Studiem despre Dumnezeu, despre puterea lui Dumnezeu. Ce cuvinte din al doilea capitol din Evrei ne-au condus la acest subiect? – „Îl vedem pe Isus”. Acesta este un subiect larg. În ce fel ne este prezentat aici? „Cu puţin mai prejos de îngeri.” Este om. În ce circumstanţe suntem conduşi să-L privim? În ce circumstanţe este prezentat?

(Răspuns din sală): „Încoronat cu slavă şi cinste.”

Dar înainte de aceasta?

În moarte, răstignit. Mai întâi vedem suferinţa morţii. El a gustat moartea pentru fiecare om. Aşadar cuvintele „Îl vedem pe Isus,” ne conduc să-L vedem ca om. Însă în ce fel trebuie să-L vedem pe Isus gustând moartea pentru fiecare om? Când Îl predicăm pe Hristos, după cum spune Pavel, Îl predicăm „pe Hristos răstignit.” Dar expresia „Hristos răstignit”, se referă şi la înviere; iar învierea are împreună cu ea încoronarea „cu slavă şi cinste.”

Ieri am citit din capitolul patruzeci din Isaia, am citit despre solia care spune „Pregătiţi calea Domnului” – „Orice făptură este ca iarba.” Solia însă nu se opreşte aici, pentru că dacă s-ar opri aici, ne-ar lăsa în aer. Solia continuă – „Cuvântul Domnului rămâne în veac.” Şi întreaga solie este rezumată în felul acesta: „Spune cetăţilor lui Iuda, ‚Iată Dumnezeul vostru!’” De aceea, „Îl vedem pe Isus”; „spune cetăţilor lui Iuda, ‚Iată Dumnezeul vostru!’”

Lecţia pe care trebuie să o învăţăm acum este – şi nu văd rostul pentru care am merge mai departe până când nu înţelegem lecţia aceasta, sau până când nu învăţăm să ascultăm de cerinţa aceasta – „Iată Dumnezeu vostru!” Să mai privim puţin în capitolul patruzeci din Isaia:

„Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit. Un alt glas zice: ‚Strigă!’ – Şi eu am răspuns: ‚Ce să strig?’ – ‚Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.’ În adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac. Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: ‚Iată, Dumnezeul vostru! Iată, Domnul, Dumnezeu vine cu putere, şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui.” (vers. 5-10).

Este o solie pe care, celui ce o vesteşte nu trebuie să-i fie frică să o declare: „Înalţă-ţi glasul cu putere; înalţă-ţi glasul nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda, ‚Iată Dumnezeul vostru!’” Ultima solie, aşadar, are menirea de a prezenta pe Dumnezeu oamenilor aşa încât ei să-L poată vedea.

Nu este de folos pentru nimeni să-L prezinte pe Domnul când El va veni, şi să conducă atunci oamenii să-L privească pe Dumnezeu. Atunci Îl vor vedea fără ca cineva să îndrepte atenţia spre El. „Orice ochi Îl va vedea.” Nu va fi nevoie să atragi nimănui atenţia, spunând, „Iată Dumnezeul vostru!”, deoarece aceia care Îl cunosc pe Domnul Îl vor aştepta şi Îl vor cunoaşte. Iar păcătoşilor nu le va mai fi de nici un folos să le spui, „Iată Dumnezeul vostru!”, pentru că va fi prea târziu. De aceea, solia care spune „Iată Dumnezeul vostru!”, trebuie să fie vestită înainte ca Domnul să vină, aşa încât atunci când va veni, oamenii lui să-L cunoască şi să spună: „Acesta este Dumnezeul nostru pe care L-am aşteptat.” Atunci nu va fi drept să spui celor ce nu cunosc pe Dumnezeu „Iată Dumnezeul vostru,” pentru că nu este Dumnezeul lor. Orice om din lume şi-a făcut dumnezeii lui şi a slujit dumnezeilor lui. Dar Domnul ştie că suntem nepricepuţi, şi are compasiune faţă de noi chiar dacă am spus în inimile noastre, „Nu Îl vrem pe Domnul.” Prin acţiunile noastre am spus, „Nu vrem ca Acesta să stăpânească peste noi.” Faptele noastre L-au negat, dar Dumnezeu nu Se ia după cuvintele noastre. El zice: „bieţii copii, sunt neştiutori. Ei nu-şi dau seama ce spun.” Fiul spune, „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei.” Iar „cei ce cunosc Numele Tău îşi vor pune încrederea în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne!” Ps. 9:10. Oricine cunoaşte pe Domnul se încrede în El şi Îl iubeşte, deoarece El este vrednic de încredere şi felul Lui de a fi trezeşte iubirea.

