2. Viață prin credința lui Hristos, adevărul evangheliei

2. Viață prin credința lui Hristos, adevărul evangheliei

Fără îndoială, mulți citesc această carte mică, nu din curiozitate, pentru a vedea ce gândește o altă persoană despre epistola către galateni, ci cu scopul de a găsi un ajutor real în înțelegerea acestei mult discutate porțiuni din Scripturi. Aș vrea să mă adresez fiecăruia înainte de a merge mai departe cu studiul. Fiecare porțiune de Scriptură este legată de oricare altă porțiune. Atunci când primim o înțelegere mai profundă cu privire la un subiect, făcându-l o parte din noi, acesta ni se alătură și ne ajută în căutarea noastră după mai multă cunoștință, tot așa cum fiecare bucățică de mâncare pe care o mâncăm și o asimilăm ne ajută pentru a ne câștiga pâinea de fiecare zi. Așadar, dacă pornim în direcția cea bună cu studiul epistolei către galateni, vom avea o ușă larg deschisă către întreaga Biblie.

Calea cunoașterii este atât de simplă, încât mulți o disprețuiesc. Totuși, ea nu trebuie disprețuită pentru că este o cale împărătească spre cunoaștere, deschisă tuturor. Acestea sunt instrucțiunile lăsate de regele care, în cel mai înalt grad, a demonstrat că e calea cea dreaptă: „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune și dacă-ți vei pleca inima la pricepere, dacă vei cere înțelepciune și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul și vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înțelepciune; din gura Lui iese cunoștință și pricepere” (Proverbele 2:1-6).

Dumnezeu S-a arătat într-un vis lui Solomon promițând să-i dea înțelepciune, dar înțelepciunea nu i-a venit prin visări trândave. Solomon nu s-a culcat și apoi când s-a trezit a constatat că este cel mai înțelept om ce a trăit vreodată. El își dorea înțelepciunea atât de mult, încât e adevărat că se gândea și noaptea în vis la ea, dar lucra ziua pentru a o dobândi. Scripturile anterioare ne spun experiența sa.

Înțelepciunea și cunoașterea în ceea ce privește orice lucru trebuie să fie găsite în cuvântul lui Dumnezeu, și pentru a înțelege cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l studiezi. Niciun om de pe pământ nu poate să-ți dea cunoștințele sale. Cineva te poate ajuta cu experiența pe care o are, astfel încât să nu-ți ia atât de mult timp cât i-a luat lui; îți poate arăta cum și unde să acționezi, dar adevărata cunoaștere o dobândește fiecare singur. Când ai mers pe un drum de o mie de ori, îi știi fiecare cotitură și îl poți vedea în întregime în minte. Așa că după ce ai studiat o porțiune de Scriptură în repetate rânduri, în cele din urmă vei putea s-o vizualizezi în întregime, și fiecare verset separat, într-o clipită. Și când vei putea face asta, vei vedea în ea ceea ce nimeni altcineva pe acest pământ nu poate să-ți spună.

Este inutil să te gândești să înțelegi o propoziție separată care ar putea prezenta o dificultate specială, fără să apelezi la context. Dacă ți-aș aduce o scrisoare și ți-aș arăta o propoziție aflată aproape de sfârșitul ei, rugându-te să îmi spui ce vrea să spună expeditorul ei, vei întreba imediat: „Despre ce îți scrie? Ce spune în partea precedentă?” Dacă ți-aș răspunde că nu doresc ca tu să cunoști subiectul scrisorii și că nu îți permit să o citești de la început, tu vei spune: „Atunci nu te pot ajuta.” Dar dacă pun scrisoarea în mâinile tale, rugându-te să mă ajuți să înțeleg propoziția dificilă, tu vei citi imediat scrisoarea cu atenție de la începutul ei, asigurându-te că înțelegi totul pe măsură ce citești, și apoi, având în minte tot ceea ce precede propoziția dificilă, tu te vei aștepta să o înțelegi. Tot așa trebuie să procedăm și cu Biblia.

Așadar, spun fiecăruia: Studiază fiecare cuvânt al textului. Treci asupra cuvintelor din nou și din nou, și de fiecare dată când începi studiul unei noi secțiuni mergi la început și reanalizează tot ceea ce ai parcurs. Este o metodă împărătească și dă rezultate împărătești.

Primul capitol din Galateni ne oferă o descriere scurtă, dar comprehensivă, a ceea ce este evanghelia, a stării fraților galateni și a experienței personale a lui Pavel. Capitolul al doilea face referire la întâlnirea ținută la Ierusalim la șaptesprezece ani după convertirea lui Pavel și ne spune care a fost subiectul controversei și relația lui Pavel cu acesta. Singura povară a apostolului a fost aceea de a păstra adevărul evangheliei în mijlocul fraților. Având primul capitol clar în minte, putem să trecem la studiul capitolului doi, amintindu-ne că nu este altceva decât continuarea primului capitol.

Altă vizită la Ierusalim

„După patrusprezece ani”, urmând cursul normal al relatării, înseamnă patrusprezece ani după vizita din Galateni 1:18, care a avut loc la trei ani după convertirea lui Pavel. Prin urmare, a doua vizită a avut loc la șaptesprezece ani după convertirea sa, sau prin anul 51 d.Hr., care coincide cu adunarea de la Ierusalim înregistrată în Fapte 15. Cu acea adunare, cu evenimentele care au condus la ea și care au rezultat din ea se ocupă capitolul al doilea din Galateni. Când se citește acest capitol, trebuie avut în vedere și înțeles capitolul 15 din Fapte.

Noua evanghelie

În primul capitol din Galateni, la versetele 6-7, ni se spune că unii tulburau frații pervertind evanghelia lui Hristos, prezentând o evanghelie falsă și pretinzând că era cea adevărată. În Fapte 15:1 citim despre faptul că „din Iudeea au coborât unii care îi învățau pe frați astfel: «Dacă nu sunteți circumciși după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.»” Această altă evanghelie, care nu era alta, deoarece e numai una, era prezentată fraților ca adevărata evanghelie. Este evident că acești oameni, care au adus această învățătură, pretindeau că predică evanghelia prin faptul că ei susțineau că le spun oamenilor ce trebuie să facă pentru a fi mântuiți. Pavel și Barnaba n-au vrut să lase niciun loc pentru ca noua învățătură să prindă rădăcini, ci, după cum spune Pavel în Galateni, i s-au împotrivit „pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Galateni 2:5). Apostolii „au avut cu ei nu puține controverse și discuții aprinse” (Fapte 15:2). Controversa nu era nesemnificativă, ci era între adevărata evanghelie și un fals. Chestiunea era vitală pentru noii credincioși și nu are o mai mică importanță pentru noi; ea privește mântuirea noastră.

O negare a lui Hristos

Dacă aruncăm o privire la experiența bisericii din Antiohia, unde această nouă evanghelie a fost introdusă, vom observa că ea a negat în cea mai directă manieră puterea lui Hristos de a mântui. Evanghelia le-a fost adusă prima dată de către frații împrăștiați de persecuția ce a avut loc după moartea lui Ștefan. Acești frați au venit în Antiohia și „L-au vestit pe Domnul Isus. Mâna Domnului era cu ei și mare a fost numărul celor ce au crezut și s-au întors la Domnul” (Fapte 11:19-21). Apoi apostolii l-au trimis pe Barnaba să asiste lucrarea și „când a ajuns el și a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână cu inima alipită de Domnul, fiindcă Barnaba era un om bun, plin de Duhul Sfânt și de credință. Astfel, o mulțime destul de mare s-a alăturat Domnului” (versetele 22-24). Apoi Barnaba l-a găsit pe Pavel și împreună au lucrat cu biserica din Antiohia timp de mai mult de un an (versetele 25-26). În biserică erau profeți și învățători, și în timp ce slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt le-a vorbit spunându-le să îi pună deoparte pe Pavel și Barnaba, pentru lucrarea la care El i-a chemat (Fapte 13:1-3). Observăm că biserica de acolo avea multă experiență în lucrurile lui Dumnezeu. Ei erau familiarizați cu Domnul și cu vocea Duhului Sfânt, care a mărturisit că ei erau copiii lui Dumnezeu. Acum, după toate acestea, acești oameni le-au spus: „Dacă nu sunteți circumciși după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.” Era ca și cum ai spune: Toată credința voastră în Hristos și toată mărturisirea Duhului Sfânt nu sunt nimic fără semnul circumciziei. Semnul circumciziei, fără credință, era ridicat deasupra credinței în Hristos, fără un semn exterior. Noua evanghelie era un asalt direct asupra evangheliei și o negare categorică a lui Hristos.

