ştie că nu este nevoie decât de lucruri foarte mărunte pentru a face omul să apară vinovat în ochii celui care are o prejudecată sau duşmănie faţă de el. La convenţia pentru legea duminicală desfăşurată în statul Illinois în anul 1888 (20, 21 noiembrie), Dr. R.O. Post, din Springfield, a ţinut un discurs cu tema „Recreerea în ziua duminicii,” în care a trasat următoarea regulă cu privire la subiect:

„Nu există alt fel de recreere, folositoare în ziua duminicii, decât aceea de acasă sau din sanctuar.”

Să intre numai în vigoare o lege de felul celei cuprinse în proiectul de lege al senatorului Blair şi, dacă locuieşti în vecinătatea lui R.O. Post, D.D., cu siguranţă îl va deranja orice fel de recreaţie în afara casei sau sanctuarului, iar cel angajat în recreaţie va fi arestat şi urmărit penal. Poate că unii ar zice că niciun judecător sau juraţi nu vor întreprinde o astfel de urmărire penală. Faptul acesta nu este deloc sigur, după cum vom vedea. Dar, fie că este aşa sau nu, cert este că dacă vecinul tău va spune că ceea ce ai făcut l-a deranjat, prin prevederile unei astfel de legi poate face să fii arestat, îţi poate crea necazuri, fiind nevoit să cheltui pentru a te apăra în faţa curţii de judecată. În 1887 oraşul San Francisco, Cal., a emis un decret în legătură cu alt subiect legat de acelaşi principiu cuprins în această clauză a proiectului Blair. Decretul suna după cum urmează:

„Nicio persoană, în niciun loc, să nu îşi permită în conduită tendinţe de a deranja persoanele care trec sau se află pe drumul public, sau în zonele adiacente.”

Este uşor de văzut că principiul cuprins în acest decret este identic cu acela din prima secţiune a proiectului Blair, care interzice orice activitate ce poate „deranja pe ceilalţi.”

În timpul în care decretul din San Francisco a fost în vigoare, un om pe nume Ferdinand Pape distribuia pe stradă anumite circulare, ceea ce a „deranjat” pe cineva. Omul a fost arestat. A făcut apel la Curtea Supremă pentru a obţine o decizie judecătorească habeas corpus(Legea Habeas Corpus – legea pentru garantarea libertăţii individului – 1679, n.tr.), susţinând că fapta pentru care era acuzat nu constituia o infracţiune, şi că decretul care declara o astfel de activitate drept crimă, era invalid şi nul, deoarece era iraţional şi incert. Raportul asupra cazului spune:

„Decizia a fost readusă în faţa judecătorului Sullivan, şi susţinută de Henry Hutton în apărarea criminalului întemniţat. Dispunând în dreptul chestiunii, judecătorul a redat în scris o opinie destul de lungă, în care a cuprins o critică oarecum severă la adresa absurdităţii decretului, şi a decis ca Pape să fie eliberat din arest. Judecătorul a spus:

„Dacă decretul ar fi lege, ascultarea de el fiind forţată sub pedeapsa cu amenda sau închisoarea, ar fi o crimă permisivitatea în orice conduită, oricât de inocentă sau inofensivă în sine, şi oricât de inconştient făcută, dacă ar avea tendinţa de a deranja alte persoane. Comerciantul rival care cercetează magazinul cuiva cu ochi scrutător pentru a-i observa volumul de vânzări, este vinovat de crimă, deoarece până şi gândul la rivalitate sau la scăderea cifrei de afaceri, are tendinţa de a deranja. Trecerea pe stradă a celui mai binevoitor creditor are tendinţa de a deranja, deoarece aduce aminte de obligaţiile neîndeplinite. Trecerea unui industriaş bine îmbrăcat, purtând dovezile prosperităţii, are tendinţa de a deranja pe vagabondul a cărui lene îl reduce la starea de sărăcie şi nemulţumire. Insistenţa băiatului străduindu-se cu energie persistentă să scape de ziarele pe care le are în stoc, are tendinţa de a deranja cetăţeanul de vază care a citit deja ziarele, sau se aşteaptă să le găsească la uşă îndată ce ajunge acasă. Cel căruia i s-a zădărnicit încercarea de a face rău unei persoane sau proprietăţii altuia, găseşte o tendinţă spre deranj în simpla trecere a persoanei a cărei onestitate sau agerime l-a împiedicat să facă răul. În felul acesta pot fi date la infinit exemple de situaţii în care cea mai inofensivă şi inocentă conduită are tendinţa de a deranja pe alţii. Dacă limbajul decretului defineşte delictul criminal, prevede o pedeapsă foarte severă cu privare de libertate şi bunuri pentru o conduită lipsită de elementul esenţial al criminalităţii.

