Scrisoarea 85, 1889
cca. aprilie 1889

DRAGILOR MEI FRAȚI

Dragii mei frați,

Trebuie să vă vorbesc în legătură cu întâlnirile de la Minneapolis. La un moment dat m-am hotărât să plec de la conferință, pentru că am văzut și am simțit spiritul puternic de opoziție care predomina. Nu am putut să recunosc de îndată spiritul care îi mișca cu o putere de control pe frații Morrison și Nicola. Nu mă îndoiesc niciun moment ce fel de spirit ați avut. Cu siguranță nu a fost Spiritul lui Dumnezeu și vă scriu acum ca să nu mai rămâneți prinși în această înșelăciune.

În noaptea aceea, după ce mă hotărâsem să nu mai rămân la Minneapolis, într-un vis sau într-o vedenie de noapte – nu pot spune sigur ce a fost – o persoană înaltă, cu o înfățișare impunătoare, mi-a transmis o solie și mi-a descoperit că era voia lui Dumnezeu ca eu să stau la postul datoriei mele și că Dumnezeu însuși va fi ajutorul meu și mă va susține în rostirea cuvintelor pe care mi le va da. El a spus: „Pentru lucrarea aceasta te-a ridicat Domnul. Brațele lui veșnice te susțin. Începând cu această întâlnire se vor lua decizii fie pentru viață, fie pentru moarte; nu că cineva ar trebui să piară, dar mândria spirituală și încrederea în sine vor închide ușa, pentru ca Isus și puterea Duhului Său cel Sfânt să nu fie primite. Ei vor mai avea o șansă de a scăpa de înșelăciune, de a se pocăi, de a-și mărturisi păcatele și de a veni la Hristos ca să fie convertiți și El să-i vindece.”

El a zis: „Urmează-mă!” Mi-am urmat călăuza și el m-a condus în diferitele case în care erau cazați frații mei și mi-a spus: „Ascultă cuvintele rostite aici, pentru că sunt scrise în cartea de aducere aminte; aceste cuvinte vor avea puterea de a-i condamna pe toți cei care au luat parte la lucrarea aceasta, care nu este după spiritul înțelepciunii de sus, ci după spiritul care nu vine de sus, ci de jos.”

Am ascultat cuvintele rostite, cuvinte care ar trebui să-i facă pe cei care le-au rostit să le fie rușine. Remarci sarcastice treceau de la unul la altul, ridiculizându-i pe frații lor: A. T. Jones, E. J. Waggoner, Willie C. White și eu. [277] Se făceau comentarii nestingherite despre poziția și lucrarea mea de către cei care ar fi trebuit să-și umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu și să-și pună inimile în rânduială. Li se părea în mod evident fascinant să stăruie asupra relelor imaginare și asupra rodului imaginației, care nu are niciun fundament în adevăr, în ce-i privește pe frații lor și lucrarea acestora, să se îndoiască, să vorbească și să scrie lucruri amare ca rezultat al scepticismului, al îndoielii și al necredinței.

Călăuza mea mi-a spus: „Toate acestea sunt scrise în cărți ca fiind făcute împotriva lui Isus Hristos. Spiritul acesta nu se poate armoniza cu Spiritul lui Hristos, al adevărului. Ei sunt intoxicați cu spiritul împotrivirii și nu știu ce spirit le controlează cuvintele și acțiunile, mai mult decât știe un om beat. Păcatul acesta este în mod deosebit o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Spiritul acesta nu seamănă cu spiritul adevărului și al neprihănirii mai mult decât spiritul care i-a determinat pe iudei să se unească pentru a se îndoi, a critica și a-L spiona pe Hristos, Răscumpărătorul lumii.”

Călăuza mea mi-a spus că un martor a fost de față la discuțiile necreștinești, discuții agitate care au scos în evidență spiritul care le inspira cuvintele. Când au intrat în camerele lor, îngerii cei răi i-au însoțit, pentru că au închis ușa în fața Duhului lui Hristos și nu au vrut să asculte glasul Lui. Nu a existat o umilire a sufletului înaintea lui Dumnezeu. Glasul rugăciunii a fost rareori auzit; în schimb, critica, declarațiile exagerate, presupunerile, suspiciunile, gelozia, bănuiala rea și acuzarea neîntemeiată au fost ceva obișnuit. Dacă ochii le-ar fi fost deschiși, ar fi văzut ceva ce i-ar fi alarmat – pe îngerii răi jubilând. Ar mai fi văzut și un Veghetor care asculta fiecare cuvânt și înregistra aceste cuvinte în cărțile din cer.

