Review and Herald, 18 aprilie 1893
APEL CĂTRE BISERICĂ
(Încheiere)
Isus Își identifică interesele cu poporul Lui ales și încercat. El Se prezintă ca fiind personal afectat de toate lucrurile care îi privesc pe ei. El a mustrat greșelile și acțiunile evreilor, cu sensibilitatea indignată a Celui care S-a simțit El însuși greșit interpretat, acuzat și dezonorat. Fiecare lucru rău făcut urmașilor Lui sau celui mai slab om, este privit de El cu interes adânc. După ce Își prezintă relația cu poporul Lui în diferite aspecte, El declară în cele din urmă că, în ziua cea mare, va judeca fiecare acțiune ca și cum ar fi fost făcută față de El însuși. Simpatia pentru poporul Lui este de neegalat. El nu va rămâne doar un spectator, indiferent față de suferința la care poate fi supus poporul Lui, ci Se identifică cu interesele și întristările lui. Dacă poporul Lui este nedreptățit, bârfit, tratat cu dispreț, suferințele lor sunt înregistrate în cărțile cerului ca și cum i-ar fi fost făcute Lui.
El spune: „De aceea, iată că vă trimit profeți, înțelepți și cărturari. Pe unii dintre ei îi veți omorî și‑i veți răstigni, pe alții îi veți biciui în sinagogile voastre și‑i veți prigoni din cetate în cetate, ca să vină astfel asupra voastră tot sângele nevinovat care s‑a vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l‑ați omorât între Templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generația aceasta. Ierusalime, Ierusalime, care‑i omori pe profeți și‑i ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori n‑am vrut să‑i adun pe copiii tăi cum își adună cloșca puii sub aripi, dar voi n‑ați vrut!” Dar acum trebuia pronunțată irevocabila sentință: „Iată că vă rămâne casa pustie.” Oportunitățile, privilegiile și binecuvântările pierdute au trecut prin fața ochilor Lui. El a văzut Ierusalimul așa cum ar fi putut fi – sfințenie pentru Dumnezeu. Timp de veacuri, Iuda a fost depozitarul adevărului sacru. Aici era prețuită și conservată cunoașterea lui Iehova, într-un timp când Dumnezeu nu era recunoscut printre neamuri și închinarea față de El se pierduse pe pământ. Străzile Ierusalimului fuseseră străbătute de picioarele îngerului, iar pământul acestuia a fost sfințit lui Dumnezeu. Din templul Lui, rugăciunea și lauda se suia la Dumnezeu. De la altarul Lui, jertfa de sânge mărturisea vinovăția omului, arătând spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Domnul le-a trimis solii de avertizare și mustrare, de mângâiere și făgăduință, prin profeții Lui pe care i-a ridicat și i-a trimis, dar pe unii i-au bătut, pe alții i-au împroșcat cu pietre, și nu se putea ca un profet să piară în afara Ierusalimului. În cele din urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Lui și, de la cea mai înaltă ramură până la cea mai joasă, a căutat rod și nu a găsit niciunul. De dragul lor, El Și-a îmbrăcat divinitatea cu umanitatea, S-a făcut fără reputație, s-a retras dinaintea acuzatorilor și dușmanilor Lui și totuși a purtat un popor rebel asupra inimii Lui. El a făcut tot ce putea fi făcut, dar ei s-au întors de la El, cerând și mai multe dovezi. Viața Lui a fost o minune continuă, dar ei nu au cunoscut-o și I-au cerut să le arate o minune.