„’Dar s-ar putea spune că justiţia nu se va folosi de acest limbaj pentru a pune pecetea condamnării asupra unor cetăţeni inofensivi, privându-i pe nedrept de libertate şi catalogându-i drept criminali. Legea nu încurajează doctrine atât de periculoase, nu încurajează principii atât de subversive pentru libertate, care fac viaţa sau libertatea subiectului dependentă de toanele sau capriciile judecătorului sau ale juraţilor, întrucât lasă la discreţia lor decizia dacă o anumită conduită se încadrează sau nu se încadrează în rândul acţiunilor criminale. Legea ar trebui gravată atât de limpede şi clar pe tablele legislative încât să poată fi înţeleasă la fel de bine de toţi cetăţenii statului, fie că sunt judecători în scaunul judecătoresc, juraţi pe banca juraţilor, sau inculpaţi în banca acuzaţilor. Orice situaţie în care legea permite ca dovada criminalităţii să depindă de fantezia sau capriciul judecătorului sau ale juraţilor, miroase a tiranie. Limbajul folosit este destul de larg ca să cuprindă conduita care se încadrează în mod clar în drepturile constituţionale ale cetăţenilor. Nu se trasează nicio linie distinctivă între conduita criminală şi cea non-criminală. Termenii sunt prea vagi şi incerţi pentru a trasa o regulă de conduită. După judecata mea, partea din decret implicată aici este incertă şi iraţională.’”

Decizia aceasta se aplică cu toată forţa legii duminicale naţionale propuse de senatorul Blair. Sub prevederile acestei legi, pentru a supune o persoană acuzării penale va fi suficient ca aceasta să se angajeze în vreo activitate de joacă, sportivă, de amuzament sau recreaţie în ziua duminicii. Deoarece Reformatorii Naţionali sunt la fel de mult în favoarea acestei legi duminicale cum sunt şi în favoarea amendamentului propus de Blair la Constituţie, şi mulţi dintre Reformatorii Naţionali sunt atât de rigizi încât ar fi foarte „deranjaţi” de orice amuzament sau recreaţie îngăduite în ziua de duminică, oricât de inocente ar fi acestea în sine. Şi este lăsat complet pe seama fanteziei sau capriciului celui „deranjat”, a judecătorului sau a juraţilor, să se pronunţe dacă acţiunea l-a deranjat cu adevărat sau nu.

Decizia statului California spune că un astfel de statut „prevede o pedeapsă foarte severă cu privare de libertate şi bunuri pentru o conduită lipsită de elementul esenţial al criminalităţii.” Curtea de justiţie din California „nu încurajează doctrine atât de periculoase, nu încurajează principii atât de subversive pentru libertate,” sau care „miros a tiranie” aşa de mult ca acelea cuprinse în proiectul de lege duminicală Blair.

Secţiunea 4 este pe aceeaşi linie cu legea duminicală elaborată de Constantin. Acesta în schimb, a mers un pas înainte, poruncind soldaţilor lui să desfăşoare în mod expres parade pentru închinare în ziua de duminică, şi a scris o rugăciune pe care toţi trebuiau să o rostească la un anumit semnal. Ceva asemănător ar putea urma dacă proiectul acesta va deveni lege, deoarece, ţinta proiectului de lege fiind ceremonia şi închinarea religioasă, de ce nu li s-ar cere soldaţilor să se roage în ziua de duminică la fel cum li se cere celorlalţi să respecte ziua în mod religios?