Frații falși

Nu este de mirare că Pavel cataloghează pe cei care prezentau aceste învățături ca frați falși[1] care s-au strecurat înăuntru (Galateni 2:4). Despre ei le-a spus galatenilor: „Dar sunt unii care vă tulbură și vor să răstoarne Evanghelia lui Hristos” (Galateni 1:7). În scrisoarea lor către biserici, apostolii și prezbiterii spuneau despre acești oameni: „Fiindcă am auzit că unii – plecați dintre noi fără să fi primit poruncă – v‑au tulburat prin cuvintele lor și v‑au zdruncinat sufletele” (Fapte 15:24). Au mai adăugat că plecaseră „fără să fi primit poruncă” (versetul 24). Acești învățători erau frați falși, care nu erau recunoscuți de apostoli ca învățători și care vorbeau lucruri stricate, ca să atragă pe ucenici după ei. De atunci au existat mulți ca ei. Atât de viciată era lucrarea lor, încât apostolul a spus: „Să fie blestemați.” Ei căutau cu premeditare să submineze evanghelia lui Hristos și, astfel, să distrugă sufletele credincioșilor.

Semnul circumciziei

Acești frați falși au sus: „Dacă nu sunteți circumciși după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.” În mod literal, aceasta înseamnă că nu aveți putere pentru a fi mântuiți. Ei au făcut din mântuire doar un lucru omenesc, rezultat numai din exercitarea puterii omenești. Ei nu știau ce înseamnă de fapt circumcizia: „Nu cel care se arată astfel pe dinafară este iudeu, nici circumcizia nu este cea exterioară, în carne. Ci iudeu este cineva în lăuntrul său, și circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:28-29).

S-a întâmplat, după ce Avraam a crezut pe Dumnezeu, ca el să asculte de Sara în loc de Dumnezeu căutând să împlinească făgăduințele lui Dumnezeu prin puterea cărnii sale. Vezi Geneza 16. Rezultatul a fost un eșec – un sclav în loc de un moștenitor. Apoi Dumnezeu i S-a arătat din nou, rugându-l să meargă înaintea Sa cu toată inima, și repetându-i legământul Său. Ca o aducere aminte a eșecului său și a faptului că „carnea nu folosește la nimic”, Avraam a primit semnul circumciziei – o tăiere a cărnii. Rolul acesteia a fost de a arăta că, deoarece în carne nu locuiește nimic bun[2], făgăduințele lui Dumnezeu pot fi realizate numai prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, prin Duhul. „Fiindcă noi suntem circumcizia, cei care ne închinăm lui Dumnezeu în Duh și care ne bucurăm în Hristos Isus, și nu avem încredere în carne” (Filipeni 3:3[3]). De aceea, Avraam a fost circumcis cu adevărat imediat ce a primit Duhul prin credința în Dumnezeu. „Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptății [neprihănirii] căpătate prin credință pe când era încă necircumcis” (Romani 4:11). Circumcizia exterioară n-a fost niciodată mai mult decât un semn al adevăratei circumcizii a inimii. Când aceasta lipsea, semnul era o înșelătorie. Dar când adevărata circumcizie era prezentă, se putea renunța la semn. Avraam este „tatăl tuturor celor care cred fără a fi circumciși” (Romani 4:11). Frații falși care au vizitat biserica din Antiohia, zdruncinând sufletele ucenicilor, și cei din aceeași clasă care mai târziu au tulburat pe galateni, pervertind evanghelia lui Hristos, înlocuiau realul cu simbolul lipsit de orice conținut. Pentru ei, coaja nucii fără miez conta mai mult decât miezul fără coajă.

„Carnea nu folosește la nimic”

Isus a spus: „Duhul este cel care dă viață; carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le‑am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6:63). Oamenii din Antiohia și Galatia crezuseră în Hristos pentru mântuire. Acum erau unii care căutau să-i facă să se încreadă în carne. Ei nu le-au spus că sunt liberi să păcătuiască. O, nu! Ei le-au spus că trebuie să țină legea. Da, trebuiau să țină ei înșiși legea, trebuiau să se facă neprihăniți fără Isus Hristos. Circumcizia stătea ca semn pentru ținerea legii. Deși adevărata circumcizie era legea scrisă în inimă prin Duhul, acești frați falși voiau să-i facă pe credincioși să se încreadă în forma exterioară a circumciziei ca înlocuitor pentru lucrarea Duhului, lucru care fusese dat ca semn pentru îndreptățirea prin credință, devenind doar un semn al propriei îndreptățiri. Frații falși ar fi vrut să-i vadă circumciși pentru a fi neprihăniți și mântuiți, dar Petru a spus prin harul Domnului nostru Hristos: „Dar noi credem că prin harul Domnului Isus suntem mântuiți […].”[4] La fel a spus și Pavel: „Căci cu inima se crede în vederea îndreptățirii, iar cu gura se mărturisește în vederea mântuirii” (Romani 10:10). „Fiindcă orice nu este din credință este păcat” (Romani 14:23[5]). De aceea, toate eforturile oamenilor de a ține legea lui Dumnezeu prin puterea lor, indiferent cât de serioși și sinceri ar fi ei, nu pot avea ca rezultat altceva decât imperfecțiunea – păcatul. „Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).

Un jug de robie

Când problema a fost prezentată la Ierusalim, Petru a spus celor care ar fi vrut ca oamenii să fie îndreptățiți prin faptele lor, în loc de a fi îndreptățiți prin credința în Hristos: „Așadar, de ce‑L ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l‑am putut purta?” (Fapte 15:10). Acest jug era un jug de robie, după cum arată cuvintele lui Pavel care spune că frații falși s-au furișat printre noi „ca să pândească libertatea pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne ia în robie” (Galateni 2:4). Hristos oferă eliberarea din păcat. Viața Lui este „legea desăvârșită a libertății”[6]. „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3:20), dar nu eliberarea din păcat. „Așa că Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12), doar pentru că dă cunoștința păcatului, condamnându-l. Este un semn care marchează calea, dar nu ne poartă pe cale. Ne poate spune că suntem în afara căii, dar numai Isus Hristos ne poate face să mergem pe ea, pentru că El este calea. Păcatul este robie. Numai cei care țin poruncile lui Dumnezeu sunt liberi (Psalmii 119:45); și poruncile pot fi ținute numai prin credința în Hristos (Romani 8:3-4). Prin urmare, oricine face pe oameni să se încreadă în lege pentru îndreptățire, fără Hristos, pur și simplu pune un jug asupra lor și îi prinde în robie. Când un om a fost osândit de lege și pus în închisoare, el nu poate fi eliberat din lanțurile în care se află de legea care îl ține acolo. Dar acesta nu este un defect al legii. Doar pentru că este o lege bună, nu poate spune că un om vinovat este inocent. În acest fel, acești frați galateni erau duși în robie de oameni care căutau în prostie și în van să preamărească legea lui Dumnezeu prin negarea Celui ce a dat-o și singurul în care se poate găsi neprihănirea.

De ce s-a dus Pavel la Ierusalim?

Relatarea din Fapte ne spune că în Antiohia s-a hotărât ca Pavel și Barnaba, și alți câțiva, să se suie la Ierusalim pentru această problemă. Dar Pavel spune că s-a suit „în urma unei descoperiri” (Galateni 2:2). El nu s-a suit pur și simplu datorită recomandării lor, ci același Duh l-a mișcat și pe el și pe ei. El nu s-a suit ca să învețe adevărul evangheliei, ci ca să-l păstreze; nu ca să afle ce este cu adevărat evanghelia, ci ca să le spună ce a predicat el printre păgâni. Cei care erau cu vază în adunare nu i-au împărtășit nimic. El nu predicase timp de șaptesprezece ani ceva față de care avea dubii. El știa în Cine crede. El nu primise evanghelia de la niciun om și nu avea nevoie de mărturia nimănui ca să știe că era adevărată. Când Dumnezeu vorbește, aprobarea unui om este o impertinență. Domnul știa că frații din Ierusalim au nevoie de mărturia lui, și noii convertiți aveau nevoie să știe că aceia pe care Dumnezeu i-a trimis, spun cuvintele lui Dumnezeu și, prin urmare, toți spun același lucru. Ei aveau nevoie de asigurarea că, așa cum ei se întorseseră de la mulți dumnezei la singurul Dumnezeu, tot așa există doar o singură evanghelie.