Întrucât solia ce trebuie să fie vestită pentru aceste zile de pe urmă are menirea de a pregăti un popor pentru Domnul în ziua când va fi descoperit şi orice ochi Îl va vedea, ştim că este potrivit să spunem, „Iată pe Domnul.” Lucrarea celor ce vor să vestească solia sau să o accepte, este de a spune lumii, „Iată Dumnezeul vostru,” şi să o spună tuturor. A lepădat Domnul pe oamenii ignoranţi şi slabi din lume – pe păgâni – fie din ţara aceasta sau din alta? Nu. Îi iubeşte şi îi consideră copiii Săi. Cunoaşteţi istoria din Luca 15. Fiul risipitor a luat averea tatălui său, a plecat departe şi a risipit-o. Tatăl nu l-a lepădat; dimpotrivă, faptul că l-a iubit şi a aşteptat cu dor reîntoarcerea lui se vede prin aceea că atunci când l-a văzut, i-a alergat în întâmpinare şi a zis, „Fiul acesta al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.” Nu l-a uitat niciun pic, tot timpul cât a fost plecat. A continuat să-l socotească fiu al său, şi a dorit mult ca el să vină înapoi. Acesta este felul în care Domnul îi priveşte pe toţi oamenii de pe pământ. Îi numeşte copiii  Săi, şi doreşte foarte mult ca ei să se întoarcă şi să înveţe de la El.

Diavolul a înşelat lumea. L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, făcându-i pe toţi să creadă, mai mult sau mai puţin, că Dumnezeu este nedrept şi poruncitor, şi că nu-l interesează problemele oamenilor. Acum noi trebuie să mergem şi să spunem lumii, „Iată Dumnezeul vostru.” Însă, pentru a putea face aceasta, este necesar ca noi înşine să-L cunoaştem. Să zicem că eu mă duc să spun „Iată Dumnezeul vostru,” iar cineva mă întreabă: „Unde este?” Dacă eu nu pot să-L văd, cum Îl voi arăta acelei persoane? Noi trebuie să fim capabili să-L prezentăm pe Dumnezeu. Unde îl putem vedea pe Dumnezeu şi de unde putem învăţa despre El? – În lucrurile făcute de El. Puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd în lucrurile făcute de El. Atunci când învăţăm să-L vedem în lucrările mâinilor Lui, atunci putem spune oamenilor, „Iată Dumnezeul vostru.”

Dar Dumnezeu este descoperit în Hristos. Deoarece toate lucrurile create, au fost create prin Hristos, Cuvântul. Este adevărat, dar în faţa lumii Hristos trebuie să fie prezentat ca Hristos răstignit şi înviat. El este Acela despre care urmează să spunem, „Acesta este Dumnezeul nostru.” Este foarte important să-i conducem pe oameni să-L vadă pe Hristos răstignit pentru ei, şi înviat pentru îndreptăţirea lor. După cum citim în Romani 10:6-9. Credinţa nu spune, „Cine se va urca la cer, ca să-L aducă pe Hristos la noi, să-L putem vedea”; ea nu spune, „Cine se va coborî în adânc, ca să-L aducă pe Hristos din adânc, pentru a putea avea beneficiu din jertfa Lui”; ci Cuvântul, Hristos, Cuvântul credinţei pe care Îl predicăm, este aproape de tine.