Nu vom comenta fiecare secţiune a proiectului de lege, dar Secţiunea 5 merită să fie analizată în mod deosebit. Secţiunea aceasta prevede că dacă o persoană lucrează pentru altă persoană în ziua de duminică, şi primeşte plată pentru aceasta indiferent când o primeşte, atunci oricine din lumea largă poate interveni pentru ca suma plătită să fie confiscată. Dacă tu lucrezi pentru mine duminică, şi te plătesc pentru aceasta, primul om care află aceasta te poate urmări şi îţi poate lua banii. Aceasta prevede proiectul. Dacă se efectuează plata pentru munca în ziua de duminică, „fie în avans sau în alt fel, suma poate fi recuperată de oricine va urmări cel dintâi aceasta.” Oricine, este un termen universal. Aşadar, proiectul acesta de lege propune în mod intenţionat că în cazul în care un om aflat sub jurisdicţia exclusivă a Statelor Unite primeşte bani pentru munca depusă duminica, în afara muncii din necesitate sau din milostenie, poate fi urmărit de oricine află mai repede că i-a primit, şi acea persoană se poate face stăpân pe bani.

Să crezi că o legislaţie cum este cea cuprinsă în această secţiune, poate fi concepută de o persoană cu minte sănătoasă este destul de surprinzător. Dar ca nu numai să fie concepută, ci să fie cuprinsă într-un proiect de lege, şi să fie introdusă în mod serios în Senatul Statelor Unite, este de-a dreptul stupefiant. Aproape că este dincolo de verosimil. Dar există fapte care demonstrează că aşa ceva se întâmplă în ţara acesta a libertăţii, acum, în secolul nouăsprezece. Dacă timpul unui senator al Statelor Unite este folosit pentru o astfel de legislaţie, atunci ale cui libertăţi mai sunt în siguranţă?

Ultima secţiune descoperă ţinta întregului proiect, şi anume „să asigure întregii populaţii odihnă, … şi respectarea religioasă a zilei de Sabat.” De aceea, nimeni să nu încerce să fugă de forţa obiecţiilor împotriva acestui proiect, afirmând că nu se cere respectarea religioasă a zilei ci respectarea civilă, fiindcă proiectul însuşi declară că obiectivul nu este doar de a asigura odihna întregii populaţii, ci de a asigura respectarea religioasă a zilei de Sabat. Nu există în proiect nicio singură referinţă la respectarea zilei din punct de vedere civil. Cuvântul „civil” nu este folosit. Acesta este un proiect de lege complet religios. Titlul său declară că obiectivul este de a asigura populaţiei ocazia de a se bucura de ziua Domnului ca zi de odihnă, şi „de a promova respectarea ei ca zi de închinare religioasă.” Prima secţiune defineşte ziua Domnului; cea de-a doua se referă la zi ca la o zi de închinare şi odihnă; cea de-a treia se referă la ea ca la o zi de închinare religioasă; secţiunea a patra se referă la respectarea ei din punct de vedere al închinării religioase; iar secţiunea a şasea declară lămurit, ceea ce se vede în tot proiectul, că ţinta proiectului de lege este „să asigure întregii populaţii odihnă, … şi respectarea religioasă  a zilei de Sabat,” în prima zi a săptămânii.

Respectarea zilei din punct de vedere religios, de la un capăt al ţării la celălalt, este cea avută în vedere de promotorii proiectului de lege. Cu ocazia convenţiei pentru duminică de la Washington, ţinută pe 12 dec. 1888, Dr. Crafts a spus:

„A despărţi religia de ziua acesta înseamnă a despărţi odihna de această zi.”

În „Boston Monday Lecturers,” din 1887, Joseph Cook, în timpul unor prelegeri pe tema legilor duminicale, a spus:

„Experienţa de secole dovedeşte că străduinţa de a păstra duminica drept zi de odihnă este zadarnică fără a o păstra ca zi de închinare. Dacă respectarea Sabatului nu este fondată pe raţiuni religioase, nu va fi menţinută la un standard înalt doar pe baza unor consideraţii economice, psihologice şi politice.”

La convenţia Statului Illinois pentru duminică ţinută la Elgin, pe 8 noiembrie, 1887, Dr. W.W. Everts a declarat că duminica trebuie să fie „dovada oricărei religii.”