Dar văzând totala lor respingere a dragostei Lui, necredința lor în misiunea și divinitatea Sa, știind că bărbații reprezentativi ai națiunii complotau pentru distrugerea Sa, El a plâns pentru cetatea iubirii Lui. Ochiul Lui profetic a citit istoria trecutului, precum și vaiul și vinovăția viitorului, iar inima Lui a fost zdrobită în agonie, deoarece poporul lui Dumnezeu nu a cunoscut vremea cercetării sale. Iadul a acționat cu putere din adânc, ca locuitorii vinovați ai Ierusalimului să îndeplinească voia prințului întunericului. Aprinși de dușmănie, ei s-au supus stăpânirii dușmanului răutăcios și au făcut din Prințul vieții, victima lor. Nori de mânie se adunau deasupra orașului osândit, pentru că ei înșiși au rostit asupra lor judecata, strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” Acel sânge, în virtutea căruia păcătosul pocăit poate fi iertat – acel sânge prin care o lume vinovată poate fi mântuită, prin care națiunea iudaică putea fi mântuită și curățată, care a plătit răscumpărarea pentru păcatele lumii, a fost pentru ei vina decisivă în cupa nelegiuirii lor. Isus a știut că poporul Lui ales avea să-L supună pe El, Prințul vieții și al slavei, unei morți infame. El știa care avea să fie pierderea lor. Cu privire profetică, El a văzut legiunile romane, a auzit zgomotul de marș al armatelor, a văzut orașul înconjurat și cuprins de flăcări și templul fumegând în ruină. Mizeriile poporului pe care dorea să-L salveze, s-au ridicat înaintea Lui. El vedea vinovăția și agonia lor, dar ei erau la fel de neînduplecați cum a fost și Satana în răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu.
Inima lui Isus a fost străpunsă în agonie, iar de pe buzele Lui palide au ieșit cuvintele: „Dacă ai fi cunoscut, măcar în această zi, lucrurile ce‑ți pot aduce pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi.” În necredința lor oarbă, ei nu-L cunoșteau pe Prințul vieții. Dacă L-ar fi cunoscut, nu L-ar fi răstignit.
În națiunea iudaică, vedem o națiune aleasă, despărțită de Dumnezeu din cauza necredinței. Isus, iubitorul omenirii, a fost chemat să pronunțe sentința împotriva poporului pentru care a trăit și a lucrat, dar din partea căruia a avut de suportat insultă, batjocură și respingere. El a suportat totul din partea lor, a făcut tot ce era posibil ca să-i poată salva de la ruină. El cunoștea istoria păcatului. El văzuse desfășurările acestuia de la început. A văzut îngerii cerești vrăjiți de puterea cea rea, până când au fost conduși să simpatizeze și să i se alăture lui Satana în răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu. El a trecut prin scene teribile atunci când a fost război în cer, atunci când Satana a fost aruncat afară din locuința fericirii, iar înaintea vederii Lui erau toate consecințele păcatului. Ah, dacă ar fi putut face un act de milă prin care ei să poată fi conduși să renunțe la rebeliunea lor și să vină la El ca să-i salveze. Însă El epuizase resursele dragostei infinite! Ultima săgeată din tolba Lui a fost trasă. Nu putea face mai mult. Mântuirea evreilor ar fi fost bucuria lui Hristos, bucuria îngerilor, dar ei n-au vrut. Niciun om nu va fi mântuit împotriva voinței sale.
Vor asculta cuvintele lui Isus cei care mărturisesc că cred adevărul? El a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” „Eu sunt Pâinea vieții.” „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.” Vor crede cei care sunt chemați după Numele Lui că copiii lui Dumnezeu sunt foarte prețioși în ochii Lui? Să ne gândim la ce a făcut Domnul pentru noi. Nu va fi apreciată dragostea față de noi, nu i se va permite acesteia să topească inimile noastre și să umilească mândria noastră în țărână? Atât de mare a fost lățimea, lungimea, înălțimea și adâncimea iubirii Mântuitorului, încât de bunăvoie Și-a pus de-o parte onoarea, locul Lui înalt din cer și Și-a îmbrăcat divinitatea cu umanitatea, ca să poată deveni înlocuitorul și garantul omului.
„Fiindcă, într-adevăr, nu a luat asupra lui natura îngerilor, ci a luat asupra lui sămânța lui Avraam. De aceea în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraților săi, ca să fie mare preot milos și credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului. Fiindcă, în aceea că el însuși a suferit, fiind ispitit, este în stare să ajute pe cei ispitiți.”