Găsim o ilustraţie despre acest fapt în predica lui Pavel în faţa atenienilor. Ei bâjbâiau în căutarea lui Dumnezeu, simţind, în ignoranţa lor, nevoia de a-L cunoaşte. Pavel le-a zis că Dumnezeu „nu este slujit de mâini omeneşti.” „El nu este departe de fiecare din noi.” A vrut  să spună cu aceasta că este totuşi puţin separat de noi? – Nu. „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.” Înseamnă că este atât de aproape încât Se identifică cu noi. Dumnezeu, Domnul, Cuvântul care a fost făcut trup pentru noi S-a identificat cu omul atât de mult încât legăturile prin care S-a legat de om nu pot fi rupte niciodată, nu pot să dispară niciodată. El este una cu trupul omenesc, şi va rămâne aşa în toată veşnicia.

Vă spun că dacă înţelegem lucrul acesta ca pe o realitate vie, găsim curaj şi putere. De ce? Iată, eu, un păcătos, vreau să-mi pun păcatele asupra Domnului, vreau să fiu condus de El. Vreau să pun asupra Lui nu doar păcatele pe care le-am comis, ci dispoziţia mea păcătoasă. Cum să o fac? – „Aruncaţi îngrijorările voastre asupra Lui.” Cum să aruncăm îngrijorările noastre asupra Lui? Este o chestiune practică.

Câţi oameni ştiu în mod efectiv cum să-şi arunce îngrijorările asupra Domnului? Să încerc să le strâng mănunchi şi să le arunc asupra Domnului? – Nu, nu putem face lucrul acesta. Dacă ne amintim primele cuvinte din cartea către Evrei, vom şti cum să facem. –  El „ţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui.” El poartă toate lucrurile. Toate lucrurile sunt incluse aici. Păcatul este inclus. Da, El poartă păcatele noastre. El poartă toate durerile şi infirmităţile din lume. Să zicem că eu nu cred aceasta – sunt mulţi care nu cred – se schimbă cu ceva lucrurile? Declaraţia ne spune că El poartă toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui. Dacă eu nu cred aceasta, se schimbă cu ceva lucrurile? Dumnezeu este credincios, chiar dacă orice om este mincinos. Cine este mincinosul? – Mincinos este cel care nu crede Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este mincinos, deoarece oricine nu crede Cuvântul lui Dumnezeu Îl face pe Dumnezeu mincinos. Adică, oricine nu crede Cuvântul lui Dumnezeu, în mod virtual spune că Dumnezeu minte. Iar dacă cineva spune că Dumnezeu minte, ce face de fapt? – El însuşi minte. Deci, cine Îl face pe Dumnezeu mincinos? – Oricine nu crede.

În 1Ioan, capitolul 2, versetul 22 ni se spune: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul?” Este destul de simplu să spui că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; dar una este să spui lucrul acesta, şi alta este să ştii că este aşa, să crezi. Ce vrea să spună prin faptul că El este Hristosul? – Că este Cel Uns, este Mântuitorul. Care este lucrarea Lui ca Hristos? – Este de a salva, de a veni în contact personal cu individul, de a purta păcatele. Da, de a purta păcatele noastre. Câte păcate poartă Hristos? – Păcatele tuturor. Găsiţi scris aceasta în prima parte a celui de al doilea capitol: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” – însă foarte uşor uităm partea a doua a versetului – „şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1Ioan 2:2). Ioan a spus, „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii,” sau literal, „care poartă păcatele (plural) lumii.” Ce anume a adus moartea? – Păcatul. El a gustat moartea pentru fiecare om. De aceea, câte păcate a avut asupra Lui? – Păcatele fiecărui om.

Am ajuns din nou la acelaşi lucru. El poartă păcatele fiecărui om. Aceasta este realitatea. Sper să credem aceasta, aşa încât să-L lăsăm ca El să le poarte şi nu noi. Îi uşurăm cu ceva povara, dacă le purtăm noi în continuare? – Nu. Oricum El le poartă. Dacă negăm faptul acesta, nu avem credinţă în Hristos deloc, deoarece o declaraţie simplă ne spune că „El S-a arătat ca să ia păcatele noastre.” Le ia prin faptul că le poartă. Le poartă şi astfel le ia de la noi. Dacă nu consimţim ca El să le poarte, dacă nu suntem dispuşi să recunoaştem că El le poartă, ci permitem să stea asupra noastră, atunci cu siguranţă Îl facem mincinos, şi în felul acesta noi înşine suntem mincinoşi, iar rezultatul este că nu avem niciun beneficiu practic din tot ce face El.

