Trecem peste o perioadă de mai mulţi ani. Nu putem spune câţi ani, dar Isaac, copilul credinţei şi al făgăduinţei, s-a născut şi a crescut, fiind acum un tânăr[1]. Credinţa lui Avraam a devenit mai puternică şi mai inteligentă, întrucât a învăţat că Dumnezeu Îşi împlineşte făgăduinţele. Dar Dumnezeu este un Învăţător credincios şi nu permite elevilor Săi să treacă peste o lecţie fără să o înveţe temeinic. Nu este suficient ca ei să vadă şi să recunoască faptul că au făcut o greşeală în lecţia pe care le-a dat-o. O asemenea recunoaştere, desigur, asigură iertarea; dar după ce au văzut greşeala, ei trebuie să meargă din nou pe acelaşi teren, şi poate de multe ori, până ce o învaţă atât de bine încât nu se mai împiedică. Este numai pentru binele lor. Nu înseamnă bunătate la un părinte sau la un profesor a permite copiilor să treacă peste lecţii neînvăţate doar pentru că sunt dificile.

„După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: «Avraame!», «Iată-mă!», a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.»” Geneza 22:1-2.

Pentru a înţelege ce a însemnat această încercare, trebuie să avem o idee clară despre ceea ce era legat de Isaac – despre ce era cuprins în făgăduinţa ce i-a fost făcută lui Avraam, care urma să fie împlinită prin Isaac. Deja am studiat acest lucru şi de aceea, doar îl vom aminti. Dumnezeu îi spusese lui Avraam: „În sămânţa ta, toate familiile pământului vor fi binecuvântate” şi „numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău”. Geneza 21:12. Aşa cum am văzut, binecuvântarea promisă era binecuvântarea evangheliei, binecuvântarea care vine prin Hristos şi crucea Sa. Dar făgăduinţa aceasta, de vreme ce Dumnezeu a spus aşa, urma să fie împlinită prin Isaac. Sămânţa făgăduită, care cuprinde pe Hristos şi toţi cei ce sunt ai Lui, urma să vină prin Isaac. Astfel, vedem că pentru privirea omenească cererea lui Dumnezeu părea să dărâme orice speranţă că făgăduinţa va fi vreodată împlinită.

Făgăduinţa era făgăduinţa salvării prin Isus Hristos, sămânţa. Şi făgăduinţa spunea foarte explicit: „Numai din Isaac va ieşi o sămânţă”, iar acea sămânţă era în primul rând Hristos. De aceea, Hristos, Mântuitorul tuturor oamenilor, putea să vină numai pe linia genealogică a lui Isaac. Dar Isaac era încă un tânăr necăsătorit. A-l ucide însemna, după cum gândesc oamenii, a dărâma orice perspectivă de naştere a lui Mesia şi astfel, a distruge orice speranţă de salvare. După toate aparenţele, lui Avraam i s-a cerut în mod virtual să-şi pună cuţitul la gât şi să-şi nimicească speranţa propriei mântuiri.

Observăm că a fost încercată nu doar afecţiunea părintească a lui Avraam, ci credinţa lui în făgăduinţa lui Dumnezeu. Niciun om nu a fost chemat să îndure un test mai sever, pentru că niciun alt om nu a putut fi în aceeaşi poziţie. Toate speranţele întregii rase umane erau strânse în Isaac, iar lui Avraam i s-a cerut aparent să le distrugă cu o lovitură de cuţit. Pe bună dreptate unul care a putut suporta un astfel de test poate fi numit „tatăl credincioşilor”. Putem pe bună dreptate să credem că Avraam a fost puternic ispitit să se îndoiască dacă această cerere venea de la Domnul; părea că este atât de împotriva făgăduinţei lui Dumnezeu!

Ispite

A fi ispitit, dureros de ispitit, nu este un păcat. „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări” (ispitiri – KJV). Iacov 1:2. Apostolul Petru vorbeşte despre aceeaşi moştenire ce a fost făgăduită lui Avraam şi spune că ne bucurăm mult în ea, „măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos, pe care Îl iubiţi fără să-l fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre”. 1 Petru 1:6-9.

Ispitele împovărează, spune apostolul. Ele atârnă greu. Dacă ar fi fost altfel – dacă nu necesita niciun efort ca să le îndurăm – nu ar mai fi fost ispite. Faptul că un lucru este o ispită înseamnă că este ceva care apelează la toate simţurile, şi pentru a o îndura, aproape că ia chiar viaţa. De aceea putem şti, fără să reflectăm prea mult asupra credinţei lui Avraam, că l-a costat o luptă teribilă să se supună poruncii Domnului.