Evanghelia nu este magie

Marea lecție predată de această experiență pe care Pavel o prezintă galatenilor, este aceea că nu există nimic în lumea aceasta care să poată acorda har și îndreptățire oamenilor, și omul nu poate face absolut nimic care să aducă mântuire. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, nu puterea omului. Orice învățătură care conduce omul să se încreadă într-un obiect, fie că este o imagine, o pictură sau orice altceva, sau să se încreadă pentru mântuire în lucrarea sau efortul propriu, chiar dacă acel efort este direcționat către cel mai merituos lucru, este o pervertire a adevărului evangheliei – o evanghelie falsă. Nu există în biserica lui Hristos niciun fel de sacramente, care printr-un fel de lucrare magică să confere har special primitorului, dar sunt fapte pe care un om care crede în Isus Hristos, și care astfel este îndreptățit și mântuit, le poate face ca o expresie a credinței sale. Singurul lucru din lume care este eficient pe calea mântuirii este viața lui Dumnezeu în Hristos. „Căci prin har sunteți mântuiți prin credință. Și acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8-10). Acesta este adevărul evangheliei pe care l-a apărat Pavel. Este evanghelia pentru toate timpurile.

Galatenii și evanghelia

În acest capitol, apostolul spune că el s-a împotrivit învățăturii false care conducea greșit pe frații galateni pentru ca adevărul evangheliei să rămână cu ei. Comparați această declarație, ceea ce scrie în introducerea primului capitol și afirmațiile sale vehemente, în ceea ce privește evanghelia pe care le-o predicase, cu mirarea sa că ei o uită acum și va fi evident că epistola nu poate conține altceva decât evanghelia în cea mai convingătoare formă de exprimare. Mulți au înțeles-o greșit și nu au obținut niciun avantaj personal de la ea, deoarece au crezut că este doar un aport la controversele despre lege[7], împotriva cărora însuși Pavel i-a avertizat pe frați.

Niciun monopol al adevărului

„[…] oricine ar fi fost ei, îmi este indiferent; Dumnezeu nu caută la fața oamenilor […].” Nu există niciun om sau grup de oameni pe pământ care să dețină monopol asupra adevărului – un loc anume, ca să spunem așa, astfel că oricine-l dorește să trebuiască să meargă la ei. Adevărul este independent de oameni. Adevărul este de la Dumnezeu; pentru că Hristos, care este strălucirea slavei Sale și întipărirea Ființei Lui (Evrei 1:3), este adevărul (Ioan 14:6). Oricine primește adevărul trebuie să-l primească de la Dumnezeu și nu de la vreun om, tot așa cum Pavel a primit evanghelia. Dumnezeu poate folosi, și folosește oameni ca instrumente sau canale, dar El singur este Dătătorul. Nici numele, nici numărul nu au nimic de a face în stabilirea adevărului. El nu este mai puternic, nici nu este acceptat mai repede, când este prezentat de zece mii de prinți, decât atunci când este susținut de un singur lucrător umil. Și nu avem motiv să credem că probabilitatea ca zece mii de oameni să dețină adevărul ar fi mai mare decât cea ca unul singur să-l aibe. Fiecare om de pe pământ poate fi posesorul a tot atât de mult adevăr pe cât este dispus să folosească, nu mai mult. Vezi Ioan 7:17; 12:35-36. Cel care se comportă ca un papă, fiind încredințat că deține monopol asupra adevărului, și constrânge oamenii să vină la el pentru a-l obține, oferindu-l într-un loc și refuzându-l într-altul, pierde tot adevărul pe care l-a avut vreodată (dacă într-adevăr a avut vreodată ceva). Adevărul și atitudinea de papă nu pot exista împreună; niciun papă sau om cu o atitudine de papă, nu are adevărul. De îndată ce un om primește adevărul, el încetează să mai fie un papă. Dacă papa de la Roma s-ar converti și ar deveni un ucenic al lui Hristos, chiar în acel moment el ar lăsa vacant scaunul papal.

Cel mai mare nu este întodeauna cel mai bun

După cum nu este niciun om care să aibă monopol asupra adevărului, tot așa nu este niciun loc unde omul trebuie să meargă pentru a găsi adevărul. Credincioșii din Antiohia n-aveau nevoie să meargă la Ierusalim ca să învețe adevărul sau ca să se convingă de autenticitatea lui. Faptul că adevărul a fost vestit pentru prima dată într-un anumit loc, nu dovedește că acesta poate fi găsit numai acolo și nici măcar că ar fi acolo. De fapt, ultimul loc din lume unde ai putea merge așteptând să găsești sau să înveți adevărul sunt orașele unde evanghelia a fost vestită în primele secole după Hristos, cum ar fi Ierusalim, Antiohia, Roma, Alexandria etc. Pavel nu s-a dus la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de el, ci a început îndată să predice.

Papalitatea s-a ridicat în parte ca urmare a acestui fapt: se presupunea că locurile unde apostolii sau unii dintre ei au predicat ar avea adevărul în puritatea sa și că toți oamenii trebuie să-l ia din acel loc. De asemenea, se presupunea că locuitorii unui oraș trebuie să știe mai mult despre el decât oamenii de la țară sau din sate. Așa că, dintre toți episcopii, care erau egali la început, curând s-a ajuns ca episcopii de la țară (chorepiscopoi) să fie considerați inferiori celor care oficiau în orașe. După răspândirea acestei convingeri, următorul pas a fost în mod normal o luptă între episcopii de la oraș pentru a vedea care este cel mai mare; și lupta nesfântă a continuat până când Roma a câștigat râvnitul loc al puterii.

Dar Isus S-a născut în Betleem, un loc care era „mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda” (Mica 5:2), și aproape toată viața Sa a trăit într-un orășel cu o reputație atât de proastă încât un om în care nu se găsea niciun vicleșug a spus: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:45-47). Mai târziu, Isus a locuit în bogatul oraș Capernaum, dar El a fost întotdeauna cunoscut ca Isus din Nazaret. Cerul nu este mai îndepărtat de cel mai mic sat sau chiar de cea mai mică și singuratică colibă din câmpie, decât este de cel mai mare oraș sau palatul episcopului. Și Dumnezeu, „Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică, și al cărui Nume este sfânt”, locuiește cu cel ce are spiritul pocăit și umil (Isaia 57:15).

Aparențele nu sunt nimic

Dumnezeu se uită la ceea ce este omul, nu la ceea ce pare că este omul. Ceea ce pare că este omul, este doar ceea ce oamenii consideră că este și depinde în mare măsură de ochii celor care îl privesc. Ce este omul, arată măsura în care puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu sunt în el. Dumnezeu nu stabilește importanța pe poziții oficiale. Nu poziția dă autoritate, ci autoritatea este cea care dă dreptul la adevărata poziție. Mulți oameni săraci și umili pe acest pamânt, care nu au niciun titlu oficial adăugat la numele lor, au ocupat o poziție mai înaltă și de mai mare autoritate decât a tuturor regilor de pe pământ. Autoritatea este prezența nestingherită în suflet a lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Cel care lucrează

„Căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor circumciși făcuse și din mine apostolul neamurilor.” Cuvântul lui Dumnezeu este viu și activ (Evrei 4:12). În orice activitate evanghelistică, dacă se realizează ceva, aceasta se datorează în întregime lui Dumnezeu. Isus „umbla din loc în loc făcând bine”, „căci Dumnezeu era cu El” (Fapte 10:38). El însuși a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan 5:30). „Tatăl, care rămâne în Mine, El face lucrările Sale” (Ioan 14:10). De aceea, Petru a vorbit despre El ca fiind un om adeverit de Dumnezeu prin „faptele puternice, minunile și semnele pe care le‑a făcut Dumnezeu prin El” (Fapte 2:22). Ucenicul nu este mai mare decât stăpânul său. De aceea, Pavel și Barnaba, la întâlnirea de la Ierusalim, „au istorisit toate semnele și minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei între neamuri” (Fapte 15:12). Pavel a declarat că el a lucrat ca să înfățișeze „pe toți oamenii desăvârșiți în Hristos” și se luptă „după lucrarea Lui, care se manifestă prin mine cu putere” (Coloseni 1:28, 29). Cel mai umil dintre credincioși poate avea această putere, „căci Dumnezeu este Cel care lucrează în voi și voința, și înfăptuirea, după buna Lui plăcere” (Filipeni 2:13). Numele lui Isus este Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Dumnezeu fiind cu Isus, a făcut ca El să umble din loc în loc făcând bine. El este neschimbat; de aceea, dacă Îl avem cu adevărat pe Isus, Dumnezeu cu noi, la fel vom umbla și noi făcând bine.