El poartă păcatele lumii. Să privim cazul nostru, înainte de a fi fost convertiţi. Ne-a purtat atunci păcatele? – Da. Ei bine, aţi comis vreun păcat, sau aţi avut vreun obicei păcătos, pe care să-l fi putut pune undeva la o mică distanţă de voi? Dacă păcatul acela aţi fi putut să-l îndepărtaţi măcar cu un deget de voi, dacă ar fi putut fi pus un spaţiu cât de mic între păcatul acela şi voi, aţi fi putut continua aşa. Necazul era însă, că păcatul era în voi tot timpul. Şi, deoarece noi suntem păcătoşi, păcatul era în noi, şi noi înşine eram păcat. Noi duceam povara lui. În acelaşi timp ce era adevărat despre Hristos? – El ne purta păcatele. Atunci, unde era El? – În noi. El locuia în noi – nu aşa la modul general. Hristos nu este în noi la modul general, ci în fiecare personal şi individual.

Trebuie să ne dăm seama personal cât de mult credem lucrurile cele mai simple pe care le prezintă Evanghelia. Hristos poartă păcatele lumii, şi face asta încă de la început. Aţi auzit de multe ori povestirea despre omul care mergea pe drum cărând pe umeri un sac cu porumb. Un vecin trecea cu o căruţă şi, văzându-l, l-a invitat să urce pentru a-şi continua astfel drumul. El a urcat şi s-a aşezat pe băncuţa din spate. Nu după mult timp, căruţaşul, privind în jur, l-a văzut pe om având sacul de porumb încă pe umăr. L-a întrebat, „De ce nu-l pui jos?” „O, este prea mult pentru cal. Este destul dacă mă duce pe mine, fără să-mi ducă şi povara.”

Dacă ne ducem noi păcatele, uşurăm povara Domnului? Nu. El continuă să le ducă. Nu este speculaţie. Încercăm să ajungem la lucruri practice, în care, dacă vom crede şi nu le vom respinge, vom găsi tot binele pe care pot să ni-l furnizeze. El poartă păcatele lumii. Însă mulţi oameni nu au fost eliberaţi niciodată de păcatele lor. Poate că unii dintre ei sunt aici. Dacă este aici cineva care nu a ştiut până astăzi cum să fie eliberat de păcatele lui, sper că lecţia aceasta îl va ajuta să vadă clar şi să înţeleagă cum să lase păcatul să plece, şi să fie eliberat de el. Ce spun eu, nu este ceea ce se spune oamenilor la modul general: „Veniţi la Domnul, primiţi-L ca Mântuitor al vostru, lăsaţi păcatele voastre asupra Lui, şi El vă va mântui.” Este simplu să vorbeşti în felul acesta, însă oamenii nu înţeleg. „Unde este, ca să vin la El? Unde Îl pot găsi?” Ei nu văd aceasta. Bieţii oameni, cu miile, oneşti, serioşi, flămânzi ca să fie eliberaţi de păcat şi să trăiască vieţi neprihănite, Îl acceptă. Ei gândesc că dacă cred anumite lucruri, Domnul îi binecuvântează – şi El îi binecuvântează. În îndurarea Lui infinită, ia în seamă şoapta cea mai slabă, impulsul cel mai firav, chiar şi gândul care abia îndrăzneşte să se înfiripe, şi vine în întâmpinarea lor, lucrând pe baza acestora. Cu toate acestea ştim – ştiu şi ştiţi din experienţă – că există mulţi oameni care îşi afirmă credinţa în Hristos, afirmă că sunt creştini, şi totuşi nu au o idee clar definită despre ce înseamnă să vii la Domnul, să-L găseşti pe Domnul, să-L cunoşti şi să fii familiarizat cu El în mod personal.

