27. Apostazia naţională

27. Apostazia naţională

  1. Din păcate însă, acest splendid triumf al principiului creștin, manifestat în această nouă națiune pentru întreaga omenire, nu a fost lăsat să continue. I s-a permis să se manifeste doar o sută de ani, (răs)timp în care a fost pervertit în totalitate. La fel ca izbânda creștinismului în faţa Imperiului Roman, cu greu i s-a permis să se dezvolte și să fie bine cunoscut că a şi fost cu totul spulberat, astfel că națiunea pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu această mare lumină și acest adevăr puternic, a ales drumul apostaziei totale.
  2. Primul pas în această apostazie națională, a fost făcut pe 29 feb 1892, printr-o decizie a Curții Supreme a Statelor Unite. În cazul "Pastor, Biserica Wardens și Epitropia Bisericii Sfintei Treimi, reclamanți prin eroare vs. Statele Unite ale Americii", Curtea Supremă a Statelor Unite, pe un raţionament extins, a citat in-extenso din Ferdinand și Isabella, în trimiterea lui Cristofor Columb și speranța lor „că prin ajutorul lui Dumnezeu o parte din continentele și insulele Oceanului vor fi descoperite" etc.; din "Elisabeta, prin harul lui Dumnezeu, Regină şi Apărătoare a Credinţei, a Angliei, Franţei și Irlandei etc.", acorda autoritatea sa lui Sir Walter Raleigh în 1584, "să adopte legile pentru guvernul coloniei supuse discuţiei, cu asigurarea ca ‚acestea să nu fie împotriva adevăratei credințe creștine practicată acum în Biserica Angliei’"; din puritanii Noii Anglii și scopul lor exprimat de înfiinţare și fuziune într-un „organism civil politic" pentru înaintarea "slavei lui Dumnezeu și progresul credinței creștine" și din Constituțiile Statelor care au instituit religii și jurăminte de examinare religioasă. Împreună cu toate acestea Curtea a luat în considerație atât Declarația de Independență cât și Constituția Statelor Unite, într-un singur document și apoi a anunţat în mod public:- "Nu există niciun dezacord în aceste declarații. Este un limbaj universal ce le străbate pe toate, având un singur înţeles: ele susţin cu tărie și reafirmă că aceasta este o națiune religioasă. Acestea nu sunt cuvinte în interes privat, declarații ale unor persoane izolate, ci sunt enunțuri organice, structurale: sunt vocea întregului popor”. (Pentru decizia integrală și pentru o iscuție detaliată a acesteia, a se vedea "Drepturile poporului").
  3. Conform acestei interpretări, atunci când Constituția Statelor Unite declară că "nicio analiză religioasă nu va fi cerută vreodată ca şi calificare pentru vreo slujbă sau încredere publică în Statele Unite ale Americii", aceasta înseamnă că "nicio probă religioasă nu ar trebui vreodată să fie cerută... altceva decât credința în existența lui Dumnezeu" și despre "o condiţie viitoare a recompenselor și pedepselor” și o declaraţie de "credință în Dumnezeu Tatăl și în Isus Cristos singurul Său Fiu și în Sfântul Duh, un singur Dumnezeu, binecuvântat în vecii vecilor și recunoaşterea că Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament, au fost date prin inspirație divină”. La aceasta se referă cu claritate Constituțiile din Maryland, Mississippi și Delaware şi care cu astfel de cuvinte au fost citate de instanța de judecată ca probe, iar acestea, împreună cu Constituția Statelor Unite sunt străbătute de un "limbaj universal", "având un singur înțeles" (!).
  4. Și când Constituția Statelor Unite declară că "Congresul nu va face nicio lege referitoare la instituirea unei religii", aceasta înseamnă că Congresul ,,va autoriza și va solicita din când în când mai multe orașe, parohii, circumscripţii și altor corpuri politice sau organisme religioase să dea dispoziții adecvate, pe cheltuiala lor, pentru instituirea închinării publice (de stat) lui Dumnezeu și pentru susținerea și apărarea învăţătorilor de stat protestanţi de respect, religie și moralitate, în toate situaţiile în care astfel de dispoziţii nu vor fi date în mod voluntar”. (!) Pentru că este clar la ce se referă Constituția din Massachusetts, care este astfel citată de Curte ca probă și iată că și Constituția Statelor Unite este străbătută de un "limbaj universal", "având un singur înțeles". (!)
  5. Cum a putut prezenta Curtea, un astfel de șir de citate, fiecare dintre ele plănuit cu precizie să instituie o religie și astfel interzicerea libertăţii de manifestare, iar apoi citează această expunere din Constituția națională care, în fiecare trăsătură și cu fiecare intenție interzice în mod absolut orice instituire a religiei precum și orice ingerință în exercitarea liberă a acesteia, deci modul în care Curtea de judecată a putut face toate acestea și apoi să declare că "nu există niciun dezacord" în declarații, că toate au acelaşi limbaj și "un singur înțeles". Acest lucru este cea mai uimitoare chestiune.
  6. Dar încă mai uimitor este faptul că în întreaga argumentaţie și decizie a Curții, niciun cuvânt din istoria menţionată în capitolul precedent, singura istorie pe această temă, nu este citat, nici măcar menționat. Despre toată această abundenţă de fapte, cu privire la excluderea totală a religiei și în special a religiei creștine, care sunt singurele realităţi pertinente la chestiunea în cauză, niciun paragraf nu face referire ca şi cum nu ar exista o astfel de istorie sau mărturie în lume.
  7. Limbajul cu care Abraham Lincoln a caracterizat poziția Preşedintelui Tribunalului Taney, în decizia Dred Scott şi cea lui Stephen A. Douglas, în apărarea acesteia este limbajul cel mai potrivit cu poziția Curții Supreme în această decizie privind "națiunea creștină”, pentru că în acest caz sunt două decizii perfect asemănătoare. Lincoln a spus:

"Eu întreb, ce lucru extraordinar este ca un om care a ocupat un loc în Senatul Statelor Unite [sau pe scaunul judecătoresc al Curţii Supreme - ATJ]… pretinzând să ofere o istorie veridică și corectă a problemei sclaviei [sau a chestiunii religiei și a națiunii - A TJ] în această țară, ar trebui să ignore astfel în întregime acea parte a istoriei noastre - cea mai importantă dintre toate! Nu este un spectacol extraordinar că un om trebuie să se ridice în picioare și să ceară încredere pentru declarații care expun fragmente de istorie, solicitând oamenilor să creadă că este o descriere fidelă și corectă, când de fapt porţiunea principală, caracteristica conducătoare a întregii istorii este desfiinţată cu minuţiozitate?

"Și acum, el cere comunității să creadă că oamenii Revoluției au fost în favoarea ‚marelui lui principiu’ atunci când avem istoria nefardată, că ei înșiși s-au ocupat chiar de acest subiect - substanţa principiului şi respins în mod absolut- acţionând pe un tărâm exact opus. Este la fel de obraznic și absurd ca și cum un avocat al acuzării ar trebui să se ridice în picioare în fața unui juriu și să ceară să condamne pe A ca ucigaș al lui B în timp ce B stătea viu înaintea lor”.

  1. Dar Curtea nu s-a oprit nici aici. După ce a consacrat "religia creștină" pentru "întregul popor" și s-au stabilit toate anexele la aceasta în conformitate cu înţelesul Constituției, Instanța a citat și a confirmat declarația Curții Supreme din Pennsylvania conform căreia "creștinismul, creștinismul universal este și a fost întotdeauna o parte din dreptul comun" și apoi a continuat să aprobe de asemenea doctrina că este o blasfemie să se vorbească sau să se acționeze în dispreț „faţă de religia practicată de aproape întreaga comunitate”. Acest lucru se face prin citarea deciziei idolatre a "Cancelarului Kent, marele comentator pe dreptul american, vorbind ca Preşedinte al Curții Supreme din New York" care "presupune (admite) că suntem un popor creștin”.
  2. Mai rămâne însă un singur lucru pentru a acoperi întregul fundament al vechii ordini a lucrurilor, unul singur pentru a desăvârşi asemănarea perfectă cu întregul sistem papal și care este confirmarea categorică a legilor duminicale. Nici nu se știe exact dacă acest lucru lipsește. Instanța construieşte de fapt din legile duminicale, una din dovezile că "aceasta este o națiune creștină." Cuvintele sunt după cum urmează:

"Dacă trecem dincolo de aceste aspecte pentru a arunca o privire asupra vieții americane exprimată prin legile sale, activitatea sa, obiceiurile sale și mediul său, găsim pretutindeni o recunoaștere clară a aceluiași adevăr. Printre alte aspecte, rețineți următoarele: forma de jurământ uzual predominantă, se încheie cu un apel către Cel Atotputernic; obiceiul este de a se deschide sesiunile tuturor organismelor deliberative și cele mai multe Convenții cu rugăciune şi cu cuvintele prefațatoare tuturor testamentelor ‚în numele lui Dumnezeu, Amin’; legile respectă păzirea Sabatului cu încetarea generală a tuturor afacerilor lumeşti și închiderea Instanțelor, legislativelor și a altor adunări publice similare în acea zi... Acestea și multe alte aspecte care ar putea fi subliniate adaugă un volum de declarații neoficiale la masa de enunțuri organice (structurale), că aceasta este o națiune creștină”.