Minţii sale i-au fost sugerate îndoieli. Îndoielile vin de la diavol şi niciun om nu este atât de bun încât să fie liber de sugestiile lui Satan. Chiar Domnul însuşi a trebuit să le suporte. El „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Evrei 4:15. Păcatul nu constă în îndoielile diavolului şoptite la urechile noastre, ci în acţiunea noastră pe baza lor. Aşa ceva Hristos nu a făcut. Nici Avraam nu a făcut; totuşi, cel care crede că patriarhul şi-a început călătoria fără o luptă dureroasă, nu numai că nu ştie ce era implicat în testul propus, dar nu ştie nimic nici despre sentimentele unui tată.

Ispititorul poate că a sugerat: „Aceasta nu poate fi cererea Domnului, deoarece El ţi-a promis o mulţime fără număr de urmaşi, şi a spus că trebuie să vină prin Isaac.” Din nou şi din nou a revenit acest gând; dar nu a putut rămâne, căci Avraam cunoştea foarte bine glasul Domnului. Ştia că cererea de a-l jertfi pe Isaac venea din aceeaşi sursă ca şi făgăduinţa. Repetarea sugestiei din partea ispititorului nu făcea decât să fie şi mai sigur faptul că cererea venea de la Domnul.

Însă aceasta nu a pus capăt luptei. O ispită puternică de a nu asculta de poruncă s-a găsit în afecţiunea lui pentru fiul său. Cererea i-a încercat foarte adânc această afecţiune: „Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti.” Mai era şi mama mândră de fiul ei şi care îl iubea atât de mult. Cum să o facă să creadă că Domnul a fost Cel care i-a vorbit? Nu-l va acuza ea că a urmat închipuirilor unei minţi dezordonate? Cum să prezinte chestiunea înaintea ei? Sau, dacă va face sacrificiul fără să-i spună, cum să se întâlnească cu ea la întoarcere? În plus, erau oamenii. Nu-l vor acuza ei că şi-a omorât fiul? Putem fi siguri că Avraam a dus o luptă disperată cu toate aceste sugestii care îi năpădeau mintea şi inima.

Dar credinţa a câştigat victoria. Timpul său de şovăială trecuse şi acum „nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu”. Romani 4:20. „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare; el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: «În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!» Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.” Evrei 11:17-19.

Toată chestiunea, de la început până la sfârşit, a implicat învierea morţilor. Naşterea lui Isaac a fost de fapt o aducere la viaţă din ceva mort. Era puterea învierii. Ascultând de glasul nevestei lui, Avraam a dat greş odată prin faptul că nu s-a încrezut în puterea lui Dumnezeu de a-i da un fiu din ceva mort. S-a pocăit de eşecul lui, dar trebuia testat în acel punct, pentru a se asigura că a învăţat temeinic lecţia. Rezultatul a dovedit că a învăţat.

Singurul lui fiu

„El, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul său fiu! El căruia i se spusese: «În Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele!» Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi.” Observaţi expresia „singurul lui fiu”. Nu o putem citi fără să ne amintim că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Ioan 3:16. În faptul că Avraam a adus ca jertfă singurul lui fiu avem o ilustraţie a jertfirii singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi aşa a înţeles Avraam. El deja s-a bucurat în Hristos. El a ştiut că prin sămânţa făgăduită va veni învierea morţilor; şi credinţa lui în învierea morţilor, care vine numai prin Isus, a fost cea care l-a făcut să treacă testul.

Avraam a adus jertfă pe singurul lui fiu, cu încrederea că el va fi înviat din moarte, deoarece Dumnezeu va da ca jertfă pe singurul Său Fiu. Ba mai mult, Dumnezeu deja L-a dat pe singurul Său Fiu, care „a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii”, dar care nu se arătase încă. 1 Petru 1:20. În experienţa aceasta putem vedea minunata credinţă a lui Avraam şi cât de deplin a înţeles el scopul şi puterea lui Dumnezeu. Căci Mesia, Sămânţa prin care urmau să vină toate binecuvântările la oameni, trebuia să se nască pe linia genealogică a lui Isaac. Se cerea ca Isaac  să fie ucis fără să aibă un moştenitor. Totuşi, Avraam a avut o aşa încredere în viaţa şi puterea cuvântului Domnului, încât a crezut că se va împlini singur. A crezut că Mesia care trebuia să vină pe linia lui Isaac, Singurul a cărui moarte putea distruge moartea şi aduce învierea, dar care nu venise încă în lume, avea putere să îl învie pe Isaac din moarte, pentru ca făgăduinţa lui Dumnezeu să fie împlinită şi El să poată să se nască în lume. Credinţă mai mare ca a lui Avraam nu putea exista.