Nevoia noastră este să încetăm să ne mai jucăm. Dacă Domnul este aşa de aproape, şi poate fi găsit, atunci să-L găsim. El ne spune, „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape.” (Isaia 55:6). Câtă vreme este aproape. Este atât de aproape încât nu e nevoie să mergeţi până în capătul celălalt al camerei. Nu este nevoie să mergeţi nicăieri; El este în voi. A fost atât de aproape de mine în ultimii ani, încât nu am ştiut altceva decât pe El, şi El îmi purta păcatul. De ce? Deoarece Domnul Isus este în tot ceea ce a creat. El susţine toate lucrurile, deoarece este în ele. El este forţa de coeziune chiar şi în lucrurile fără viaţă din natură. El este prezenţa personală, plină de putere a lui Dumnezeu, care ţine munţii în forma lor, şi care împiedică stâncile să se risipească în bucăţi. Deoarece Dumnezeu este acolo, cu puterea Lui personală. Am văzut ieri, când am vorbit despre iarbă, despre copaci, despre rădăcini – că îşi caută hrana adaptată pentru ele, îndepărtându-se de locul care nu este potrivit pentru aceasta. Am văzut că deosebirea fină pe care o fac atunci când iau ceea ce le este necesar, fără să ia în seamă cealaltă direcţie, nu este altceva decât puterea lui Dumnezeu care face pentru ele exact ceea ce face pentru animale ceea ce noi numim instinct, iar când este vorba de om, numim raţiune. Aceasta este prezenţa personală a lui Dumnezeu. Dacă noi recunoaştem că El este în noi, că noi suntem ca iarba sau ca plantele, şi dacă recunoaştem faptul acesta tot aşa de sincer cum o face iarba, atunci puterea lui Dumnezeu ne va conduce să facem alegeri bune, aşa cum face iarba, cum fac rădăcinile şi pomii, când este nevoie să aleagă ceea ce le este necesar.

„Voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune şi neprihănire.” (1Cor. 1:30). Necazul este că oamenii nu vor să recunoască faptul acesta. Ei nu sunt dispuşi să recunoască faptul că nu au nicio putere, şi de aceea trag concluzia că nu au nevoie de Domnul, şi nu lasă pe Domnul să îi ia în stăpânire. În primul capitol din Romani, după ce este declarat că lucrurile ce pot fi cunoscute despre Dumnezeu, şi anume puterea lui veşnică şi divinitatea Lui, se văd încă de la crearea lumii în lucrurile făcute de El, ni se spune:

„Aşa că nu se pot dezvinovăţi. Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit, şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”

Ei (păgânii, oamenii) s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor firească s-a întunecat. Aşa se face că în 2Cor. 10: 4,5 citim:

„Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”

Înseamnă că, aceea ce noi zeificăm ca raţiune umană, nu este altceva decât nebunie. „S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit.” Aşadar raţiunea umană zeificată, separată de Domnul, este pur şi simplu nebunie. Dacă oamenii vor să raţioneze corect, trebuie să se lase în mâinile lui Dumnezeu, a cărui putere lucrează în ei, pentru ca El să fie raţiunea lor; El să aleagă pentru ei. Cuvântul „eretic” înseamnă unul care alege singur. Nu înseamnă că omul care nu alege ceea ce spun eu, este un eretic – că omul care alege pentru sine separat de biserică, este eretic. Nu. Poate că toţi din biserică sunt eretici, deşi după crezul lor, pe care îl au, sunt ortodocşi (credincioşi – n.tr.). Eretic este acela care alege singur, în loc să lase ca Dumnezeu să aleagă. Când credem că orice făptură este ca iarba, îngăduim pur şi simplu ca Dumnezeu, în noi, să aleagă pentru noi, aşa cum alege în rădăcini şi în plante, selectând ceea ce este necesar. Rădăcina se duce pe o distanţă lungă în căutarea celor necesare, şi găseşte de fiecare dată. Ea parcurge distanţa mare în căutarea umezelii, fără să ia în seamă locurile uscate. Este pasivă în mâinile lui Dumnezeu, Domnul alege pentru ea, şi este pur şi simplu bine.