  1. Aici am putea prezenta în mod corespunzător într-o formă rezumativă întreaga dezbatere, aşa cum a fost prezentată de Curte. Din chiar cuvintele Curții esenţa argumentelor stă astfel:

(a) "Stabilirea (recunoaşterea) religiei creștine", "Creștinism, creștinismul obştesc" este unul dintre scopurile tuturor acestor documente.

(b) "Chiar și Constituția Statelor Unite... conține în primul amendament o declarație unanimă” pentru toate acestea, pentru că "există un limbaj universal ce le străbate pe toate, având un singur înţeles; ele confirmă și reconfirmă că aceasta este o națiune religioasă... sunt enunțuri organice (structurale) şi reprezintă vocea întregului popor”.

(c) Concluzie: „Aceasta este o națiune creștină".

  1. "În conformitate cu această opinie" ce s-a făcut apoi? "Religia creștină", ​​adică "creștinismul, creștinismul obştesc" este recunoscut în mod legal și declarat a fi religia recunoscută a acestei națiuni și că în consecință "aceasta este o națiune creștină". Împreună cu aceasta "într-un limbaj mai mult sau mai puțin emfatic” se oferă o justificare ca „înţeles” al Constituției Statelor Unite (1) menținerea disciplinei Bisericilor de către puterea civilă; (2) solicitarea jurământului religios; (3) solicitarea jurământului de examinare religioasă ca şi calificare pentru o slujbă; (4) impozitarea publică pentru susținerea religiei și a învățătorilor religioși; (5) solicitarea credinței în Sfânta Treime și inspirația "Sfintelor Scripturi ale Vechiului și Noului Testament"; (6) vina de blasfemie asupra tuturor celor care vorbesc sau acționează în sfidarea religiei oficializate și (7) legi pentru respectarea duminicii, cu încetarea generală a tuturor "afacerilor" secularizate.
  2. Exista oare ceva ce papalitatea, sau vechea ordine a lucrurilor, cerea în plus față de Constituția națională, prin această decizie?? Ce era mai necesar papalităţii însăși, decât ca "religia creștină" să fie religie națională; ca disciplina Bisericii să fie menținută de puterea civilă; ca jurământul de examinare religioasă să se aplice tuturor; ca poporul să fie impozitat pentru susținerea religiei și cultelor religioase; că ar trebui să fie impusă o credință în doctrina Trinității, și în inspirația "Sfintelor Scripturi ale Vechiului și Noului Testament"; ca vinovăția "blasfemiei" să vizeze pe toți cei care vorbesc sau acționează "în dispreț faţă de religia recunoscută de aproape întreaga comunitate” și că toată lumea ar trebui să fie obligată, prin lege, să respecte duminica? Într-adevăr, ce putea fi necesar mai mult decât atât, sau chiar de dorit, de către despotismul religios cel mai absolut, ce putea fi imaginat?
  3. Prin urmare devine pertinentă aici şi acum întrebarea, oare această decizie susţine "noua ordine a lucrurilor" la care această națiune rămâne angajată prin marele sigiliu al Statelor Unite? Nu, nu, de douăzeci de ori, nu. Dimpotrivă, ea autorizează, restabilește şi ţintuieşte asupra acestei națiuni vechea ordine a lucrurilor de care părinții noștri revoluționari au sperat să scape pentru totdeauna prin eforturile lor sublime care au culminat cu crearea acestei națiuni și formarea Constituției naţionale - aşa cum scrie şi cum ei au înţeles-o.
  4. Ce se putea face mai mult pentru a crea însăşi imaginea papalității în această națiune, în principiul fiinţei, decât realizează această hotărâre? Spunem, în principiu şi nu în lucrările sale concrete, pentru că decizia în sine cu privire la acest punct nu are forța unei legi care poate fi făcută dintr-o dată obligatorie pentru toţi, de puterea executivă a națiunii. Dar confirmă și justifică în prealabil orice și fiecare abuz pe care puterea religioasă îl poate face asupra civilului și asupra fiecărei părţi a legislaţiei pe care Congresul ar putea să o adopte pe tema religiei sau ritualurilor religioase, astfel încât aceasta uşa națională, este larg deschisă pentru ca elementul religios să intre și să ia în stăpânire, pe orice cale eficientă ce ar fi putut s-o aleagă. Acolo, la ușă, pregătită și determinată să intre și să stăpânească, stă cea mai puternică combinație politico-religioasă ce se putea constitui în această țară.
  5. Prin urmare, spunem că, deși prin aceasta nu este dată viaţă imaginii (chipului) care ar trebui prin sine să vorbească și să acționeze (Apocalipsa 13:15), totuși în măsura în care construcţia și instituirea principiului acestuia sunt implicate, cu siguranță s-a înfăptuit deja. Copacul nu stă încă cu ramurile sale larg deschise purtând roadele pernicioase, dar pomul este sădit. Și la fel de sigur cum ramurile și fructele sunt toate în tulpina naturală care este plantată și este doar o chestiune de timp până când acestea vor apărea, tot atât de sigur ramurile larg deschise și rodul mortal ale copacului crescut deplin și ale despotismului religios sunt în tulpina rea a tandemului „Biserică -Stat”, a "oficializării religiei creștine", care a fost sădit de către Curtea Supremă în și pentru această națiune și este doar o problemă de timp, până când aceste fructe vor apărea în mod inevitabil.
  6. Am arătat mai sus că prin această decizie a fost deschisă larg, uşa naţională pentru ca elementul religios să intre și să stăpânească aşa cum doreşte sau poate fi eficient şi că la acel moment era deja pregătită și aștepta o astfel de deschidere a ușii naționale, cea mai mare combinație religioasă în scopuri politice, care ar putea fi realizată în Statele Unite ale Americii. Timp de douăzeci și nouă de ani a existat o structură care a lucrat în Statele Unite cu direcţia și scopul unice, de a asigura o recunoaștere guvernamentală a religiei. Aceasta este cunoscută sub numele de Asociația Reformei Naţionale sau „Asociaţia Naţională pentru Securizarea Amendamentului Religios al Constituţiei Statelor Unite”. Articolul 2 al actului constitutiv al acelei Asociaţii, spune următoarele: "Obiectivul acestei societăți va fi menținerea caracteristicilor creștine existente în guvernarea americană; pentru promovarea reformelor necesare în acțiunea guvernului care privesc Sabatul, instituția familiei, elementul religios în educație, jurământul și moralitatea publică care sunt afectate de traficul de băuturi alcoolice și a altor rele înrudite și pentru asigurarea unui astfel de amendament la Constituției Statelor Unite, ce va declara loialitatea (supunerea) națiunii faţă de Isus Hristos și acceptarea legilor morale ale religiei creștine și care să arate astfel faptul că, aceasta este o națiune creștină și aşează toate legile creştine, instituțiile și uzanțele guvernului nostru pe un fundament juridic incontestabil în legea fundamentală a țării”. (Pentru o istorie completă a mișcării naționale de reformă, consultați cartea ,,Cele două republici”, pag. 699-752).
  7. Destul de consistent, la fel ca şi cei care au făurit papalitatea, au teoretizat savant despre cele două "sfere" distincte ale Statului și ale Bisericii. Conform teoriei, Statul este în sine, o persoană morală distinctă de oameni, având o individualitate și o responsabilitate proprii, față de Dumnezeu. În sfera sa, acesta trebuie să fie religios și să servească pe Dumnezeu și să determine ca toţi oamenii să facă același lucru în felul lor și să aplice legea morală sieşi și oricărui altcineva. Pe de altă parte, Biserica, în sfera ei, trebuie să fie religioasă și să slujească pe Dumnezeu și să determine ca toţi oamenii să facă același lucru în felul lor și să interpreteze Scripturile pentru ea însăşi și pentru Stat ca și pentru toți ceilalți. "Evanghelistul este un slujitor al lui Dumnezeu pentru predicare, iar magistratul este un slujbaş al lui Dumnezeu pentru a conduce", însă amândoi sunt slujitori în același câmp - cel al moralei - cu această diferență importantă totuşi, cu toate că Statul trebuie "să pună în aplicare” standardul moralei – Scripturile - aşa cum au fost interpretate de către Biserică: întocmai doctrina lui Grigore al VII-lea și Inocenţiu al III-lea.
  8. Așa cum au explicat ei înșiși, ideea este exprimată în următorul pasaj, dintr-un discurs al lui D. McAllister, DD, în Washington D.C. la Convenția Reformei Naţionale, 1-3 aprilie 1890. El a spus: "Acum, ce spune Asociația Reformei Naționale? Aceasta spune ‚Biserica să-şi facă datoria pe drumul ei. Linia de demarcație să fie trasă aici; fie ca funcțiile Statului să acționeze în interesul Statului - și a guvernului civil, așa cum a hotărât Dumnezeu. Fie ca Biserica să susţină principiile morale ale Legii lui Dumnezeu - Legea lui Isus Hristos, singura lege desăvârşită - și fie ca Statul să pună în aplicare aceste principii morale care aparţin propriei sfere a justiției și dreptului, în școlile lui și peste tot și să-şi facă lucrarea lui după cum va răspunde lui Dumnezeu însuși ca şi creaţie a hotărârii Sale’”. [Aplauze]
  9. Încă şi mai deplin prezentat îl găsim într-un discurs al Reverendului T.H. Tatlow, într-o Convenție la Sedalia, statul Missouri, pe 23-24 mai 1889, după cum urmează:"La aceste ipoteze viclene și carnale, omul spiritual, ferm în principiul creștin și integritatea convingerilor sale, răspunde: autoritatea lui Dumnezeu asupra omului este înainte și mai presus de toate celelalte și este înțelept adaptată la întreaga existență a omului în toate relațiile sale diversificate, atât spiritual cât și lumesc. Această autoritate nu este doar universală ci de asemenea specială, inclusiv toți factorii mai mici ca părți ale întregului, așa cum toate componentele sale sunt incluse în întreg. Că Dumnezeu a dat omului în lumea actuală o viață alcătuită din două dimensiuni, una spirituală și una secularizată, care s-au amestecat, astfel încât viața lumească, laică, ce cuprinde cetățenescul, socialul și binele pământesc ale omului este subordonată vieții și binelui, spirituale. Prin urmare, din moment ce legea lui Dumnezeu și administrarea acesteia se aplică vieții spirituale a omului, ea trebuie de asemenea, pusă în practică în mod necesar și vieții cetățenești, sociale și ocupaționale ca părți subordonate vieții sale spirituale mai înalte. Această viață spirituală este de aceea viața fundamentală sau organică a omului, iar Legea lui Dumnezeu, ca expresie a voii Sale cu privire la această dublă dimensiune a omului și prezentată în cele Zece Porunci, este legea structurală a jurisdicției lui Dumnezeu asupra omului și de aceea, este irevocabilă.