Recunoscând Darul

Frații din Ierusalim au demonstrat legătura lor cu Dumnezeu prin faptul că au cunoscut harul care le fusese dat lui Pavel și Barnaba. Când Barnaba a mers pentru prima dată în Antiohia și a văzut harul lui Dumnezeu care era la lucru acolo, a fost bucuros și „i‑a îndemnat pe toți să rămână cu inima alipită de Domnul” (Fapte 11:21-24.). Aceia care sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu întotdeauna vor cunoaște îndată lucrarea Duhului în alții. Cea mai sigură dovadă că cineva nu știe nimic personal despre Duhul este că el nu poate recunoaște lucrarea Lui. Ceilalți apostoli aveau Duhul Sfânt și ei au cunoscut că Dumnezeu îl alesese pe Pavel pentru o lucrare deosebită printre neamuri și, cu toate că metoda lui de lucru era diferită de a lor, pentru că Dumnezeu îi dăduse daruri deosebite pentru lucrarea sa deosebită, ei i-au dat fără vreo condiție mâna dreaptă de însoțire, cerându-i numai să-și aducă aminte de săracii din poporul său, și el se arătase deja binevoitor să facă aceasta (Fapte 11:27-30). Apoi Pavel și Barnaba s-au întors la slujba lor din Antiohia.

Unitate perfectă

Nu trebui să pierdem din vedere obiectivul pe care l-a avut în minte Pavel atunci când s-a referit la întâlnirea de la Ierusalim. El a dorit să arate că între apostoli și în biserică nu exista nicio diferență de opinie cu privire la ce este evanghelia. Erau frați falși, este adevărat, dar pentru că erau falși, ei nu făceau parte din biserică – trupul lui Hristos, care este adevărul. Mulți creștini declarați, oameni sinceri, cred că este aproape necesar ca să existe opinii diferite în biserică. „Nu toți pot vedea la fel”, este părerea multora. Astfel, ei citesc în mod greșit Efeseni 4:13, ca și cum Dumnezeu ne-ar fi dat daruri „până vom ajunge toți la unirea credinței”. Ceea ce învață Cuvântul este că în „unirea credinței și a cunoșterii Fiului lui Dumnezeu”, noi toți ajungem „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”. Este „o singură credință” (Efeseni 4:5), credința lui Isus, așa cum este un singur Domn; și cei care nu au acea credință, în mod sigur nu-L au pe Hristos. Nu este deloc necesar să existe cea mai mică diferență cu privire la vreun punct din adevăr. Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, și Cuvântul lui Dumnezeu este lumină. Nimeni, cu excepția orbului, n-are vreo dificultate în a vedea o lumină strălucitoare. Faptul că un om n-a văzut niciodată în viața sa nicio altă lumină folosită noaptea, cu excepția celei ce vine de la lumânarea făcută din seu, nu-l împiedică câtuși de puțin să recunoască, în primul momoment, că lumina de la un bec electric este lumină. Există, bineînțeles, diferite grade de cunoaștere, dar nicio neînțelegere între cei de diferite grade. Adevărul este unul singur.

Stând împotriva lui Petru

„Dar când a venit Chifa în Antiohia, l‑am înfruntat fățiș, căci era de osândit.” Nu trebuie să amplificăm sau să stăruim asupra greșelilor lui Petru sau ale oricărui alt om bun, deoarece nu ne ajută. Dar trebuie să luăm în considerare dovezile covârșitoare că Petru n-a fost niciodată considerat „prințul apostolilor”, și că el niciodată n-a fost și nici nu s-a considerat a fi papă. Imaginați-vă un preot, episcop sau cardinal împotrivindu-se papei Leo al XIII-lea[8] într-o adunare publică. Dar Petru a greșit cu privire la un punct vital de doctrină, pentru că el nu era infailibil. El, ca un creștin sincer și umil ce era, a acceptat cu umilință admonestarea lui Pavel. Dacă ar exista un cap omenesc al bisericii, acesta în mod normal ar fi Pavel în locul lui Petru, așa cum reiese din întreaga întâmplare. Pavel a fost trimis la neamuri, Petru la evrei, dar evreii erau numai o mică parte din biserică, cei convertiți dintre neamuri curând i-au depășit ca număr, astfel că evreii abia se vedeau. Toți acești creștini erau în mare măsură rodul muncii lui Pavel, și ei în mod normal se uitau mai mult la el decât la ceilalți, așa că Pavel putea spune că asupra lui cădea zilnic „grija pentru toate bisericile” (2 Corinteni 11:28). Dar niciun om nu este infailibil, nici Pavel însuși n-a pretins aceasta. Cel mai important om din biserica lui Hristos n-are nicio stăpânire asupra celui mai slab. „Unul singur este Învățătorul vostru [– Hristos –], iar voi toți sunteți frați” (Matei 23:8). „Toți să fiți supuși unul altuia” (1 Petru 5:5[9]).

Făcând o diferență

Când Petru s-a dus la adunarea de la Ierusalim, el a relatat felul în care neamurile au primit evanghelia prin predicarea sa: „Și Dumnezeu, care cunoaște inimile, a depus mărturie pentru ei, dându‑le Duhul Sfânt ca și nouă. N‑a făcut nicio deosebire între noi și ei, întrucât le‑a curățit inimile prin credință” (Fapte 15:9). Dumnezeu nu a făcut nicio diferență între evrei și păgâni în privința curățirii inimii deoarece, cunoscând inimile, El știa că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”, așa că nu exista nicio altă cale decât ca toți să fie „îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. Cu toate acestea, după ce Domnul i-a arătat acest lucru – după ce a predicat neamurilor; după ce a fost martor la acordarea darului Duhului Sfânt lor, la fel ca și credincioșilor evrei; după ce a mâncat cu cei convertiți dintre neamuri, susținându-și hotărât poziția; după ce a dat o mărturie clară adunării, că Dumnezeu n-a făcut nicio deosebire între evrei și neamuri; și chiar imediat după ce el însuși n-a făcut nici o deosebire – Petru brusc, odată cu venirea unora, despre care el credea că n-ar aproba o asemenea libertate, a început să facă o deosebire, „s‑a retras și s‑a ținut deoparte, fiindcă se temea de cei circumciși”. Aceasta era, așa cum spune Pavel, fățărnicie, și nu numai că era o greșeală, dar în același timp ar fi încurcat și rătăcit pe ucenici. A fost frica, nu credința, cea care pentru o clipă l-a stăpânit pe Petru.