Duminica este o instituţie complet religioasă. Legislaţia duminicală, oriunde se găseşte, este legislaţie numai religioasă. Şi, după cum am văzut, proiectul de lege duminicală al senatorului Blair nu se pretinde altceva decât legislaţie religioasă. Întrucât este ceea ce este, adică legislaţie religioasă, este în mod clar neconstituţional. Pentru a dovedi aceasta, supunem spre examinare următoarele considerente:

Toate puterile deţinute de Congres sunt puteri delegate. Congresul nu are o altă putere. El nu poate exercita o altă putere. Articolul X din Amendamente la Constituţie declară în mod expres că:

„Puterile care nu sunt delegate Statelor Unite prin Constituţie, nici interzise prin ea Statelor, sunt rezervate Statelor respective, sau poporului.”

În toate puterile delegate astfel Congresului, nu este nici urmă de putere de a legifera asupra vreunei chestiuni religioase, sau în dreptul respectării vreunei instituţii sau ceremonii religioase. De aceea, întrucât proiectul de lege duminicală al senatorului Blair este religios, nu este constituţional, iar orice legiferare în această privinţă este neconstituţională. Mai mult, întrucât duminica este o instituţie religioasă, orice legiferare din partea Congresului în legătură cu respectarea ei, va fi neconstituţională atât timp cât Constituţia Statelor Unite va rămâne aşa cum este acum. Şi aceasta nu este tot. Naţiunea nu a fost lăsată în situaţia de a nu şti dacă această putere în mod intenţionat nu i-a fost delegată, sau nu. Primul Amendament la Constituţie, declarând că: „Congresul nu poate face nicio lege referitoare la un stabiliment al religiei, sau la interzicerea liberei ei exercitări,” arată că în mod intenţionat puterea aceasta nu a fost delegată Congresului, şi intenţia este scoasă în evidenţă prin absoluta interzicere Congresului de a exercita vreo putere cu privire la religie. Este imposibil să formulezi o lege având ca subiect religia, şi aceasta să nu interzică în vreun fel libera exercitare a religiei. De aceea, primul Amendament la Constituţie interzice în mod absolut Congresului să elaboreze vreo lege cu privire la orice subiect religios, sau la respectarea vreunei ceremonii sau instituţii religioase. Proiectul de lege al Senatorului Blair, fiind religios, este dovedit încă o dată a fi neconstituţional.

Reformatorii Naţionali ştiu şi afirmă de douăzeci şi cinci de ani că este neconstituţional pentru Congres să elaboreze legi duminicale. Totuşi Asociaţia pentru Reformă Naţională este una dintre agenţiile cele mai proeminente care fac demersuri pentru promovarea proiectului de lege duminicală naţională propus de senatorul Blair. Faptul acesta dovedeşte că ei sunt gata să recurgă la mijloace neconstituţionale pentru a-şi asigura puterea râvnită şi pentru a-şi atinge obiectivele. Dar în ce priveşte pe Dr. Crafts şi colaboratorii săi, şi W.C.T.U., dacă aceştia ştiu că este neconstituţional, nu avem cunoştinţă. Dacă le-ar păsa, chiar dacă ar şti, nu ne putem pronunţa din următorul motiv: În anunţurile despre convenţia naţională pentru duminică ţinută la Washington pe 11-13 decembrie 1888, s-a declarat că biserica în care urma să se desfăşoare convenţia va fi împodobită cu ghirlande formate din numele a şase milioane de petiţionari; dar chiar la debutul primei întruniri, s-a declarat că petiţionarii erau în număr de paisprezece milioane. Cineva a întrebat cum se face că numărul acestora a crescut brusc aşa de mult. Doamna Bateham a fost chemată să revină pe platformă pentru a răspunde întrebării, iar din răspunsul dânsei s-a văzut că motivul acestei creşteri bruşte şi enorme se explica prin faptul că o scrisoare având andosat proiectul de lege Blair a fost scrisă de Cardinalul Gibbons, şi doar în virtutea acestui nume, şapte milioane două sute de mii de catolici au fost socotiţi printre petiţionari.