"În administrarea acestei singure legi structurale, pentru binele acestei vieți duble a omului, Dumnezeu a rânduit două instituții administrative, una dintre ele fiind Biserica, ca și autoritate spirituală pe tărâmul vieții spirituale a omului, iar celălalt Statul, ca instituție a Sa în domeniul vieții secularizate a omului. Și deși, acești factori sunt doi și nu unul și sunt diferiţi în natura lor și ocupă domenii distincte și diverse ale autorităţii, totuşi amândoi sunt supuşi aceleași legi și au menirea de a sluji binele omului prin una și aceeași lege. Prin urmare, guvernul civil, indiferent de forma teoretică, ca şi ‚hotărâre a lui Dumnezeu’ și conducătorul civil ca ‚slujitor al lui Dumnezeu’ sunt supuşi în acelaşi fel, celor Zece Porunci. Și nu numai că sunt supuşi, dar sunt slujitori ai lui Dumnezeu pentru binele omului; sunt de asemenea instituţiile Sale pentru aplicarea acestor porunci spre binele omului în domeniul vieţii laice, în măsura în care poruncile au aplicabilitate profană. Acest lucru este recunoscut a fi în măsura în care aceste porunci se aplică la crimă, adulter, furt și calomnie și în mod similar la adorarea lui Dumnezeu și venerarea Sabatului, atât timp cât ţin de competenţa puterii civile. Aşa stând lucrurile, nici puterea civilă ‚ca hotărâre a lui Dumnezeu’, nici conducătorul civil ‚în calitate de slujitor al lui Dumnezeu’ în domeniul competenţei lor aparte, nu au nicio autoritate pentru a face fără valoare oricare din cele Zece Porunci, fie prin neglijență în aplicarea lor, fie prin indiferență față de autoritate și revendicările lor.

"În acest moment, partida politicii civile protestează și strigă că, această creaţie reprezintă unirea Bisericii cu Statul. Creștinul răspunde: este într-adevăr o uniune, însă doar în măsura în care cele două jurisdicții separate, una spirituală și primordială, iar cealaltă profană și secundară, exercită fiecare propria autoritate competentă în cadrul propriului domeniu, pentru a asigura binele dublu, vieţii duble a omului. Această unire este prin urmare ca şi unirea spiritualului în om, care acționează în comun cu trupul acestuia, corpul fiind adus sub paza şi supunerea spiritualului. Este ca unirea vieții spirituale care acționează împreună cu viața domestică a omului, toți membrii familiei fiind iubiţi mai puțin decât Hristos și toţi făcuţi supuşi revendicărilor Lui”.

  1. Să analizăm acest lucru: a) Omul este alcătuit din două părți, spirituală și profană; b) Cele Zece Porunci, ca expresie a întregii datorii a omului față de Dumnezeu, sunt compuse de asemenea din două părți - spirituală și profană; c) există două instrumente utilizate pentru aplicarea dublei naturi a acestei legi, dublei naturi a omului; aceste două instrumente sunt Biserica și Statul; d) pretutindeni profanul este subordonat și trebuie ţinut în supunere față de spiritual; e) de aceea Statul ca instrument profan și subordonat, trebuie să fie "adus sub" şi menţinut "în supunere" faţă de Biserică, la fel cum trupul, partea lumească a omului, trebuie să fie adus și păstrat în supunere față de minte, partea spirituală a omului.
  2. În perfect acord cu această deducție logică din cele două extrase precedente, unul dintre cei mai vechi secretari districtuali ai Asociației Reformei Naţionale, Reverendul J.M. Foster, în Christian Cynosura, din 17 octombrie 1889, a declarat: "Potrivit Scripturilor, Statul și competenţa sa, există de dragul și pentru a servi intereselor Bisericii. Adevăratul Stat va avea o trimitere înțeleaptă către interesele Bisericii în toate acţiunile sale legislative, executive și judiciare... Cheltuielile Bisericii pentru desfășurarea lucrărilor ei publice, active, sunt asigurate în totalitate sau în parte din trezoreria publică. Astfel Biserica este protejată și preamărită de către Stat”.
  3. Din aceste dovezi, rezultă clar faptul că punctul de vedere al Reformei Naţionale, în privinţa relației dintre Biserică și Stat este identic cu punctul de vedere al lui Grigore al VII-lea și Inocenţiu al III-lea, iar întreaga istorie și literatură a organizării acţiunii arată că spiritul, la fel ca şi principiile Asociației Reformei Naţionale, sunt identice cu cele ale celor doi papi. Aceasta este o dovadă în sine, suficientă, că dacă această mișcare de Reformă Naţională şi-ar atinge vreodată obiectivele sale asupra guvernului Statelor Unite, un asemenea succes ar însemna instituirea în Statele Unite a chipului viu al papalității.
  4. Aceasta a fost și este Mişcarea şi Asociaţia Reformei Naţionale, evaluată chiar de ea însăşi. Acea Mișcare a mers constant înainte, adunând la sine, rând pe rând, alianța de neclintit a National Woman’s Christian Temperance Union, a National Prohibition Party, a American Sabbath Union, care a fost realizat sub auspiciile Conferinței Generale (1888) a Bisericii Episcopale Metodiste, prin care a fost de asemenea asigurată aprobarea Adunărilor Generale Prezbiteriene (1888), atât din nord cât și din sud; Baptist Home Missionary Convention; Sinodul Bisericii Reformate și Adunarea Generală a Bisericii Unite Prezbiteriene. Și cu toată această consideraţie, Asociația Reformei Naţionale şi-a desăvârşit şirul de alianțe prin asigurarea, în același an (1888), a coalizării cu papalitatea însăși. Încă din 1884, organul oficial de presă al Asociației Reformei Naţionale spunea: "Ori de câte ori ei [romano-catolicii], sunt dispuși să coopereze împotriva dezvoltării ateismului politic, ne vom uni bucuroşi mâinile împreună cu ei". Și ca și cum ar fi un răspuns la acest lucru, în enciclica sa din anul 1885, Papa Leon al XIII-lea, a adresat catolicilor de pretutindeni următoarele cuvinte:

„Noi îndemnăm pe toți catolicii care privesc cu atenție la problemele publice, să participe activ la toate chestiunile de autoguvernare și alegeri şi să promoveze principiile Bisericii în toate serviciile publice, întâlniri şi adunări. Toţi catolicii trebuie să fie ca nişte elemente active în viața politică de zi cu zi în țările în care trăiesc. Ei trebuie să pătrundă pe cât posibil în administrarea afacerilor civile, trebuie să utilizeze în mod constant vigilența extremă și energia lor pentru a preveni uzanțele libertății dincolo de limitele stabilite de legea lui Dumnezeu. Toţi catolicii ar trebui să facă tot posibilul pentru a determina ca şi constituțiile statelor și legislația acestora, să fie modelată după principiile adevăratei Biserici. Toţi scriitorii și jurnaliștii catolici nu ar trebui să piardă o clipă din vedere prescripțiile de mai sus. Toţi catolicii să-şi intensifice ascultarea faţă de autoritate și să-şi unească întreaga lor inimă, sufletul, trupul și mintea, în apărarea Bisericii”.