Învierea şi viaţa

Aici vedem nu numai dovada preexistenţei lui Hristos, ci şi faptul că Avraam cunoştea aceasta. Isus a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa.” Ioan 11:25. El este cuvântul care era de la început cu Dumnezeu şi care era Dumnezeu. El era învierea şi viaţa în zilele lui Avraam, ca în zilele lui Lazăr. „În El era viaţa”, şi anume viaţa fără sfârşit. Avraam a crezut, fiindcă deja gustase puterea ei şi era încrezător că viaţa cuvântului îl va aduce pe Isaac la viaţă pentru ca făgăduinţa să fie împlinită.

Avraam a pornit în călătoria lui. A mers pe calea obositoare trei zile, în care a fost suficient timp pentru ca ispititorul să îl asalteze cu tot felul de îndoieli. Dar îndoiala a fost pe deplin dominată când „în a treia zi Avraam şi-a ridicat ochii şi a văzut locul de departe”. Geneza 22:4. Evident, un semn pe care Domnul i-l dăduse a apărut pe munte şi a ştiut, dincolo de orice îndoială, că Domnul îl conducea. Lupta se încheiase şi a înaintat în desăvârşirea sarcinii sale, pe deplin încredinţat că Dumnezeu va învia pe Isaac din moarte.

„Şi Avraam a spus slugilor sale: «Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi.»” Versetul 5. Dacă nu ar fi existat nici un rând în Noul Testament despre acest subiect, putem şti din acest verset că Avraam a avut credinţă în înviere. „Eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi.” În original este scris foarte clar: „noi ne vom duce şi noi ne vom întoarce la voi.” Patriarhul a avut atâta încredere în făgăduinţa Domnului încât a crezut pe deplin că, în ciuda faptului că îl va aduce pe Isaac ca jertfă, fiul său va fi înviat, şi amândoi se vor întoarce. „Nădejdea aceasta nu înşală.” Romani 5:5. Fiind îndreptăţit prin credinţă, a avut pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Încercarea credinţei lui a fost suportată cu răbdare, căci trebuie să ştim că înverşunarea luptei trecuse şi o experienţă bogată a vieţii care există în cuvânt s-a revărsat peste el, oferindu-i o speranţă nestăvilită.

Sacrificiu complet

Cu toţii ştim rezultatul. Isaac a dus lemnele la locul arătat. Altarul a fost construit, iar el a fost aşezat şi legat pe altar. Din nou, vedem asemănarea cu sacrificiul lui Hristos. Dumnezeu a dat pe singurul Lui Fiu, totuşi Fiul a păşit de bună voie. Hristos „S-a dat pe Sine însuşi pentru noi”. La fel, Isaac a acceptat să fie o jertfă. Era tânăr şi puternic, şi cu uşurinţă ar fi putut să se opună sau să fugă dacă ar fi dorit. Dar nu a făcut-o. Sacrificiul era al lui la fel de mult ca al tatălui său. Aşa cum Hristos Şi-a dus crucea, Isaac a dus lemnele pentru propriul Său sacrificiu, şi cu supunere a predat trupul său cuţitului. În Isaac avem un simbol al lui Hristos, care a fost „ca un miel pe care îl duci la măcelărie”; iar afirmaţia lui Avraam că „Dumnezeu însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot”, nu a fost decât expresia credinţei lui în Mielul lui Dumnezeu.

„Apoi, Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să junghie pe fiul său. Atunci, Îngerul Domnului i-a strigat din ceruri şi a zis: «Avraame, Avraame!» «Iată-mă!», a răspuns el. Îngerul a zis: «Să nu pui mâna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât nu ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.» Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş; Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.” Geneza 22:10-13. Viaţa fiului a fost cruţată, totuşi sacrificiul lui a fost la fel de sincer şi de complet ca şi când ar fi fost dat la moarte.

Lucrarea credinţei

Să deschidem la cuvintele scrise de Iacov, şi să citim ce ne învaţă întâmplarea aceasta despre relaţia dintre credinţă şi fapte. „Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său, Isaac, jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită? Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire», şi el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu.»” Iacov 2:20-23.