Acesta nu a fost un răspuns complet la întrebare, deoarece scrisoarea Cardinalului nu autoriza felul acela în care a fost folosită, cel puţin acea parte din scrisoare ce a fost făcută publică nu autoriza aceasta. Cuprinsul întregii scrisori nu a fost făcut public, deoarece, după cum a spus Dr. Crafts, era adresată Comitetului Senatului. Dar ceea ce a fost citit public se referea doar la acţiunea Consiliului oraşului Baltimore care poruncea o strictă respectare a duminicii, şi spunea:

„Mă bucur foarte mult să adaug numele meu alături de milioane de oameni care luptă în mod lăudabil împotriva încălcării Sabatului Creştin prin muncă inutilă, şi care se străduiesc să promoveze respectarea decentă şi potrivită a acestuia prin promovarea unei legislaţii judicioase.”

Aceasta a fost tot. El a spus, „Mă bucur să adaug numele meu,” etc. El nu a spus că adaugă, sau că doreşte să adauge alte şapte milioane două sute de mii împreună cu numele său, sau în numele său. Dar aşteptarea supralicitată a acestor creştini protestanţi făuritori de legi duminicale de a obţine petiţii a fost atât de mare încât, fără nicio mustrare de conştiinţă, au putut înmulţii un nume catolic cu şapte milioane două sute de mii şi unu. Totuşi lucrul acesta nu este aşa mult de mirat deoarece pe baza acestui principiu s-a acţionat în toată ţara, iar dacă cinci sute de petiţionari au putut fi scoşi din o sută, şi două sute patruzeci de mii din două sute patruzeci, a fost foarte uşor şi foarte logic a scoate şapte milioane două sute de mii dintr-unul singur.

Lucrul acesta a fost foarte compatibil cu acest principiu în alt sens. Petiţia spunea: „Noi, subsemnaţii, cetăţeni adulţi ai Statelor Unite, cu vârsta peste douăzeci de ani, prin această petiţie,” etc. Socotind cei şapte milioane două sute de mii de petiţionari în favoarea legii duminicale, ei certifică prin aceasta că toţi aceştia sunt catolici „cu vârsta peste douăzeci de ani.” Dar nu a fost participant la convenţia aceea, şi nu este femeie în Uniunea Femeilor pentru Temperanţă Creştină, care să nu ştie că în Statele Unite nu sunt atâţia catolici „cu vârsta peste douăzeci de ani.” În mod virtual ei au certificat că toţi catolicii din Statele Unite sunt „cu vârsta peste douăzeci de ani,” întrucât în mod distinct au anunţat că „toţi romano catolicii” au depus petiţii pentru legea duminicală. Dacă în mod virtual au certificat acelaşi lucru despre bisericile protestante din toată ţara, de ce nu ar merge mai departe, şi nu ar atrage în acelaşi fel pe „toţi romano catolicii”? Pot face una la fel de onest cum fac şi cealaltă. Dacă bărbaţi şi femei care afirmă a fi creştini protestanţi fac astfel de lucruri pentru a atrage biserica catolică de partea lor, nu ar fi de mirare dacă ar fi dispuşi să recurgă la mijloace neconstituţionale pentru a transpune zelul lor religios într-o lege naţională.

Dar dacă oameni care îşi spun protestanţi vor să facă astfel de lucruri pentru a atrage de partea lor ponderea bisericii catolice, nu este timpul să înceteze să mai poarte numele de protestanţi? Şi dacă ei vor să facă astfel de lucruri indiferent pentru ce scop, nu este timpul să înceteze să se mai numească creştini? Creştinism înseamnă onestitate.

Mai amintim încă un aspect aici: Este în concordanţă cu principiile religioase protestante sau cu principiile Constituţiei americane să recunoşti de bună cuviinţă ca un om să absoarbă în sine personalitatea a şapte milioane două sute de mii de oameni, aşa cum au admis în dreptul cardinalului Gibbons în acest caz?

În urma dovezilor logice, legale, constituţionale şi biblice pe care le-am prezentat în acest capitol, este demonstrat că proiectul de lege duminicală naţională introdus de Blair este incert şi iraţional; că este subversiv la adresa libertăţii şi aduce a tiranie; şi că este neconstituţional şi anticreştin.