  1. În luna mai 1888, senatorul Statele Unite ale Americii, Henry W. Blair a introdus in Congres o rezoluție comună de modificare a Constituției Naționale, pentru recunoaşterea "religiei creștine" și solicitarea învăţării principiilor acestei religii în toate școlile publice din țară și de asemenea, a introdus un proiect de lege, pentru a impune respectarea Duminicii ca "Sabat", "zi a Domnului", "o zi de închinare religioasă" și "pentru a asigura întregului popor odihnă pentru trudă în prima zi a săptămânii, învăţătură mentală și morală, precum și respectarea religioasă a zilei de Sabat”. Aşa cum toate acestea, erau în deplină armonie cu indicaţiile papei către toţi catolicii și îndeplinite la solicitarea directă a Asociaţiei Reformei Naţionale, au slujit astfel la aducerea reformatorilor naționali și a papalităţii, mai aproape către o categorică și declarată uniune.
  2. În noiembrie 1888, American Sabbath Union, a devenit puterea predominantă în Reforma Naţională și pe 1 decembrie, secretarul pe domeniu al acestei organizații, s-a adresat personal capului papalității din această țară - Cardinalul Gibbons - cu o epistolă cerându-i să-şi unească mâinile cu ei în petiționarea Congresului, pentru trecerea proiectului de lege cu privire la adoptarea unei legi naționale pentru "promovarea" respectării duminicii "ca zi de închinare religioasă”. Cardinalul personal, a anunțat cu promptitudine că "este cel mai fericit" să facă acest lucru în următoarea scrisoare: "Reşedinţa Cardinalului, 408 N. CHARLES STREET, Baltimore, 4 decembrie 1888. "Stimaţi domni: trebuie să recunosc din prima clipă amabilitatea dumneavoastră respectuoasă cu referire la propusa aprobare de către Congres a unei legi ‚împotriva lucrului în ziua de duminică în serviciul poştal și militar ale Guvernului’, etc. "Sunt cel mai fericit să adaug numele meu celor ale milioanelor de alte persoane, care în mod lăudabil luptă împotriva violării Sabatului creștin prin prestarea unei munci inutile și care se străduiesc să promoveze respectarea lui, într-un mod decent și adecvat printr-o legislație legitimă. După cum s-a declarat la ultimul Consiliu Plenar din Baltimore, respectarea corespunzătoare a zilei Domnului contribuie incomensurabil la limitarea viciului și imoralităţii și la promovarea păcii, religiei și ordinii sociale și nu poate să nu atragă asupra națiunii binecuvântarea și protecția unei Providențe conducătoare. Dacă bunăvoința pentru animalele de povară a condus către o zi de odihnă în fiecare săptămână în temeiul legii vechi, cu siguranță benevolenţa faţă de om ar trebui să îndrume către aceeași măsură a odihnei în conformitate cu noua lege. "Robul tău ascultător în Hristos, JAMES CARDINAL GIBBONS, Arhiepiscop de Baltimore”. (Audierea Senatului privind "Sunday Bill", pag. 18).
  3. Decizia nu s-a luat până pe 12 noiembrie 1889, când în Baltimore a avut loc "Congresul laicilor catolici din Statele Unite" pentru „a sărbători a suta aniversare de la înființarea ierarhiei americane”. În acel Congres, s-a citit de către domnul B. Manly Tello, editor al Catholic Universe din Cleveland, Ohio, un document în care se spunea: "Ceea ce ar trebui, este să căutăm pe toți protestanții care sunt în armonie sau simpatizează cu cei care doresc să păstreze Duminica, ca zi sfântă... Putem aduce masele protestante spre o reţinere respectuoasă faţă de Duminica Catolică”.
  4. Și poziţia care a fost adoptată, ca urmare a dezbaterilor din Congres declara la acest punct următoarele: "Există multe litigii creștine faţă de care catolicii ar putea ajunge la un consens cu non-catolicii şi să modeleze o legislație civilă pentru bunăstarea publică. În ciuda ripostei și a nedreptății, dar trecând cu vederea fanatismul, ar trebui să căutăm o alianță cu non-catolicii pentru o bună respectare a duminicii. Fără a trece peste Sabatul iudaic, putem aduce masele către o cumpătare faţă de Duminica Creștină”.
  5. Aceasta a fost una dintre "scândurile" platformei care a fost "primită cu cele mai mari demonstrații, iar întreaga platformă a fost adoptată fără dezbateri și fără o voce dizidentă”. Cum toate ziarele, care au fost citite în Congres, ca și platforma, au trebuit să treacă de inspecția organizaţiei ierarhice, înainte de a fi prezentate în mod public, aceste declarații fiind pur și simplu expresia papalității ca răspuns oficial la deschiderea pe care așa-numita teocraţie protestantă a manifestat-o pentru atât de mult timp către papalitate. Aşa cum era de așteptat, a fost primită de ei cu multă satisfacție. American Sabbath Union a exclamat cu bucurie: "Congresul Național al Laicilor Romano-Catolici, după corespondența și consfătuirea avute cu American Sabbath Union, a trecut faimoasa sa rezoluție în favoarea cooperării cu protestanții privind reforma Sabatului... Acest lucru nu înseamnă că mileniul trebuie construit într-o zi. Aceasta este doar o propunere de curtenie, iar până în prezent părţile s-au abordat cu timiditate”.
  6. Într-un discurs echilibrat, într-o Convenție sobră ținută în New York City, prezentată în National Temperance Advocate, numărul din mai 1889, Arhiepiscopul Ireland, a mulțumit lui Dumnezeu pentru că "protestanții și catolicii" "sunt împreună în cerinţa respectării cu credincioşie a Duminicii”. Atunci când o uniune atâta timp dorită a ajuns la etapa curteniei, căsătoria cu adevărat nu poate fi foarte departe. Și ca oricare altă caracteristică a papalității, este contrar naturii - o femeie (Biserica) să se căsătorească cu o alta pentru ca ambele să poată forma mult mai ușor o legătură adulteră cu Statul şi rodul relației încurcate va fi doar cel care este ilustrat în Scriptură (Apocalipsa 13: 11-17) - un monstru hidos greu de definit, respirând persecuție și moarte.
  7. Astfel s-au alăturat cu inima şi cu mâna de papalitate, conducătorii declaraţi ai Protestantismului din Statele Unite, cu unicul scop de a crea în guvernarea Statelor Unite o ordine a lucrurilor, identică cu cea care a creat papalitatea la început. Prin urmare cel mai potrivit lucru pentru angajamentul Uniunii care i-a alăturat în lucrarea rea a fost chiar chestiunea zilei soarelui cu ajutorul căreia papalitatea şi-a asigurat pentru prima dată controlul asupra puterii civile, de a obliga pe cei care nu aparțin Bisericii să se supună dictatelor (hotărârilor) Bisericii și de a acționa ca și cum aparţineau de ea. Prin intermediul legilor duminicale, Biserica şi-a garantat controlul asupra puterii civile pentru progresul scopurilor ei atunci când papalitatea a fost creată. ("Marile imperii ale profeției," cap. 32). Este potrivit ca, mijloace identice să fie folosite de protestantismul apostaziat, ca să-şi asigure controlul puterii civile pentru desăvârşirea scopurilor ei și de a obliga pe cei care nu fac parte din Biserică, să se supună decretelor Bisericii și de a acționa ca și cum ar face parte din Biserică. Aşa cum această rea uneltire, a creat anterior papalitatea, tot așa același lucru acum şi aici, va crea icoana cea vie a papalității. Două lucruri atât de asemănătoare, vor fi cu siguranţă la fel, atunci când se vor fi desăvârşit.
  8. Ce înţelegea Roma prin această afacere este prezentat în epistola Cardinalului Gibbons, pe tema competenţei păzirii Duminicii, redactată doar cu puţin timp înainte să aibă loc "Congresul catolicilor laici". Scrisoarea era adresată domnului E.E. Franke, pe atunci, din Pittsburg, acum din New York City și spunea astfel: "Reşedinţa Cardinalului, 408 NORTH CHARLES STREET, Baltimore, MD, 3 octombrie 1889. "DRAGĂ DOMNULE FRANKE: La cererea Eminenţei Sale Cardinalul, scriu ca să vă asigur că sunteţi corect în afirmația dvs. că protestanții, prin respectarea Duminicii, nu urmează Biblia pe care o iau ca singura lor regulă de acțiune, ci tradiția Bisericii. Îi provoc să-mi arate cuvântul ‚Duminică’ în Biblie; în cazul în care nu poate fi găsit și cu adevărat nu poate fi, atunci nu Biblia este cea pe care o urmează în această situaţie specială, ci tradiția și în acest caz ei se contrazic pe ei înşişi în mod categoric.