Avem de învăţat adevărul acesta, să-L privim pe Dumnezeu în lucrurile pe care El le-a făcut. Să-L privim pe Dumnezeu în noi. La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup. Dacă credem Cuvântul, trebuie să credem că Cuvântul este trup. Adevărul care, dacă este acceptat, îl va ridica pe păcătos din păcat şi îl va aşeza deasupra păcatului, este recunoaşterea simplului fapt că Dumnezeu este în ei; că este viaţa lor, este tăria lor, şi că nu există nimic separat de Dumnezeu.

„Nu Mi-ai cumpărat trestie mirositoare, şi nu M-ai săturat cu grăsimea jertfelor tale; dar tu M-ai chinuit cu păcatele tale, şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale.” Isaia 43:24.

Mă umple de ruşine şi de regret, şi în acelaşi timp de cea mai sublimă iubire pentru Domnul, gândul că L-am făcut pe Domnul să-mi poarte toate păcatele pe care le-am comis, că L-am obosit cu ele. El nu iubeşte păcatul. Este ceva foarte neplăcut pentru El. Este ceva ce Îl dezgustă. Totuşi îngăduie ca viaţa Lui să poarte toate aceste păcate, şi S-a obosit cu ele. Fiecare om ar trebui să fie cuprins de iubire gândindu-se la îndelunga Lui răbdare, la faptul că, pentru a ne elibera de păcate, este dispus să stea cu noi an după an, împreună cu toate aceste lucruri pe care le îngrămădim peste El, şi continuă să rămână, aşteptând şi iar aşteptând, ca noi să recunoaştem faptul că El este aici, să-L lăsăm pe El să le poarte, şi să fim astfel eliberaţi de ele. Să citim capitolul patru din Efeseni. Vom începe cu versetul patru:

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”

Cea mai bună traducere din limba greacă, dacă îmi aduc bine aminte, nu are cuvântul „voi” (care apare în trad. KJV – n.tr.), şi spune „care este mai presus de toţi, şi prin toţi, şi în toţi.” Să zicem că luăm textul aşa cum îl citim (în trad. eng. – n.tr.), „Care este mai presus de toţi, şi prin toţi, şi în voi toţi.” Nici jumătate dintre cei de aici nu credem aceasta chiar în acest fel, deoarece avem ideea aceea fariseică, mizerabilă, că Dumnezeu este în noi de îndată ce noi suntem destul de buni pentru ca El să vină în noi – Dumnezeu este în noi fiindcă noi nu suntem ca ceilalţi păcătoşi. Nu este aceasta rugăciunea fariseică? Ba da. Fiind creştini, noi credem că Hristos vine să locuiască în noi, şi totuşi ne gândim la aceasta în general ca fiind departe de noi. Dar aici El este mai presus de toţi, lucrează prin toţi, şi este în voi toţi. Este adevărat? Da; Duhul lui Dumnezeu în timp ce stă aici şi vorbeşte acestei adunări, spune, „şi este în voi toţi”. El nu este în noi toţi fiindcă noi am fi buni, fiindcă am putea mulţumi lui Dumnezeu că nu suntem ca bietul acela păcătos. El este mai presus de toţi, lucrează prin toţi şi este în toţi.

„Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor.” Şi acest „S-a suit”, ce înseamnă decât că înainte Se pogorâse în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât este acelaşi cu cel ce s-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile.” (vers. 7-10).

Ne este adusă în vedere aici moartea şi învierea lui Hristos. Este ceea ce tot timpul ne este pus în faţă. Acum, deşi este real că Dumnezeu, de fapt, Domnul Isus Hristos, este în toate lucrurile, El nu umple încă toate lucrurile, deoarece omul luptă împotriva Lui, aruncă adevărul şi se opune lui. Dar scopul avut în vedere de Dumnezeu cu răstignirea şi înălţarea, este ca El să poată umple toate lucrurile ca la început, să le umple complet. Dar din cauza păcatului omului, de la creaţie Dumnezeu nu le mai umple în mod complet, şi plinătatea lui Dumnezeu nu este văzută. La început, desăvârşirea absolută a lui Dumnezeu se vedea în tot ceea ce a făcut El. Acum nu se vede. Dar scopul lui Dumnezeu este toate lucrurile să fie restaurate, aşa că S-a înălţat la cer, ca să poată umple totul. Să mergem acum la capitolul trei:

„(…)Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos (…) aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre.” (v. 14-17).