Contrar adevărului evangheliei

Un val de frică pare să fi trecut peste credincioșii evrei, pentru că „împreună cu el au început să se prefacă și ceilalți iudei, încât până și Barnaba s‑a lăsat atras în fățărnicia lor”. Desigur, ei nu umblau „drept după adevărul Evangheliei”, dar vina lor împotriva adevărului evangheliei nu era doar fățărnicia. În condițiile respective aceasta era o negare publică a lui Hristos, după cum mai înainte Petru, din cauza fricii ce l-a cuprins dintr-odată, se făcuse vinovat de același lucru. Noi toți am fost adesea vinovați de același păcat, ne-am permis să judecăm. Noi putem doar să observăm faptul și consecința normală ca o avertizare adresată nouă. Observați cum fapta lui Petru și a celorlalți era practic, deși neintenționat, o negare a lui  Hristos. Tocmai avusese loc o mare controversă în legătură cu circumcizia. Era o problemă de îndreptățire și mântuire – dacă omul este mântuit numai prin credința în Hristos sau prin ceremonii exterioare. Fusese depusă o mărturie clară că mântuirea este numai prin credință, iar acum, în timp ce controversa era încă aprinsă, în timp ce frații falși continuau să-și răspândească erorile, acești frați loiali, deodată, s-au făcut vinovați de discriminare față de credincioșii dintre neamuri, pentru că nu erau circumciși. În esență ei le-au spus: „Dacă nu sunteți circumciși […], nu puteți fi mântuiți.” Fapta lor spunea: „Și noi ne îndoim de mântuirea oamenilor numai prin puterea credinței în Hristos; noi credem, de fapt, că mântuirea depinde de circumcizie și faptele legii; credința în Hristos este bună, dar mai e ceva de făcut, credința, în sine, nu este suficientă.” Pavel nu putea să îndure o astfel de negare a evangheliei și, fără întârziere, a atacat problema direct la rădăcină.

„Păcătoși dintre neamuri” și păcătoși dintre evrei

Pavel i-a spus lui Petru: „Noi suntem iudei din naștere, nu păcătoși dintre neamuri.” A vrut Pavel să spună că ei, fiind evrei, prin urmare nu erau păcătoși? Cu niciun chip, pentru că imediat adaugă că ei crezuseră în Isus Hristos pentru îndreptățire. Ei erau păcătoși evrei, nu păcătoși dintre neamuri! Orice lucru cu care s-ar fi putut lăuda ca evrei, totul trebuia socotit ca pagubă de dragul lui Hristos. Nimic nu-i ajuta decât credința în Hristos; și fiindcă așa era, era clar că păcătoșii dintre neamuri puteau și ei să fie mântuiți direct prin credința în Hristos, fără să mai treacă prin formele moarte care nu le folosiseră la nimic evreilor, și care fuseseră date în mare măsură din cauza necredinței lor.

„O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să‑i mântuiască pe păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1:15). Toți au păcătuit și sunt la fel de vinovați înaintea lui Dumnezeu, dar toți, indiferent de rasă sau clasă, pot accepta această declarație: „Acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă împreună cu ei” (Luca 15:2). Un păcătos circumcis nu este mai bun decât unul necircumcis; un păcătos care este membru al bisericii nu este mai bun decât un păcătos din afara ei. Păcătosul care a trecut prin ritualul botezului nu este mai bun decât păcătosul care n-a mărturisit niciodată credința. Păcatul este păcat, și păcătoșii sunt păcătoși, indiferent că sunt în biserică sau afară. Dar, mulțumiri lui Dumnezeu, Hristos este jertfa pentru păcatele noastre, tot așa cum El este jertfa pentru păcatele lumii întregi. Există speranță pentru profesorul de religie necredincios, la fel ca și pentru păcătosul care n-a rostit niciodată numele lui Hristos. Aceeași evanghelie care este predicată lumii trebuie predicată bisericii, pentru că nu este decât o evanghelie. Ea slujește la convertirea păcătoșilor din lume, la fel ca și a păcătoșilor ce sunt membri în biserică. Și, în același timp, reînnoiește pe aceia care sunt cu adevărat în Domnul Hristos.

Îndreptățiți

„Fiindcă știm că omul nu este îndreptățit prin faptele Legii […] am crezut în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți prin credința în Hristos”, spune apostolul. Semnificația cuvântului îndreptățit este făcut neprihănit. Acesta este termenul exact care apare în alte limbi, care nu sunt compuse din termeni străini. Termenul latin pentru neprihănire este justitia. A fi drept înseamnă a fi neprihănit. Apoi adăugăm terminația fy[10], din cuvântul latin, care înseamnă a face, și avem echivalentul exact al termenului mai simplu, a face neprihănit. Într-un anume sens folosim cuvântul „îndreptățit” pentru un om care n-a făcut răul de care este acuzat. Dar, o asemenea persoană nu are nevoie de nicio îndreptățire, din moment ce deja el este drept – faptele sale drepte l-au îndreptățit. El a fost îndreptățit prin faptele sale. Dar deoarece toți au păcătuit, nimeni nu este drept sau neprihănit înaintea lui Dumnezeu. De aceea, toți au nevoie să fie îndreptățiți sau făcuți neprihăniți, ceea ce Dumnezeu face. Dar, legea lui Dumnezeu este neprihănire. Vezi Romani 7:12; 9:30-31; Psalmii 119:172. Datorită acestui motiv, Pavel nu a discreditat legea, deși a declarat că niciun om nu poate fi făcut neprihănit de lege, evident făcând referire la legea scrisă pe piatră sau într-o carte. Atât de mult a înălțat Pavel legea, încât el a crezut în Hristos pentru neprihănirea pe care legea o cere, dar n-o poate da: „Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe propriul Său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului” (Romani 8:3-4[11]). Legea, care spune că toți oameniii sunt păcătoși, nu putea să-i îndreptățească decât declarând că păcatul nu este păcat. Și aceasta nu ar fi îndreptățire, ci contradicție în lege.

Legea nu poate îndreptăți

„Prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptățit.” Să spunem: „Atunci noi vom desființa Legea”? Acțiunea aceasta o gândește orice criminal inveterat. Cei care încalcă legea cu persisteță, vor da la o parte cu bucurie legea care spune că sunt vinovați și nu numește răul bine. Dar legea lui Dumnezeu nu poate fi desființată, pentru că este expresia voii lui Dumnezeu (Romani 7:12). Ea este viața și caracterul lui Dumnezeu. „Așa că Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). Când citim legea scrisă, găsim în ea îndatoririle noastre explicate cu claritate. Dar noi nu le-am îndeplinit. De aceea suntem vinovați. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). „Nu este niciunul care să facă binele, nici măcar unul” (Romani 3:12). Mai mult decât atât, nu este niciunul care să aibă puterea să împlinească legea – cerințele ei sunt așa de mari. Este evident deci că nimeni nu poate fi îndreptățit prin faptele legii. De asemenea, este evident că vina nu aparține legii, ci individului. Primește pe Hristos în inimă prin credință, și atunci neprihănirea legii va fi de asemenea acolo, pentru că Hristos spune: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeul meu; da, legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Psalmii 40:8[12]). Cel care ar vrea să se descotorosească de lege pentru că ea nu vrea să numească răul bine, de asemenea ar vrea să respingă pe Dumnezeu pentru că El „în niciun fel nu va curăța pe vinovat” (Exodul 34:7[13]). Dar Dumnezeu va îndepărta condamnarea, îi va face pe păcătoși neprihăniți, adică în armonie cu legea, și apoi legea, care mai înainte îi condamna, va depune mărturie pentru neprihănirea lor.

Credința lui Hristos

Se pierde mult, neobservând cu exactitate ceea ce spun Scripturile. Aici[14] avem literal credința lui Hristos, ca și în Apocalipsa 14:12, credința lui Isus.[15] El este Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre (Evrei 12:2). Dumnezeu a oferit fiecăruia măsura credinței (Romani 12:3[16]) prin faptul că L-a dat pe Hristos fiecărui om. „Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17), iar Hristos este Cuvântul. Toate lucrurile sunt de la Dumnezeu. El este Cel care dă pocăința și iertarea păcatelor. Prin urmare, nimeni nu poate spune despre credința lui că este slabă. Se poate ca el să nu fi acceptat și folosit darul, dar credință slabă nu există. Un om poate fi slab în credință, adică, îi poate fi teamă să depindă de credință, dar însăși credința este la fel de puternică ca Cuvântul lui Dumnezeu. Nu există altă credință decât credința lui Hristos. Orice altceva numit credință este doar un element contrafăcut. Doar Hristos este neprihănit. El a biruit lumea. El singur are putere să o facă. În El locuiește toată plinătatea lui Dumnezeu, pentru că legea – Dumnezeu însuși – a fost în inima Lui. El este singurul care a ținut și poate ține legea în mod desăvârșit. De aceea, numai prin credința Lui – credința vie, adică, viața Lui în noi – putem fi făcuți neprihăniți.