"Biserica Catolică a schimbat ziua de odihnă, de la ultima, la prima zi a săptămânii, pentru că cele mai memorabile lucrări ale lui Hristos au fost înfăptuite Duminica. Este inutil pentru mine să prezint dovezi amănunţite în cauză. Ei nu pot aduce dovezi din Scriptură în favoarea punctului lor de vedere, prin urmare, în cazul în care sunt sinceri, ei trebuie să recunoască faptul că îşi culeg respectarea Duminicii din tradiție și sunt din această cauză, săptămânal contrazişi de ei înşişi. Al dumneavoastră, cu multă sinceritate, M. A. Reardon”.

  1. Acest lucru arată că el este un romano-catolic ce asigură onoarea instituției papalității și în acest fel papalităţii însăşi, că acest Cardinal Gibbons subscrie la Mișcarea legii duminicale naționale la fel ca toţi romano-catolicii, că laicii și ierarhia Bisericii Catolice din Statele Unite au acceptat propunerea de colaborare în scopuri politice din partea protestanţilor declaraţi și şi-au dat mâinile în această combinație, pentru îndeplinirea ţintelor lor asupra instituțiilor din țară. Cardinalul înțelege ceea ce el face mai bine, decât înțeleg asociațiile de promovare a legislației religioase să facă. Și, mai mult chiar, Cardinalul întelege ce lucrare fac acestia, mult mai bine chiar decât o fac ei înșiși. Scrisoarea sa arată, de asemenea, că cei care au semnat petiția pentru o lege duminicală, așa cum a făcut Cardinalul, onorau papalitatea, la fel ca și Cardinalul.
  2. Aceasta este combinaţia politico-religioasă care aștepta și urmărea orice fel de deschidere a ușii către favorizarea guvernamentală a religiei, atunci când Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat în unanimitate că acesta este înţelesul Constituției Statelor Unite şi anume că, deja națiunea este creștină. Prima utilizare care a fost dată vreodată acestei decizii, în afara formulării strict legale, a fost atunci când în luna aprilie a anului 1892, președintele American Sabbath Union pe atunci șeful întregii Asociaţii a Reformei Naţionale a luat această hotărâre în mâinile sale și s-a dus în fața Comisiilor Senatului Statelor Unite și Camerei Reprezentanților, a expus "argumentul" său și a cerut închiderea în ziua de duminică a apropiatei Expoziții Columbiene, numită și Târgului Mondial, prin Autoritatea Națională, pe motiv că America „este o națiune creștină”. Și Congresul a cedat acestei cerinţe.
  3. Procedurile oficiale din Senat cu privire la această problema aflată în cauză, s-au deschis după cum urmează:

"Dl. Quay - la pagina 122, linia 13, după cuvântul ‚desfăşurare’ înserăm ‚și această dispoziție a fost făcută de către autoritatea corespunzătoare pentru închiderea Expoziției în ziua de Sabat’. "Motivele pentru modificare le voi trimite la pupitru pentru a fi citite. Secretarul va avea amabilitatea să le citească din Cartea Legii, pe care am trimis-o la pupitru, partea anexată între paranteze.

"Vice-Preşedentele - Partea indicată va fi citită;

„Secretarul citeşte următoarele:- „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o’”. (Raportul Congresului, 10 iulie 1892, pag. 6614).

  1. Cele de mai sus, sunt tot ce s-a spus și tot ce s-a făcut în acea zi, cu privire la problema aflată în discuţie. Cu toate acestea, a doua zi, legislativul a reluat și a dezbătut chestiunea. Polemica a fost deschisă de senatorul Manderson din Nebraska, care a folosit următoarea exprimare: "Mesajul acestui amendament este că Expoziția va fi închisă în ‚ziua Sabatului’. Eu susțin că, în cazul în care senatorul de Pennsylvania dorește ca Expoziția să fie închisă duminică, această formulare din amendament, nu exprimă în mod corect această ideea... Cuvântul ‚zi de Sabat’ înseamnă pur și simplu că este o zi de odihnă și aceasta poate fi sâmbătă sau duminică și va fi subiectul libertăţii de acţiune a celor care vor gestiona această Prezentare; dacă aceștia ar trebui să o închidă în ultima zi a săptămânii, în conformitate cu respectarea de către israeliții și baptiștii de ziua a şaptea, sau ar trebui să fie închisă în prima zi a săptămânii, cunoscută în general sub numele de Sabatul creştin. Mi se pare neîndoielnic că acest amendament ar trebui să fie adoptat de către senatorul de Pennsylvania și în cazul în care propune să se închidă această Expoziţie în prima zi a săptămânii numită în mod obişnuit duminica.

"Prin urmare, am oferit un amendament la amendament, pentru care nutresc speranţa să poată fi acceptat de senatorul de Pennsylvania, prin care să îndepărteze cuvintele ‚Expoziţie în ziua Sabatului’ și să insereze ‚participare la Expoziție în prima zi a săptămânii, denumită în mod obișnuit duminică’.

"Dl. Quay - Voi accepta modificarea cu privire la schimbarea frazeologiei amendamentului propus de mine, cu privire la desemnarea zilei din săptămână în care Expoziția va fi închisă.

"Vice-Preşedintele - Senatorul de Pennsylvania acceptă modificarea în parte, dar nu în totalitate.

"Dl. Harris - Amendamentul senatorului de Pennsylvania, aşa modificat, să fie prezentat.

"Vice-Preşedintele - Va fi din nou comunicat.

"Secretarul-Şef - La pagina 122, linia 13, după cuvântul ‚desfăşurare’ se propune să se modifice amendamentul comisiei prin înserarea - "’ Și acea prevedere a fost făcută de către autoritatea competentă pentru închiderea Expoziției în prima zi a săptămânii, numită de obicei duminică’”. (Idem, 12 iulie 1892, pag. 6694, 6695, 6701).

  1. Acest amendament a fost apoi modificat, în continuare, prin introducerea condiției ca managerii Expoziției să semneze un acord de a închide Târgul, duminica, înainte de a putea primi orice alocaţie şi ce le-am transmis este punctul de vedere concret.
  2. Toate acestea au fost întărite prin votul Camerei care a acceptat modificările Senatului. În afară de aceasta, Camera a avut deja din partea sa, printr-un vot de 131 la 36, decizia că duminica este "Sabatul creștin" și printr-un vot de 149 la 11, că ziua a șaptea nu este Sabatul. Și astfel Congresului Statelor Unite ale Americii, la îndrumarea Bisericilor, nu doar că a luat parte la o controversă religioasă și a dezbătut și a decis într-o chestiune religioasă, dar s-a pus el însuşi în locul acestora și şi-a asumat prerogativa de autoritate exegetică a Legii divine.
  3. Argumentul este că din înregistrarea oficială a procedurilor, apar aceste fapte evidente:

a). Legea divină a fost în mod oficial adoptată cu însăşi cuvintele sale, care conțin "argumentele" și formează fundamentul legislativ. Altfel spus, legislația propunea doar să întărească legea divină citată din Carte.

b). Cu toate acestea, cei cărora legislația le era adresată şi de la care se aştepta să pună în practică prevederile sale, nu li s-a permis să citească și să interpreteze legea divină pentru ei înșiși, pentru simplul motiv că exista posibilitatea ca ei să ia Cuvântul divin aşa cum îl citesc și așa cum a fost de fapt citat în cadrul procedurilor oficiale și au închis Expoziţia, în ziua clar specificată în Cuvântul divin, prezentat ca temelie și autoritate pentru măsura luată.

c). Prin urmare, pentru a exclude orice posibilitate de acest fel, Congresul și-a asumat prerogativele de interpret oficial și autoritar al legii divine și a declarat că "prima zi a săptămânii, de obicei numită duminică" este Sabatul poruncii a patra al legii divine - că „prima zi a săptămânii, de obicei numită duminică" este cea din cuvântul Domnului, care spune: "Ziua a șaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău".