Vedem că Hristos poate locui în inimile noastre. În capitolul zece din Romani, celor care nu-L cunosc pe Domnul, însă Îl caută bâjbâind şi întreabă „Unde Îl vom găsi?” le sunt adresate cuvintele, „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.” Atunci de ce S-a rugat Duhul, prin apostolul Pavel, ca Hristos să locuiască în inimă? Când vorbeşte păcătoşilor, El le spune, „Cuvântul, Hristos, este în inima ta.” Însă Pavel se roagă ca Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă. Este o diferenţă, şi încă o mare diferenţă. Înainte, Hristos era în inima mea, şi eu nu ştiam. Hristos era în trupul meu, El era viaţa mea, în El îmi aveam mişcarea şi fiinţa. Puterea Lui era cea care îmi punea sângele în mişcare, viaţa Lui era tot ce aveam, dar eu nu ştiam, şi nu îmi păsa deloc de ea. Vă daţi seama, însă, că imediat ce omul recunoaşte acest fapt, crede aceasta, şi trăieşte recunoscând zilnic în mod conştient că Hristos este în el, că Hristos este viaţa lui, că el nu are viaţă sau putere în afară de viaţa şi puterea lui Hristos, vă daţi seama că aceasta schimbă complet viaţa omului? El va spune, O, eu nu îmi mai aparţin mie; am crezut că am dreptul să fac aşa cum îmi place, însă nu am acest drept; aceasta nu este puterea sau tăria mea.

Dumnezeu este singurul care are dreptul de a conduce pe om. Iar când Hristos locuieşte în inimă prin credinţă, atunci va fi împlinită cererea ca „având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” În loc de a-L înăbuşi, în nelegiuire, permiţându-I să ne dea doar atât din viaţa Lui cât să ne susţină vieţile fizice în fiecare zi, vom primi destul din viaţa Lui încât să ne continuăm înaintarea, şi Îi vom permite să ne umple cu toată plinătatea Lui. Este o mare diferenţă. Răstignit şi înviat în trup, în trupul fiecărui om, eu duc oamenilor solia aceasta: Iată Dumnezeul vostru, răstignit şi înviat, nu este departe de voi, ci este în gura voastră şi în inima voastră; credeţi că El este viaţa voastră, că El a fost răstignit şi a înviat ca să vă scape de moarte şi de păcat. Dacă recunoaştem aceasta, atunci El ne va umple; iar dacă nu, se va împlini Scriptura care zice: „Omul pus în cinste şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe care le tai.”

Dar Dumnezeu a făcut omul ca să aibă un loc mai înalt decât animalele. Dacă Îi permitem să trăiască în noi doar viaţa aceasta fizică, nu primim de la El mai mult decât primesc animalele. Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim animale; El ne-a făcut pentru a fi însoţitorii Lui. El a făcut oamenii să fie asemenea Lui, deoarece ei sunt asemenea Lui. Noi suntem odraslele Lui, copiii Lui, făcuţi pentru a fi asociaţi, prieteni, şi pentru a fi asociaţi împreună cu El – nu ştiu cum să mă exprim aşa încât să nu înţelegeţi greşit – dar e vorba de termeni de egalitate. Deşi El este atât de mult deasupra noastră, El nu ne face să simţim că Se coboară sau că se osteneşte ca să vorbească cu noi; iar când vom ajunge în cer, deşi vom recunoaşte în toată eternitatea că El este în măsură infinită deasupra oricărei alte fiinţe din univers, nu ne vom simţi mai reţinuţi de a merge în prezenţa Lui decât dacă am merge în prezenţa părinţilor noştri pământeşti. Vom fi ca un copil care merge la tatăl lui, fără nicio rezervă sau reţinere. Pentru aceasta ne-a făcut.