Asta este suficient. El este o piatră încercată. Credința pe care ne-o dă nouă este propria Sa credință, încercată și aprobată, și ea nu va da greș în nicio încercare. Noi nu suntem îndemnați să încercăm să facem la fel de bine ca El sau să încercăm să exersăm la fel de multă credință cât a avut El, ci pur și simplu să luăm credința Lui și s-o lăsăm să lucreze prin dragoste ca să ne curețe inima. O va face! Luați-o!

A crede înseamnă a primi

„Tuturor celor ce L‑au primit le‑a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu, anume celor ce cred în Numele Său” (Ioan 1:12[17]). Adică, toți cei care au crezut în Numele Lui L-au primit pe El. A crede în Numele Său înseamnă a crede că El este Fiul lui Dumnezeu; a crede că El este Fiul lui Dumnezeu înseamnă a crede că El a venit în carnea umană, în carnea noastră, pentru că Numele lui este Dumnezeu cu noi. Așadar, a crede în Numele Lui înseamnă simplu a crede că El locuiește personal în orice om, în carnea noastră. Noi nu facem să fie așa crezând-o, așa este, fie că noi credem sau nu. Noi doar acceptăm faptul pe care întreaga natură ni-l descoperă.

Așadar, crezând în Hristos noi suntem îndreptățiți prin credința lui Hristos, de vreme ce Îl avem pe El locuind personal în noi, exercitându-Și propria credință. Toată puterea din cer și de pe pământ este în mâinile Lui și, recunoscând asta, Îl lăsăm să-Și exercite propria putere în propriul Său mod. Dumnezeu lucrează peste măsură de abundent prin puterea care lucrează în noi.

Hristos nu este slujitor al păcatului

Isus Hristos este Cel Sfânt și Drept (Fapte 3:14). „El S‑a arătat ca să ridice păcatele; și în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5). El nu numai că „n-a făcut păcat” (1 Petru 2:22), El „n-a cunoscut niciun păcat” (2 Corinteni 5:21). De aceea este imposibil ca vreun păcat să poată veni de la El. El nu împărtășește păcatul. În izvorul vieții care curge din inima lui Hristos, prin partea rănită, nu există nicio urmă de impuritate. Este un „râu pur al apei vieții, limpede precum cristalul”[18]. El nu este slujitorul păcatului, adică, El nu acoperă păcatul nimănui. Dacă în cineva care a căutat – și nu numai că a căutat, dar a și găsit – îndreptățirea prin Hristos, este găsit mai târziu păcat, aceasta se întâmplă deoarece persoana a blocat izvorul, permițând apei să devină stătută. Nu s-a dat cale liberă Cuvântului pentru a putea fi proslăvit. Și unde nu este activitate, este moarte. Nimeni nu este învinuit pentru aceasta, ci doar persoana însăși. Niciun creștin declarat să nu fie influențat de imperfecțiunile sale și să spună că este imposibil pentru un creștin să trăiască o viață fără de păcat. Este imposibil pentru un adevărat creștin, pentru unul care are cu adevărat credință, să trăiască orice altfel de viață. „Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6:2). „Oricine este născut din Dumnezeu nu face păcat, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9). De aceea, rămâneți în El.

Ce a fost dărâmat?

„Căci, dacă zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă dovedesc călcător de Lege.” Întrebăm din nou ce anume a fost dărâmat și zidirea a ce anume mă dovedește călcător de lege. Amintindu-ne că apostolul vorbește despre cei care au crezut în Isus Hristos, ca să poată fi îndreptățiți prin credința lui Hristos, găsim răspunsul la întrebări în Romani 6:6: „Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de putere, încât să nu mai fim robi ai păcatului” și, de asemenea, în Coloseni 2:10-11: „Și voi sunteți compleți în El, care este capul a toată stăpânirea și puterea, în care și sunteți circumciși cu circumcizia făcută fără mâini, în dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, prin circumcizia lui Hristos.”[19] Ceea ce este dărâmat este trupul păcatului, și este dărâmat numai de această prezență personală a vieții lui Hristos. Este dărâmat pentru ca noi să fim eliberați de puterea lui și pentru a nu mai fi nevoie să-i servim. Este dărâmat pentru fiecare, pentru că Hristos în propria Sa carne a distrus „vrăjmășia”, mintea carnală – nu a Lui, pentru că nu avea așa ceva, ci a noastră. Păcatele noastre, slăbiciunile noastre erau asupra Sa. Biruința a fost obținută pentru fiecare om și dușmanul a fost dezarmat. Noi trebuie doar să acceptăm biruința pe care a câștigat-o Hristos. Biruința asupra tuturor păcatelor este deja o realitate. Credința noastră în ea face ca aceasta să fie reală pentru noi. Pierderea credinței ne pune în afara realității și vechiul trup al păcatului se ivește din nou. Nu uitați că această distrugere a trupului păcatului, cu toate că a fost făcută de către Hristos pentru toți, este totuși o problemă personală și actuală pentru fiecare individ în parte.

Mort față de lege

Mulți își închipuie că „am murit față de Lege” este echivalent cu faptul că a murit legea. Cu niciun chip. Legea trebuie să fie în plină putere, altfel nimeni n-ar putea să moară față de ea. Cum moare omul față de lege? Primind pedeapsa ei întreagă, care este moartea. El este mort, dar legea care l-a omorât încă este la fel de pregătită ca întotdeauna să omoare alt criminal. Să presupunem acum, că omul care a fost executat pentru mari crime ar reveni la viață printr-o putere miraculoasă; n-ar fi el încă mort față de lege? Desigur. Nimic din ce a făcut n-ar putea să-i fie reamintit de către lege. Dar dacă el ar comite crime din nou, legea l-ar executa din nou, dar ca alt om. Spun acum că eu, prin lege, sunt mort față de lege, ca să pot trăi pentru Dumnezeu. Prin trupul lui Hristos eu sunt ridicat din moartea pe care am suferit-o prin lege din cauza păcatelor mele, iar acum umblu în înnoirea vieții, o viață pentru Dumnezeu. La fel ca Saul din vechime, prin Duhul lui Dumnezeu eu sunt prefăcut într-alt om (1 Samuel 10:6). Aceasta este experiența creștină. Din ceea ce urmează, se vede că așa stau lucrurile.

Crucificat împreună cu Hristos

„Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” Hristos a fost crucificat. El „a fost dat la moarte pentru abaterile noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră” (Romani 4:25). Dar dacă nu suntem crucificați cu El, moartea și învierea Sa nu ne folosesc la nimic. Dacă crucea lui Hristos este separată de noi și este în afara noastră, chiar dacă ar fi numai pentru un moment de timp și grosimea unui fir de păr ca spațiu, pentru noi toți e ca și cum El n-ar fi fost crucificat. Nimeni nu a fost vreodată mântuit doar așteptând cu nerăbdare să fie ridicată o cruce și un Hristos să fie crucificat cândva într-un viitor nedefinit, și nimeni nu poate fi mântuit acum doar crezând că Hristos a fost răstignit cândva în trecut. Nu. Pentru ca oamenii să-L vadă pe Hristos crucificat ei nu trebuie să privească nici înainte nici în trecut, ci în sus, pentru că brațele crucii, care a fost ridicată pe Calvar, ajung de la paradisul pierdut la paradisul restaurat și cuprind toată lumea păcatului. Răstignirea lui Hristos nu este un lucru pentru o singură zi. El este „Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8[20]) și chinurile Calvarului nu vor avea sfârșit atâta timp cât un singur păcat sau păcătos mai există încă în univers. Chiar acum Hristos poartă păcatele întregii lumi, pentru că „toate se țin prin El”. Când la sfârșit El este obligat să arunce pe cei irecuperabili în iazul de foc, chinul pe care-l vor suferi va fi doar acela pe care Hristos, pe care ei L-au respins, l-a suferit pe cruce.