  1. Făuritorii Constituției au spus că "este imposibil ca magistratul să-şi atribuie dreptul de preferinţă între diferitele secte care declară credința creștină fără a înălţa pretenția de infailibilitate, care ne-ar duce înapoi la Biserica Romei". În această consemnare este de subliniat în mod special că Congresul a făcut exact acest lucru: şi-a atribuit dreptul de preferință între sectele care mărturisesc credința creștină. Baptiştii de ziua a şaptea și respectarea de către ei a zilei a șaptea, ca Sabat al poruncii citate, au fost cu siguranţă menţionaţi în antiteză cu cei care respectau "prima zi a săptămânii, în general cunoscută sub numele de Sabatul creştin" cu referire la porunca pomenită. Și alegerea s-a manifestat în favoarea celor din urmă.
  2. Acum, baptiștii de ziua a șaptea sunt o sectă care declară (practică) credința creștină. Porunca Sabatului original a fost citată, cuvânt cu cuvânt, din Scripturi. Cuvintele acelei porunci, aşa cum au rămas în cadrul procedurilor Congresului, spun "ziua a șaptea este Sabatul”. Baptiștii de ziua a şaptea, o sectă care mărturiseşte credința creștină, respectă tocmai acea zi - a șaptea - menţionată în Scriptura citată în Record (arhivă). Există și alte secte care practică credința creștină şi care pretind că respectă Sabatul aceleiași porunci, prin păzirea " primei zile a săptămânii, de obicei numită duminică" și prin urmare se hotărăşte că este acea zi "în general cunoscută sub numele de Sabat creştin”.
  3. Aceste realităţi erau cunoscute Congresului și au fost consemnate în Dosar. Apoi, pe această declarație a adevărurilor cu privire la diferența dintre sectele care pretind că aparțin credinței creștine, abordând tocmai respectarea religioasă interpretată de Congres, Congresul în mod deliberat și în expresii caracteristice şi-a atribuit dreptul de preferinţă între aceste secte care mărturisesc credința creștină. Congresul şi-a adjudecat dreptul de preferință în favoarea acelor secte care respectau "prima zi a săptămânii în general, cunoscută sub numele de Sabat creştin" față de o sectă care respecta ziua menţionată în porunca pe care Congresul a citat-o din Biblie. Astfel, Congresul Statelor Unite a făcut exact lucrul pe care părinții națiunii l-au declarat "imposibil" de realizat "fără ridicarea unei cereri de infailibilitate, care ne-ar duce înapoi la Biserica Romei”.
  4. Să urmărim această procedură, un pas sau doi mai departe și să vedem cât de sigur (con)duce ea către Roma. Din arhiva oficială reiese la fel de clar că Congresul Statelor Unite, în calitatea sa oficială, a luat asupra sa iniţiativa să tâlcuiască Scriptura. Într-o activitate legislativă a interpretat porunca lui Dumnezeu. Congresul a citat în întregime porunca lui Dumnezeu, care poruncește respectarea zilei de Sabat și care, cu precizie, numeşte ziua aceasta - a șaptea zi - care să fie respectată. Congresul a spus răspicat apoi că termenul "zi de sabat", "înseamnă" așa și așa și că "ar putea fi" o zi sau alta, "sâmbătă sau duminică" și pe baza aceasta a decis care zi ar trebui să fie păzită și anume "prima zi a săptămânii, de obicei numită duminică”. Cuvântul lui Dumnezeu, spune în mod clar, că ziua de Sabat, potrivit poruncii, este încheiată, înainte ca prima zi a săptămânii să vină (Luca 23: 56; 24: 1; Marcu 16: 1, 2). Și totuși, Congresul declară că prima zi a săptămânii este ea însăşi Sabatul! Aceasta este o interpretare a Bibliei la fel de clară și adevărată, pe cât de adevărată este creațiunea pământului.
  5. Orice ar putea să creadă oamenii sau orice ar putea să spună oamenii în ceea ce privește corectitudinea în această problemă, nu se poate nega însă realitatea că onoratul Congres a decis să ia asupra sa, interpretarea Scripturilor pentru oamenii din Statele Unite. Acesta este un adevăr. Aşa s-a procedat. Unde este atunci diferența dintre această atribuire (aroganţă) și cea a papalității? Papalitatea pretinde (revendică) infailibilitatea. Această revendicare izvorăşte direct și logic din pretinsa prerogativă de interpretare a Scripturilor. Congresul Statelor Unite și-a asumat și el această prerogativă și își exercită acest privilegiu. Congresul, tot atât de sigur ca şi papalitatea, prin asumarea acestei prerogative, poartă cu el afirmarea infailibilității. Prin urmare această acțiune, prin ea însăşi, aşează Congresul direct pe tărâmul papal.
  6. Această acțiune a Congresului a fost doar formula legislativă care dădea autoritate interpretării deja stabilite de către "protestantismul" unit. Acest lucru deci nu era nimic altceva decât recunoașterea și înființarea în Statele Unite ale Americii, prin „protestantism”, a unui tribunal omenesc, însărcinat cu interpretarea Scripturii, a cărui autoritate a interpretării, era oferită de puterea guvernamentală. Această procedură a plasat "protestantismul" unit (combinat) al țării, cu totul și cu totul pe terenul papal.
  7. Dacă acest lucru ar fi fost făcut de papalitate, dacă ar fi impus Congresului însuşi interpretarea proprie a Scripturii și ar fi obţinut astfel consolidarea noţiunilor sale religioase în legea care urma să fie impusă oamenilor, nu ar fi fost nicio surpriză din partea ei, pentru că în această situaţie, papalitatea ar fi acționat doar în conformitate cu propriul caracter nativ ducând la bun sfârşit principiile declarate. Dar pentru pretinsul protestantism, a face acest lucru era o contradicție absolută cu fiecare principiu pe care noţiunea de protestantism o implică, pe bună dreptate.
  8. Şi aceasta nu este totul. Această prerogativă papală de a interpreta Scriptura a fost exercitată de protestantismul declarat și de Congresul Statelor Unite în schimbarea Sabatului, în înlocuirea Sabatului Domnului aşa cum stă scris în Porunca lui Dumnezeu cu duminica şi acesta este cu adevărat acel element – pivot, pe care, în pofida protestanților, se roteşte argumentul pentru validitatea clamării infailibilității, din partea papalității.
  9. Punctul cel mai critic care marchează diferența dintre protestantism și papalitate, este dacă Biblia și numai Biblia, sau Biblia și tradiția, este adevăratul standard al credinței și moralei. "Biblia și numai Biblia" este revendicarea protestantismului. "Biblia și tradiția" reprezintă crezul catolicismului. Și acest termen "tradiție" în sistemul catolic, nu înseamnă pur și simplu vremuri străvechi, „ci o continuă inspiraţie”, iar această "inspirație continuă" este doar o altă formă de exprimare pentru "infailibilitate".
  10. Această problemă cu privire la "Biblia și tradiția" nu a fost rezolvată nici pentru catolicism, până la Conciliul din Trent. Acesta a fost una din întrebările cele mai importante ale acelui Conciliu, la fel ca între protestantism și catolicism, iar rezolvarea problemei a fost în favoarea Bisericii Catolice însăşi. Prima chestiune în ce priveşte credinţa şi care a fost luată în dezbatere în Conciliul a implicat această problemă. Exista în cadrul Conciliului o partidă puternică, chiar cea a catolicilor, care era în favoarea abandonării tradiției și adoptării în exclusivitate a Scripturii, ca standard de autoritate în credință și morală. Acest lucru a fost susţinut în mare măsură și așa de hotărât în Conciliul, încât legații Papei i-au scris acestuia că, a existat "o tendință puternică de anulare a tradiției cu totul și de a face din Scriptură singurul standard de interes". ("Enciclopedia Britannica", Conciliul de la Trent).
  11. Pentru a face acest lucru, trebuia parcurs totuşi un drum destul de lung către admiterea revendicărilor protestanților, iar acest lucru, nu se putea realiza practic, niciodată. Criza aflată în plină în desfăşurare, a obligat partea ultra-catolică a Conciliului să găsească o cale de a convinge pe ceilalți că, "Scriptura și tradiția" era singurul fundament sigur pe care se putea sta. Deși, pe 8 aprilie 1546, au fost adoptate două hotărâri care erau în favoarea "Scripturii și tradiției", situaţia nu era satisfăcătoare. Întrebarea reapărea constant în cadrul Conciliului, mulți dintre cei care au susținut hotărârile erau foarte neliniștiţi cu privire la chestiune.
  12. În consecință, arhiva Conciliului conţine următoarele: "Conciliul a fost în unanimitate de părerea lui Ambrosius Pelargus, conform căreia, cu niciun preț să nu fie pregătit triumful protestanților care să poată spune că acest Conciliu a condamnat învățăturile vechi ale Bisericii, pentru că această practică va provoca probleme fără sfârșit, fără a oferi vreodată o bună garanţie. Într-adevăr, era necesar pentru această criză de ‚perspicacitatea aproape divină’ cu care legatul spaniol a cedat Sinodului pe 15 martie 1562 ...