Cum este posibil ca cineva să presupună că aici este o contradicţie sau modificare a învăţăturii neprihănirii prin credinţă faţă de cea prezentată în scrierile apostolului Pavel? Toată Scriptura învaţă despre credinţă că ea lucrează. Este declarat că singura necesară este „Credinţa care lucrează prin dragoste”. Galateni 5:6. Fraţii tesaloniceni au fost lăudaţi pentru „lucrările credinţei”. 1 Tesaloniceni 1:2-3. Aşadar, apostolul Iacov foloseşte cazul lui Avraam ca o ilustrare despre lucrarea credinţei. Dumnezeu îi făcuse o făgăduinţă; el a crezut făgăduinţa şi credinţa lui i-a fost socotită ca neprihănire. Credinţa lui era credinţa care lucrează neprihănirea. Credinţa aceea a fost supusă unui test practic şi faptele au arătat că era desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care spune: „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Felul în care a acţionat credinţa a fost demonstrarea faptului că acea credinţă i-a fost pe bună dreptate socotită lui ca neprihănire. Credinţa a fost cea care a lucrat faptele lui. Fapta pe care a făcut-o Avraam a fost una a credinţei. Nu faptele i-au produs credinţa, ci credinţa i-a produs faptele. El a fost îndreptăţit, nu prin credinţă şi fapte, ci prin credinţa care lucrează.

Prietenul lui Dumnezeu

„Şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu.” Isus a spus ucenicilor Lui: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” Prietenia în doi presupune încredere reciprocă. În prietenie perfectă fiecare se descoperă pe sine într-un fel în care nu se arată lumii de afară. Nu poate exista prietenie adevărată unde este lipsă de încredere şi reţinere. Între prieteni desăvârşiţi există înţelegere desăvârşită. Dumnezeu l-a numit pe Avraam prietenul Său, deoarece s-au înţeles în mod desăvârşit unul pe celălalt. Sacrificiul făcut a descoperit pe deplin caracterul lui Avraam. Dumnezeu spusese înainte: „Îl cunosc”, iar acum a spus: „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu”. Avraam, la rândul lui, L-a înţeles pe Domnul. Sacrificarea singurului său fiu a indicat că el cunoştea caracterul iubitor al lui Dumnezeu, care de dragul omului, deja dăduse pe singurul Lui Fiu. Erau uniţi printr-un sacrificiu reciproc şi simpatie reciprocă. Nimeni nu a putut aprecia sentimentele lui Dumnezeu precum Avraam.

Nicio altă persoană nu poate fi chemată vreodată să suporte acelaşi test la care a fost supus Avraam, deoarece circumstanţele nu mai pot fi niciodată aceleaşi. Niciodată soarta lumii nu mai poate fi legată de o singură persoană sau să atârne în balanţă ca atunci. Totuşi, fiecare copil al lui Avraam va fi testat, deoarece doar cei care au credinţa lui Avraam sunt copiii lui Avraam. Fiecare poate fi prietenul lui Dumnezeu şi trebuie să fie aşa dacă este un copil al lui Avraam. Dumnezeu Se va descoperi oamenilor Săi într-un mod în care nu o face faţă de lume. Dar nu trebuie să uităm că prietenia se bazează pe încredere reciprocă. Dacă vrem ca Domnul să ne descopere tainele Lui, trebuie ca şi noi să-i descoperim pe ale noastre. Dacă ne mărturisim păcatele, aşezând înaintea Lui în taină toate slăbiciunile şi dificultăţile noastre, atunci Se va arăta ca un prieten credincios şi ne va descoperi dragostea Sa şi puterea de a elibera din ispită. Ne va arăta cum a fost ispitit în acelaşi fel, suferind aceleaşi neputinţe şi ne va arăta cum să biruim. Astfel, găsind plăcere în schimbul reciproc de încredere, vom sta împreună în locurile cereşti în Hristos Isus şi vom cina împreună. Ne va arăta lucruri minunate, căci „prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El; şi legământul făcut cu El le dă învăţătură.” Psalmii 25:14.

The Present Truth, 2 iulie 1896

Note de  subsol:

[1]. Faptul că nu era un copil, după cum ne conduce cuvântul „băiatul” („lad” în limba engleză) să presupunem, este evident din faptul că era capabil să care lemnele pentru sacrificiu până sus pe munte. Josephus spune că avea 25 de ani; această vârstă este indicată de cronologia de pe marginea Bibliilor noastre.