Unde este crucea

Hristos a purtat păcatele noastre în propriul Său trup, pe lemn (1 Petru 2:24). El a fost făcut blestem pentru noi, prin faptul că a atârnat de lemn (Galateni 3:13). Pe cruce El n-a purtat numai slăbiciunile și păcatele lumii ci, de asemenea, blestemul pământului. Spinii sunt un semn al blestemului, slăbiciunii și stării imperfecte a pământului (Geneza 3:17-18; 4:11-12), și Hristos a purtat coroana de spini pe cruce. De aceea, tot blestemul, orice urmă a lui este purtată de Hristos – de Hristos crucificat. Oriunde vedem blestem sau oriunde este blestem, chiar dacă îl vedem sau nu, este crucea lui Hristos. Aceasta poate fi văzută și astfel: blestemul este moarte și moartea ucide; blestemul este în tot, totuși peste tot vedem viața. Aici este miracolul crucii. Hristos a suferit blestemul morții și totuși trăiește. El era singurul care putea face asta. De aceea, faptul că noi vedem peste tot viața, de asemenea în noi, în ciuda blestemului care este peste tot, este dovada clară că crucea Celui răstignit este acolo. Așadar, nu numai orice frunză de iarbă, orice frunză din pădure sau orice bucată de pâine pe care o mâncăm are amprenta crucii lui Hristos pe ea ci, peste toate acestea, noi o avem. Oriunde există o ființă umană căzută, speriată de păcat, mizerabilă există de asemenea Hristosul lui Dumnezeu crucificat pentru el și în el. Pe cruce Hristos poartă toate lucrurile și păcatele acelui om sunt asupra Lui. Din cauza necredinței și ignoranței, omul simte toată greutatea poverii grele, totuși încărcătura este pe Hristos. Este ușor pentru Hristos, dar greu pentru om. Dacă omul va crede, el poate fi eliberat de povară. Pe scurt, pe cruce Isus poartă toate păcatele lumii. De aceea, oriunde se găsește păcat, putem fi siguri că este crucea lui Hristos.

Unde este păcat

Păcatul este o problemă personală. Un om este vinovat doar pentru păcatele sale și nu și pentru acelea comise de altcineva. Eu nu pot păcătui unde nu sunt, ci doar acolo unde sunt. Păcatul este în inima omului. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, invidia, blasfemia, trufia, nechibzuința. Toate aceste rele ies dinăuntru și îl fac pe om necurat” (Marcu 7:21-23). „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Păcatul este în fiecare fibră a ființei noastre în mod natural. Noi suntem născuți în el, și viața noastră este păcat, așa că păcatul nu poate fi luat din noi fără a ne fi luată viața. Eu am nevoie de eliberarea din păcatul meu personal – acel păcat care nu numai că a fost comis de mine personal, dar care se află în inimă, păcatul care constituie întreaga mea viață.

Legat de păcat

„Propriile lui nelegiuiri îl vor prinde pe cel stricat și va fi ținut cu funiile păcatelor sale” (Proverbe 5:22[21]). „Chiar dacă te-ai spăla cu silitră, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot ar rămâne scrisă înaintea Mea” (Ieremia 2:22). Păcatul meu este comis de mine, în mine, și nu-l pot separa de mine. Să-l arunc asupra Domnului? Da, așa trebuie, dar cum? Pot eu oare să-l adun cu mâinile mele și să-l arunc, astfel încât el să fie așezat asupra Sa? Nu, nu pot. Dacă l-aș putea separa de mine cât grosimea unui fir de păr, atunci aș fi în siguranță, indiferent ce s-ar întâmpla cu el, din moment ce n-ar fi găsit în mine. În acest caz m-aș putea lipsi de Hristos. Dacă aș putea aduna păcatele mele și să le arunc asupra lui Hristos răstignit departe de mine, atunci nu aș avea nevoie să le pun pe El. Atunci ar fi departe de mine și asta m-ar curăța. Dar nicio lucrare, de niciun fel, pe care eu o pot face nu mă poate mântui. De aceea, toate eforturile mele de a mă separa de păcate sunt zadarnice.

Hristos poartă păcatele în noi

Este evident din ceea ce am spus că oricine îmi poartă păcatele trebuie să vină unde sunt eu, trebuie să vină în mine. Aceasta este exact ceea ce face Hristos. Hristos este Cuvântul, și tuturor păcătoșilor care ar vrea să se scuze spunând că ei nu pot ști ceea ce Dumnezeu cere de la ei, El le spune: „Cuvântul este foarte aproape de tine; este în gura ta și în inima ta, ca să-l împlinești” (Deuteronomul 30:11-14). De aceea, El spune: „Dacă‑L mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L‑a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10:9). Ce să mărturisim despre Domnul Isus? Mărturisește adevărul, că El este aproape de tine, chiar în gura ta și în inima ta, și crede că El este înviat din morți. „Și acest S‑a suit ce înseamnă decât că, înainte, S‑a coborât în părțile mai de jos ale pământului?” (Efeseni 4:9). Mântuitorul înviat este Mântuitorul răstignit. La fel cum Hristos înviat este în inima păcătosului, la fel Hristos răstignit este acolo. Dacă n-ar fi așa, n-ar fi nicio speranță pentru nimeni. Un om poate crede că Isus a fost răstignit cu două milenii în urmă și să moară în păcatele sale. Dar cel care crede că Hristos este răstignit și înviat în el, are mântuirea.

Tot ceea ce orice om din lume are de făcut pentru a fi mântuit este să creadă adevărul. Adică, să recunoască și să accepte starea de fapt, să vadă lucrurile așa cum sunt ele de fapt și să le mărturisească. Oricine crede că Hristos este răstignit în el, ceea ce este realitate în cazul fiecărui om, și mărturisește că Hristosul crucificat este și înviat, și El locuiește în el prin și cu puterea învierii, este mântuit din păcat și va rămâne așa atâta timp cât își menține mărturisirea. Aceasta este singura mărturisire adevărată a credinței.

Ce gând glorios este acela că oriunde este păcat, acolo este și Hristos, Mântuitorul din păcat. El poartă păcatul, toate păcatele, păcatul lumii. Păcatul este în toată carnea și Hristos a venit în carne. Hristos este crucificat în orice om care trăiește pe pământ. Acesta este cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii care trebuie propovăduită tuturor și care îi va mântui pe cei ce o acceptă.

Trăind prin credință

În capitolul zece din Romani, după cum deja am menționat, aflăm că Hristos, prin Duhul, vine la fiecare om; „un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi”. El este în păcătos, pentru ca păcătosul să aibă toate stimulentele și posibilitățile de a se întoarce din păcat către neprihănire. El este „calea, adevărul și viața”  (Ioan 14:6). Nu este altă viață decât a Lui. Dar cu toate că El vine la fiecare om, nu fiecare om arată neprihănirea Sa, pentru că unii înăbușe adevărul (Romani 1:18). Rugăciunea inspirată a lui Pavel a fost ca noi să putem fi întăriți cu putere de către Duhul lui Dumnezeu în omul dinlăuntru, „așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință”, „ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:16-19). Diferența dintre păcătos și creștin este aceasta: Deși Hristos este crucificat și înviat în fiecare om, în păcătos El este acolo nerecunoscut și ignorat, în timp ce în creștin El locuiește acolo prin credință.

Domnul Hristos este răstignit în păcătos, pentru că oriunde este păcat și blestem, acolo este Hristos purtându-l. Tot ceea ce este nevoie acum, este ca păcătosul să fie răstignit cu Hristos, să facă moartea lui Hristos să fie propria sa moarte, pentru ca viața lui Isus să se poată manifesta în carnea sa muritoare. Credința în puterea veșnică și divinitatea lui Dumnezeu, ce se văd în toate lucrurile pe care El le-a făcut, va îngădui oricărui om să cuprindă această taină. Sămânța nu crește dacă nu moare mai întâi (1 Corinteni 15:36). „Dacă bobul de grâu care a căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12:24). Tot așa, cel care este răstignit cu Hristos începe îndată să trăiască, dar este alt om. „Totuși trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine.”[22]

Viața Cuvântului

Dar Hristos a fost în realitate răstignit cu mai mult de o mie opt sute de ani în urmă, nu-i așa? Cu siguranță. Atunci cum se poate ca păcatele mele personale să fi fost asupra Lui? Sau cum se poate să fiu acum răstignit cu El? Ei bine, se poate ca noi să nu putem înțelege acest fapt, dar asta nu influențează cu nimic faptul în sine. Când ne gândim că Hristos este viața, chiar „viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ni s‑a arătat” (1 Ioan 1:2), s-ar putea să înțelegem ceva din aceasta. „În El era viața și viața era lumina oamenilor.” El este „adevărata Lumină, care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1:4, 9).