"În cele din urmă, la deschiderea ultimei sesiuni, pe 18 ianuarie 1562, toate şovăielile  au fost date deoparte. Arhiepiscopul de Rheggio a ținut un discurs în care a declarat deschis că tradiția este mai presus de Biblie. Din acest singur motiv, autoritatea Bisericii nu poate fi limitată de autoritatea Scripturilor, pentru că cea dintâi a schimbat Sabatul în Duminică - nu prin porunca lui Hristos, ci doar prin propria autoritate. Astfel s-a distrus ultima speranţă, drept care a declarat că tradiția nu înseamnă atât de mult vremuri străvechi, ci mai degrabă stare inspirațională continuă”. (Holtzmann: " Kanon and Tradition ", pag. 263).

  1. Această parte specială din discursul arhiepiscopului a fost după cum urmează: "Starea ereticilor în zilele noastre este de așa natură încât nu apelează la nimic mai mult decât aceasta [Biblia și numai Biblia; Scripturile, Cuvântul scris, singurul standard pentru credință și morală], ca să răstoarne Biserica, sub pretextul respectului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, ca și cum Biserica – trupul - ar fi în conflict cu Cuvântul lui Hristos, sau ca și cum capul ar putea fi împotriva trupului. Într-adevăr, chiar această autoritate a Bisericii este, mai presus de toate, glorificată prin Sfintele Scripturi, pentru că în timp ce pe de o parte Biserica recomandă Cuvântul lui Dumnezeu declarând că este divin și prezentându-ni-l pentru a fi citit, explicând punctele neclare și condamnând cu fidelitate tot ce este în contradicție cu acesta, pe de altă parte, prin aceeași autoritate, Biserica a făcut să înceteze preceptele legale ale Domnului conținute în Sfintele Scripturi. Sabatul, ziua cea mai glorioasă din lege, a fost contopită în ziua Domnului. ...Această zi și alte cutume similare, nu au încetat ca urmare a predicării lui Hristos (pentru că El spune clar că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească), dar cu toate acestea au fost schimbate doar prin autoritatea Bisericii. Acum, în cazul în care această autoritate ar trebui să fie dată deoparte (ceea ce ar mulțumi ereticii foarte mult), cine ar trebui să depună mărturie pentru adevăr și să facă de rușine încăpățânarea ereticilor?". (Idem).
  2. Nu era nicio realizare, pentru că mărturisirea protestantă de credință - Mărturisirea de la Augsburg 1530 - recunoştea în mod clar că "respectarea zilei Domnului" a fost hotărâtă doar de "Biserică". După cum spune Dr. Holtzmann, acest argument "a distrus ultima iluzie", pentru că așa era clar că, în urma hotărârii Bisericii, prin respectarea duminicii în locul Sabatului, care se fundamentează pe porunca scrisă a Domnului însuși, protestanții nu respectau "Biblia și numai Biblia", ci Biblia și tradiția, cu tradiția deasupra Bibliei. Prin acest fapt şi prin acest argument, minţile neliniștite din cadrul Conciliului au fost complet liniştite, iar dilema dacă între "Biblia și numai Biblia" sau "Biblia și tradiția", a fost în cele din urmă rezolvată în Biserica Catolică.
  3. Prin urmare, poziția papală este construită astfel: a) ‚Scriptura și Tradiția’ este credința papalității; b) tradiția înseamnă "inspirație continuă"; c) sursa de inspirație continuă înseamnă infailibilitatea în materie de credință și morală; d) și această infailibilitate este demonstrată prin faptul că ei au aşezat duminica în detrimentul Sabatului Domnului din porunca scrisă, schimbare la care protestanții înşişi au subscris.
  4. Astfel se face că înlocuirea Sabatului cu duminica este pivotul în jurul căruia se învârte validitatea argumentului împotriva protestanților în favoarea infailibilităţii papalității. Acest element arată cât de total, protestantismul și Congresul Statelor Unite, s-au aşezat pe terenul papal, în prima lor tentativă de exercitare a prerogativei de interpretare autorizată a Scripturii. Au făcut-o asemănător papalității, prin substituirea Sabatului Domnului din porunca scrisă a lui Dumnezeu cu duminica.
  5. În supunerea faţă de hotărârile Bisericilor și prin transformarea în port-vocea autorizată şi oficială pentru precizările şi interpretările teologice ale legii divine, așa cum a făcut-o Congresul Statelor Unite, acesta a abandonat guvernul Statelor Unite în mâinile Bisericilor unite. Un scriitor american de forță, cu mult timp în urmă a emis principiul că "a îngădui unei Biserici - oricare Biserică ar fi ea - să hotărască dinainte ce legi ar trebui sau nu să fie adoptate, înseamnă să deposedezi pe oameni de întreaga autoritate pe care au păstrat-o în mâinile lor și să faci dintr-o astfel de Biserică o putere conducătoare care să-i înlocuiască”. (Hon. Richard W. Thompson: "Papalitatea și puterea civilă", p. 45.)
  6. Aceasta este exact ce a fost făcut cu privire la legislația duminicală în al cincizeci şi doilea Congres. Bisericile „evanghelice” unite, alăturate Bisericii Catolice într-un organism reunit pe această temă, au hotărât sub amenințări, că această lege trebuie să fie adoptată. Congresul a încuviinţat acest lucru și a cedat ordinului, astfel deposedând pe oameni de autoritatea guvernamentală pe care au obținut-o în mâinile lor, prin Declarația de Independență și prin Constituție, transformând Bisericile în puterea dominatoare în administraţie, în locul oamenilor. Astfel ideea: „Guvernarea poporului, de către popor și pentru popor" a fost abandonată şi a fost instituită, în locul ei, supunerea poporului de către Biserici și pentru Biserici. Și de atunci înainte Bisericile au acționat în mod constant, respectând acest principiu.
  7. Și urmând ideea greșită, că el a fost angajat să susțină guvernul Statelor Unite mai degrabă decât Constituția Statelor Unite, Președintele de atunci al Statelor Unite a aprobat această procedură neconstituțională din partea Congresului.

(Notă: Acesta este un fapt. Într-un interviu personal dintre președintele SUA și autorul acestei cărți, singurul motiv pe care l-a dat pentru aprobarea acestei legislații, a fost că aceasta constituia o "parte a proiectului de lege generală pentru cheltuielile curente ale guvernului, și dacă dezaproba acest lucru, el ar fi trebuit să dezaprobe întreaga lege, iar în cazul în care ar fi făcut-o, toate mașinăriile guvernul ar trebui să se oprească, și întregul guvern în sine, să fie în impas.

"... admițând că, dacă această lege duminicala ar fi fost separată de alte acte legislative, rezultatul ar fi putut fi diferit. Acest lucru a dorit să argumenteze faptul că el era responsabil pentru menținerea guvernului. Aceasta era o mare greșeală ; în întregime. Menținerea Guvernului revine întru totul Congresului. Și dacă Președintele a avut un drept de veto pe un proiect de lege generală din cauza unei parti neconstituționale a legii; și dacă tot guvernul ar trebui să fie adus într-adevăr în situatie de criză, responsabilitatea ar fi aceeași pentru el, ca și pentru orice alt cetațean. Ipoteza președintelui Harrison, prin urmare, a fost una cu totul greșită, și pledoaria sa, total irelevantă).

  1. Astfel a acționat acest protestantism declarat, al țării, care a fost creat pe temelia și în aplicarea deciziei "națiunii creștine". Pe tot parcursul acestei chestiuni, atunci când nu se manifesta nicio îndoială sau opoziție, nu ezitau niciodată să dea glas meritelor deciziei Curții Supreme - aceasta a fost definitivă și a răspuns la toate întrebările. Principalul ziar metodist al țării „New York Christian Advocate” referindu-se la dezbaterea problemei în Congres, a spus: "Fiecare declaraţie pe acest subiect, era în armonie cu ultima decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite prin care trebuie să fie considerat, ca fiind un principiu stabilit pentru totdeauna, că aceasta este o națiune creștină”.
  2. Astfel, în anul 1892, guvernul Statelor Unite, prin acte oficiale specifice ale celor trei departamente - judiciar, legislativ și executiv - din care administraţia este compusă, a virat de la "Noua Ordine a Lucrurilor", la care au fost obligaţi de către Părinții Revoluționari și pentru care stă chezăşie însuşi Marele Sigiliu al guvernului și s-a aruncat înapoi în talazul rău al vechii ordini a lucrurilor, astfel că fiecare principiu al Constituției pentru o administrare protestantă, a fost repudiat. Consecinţa a fost că această națiune (i)luminată, exemplul și slava lumii, a fost determinată să-și asume locul și prerogativele guvernelor din Evul Mediu, prin includerea în lege a dogmelor și definițiilor teologilor și punerea în aplicare a voinței arbitrare și despotică a Bisericii.
  3. Există un alt rezultat sau mai degrabă o altă etapă a aceluiași rezultat, care a apărut imediat după această acțiune a declaratului protestantism al Statelor Unite şi anume: pașii mari, îndrăzneți și rapizi ai papalității, pentru a profita de ceea ce a fost făcut și prin aceasta să ia în stăpânire țara însăşi. Nimeni nu ar trebui să fie surprins de acest lucru; era de așteptat, pentru că atunci când protestantismul declarat al țării, ca să-şi îndeplinească scopul nelegiuit de a obține controlul asupra puterii naționale, a dat cu bucurie mâna cu Taina Fărădelegii. Ce altceva putea fi așteptat decât că odată va trebui să revendice toate "beneficiile" dobândite din tranzacția în sine și să împingă concepţiile tranzacției la limita extremă a logicii lor în favoarea ei?
  4. Scopul și ţinta Uniunii Reformei Naționale, sunt identice cu scopul și ţinta papalității. Prin urmare, a fost mare bucurie când Roma a auzit declarația Curții Supreme a Statelor Unite, că "aceasta este o națiune creștină", cu citarea documentelor catolice pentru a o dovedi și când a văzut de asemenea Congresul înălţând semnul autorităţii ei – duminica - ca zi sfântă a națiunii prin excluderea expresă a Sabatului Domnului. Era satisfacția supremă să vadă propriul semn, al propriei mântuiri, instituit în Statele Unite, printr-un act național ca simbol al salvării națiunii.