Sub impulsul puternic al dragostei Lui, El a luat locul nostru în univers și L-a invitat pe Conducătorul tuturor lucrurilor, să-L trateze ca pe un reprezentant al familiei umane. El S-a identificat pe Sine cu interesele noastre, Și-a dezvelit pieptul pentru lovitura [1059] de moarte, a luat vina și pedeapsa omului și I-a adus o jertfă deplină lui Dumnezeu în locul omului. În virtutea acestei ispășiri, El are puterea de a-i oferi omului o neprihănire desăvârșită și o mântuire deplină. Oricine va crede în El ca mântuitor personal nu va pieri, ci va avea viața veșnică.
Cei care, în sinceritate și adevăr, cred cuvintele lui Hristos care le sunt transmise prin intermediul ambasadorilor Lui, vor înțelege care este importanța acestor cuvinte. Însă cei care s-au întărit în necredință, vor fi la fel cum au fost evreii, orbi față de lumină. Prin respingerea dovezilor, ei și-au pierdut vederea spirituală și nu au putut discerne între bine și rău, între adevăr și minciună, între lumină și întuneric. Cei care sunt umpluți de necredință pot discerne cel mai mic lucru care are o aparență criticabilă, iar prin faptul că privesc trăsătura criticabilă, ei pot pierde din vedere toate dovezile pe care Dumnezeu le-a dat în manifestarea abundentă a harului și puterii Lui, în descoperirea pietrelor prețioase ale adevărului din mina inepuizabilă a cuvântului Lui. Ei pot ține atomul criticabil sub lupa imaginației lor, până când atomul arată cât o planetă și le ascunde vederii prețioasa lumină din cer. Dar în loc să ne punem sub ochi lucrurile care par criticabile, de ce nu aducem înaintea sufletului lucrurile prețioase ale lui Dumnezeu? De ce acordăm puțină valoare lucrurilor inestimabile, în timp ce acordăm multă atenție lucrurilor fără valoare? De ce să luați atât de mult în considerare ceea ce poate să pară criticabil la sol și să îndepărtați toate dovezile pe care Dumnezeu le-a dat pentru a echilibra mintea în ceea ce privește adevărul?
Având istoria copiilor lui Israel înaintea noastră, să luăm aminte, și să nu fim găsiți săvârșind aceleași păcate, urmând aceeași cale a necredinței și rebeliunii.
„De aceea, cum zice Duhul Sfânt: Astăzi , dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustiu, când M‑au ispitit părinții voștri, M‑au pus la încercare și au văzut lucrările Mele vreme de patruzeci de ani! De aceea M‑am scârbit de neamul acesta și am zis: Ei veșnic se rătăcesc cu inima; n‑au cunoscut căile Mele! Așa că am jurat în mânia Mea: nu vor intra în odihna Mea! Luați seama, fraților, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea și necredincioasă, care să îl despartă de Dumnezeul cel viu, ci îndemnați‑vă unii pe alții în fiecare zi, cât încă se spune «astăzi», ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului! Căci ne‑am făcut părtași cu Hristos, dacă ținem până la sfârșit învoiala de la început.”
„Totuși, cei mai mulți dintre ei n‑au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Și aceste lucruri s‑au întâmplat ca să ne fie nouă pilde, așa încât să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. Să nu fiți închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: Poporul s‑a așezat să mănânce și să bea și s‑au sculat să joace! Să nu ne desfrânăm, cum au făcut unii din ei, încât într‑o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii! Să nu‑L ispitim pe Hristos, cum L‑au ispitit unii din ei, care au pierit mușcați de șerpi! Să nu cârtiți, cum au cârtit unii din ei, care au pierit uciși de Nimicitorul! Aceste lucruri li s‑au întâmplat ca să ne fie pildă și au fost scrise ca învățătură pentru noi, cei peste care a venit sfârșitul veacurilor. Așadar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă. Pe voi nu v‑a ajuns nicio ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Iar Dumnezeu este credincios și nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, odată venită ispita, va pregăti calea de scăpare, ca s‑o puteți răbda. De aceea, preaiubiții mei, fugiți de idolatrie! Vă vorbesc ca unor oameni înțelepți: judecați voi înșivă ce spun!” [1060]