Hristosul este mai întins decât ce pot vedea ochii oamenilor, când văd pe Omul Isus din Nazaret. Carnea și sângele – ceea ce ochii pot vedea – nu pot descoperi „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16-17). „Lucruri pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a auzit și la inima omului nu s‑au suit a pregătit Dumnezeu pentru cei ce‑L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le‑a descoperit prin Duhul” (1 Corinteni 2:9-10). Niciun om, indiferent cât de bine L-a cunoscut pe Tâmplarul din Nazaret, nu-L poate numi Domn decât prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3). Prin Duhul – prezența Sa personală – El poate locui în fiecare om de pe pământ, și în același timp să umple și cerul, un lucru pe care Isus în carne n-ar fi putut să-l facă. De aceea era nevoie ca El să plece și să trimită Mângâietorul. „El este mai înainte de toate și toate se țin prin El” (Coloseni 1:17). Isus din Nazaret a fost manifestarea Hristosului în carne, dar carnea nu a fost Hristosul pentru că ea nu folosește la nimic. Cuvântul care a fost la început, și a cărui putere susține toate lucrurile, este Hristosul lui Dumnezeu. Sacrificiul lui Hristos, în ceea ce privește lumea aceasta, este de la începutul lumii. În timp ce Hristos mergea din loc în loc făcând bine în Iudeea și Galileea, El era în sânul Tatălui făcând împăcare pentru păcatele lumii.

Scena Calvarului a fost manifestarea a ceea ce a avut loc atâta timp cât a existat păcatul, și va avea loc până când fiecare om care vrea să fie mântuit va fi mântuit – Hristos purtând păcatele lumii. El le poartă acum. O singură moarte și o înviere au fost suficiente odată pentru totdeauna, pentru că este viața veșnică cea pe care o luăm în considerare. De aceea nu este nevoie ca sacrificiul să fie repetat. Viața aceasta pătrunde și susține toate lucrurile, astfel că oricine o acceptă prin credință beneficiază de întregul sacrificiu al lui Hristos. Prin El însuși a făcut curățirea de păcate. Oricine respinge viața sau nu dorește să admită că viața pe care o are este viața lui Hristos, pierde beneficiul sacrificiului.

Credința Fiului lui Dumnezeu

Hristos a trăit prin Tatăl (Ioan 6:57). Credința Lui în cuvântul pe care Dumnezeu I L-a dat, a făcut ca El în mod repetat și hotărât să susțină că atunci când va muri, va învia din nou a treia zi. În credința aceasta a murit El, spunând: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” (Luca 23:46). Credința care i-a adus biruința asupra morții (Evrei 5:7), deoarece Îi dăduse biruința completă asupra păcatului, este credința pe care El o exercită în noi, atunci când locuiește în noi prin credință, pentru că El este „același ieri și azi și în veci”. Nu suntem noi cei care trăim, ci Hristos care locuiește în noi, și folosește propria Sa credință pentru a ne elibera de sub puterea lui Satana. „Ce avem de făcut?” Să-L lăsam să locuiască în noi după cum vrea El. „Lăsați să fie în voi această minte, care era și în Hristos Isus.” Cum Îl putem lăsa? Pur și simplu recunoscându-L, mărturisindu-L. Noi nu putem înțelege ca să putem explica taina: Hristos în noi, nădejdea slavei, dar tot ceea ce este în natură ca să ne susțină viața ne învață acest lucru. Lumina soarelui care strălucește deasupra noastră, aerul pe care îl respirăm, mâncarea pe care o mâncăm și apa pe care o bem sunt toate mijloace prin care ni se aduce viață. Viața pe care ele ne-o aduc, nu este alta decât viața lui Hristos, pentru că El este viața. Astfel avem permanent înaintea noastră și în noi dovezi ale faptului că Hristos poate locui în noi. Dacă lăsăm Cuvântul să aibă curs liber în noi, El va fi glorificat în noi și ne va glorifica.

Darul pentru mine

„Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.” Cât de personal! Eu sunt cel pe care El L-a iubit! Fiecare suflet din lume poate spune: „El m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.” Lasă-l pe Pavel deoparte când citești asta. Pavel e mort, dar cuvintele pe care le-a scris sunt încă vii. Era adevărat pentru Pavel, dar nu este mai puțin adevărat pentru oricare alt om. Ele sunt cuvintele pe care Duhul le pune în gurile noastre; numai de le-am primi. Întregul dar al lui Hristos este pentru fiecare individ în parte. Hristos nu este împărțit, ci fiecare suflet Îl primește în întregime pe El, ca și cum n-ar mai fi o altă persoană în întreaga lume. Fiecare primește toată lumina care strălucește. Faptul că sunt milioane de oameni peste care soarele strălucește, nu face ca lumina lui să fie mai mică pentru mine. Eu mă bucur de tot soarele. N-aș putea avea mai mult dacă aș fi singura persoană din lume. Astfel S-a dat Hristos pe El însuși pentru mine, ca și cum aș fi singurul păcătos din lume. Și acest fapt este adevărat pentru oricare alt păcătos. Când semeni un bob de grâu, obții multe alte boabe de același fel, fiecare având aceeași viață, și la fel de mult din ea, cât a avut și sămânța inițială. La fel este cu Hristos, adevărata Sămânță. Murind pentru noi, pentru ca și noi să devenim adevărata sămânță, El dă fiecăruia dintre noi întreaga Sa viață. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nemaipomenit!” (2 Corinteni 9:15).

Hristos nu a murit degeaba

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă prin Lege se capătă dreptatea [neprihănirea], atunci degeaba a murit Hristos.” Aceasta este concluzia acestui subiect. Este substanța a ceea ce a precedat. Dacă neprihănirea vine prin lege, atunci nu ar fi fost nevoie de moartea lui Hristos. Legea însăși nu poate face nimic, decât să prezinte datoria fiecărui om. De aceea, să vorbești despre neprihănire ca venind prin lege înseamnă să vorbești despre faptele noastre, de efortul nostru individual. Textul este echivalent cu declarația: Dacă ne-am putea mântui singuri, Hristos a murit degeaba, pentru că mântuirea este un lucru care trebuie oținut. Ei bine, nu ne putem mântui singuri, iar Hristos nu a murit degeaba. De aceea este mântuire în El. El este capabil să mântuiască pe toți cei ce vin la Dumnezeu prin El. Există oameni care vor fi mântuiți, altfel El a murit degeaba. Dar El n-a murit fără de folos. De aceea făgăduința este sigură: „Va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora” (Isaia 53:10-11). Cine vrea poate fi mântuit. Deoarece El n-a murit degeaba, fii atent „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1).

Note de subsol:

[1]. KJV (n.t.).

[2]. Romani 7:18 în KJV (n.t.).

[3]. KJV (n.t.).

[4]. Fapte 15:11 (n.t.).

[5]. KJV (n.t.).

[6]. Iacov 1:25, KJV (n.t.).

[7]. Tit 3:9, KJV (n.t.).

[8]. Leo era papă când a fost scrisă această carte (n.t.).

[9]. KJV (n.t.).

[10]. În lb. engl. (n.t.).

[11]. KJV (n.t.).

[12]. KJV (n.t.).

[13]. Ibid.

[14]. Ibid.

[15]. Cornilescu a tradus în Galateni 2:16, credința în Hristos, iar în Apocalipsa 14:12, credința lui Isus. Echipa care a realizat EDCR a ales, din considerente gramaticale însă nepotrivit, să traducă și în Apocalipsa 14:12 prin în, în loc de lui (n.t.).

[16]. „[…] Dumnezeu a împărțit fiecăruia măsura credinței” în KJV (n.t.).

[17]. KJV (n.t.).

[18]. Apocalipsa 22:1 în KJV (n.t.).

[19]. KJV (n.t.).

[20]. KJV (n.t.).

[21]. KJV (n.t.).

[22]. KJV (n.t).