Am fost informată că în momentul acela era inutil să se ia vreo hotărâre în ce privește punctele doctrinale, pentru a se hotărî care este adevărul și era inutil să te aștepți la un spirit de cercetare sinceră, întrucât se formase o confederație pentru a nu se permite nicio schimbare în idei sau în vreun punct sau în vreo poziție pe care o primiseră, procedând la fel ca iudeii, care nu au îngăduit aceasta în trecut. Multe lucruri mi-au fost spuse de către călăuza mea, lucruri pe care nu am libertatea să le scriu. [278] Mi-am dat seama că ședeam pe pat, cuprinsă de un spirit de mâhnire și suferință, dar și de un spirit de hotărâre fermă de a sta la postul datoriei mele până la încheierea conferinței, după care să aștept instrucțiunile Duhului lui Dumnezeu, care să îmi spună cum să acționez și ce cale să urmez.

Există căi prin care Domnul Își conduce și Își călăuzește poporul. Dumnezeu are toată înțelepciunea și toată cunoștința. El a spus: „Dacă vreunul dintre voi are nevoie de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără reproșuri, și ea îi va fi dată” (Iacov 1:5). Oh, dacă toți cei care pretind a fi slujitorii aleși ai lui Dumnezeu ar fi simțit că au nevoie de înțelepciune, în loc să simtă că nu duc lipsă de nimic, așa cum au simțit. Nu era nevoie de atâta vorbă și incitare reciprocă, de ridiculizare a celor pe care Dumnezeu i-a ridicat să facă o lucrare specială. Aceștia, ca frați, și-au luat Bibliile, au cercetat Scripturile și și-au plecat genunchii în rugăciune serioasă înaintea lui Dumnezeu, cerând împlinirea promisiunii Lui de a oferi călăuzire divină. În acest timp de primejdie, pe măsură ce ne apropiem de vremea unei mari crize, este cât se poate de rezonabil să așteptăm unele dintre descoperirile unei lumini mai mari pentru popor. Cum ar putea acești bărbați, care au permis ca mințile să le fie umplute de prejudecată și gelozie, să știe că Dumnezeu a făcut din bărbații aceia soli care să dea poporului lumină și adevăr? Ce drept au avut să se alinieze în linii de bătaie împotriva acestor slujitori ai lui Hristos, chiar dacă au crezut că ideile lor vin în conflict cu unele dintre ideile avute în trecut? De ce să nu petrecem orele împreună, în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, în post și în cercetare profundă a inimii? „Dar să o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoiește seamănă cu valul mării, clătinat și dus de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul” (Iacov 1:6-7). Căutătorul adevărat și serios va renunța la calea lui pentru căile Domnului, pentru a fi călăuzit pe cărările pe care Domnul alege să-l conducă, acolo unde Domnul îl așteaptă cu mari binecuvântări, chiar dacă ființelor omenești cu vederea îngustă li se pare că totul este numai pierdere și dezastru. [279] „«Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre»” (Isaia 55:8-9).

Mi-a fost arătată starea de slabă spiritualitate a bisericilor din Iowa și am știut că influența fratelui Morrison și a altora care s-au unit cu el nu este de natură să ridice poporul, decât dacă Duhul lui Dumnezeu nu va produce mari schimbări în credința lor și în felul lor de a lucra. Hristos Și-a unit natura Lui divină cu omenirea pentru a ne arăta că Dumnezeu vrea să fim în cea mai strânsă legătură cu El. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

η

7 aprilie (1889)

Am plecat din Battle Creek spre Chicago, însoțită de sora Fanny Bolton, pe data de 28 martie. De atunci până acum, 7 aprilie, am avut aproape încontinuu întâlniri. Fratele A. T. Jones a muncit cu credincioșie ca să-i învețe pe cei adunați, frângând pentru sufletele lor Pâinea vieții. Ne-a părut rău nu doar că fiecare biserică adventistă nu a putut avea această lumină prețioasă a adevărului, așa cum a fost atât de clar prezentată, ci și că fiecare biserică, indiferent de credință și doctrine, nu a putut-o avea. Știu că ar fi fost un ospăț bogat pentru foarte multe suflete care nu sunt de credința noastră să vadă planul de mântuire prezentat atât de clar și de simplu. Trebuie să ne amintim că Domnul are foarte multe suflete în toate bisericile din întreaga lume, care trăiesc după cea mai mare lumină pe care o au; dacă aceste suflete flămânde, precum și cei de credința noastră, ar fi putut primi învățăturile care s-au dat aici în ultimele zece zile și dacă inimile lor ar fi primit lumina și adevărul evangheliei, ar fi fost foarte mult binecuvântați. [280]

Religia lui Hristos nu a fost definită atât de clar cum ar fi putut fi, pentru ca sufletele care caută să cunoască planul de mântuire să poată înțelege simplitatea credinței. În cadrul acestor întâlniri, aceasta a fost prezentată atât de clar, încât și un copil ar fi putut înțelege că este vorba de o predare imediată, de bună voie și încrezătoare a inimii înaintea lui Dumnezeu – o unire cu Hristos plină de încredere și ascultare iubitoare pentru a împlini toate poruncile Sale prin meritele lui Isus Hristos. A încredința Domnului păzirea sufletului său este un act decisiv al omului. Aceasta presupune înălțarea alături de Hristos, prinderea de Hristos, acceptarea neprihănirii lui Hristos ca dar gratuit. Voința trebuie supusă lui Hristos. Prin credință în neprihănirea lui Hristos vine mântuire.