Acum, dacă sunteţi mulţumiţi să nu ne dea din viaţa Lui mai mult decât dă animalelor, atunci facultăţile raţiunii noastre devin ca acelea ale animalelor. Acei oameni care, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gânduri deşarte, au înnebunit, şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor – L-au uitat pe Dumnezeu şi s-au închinat idolilor făcuţi de mâinile lor. Despre aceşti idoli şi despre aceşti oameni Psalmul o sută cincisprezece spune: „Ca ei sunt cei ce-i fac.” Atunci când oamenii aceştia s-au dedat la gânduri deşarte, au ajuns ca zeii cărora se închinau. M-a ajutat mult gândul că nu există nimic care afectează omenirea – nu este nimic ce mă afectează pe mine, nu este nimic ce simt, ce mă apasă, ce mă doare, sau îmi produce durere, durere fizică sau orice alt fel de durere – nu este nimic de care sunt conştient, sau de care nu sunt conştient, dar îmi afectează sistemul, şi care să nu-L afecteze pe Domnul Isus Hristos. Dacă sunt bolnav, fiecare durere care îmi torturează trupul Îl afectează pe Domnul, şi El o simte, fiindcă dacă nu aş fi viu, nu aş putea să o simt. Capacitatea mea de a simţi, sensibilitatea mea, nervii mei, viaţa care este în mine este cea care simte durerea. El este viaţa mea. El o simte. Este în aceasta ceva ce poate ridica un om, poate face pe cel ce este slab să devină tare. Aşa cum spune Pavel, „Când sunt slab, atunci sunt tare.” El a simţit mai tare decât am simţit eu păcatul pe care l-am comis, pentru că eu m-am bucurat de el, dar El nu. Eu am iubit păcatul, dar El nu l-a iubit; a fost dezgustător pentru El, dar a simţit tot. Apoi eu spun, Doamne, am făcut lucrul acesta; dacă vrei să porţi lucrul acesta, şi îl porţi, atunci ia-l. Lăsaţi-l să cadă pe El; El îl va purta. El a venit în trup în persoana lui Isus din Nazaret, pentru a ne arăta cât de desăvârşit se poate împotrivi păcatului în trup.

Nu-mi aduce nimic nici mie şi nici altcuiva, să privesc la El şi să-L văd cum face aceasta, dacă nu o face în mine. Să zicem că privim la El ca la un exemplu. Dar dacă Hristos este pentru noi doar un exemplu la care să privim, şi Îl vedem pe Isus din Nazaret cât a fost de bun, cât de amabil a fost, cât de înţelept a fost – dacă asta ar fi tot, nu aş avea nicio speranţă. Ar fi numai descurajare. Însă când El ne spune, Iată Dumnezeul vostru, unde trebuie să-L privim, undeva departe? – Nu, ci chiar aici.

O Fiinţă a permis de la început până la sfârşit lui Dumnezeu să-L umple în mod deplin. Acesta este motivul pentru care a fost atât de prevăzător, şi a făcut exact ceea ce trebuia făcut, şi a gândit exact ce trebuia gândit. El a ştiut întotdeauna când să răspundă la întrebări, şi când să nu spună nimic. El era cu totul drept, pentru că era plin de Dumnezeu; iar aceasta este o ilustrare a ceea ce poate face El. Acum, El spune că aceeaşi putere este în trupul meu. „Cuvântul este în tine, chiar în inima ta.” Foarte bine. Am văzut ce poate face El. Acum, voi crede în mod simplu, şi Îl voi lăsa să facă aceasta în mine. Apoi, Hristos locuieşte în inima mea prin credinţă – iar credinţa este luarea şi însuşirea lucrurilor; nu este a-ţi declara astăzi credinţa, iar mâine îndoiala. Cel drept va trăi prin credinţă. Noi nu am trăi prea mult dacă astăzi am respira, iar mâine ne-am opri din respirat.

Miercuri după amiaza, 17 februarie 1897