La aceste adunări s-a dovedit cât de departe au fost credința și neprihănirea lui Hristos de însăși viața acelora care au pretenția că păzesc poruncile lui Dumnezeu. Este o mare nevoie de cunoașterea lui Isus Hristos. Nevoia care există în experiența religioasă este acceptarea lui Isus Hristos așa cum este prezentat în evanghelie. Sunt mulți care încă nu L-au primit pe Hristos. Ei au acceptat teoria adevărului și în mare măsură s-au mulțumit cu acest gen de experiență. Cât de greu este să impresionezi mințile acestea cu necesitatea îndreptățirii prin credință! „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Credința în neprihănirea lui Hristos în favoarea fiecărui suflet ar trebui prezentată înaintea oamenilor ca subiect pe care să-l studieze, să-l studieze în detaliu. Această temă nu va fi niciodată prea mult și prea des studiată. Oamenii suferă de nevoia după evanghelia lui Hristos. Mintea și inima au nevoie să fie informate și educate să creadă în Hristos. Adevărul trebuie împărtășit și, prin eforturi dureroase însoțite de răbdare, oamenii trebuie să învețe cum să înainteze în credință. Toți cei care au minți care pot fi educate, toți cei care sunt lipsiți de prejudecăți, vor vedea simplitatea credinței în Isus Hristos. [281]

La început mi s-a părut chiar descurajator să văd cât de greu le era unora să renunțe la dependența de propriile lor merite. Dar pe măsură ce mințile se concentrau asupra adevărului prezentat, am sperat că starea de împietrire cauzată de necredință, care paralizează toate puterile minții și ale sufletului, va fi zdrobită; și că acele cuvinte rostite în mod atât de potrivit nu vor fi socotite de ascultători ca niște povești nefolositoare. Isus a spus despre cei care Îl ascultau că au urechi, dar nu aud, au ochi, dar nu văd, ca să nu fie convertiți și El să îi vindece. O ascultare atentă, însoțită de dorința de a cunoaște adevărul, va deschide înțelegerea pentru ca sufletul să poată avea adevărul, ca să poată fi sfințit prin adevăr. Fiecare suflet trebuie să accepte personal adevărul pe care Dumnezeu i l-a trimis prin solii Săi. Dacă acceptați cuvintele pline de har, Îl onorați astfel pe Dumnezeu, Cel care cu iubire v-a trimis o solie.

Lucrarea aceasta a fost făcută pentru ascultători și au urmat mărturisiri ale greșelilor și păcatelor. Inimile lor au început să se înmoaie și au văzut că îndreptățirea de sine nu are nicio valoare. Ei nu pot să înțeleagă marea taină a evlaviei. Ei nu pot să înțeleagă felul în care păcatele noastre pot fi îndepărtate de către Înlocuitorul nostru și cum neprihănirea lui Hristos poate fi atribuită păcătoșilor care merită mânia. Mintea este neputincioasă în efortul ei de a pricepe și defini aceste lucruri. Dar nu au fost ele spuse de Dumnezeu? Nu a spus El destul de clar în cuvântul Său că jertfa lui Isus Hristos ispășește vinovăția umană? „Fiind îndreptățiți în dar prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus; pe care Dumnezeu L-a pus în față să fie ispășire prin credința în sângele lui, să declare neprihănirea Lui, pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut, prin îngăduința lui Dumnezeu; să declare neprihănirea Lui în acest timp; ca El să fie drept și justificatorul celui ce crede în Isus” (Romani 3:24-26).

Nu este adevărată această declarație a lui Dumnezeu? Așa trebuie să o socotim. S-ar putea să nu înțelegem cum se întâmplă toate acestea; teologii pot încerca să le explice și noi [282] tot să nu le putem vedea mai bine, iar atunci nu putem face altceva decât să credem că Dumnezeu are dreptate. El spune că așa este și așa trebuie să fie. Primiți darul plin de har din făgăduințele lui Dumnezeu, credeți tot ce ne spune Scriptura, chiar dacă nu le puteți explica, chiar dacă nimeni nu vi le poate explica. În acestea credința este încercată. Hristos a murit pentru cei neevlavioși.

Noi am lucrat cu ardoare și cu perseverență pentru a încuraja credința în frații noștri. Lucrarea aceasta a părut la fel de dificilă ca aceea de a învăța un copil să facă singur primii pași. Dar, slavă Domnului, toate aceste eforturi nu au fost în zadar. Duhul îndurător al lui Dumnezeu a mărturisit în favoarea cuvintelor rostite, iar cei care le-au auzit au putut să înțeleagă doar pe măsură ce au acționat în credință. „Căci cu inima se crede în vederea îndreptățirii, iar cu gura se mărturisește în vederea mântuirii” (Romani 10:10). Sufletele sunt dependente de făgăduințele puterii harului lui Isus Hristos, care se unește cu efortul omenesc. Acestea acționează prin credință, nu după sentimente. Acest fel de eforturi este recunoscut de Dumnezeu. Duhul Sfânt a convins inimile bărbaților și femeilor de faptul că „despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”.

Mărturiile date joi au avut un caracter cu totul diferit. Tonusul căldicel și searbăd a dispărut. Mărturiile au fost caracterizate de simțire profundă și serioasă. Bărbați și femei au mărturisit cât a fost de lipsită experiența lor religioasă de iubirea lui Hristos în suflet și de iubire față de frații lor. Cu umilință și cu mulțumire și-au exprimat recunoștința față de lumina primită. Înainte se ținuseră tare de propria lor neprihănire; acum ei se încred prin credință în tăria, puterea și neprihănirea lui Hristos. Cu adevărat, ei nu pot face nimic fără ajutor divin. Rugăciunile lor sunt acum pline de o credință simplă și arzătoare, care Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Acum par să aibă cu toții inimi fierbinți. Iubirea lui Hristos le dă asigurarea că sunt primiți și ei sunt dornici să recunoască și să vorbească despre marea bunătate a lui Dumnezeu, care le-a dat o neprihănire curată, fără pată și activă. Ne putem pune încrederea în Isus. Cine este mai vrednic de încredere și de onoare decât Cel care a suferit și a murit pentru noi? [283]

Ne bucurăm în Domnul că frații și surorile noastre au început să vadă și să înțeleagă ce este Isus pentru ei. Discernământul și aprecierea pe care le vor avea față de Isus Hristos sunt direct proporționale cu măsura în care se umilesc pe ei înșiși. Domnul este în mijlocul nostru. Lăudați Numele Lui cel sfânt.

Vineri a fost o zi valoroasă. Gunoiul dinaintea ușii inimii a fost îndepărtat și ei I-au deschis ușa lui Isus. Totul a fost făcut fără sentimente de exaltare sau extravaganță. Aluatul neprihănirii lui Hristos a fost introdus în experiența lor și a înviorat sufletul. O, de ar continua să lucreze, cu puterea lui misterioasă, până când influența sa va trezi sufletele încropite cu care este adus în contact. Într-un mod blând și liniștit, puterea Duhului divin își face lucrarea, trezind simțurile adormite, înviorând sufletul și trezindu-i simțirile, până când fiecare membru al bisericii va fi cu adevărat lumina lumii.

Când la apusul soarelui a sosit Sabatul, ne-am adunat să-i întâmpinăm orele sacre cu laude și cu mulțumiri. Mulți au dat mărturii prețioase cum că ei nu L-au iubit pe Isus niciodată și nu L-au văzut niciodată așa cum Îl văd acum, ca pe un Prieten plin de îndurare.

Dimineața, toată natura a părut să fie plină de bucurie. Ne-am adunat la cinci și jumătate pentru o adunare de părtășie. Duhul Domnului a fost în mijlocul nostru. Mulți au declarat că veniseră la adunare cu inimile tari ca piatra, dar de îndată ce și-au deschis buzele ca să-și mărturisească credința în iubirea lui Isus, lumina a pătruns în ei și inimile le-au fost înmuiate și supuse de iubirea lui Isus. Un frate a spus că a dorit să-și dea mărturia pentru că știa că este dreaptă, deși nu avea niciun fel de sentiment. Însă inima i-a fost zdrobită; a căzut pe Stâncă și a fost atât de impresionat de iubirea lui Isus încât a început să plângă zgomotos. Slujitorii evangheliei au mărturisit că atunci când veniseră la adunare erau reci și inimile le erau împietrite, dar când, în credință, și-au mărturisit lui Dumnezeu decăderea, [284] au știut că Isus le iertase păcatele și erau foarte fericiți, convertiți într-un fel nou, iar acum mărturia lor este liberă și plină de bucurie. „Și‑I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate.” [285]