(Notă: Pentru mântuirea neamului, lucru definitiv exprimat în Senat, Senatorul Hawley a spus: "In aceasta zi și în această oră, nici pentru bogăția a zece expoziții, nu aș putea să iau asupra umerilor mei, responsabilitatea de a fi gresit în decizia mea, pe acest punct de cotitură în istoria Statelor Unite. Să deschidem Expozitia duminica, și porțile potopului vor fi deschise... vă rog să ganditi bine, pentru că este de o importanță incomensurabila în salvarea unei natiuni, acest mare si profund sentiment de obligație religioasă " – Raportul Congresului 12 iulie 1892, pp 6699-6700.

Senatorul Colquitt a spus: "Fără o legislație referitoare la marile concursuri care se întâmplă în această țară, fără amestecul baionetelor, fără a apela la miliție, fără marșul forțelor armate, când va există o paleativă, o cale de atac sau discordanță de orice fel, ceartă și vărsare de sânge, toate vor fi vindecate prin respectarea zilei de Sabat și a restricțiilor casei noastre"-. Idem, 13 iulie 1892, pag. 6755. Senatorul Frye a spus:" Eu cred că mântuirea acestei țări, depinde de tinerea zilei de Sabat. Ne-am rătăcit de la ea din când în când, ne-am îndepărtat de ea. Cu cât mai repede ne întoarcem la Sabat, cu atât mai bine va fi pentru această republică" - Idem, 12 iulie 1892, pag. 6703. Acesta este un comentariu la discursul senatorului Colquitt, că în timp ce duminica a fost astfel stabilită drept punct de salvare a națiunii de la "atacul baionetelor," etc., unul dintre primele lucruri făcute de liderii bisericii după trecerea acestui act, a fost de a solicita președintelui să-l pună în aplicare cu forta și cu baioneta; iar în anul 1894, majoritatea țării, de la ocean la ocean, a fost marcată de "amestecul baionetelor," " miliția," și cu "marșul forțelor armate." Fariseii din vechime l-au respins pe Domnul Sabatului, și au ales un tâlhar în schimb, pentru a salva națiunea; dar acțiunea lor a distrus națiunea. Fariseii din zilele noastre au respins Sabatul Domnului și au ales un tâlhar - duminica - în locul său, pentru a salva această națiune. Dar, precum eforturile fariseilor de dinainte, în loc de a salva națiunea, o vor distruge).

În opoziție cu Mișcarea Reformei Naţionale, se spunea reformatorilor naționali și întregului popor, iarăşi şi iarăşi, că toate eforturile și argumentele lor erau o joacă în mâinile Romei și că succesul lor va fi succesul sigur al Romei în această țară.

  1. Prin urmare, s-a potrivit perfect să se publice cu promptitudine, în Statele Unite, planul lui Leon al XIII-lea, în ceea ce privește Statele Unite ale Americii, Europa și "întreaga omenire", după cum urmează:

"Din punctul său de vedere [al Papei Leon], Statele Unite ale Americii a ajuns în punctul în care, devine necesară înfăptuirea fuziunii tuturor elementelor eterogene, într-o singură națiune omogenă și indisolubilă... Este motivul pentru care papa îi vrea pe catolici să demonstreze că sunt lucrătorii cei mai luminaţi și mai devotați pentru unitate națională și asimilare politică... America simte nevoia acestei opere de contopire internă... Ceea ce Biserica a făcut în trecut pentru alții, va face şi pentru Statele Unite. Acesta este motivul pentru care Sfântul Scaun încurajează clerul american să păzească cu gelozie solidaritatea și să lupte din greu pentru amestecul tuturor elementelor străine și eterogene într-o largă familie națională.

"În cele din urmă, Leon al XIII-lea, dorește să vadă puterea în acea unitate. Ca toate sufletele care se bazează pe înţelegerea realităţii, el salută în unitatea Statelor Americane și în Biserica lor tânără și înfloritoare noua sursă de viață pentru europeni. El vrea ca America să fie puternică, pentru ca Europa să poată redobândi puterea de a-şi însuşi o formă întinerită. Europa urmăreşte îndeaproape Statele Unite ale Americii... De acum înainte, noi [europenii] vom avea nevoie de iniţiatori care să se aşeze pe acest tărâm. ‚Ce putem împrumuta și ce ar trebui noi să împrumutăm de la Statele Unite ale Americii, pentru reorganizarea noastră socială, politică și ecleziastică’? Răspunsul depinde în mare măsură pe dezvoltarea destinului american. În cazul în care Statele Unite ale Americii va reuși în rezolvarea multelor probleme care ne nedumeresc, Europa va urma exemplul ei și această revărsare de lumină va marca un moment în istoria, nu numai a Statelor Unite, ci a întregii omeniri.

"Acesta este motivul pentru care Sfântul Părinte, dornic de pace și putere, colaborează cu pasiune în lucrarea de consolidare și dezvoltare a politicii americane. Potrivit acestuia, Biserica ar trebui să fie creuzetul ales pentru modelarea și absorbția raselor, într-o familie unită şi că este motivul special pentru care el trudește la codificarea afacerilor ecleziastice, pentru ca acest membru îndepărtat al creștinismului să poată infuza sânge nou într-un organism bătrân". (Scrisoarea de la Vatican, către New York Sun, 11 iulie /1892).

  1. Acesta a fost urmat rapid de înființarea unei delegații permanente apostolice, la Washington, pentru a duce la bun sfârşit acest plan. Și Satolli, primul delegat apostolic pentru America, a declarat în mod deschis, la Congresul Catolic din Chicago, pe 5 septembrie 1893, nu doar că acesta era locul și lucrarea lui aici, dar a poruncit catolicilor din Statele Unite, să înfăptuiască acest plan. Cuvintele lui sunt după cum urmează: "În numele lui Leon al XIII-lea, salut marea Republica americană și fac apel la catolicii din America, să meargă înainte purtând într-o mână cartea adevărului creștin, iar în cealaltă Constituția Statelor Unite...

"În zilele noastre, aceasta este de datoria catolicilor: să aducă în lume plinătatea adevărului supranatural și a vieții suprafireşti şi aceasta este în special, datoria unui Congres Catolic. Există națiuni care nu s-au separat niciodată de Biserică, dar care au neglijat adesea să aplice în măsură deplină, lecțiile Evangheliei. Există națiuni care au plecat din Biserică, ducând cu ele multe din comorile lor și din cauza a ceea ce au dus, au lepădat parţial lumina. Dar despărţiţi de izvor, cu excepția cazului în care acel izvor este din nou adus în contact intim cu ele, viitorul este în pericol.

"Aduceţi-le în contact cu trecutul lor prin acțiunile și învăţăturile voastre. Aduceţi-vă conaționalii, aduceţi ţara in contact direct cu marele secret al binecuvântării - Hristos și Biserica Sa şi în acest fel se va împlini cuvântul psalmistului: ‚Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută’ (Psalmul 85: 10)

"Acum, toate aceste mari principii au fost subliniate cu liniile cele mai luminoase în enciclicile marelui pontif Leon al XIII-lea. El le-a studiat. Țineți-vă bine de ele, ca de cea mai sigură ancoră și va fi bunăstare. Aceste câteva probleme sunt cercetate în întreaga lume. Este bine să fie examinate şi în America, pentru că aici în America avem mai mult decât în altă parte, cheia viitorului. [Aplauze]

"Aici în America aveţi o țară binecuvântată în mod special de Providenţă în fertilitatea câmpului și libertatea Constituției sale. [Aplauze puternice] Aici aveți o țară care va recompensa toate eforturile [aplauze tari și prelungite] nu doar de zece ori, ci întotdeauna de o sută de ori. Și nimeni nu înţelege mai bine acest lucru, decât nemuritorul Leon. Și el îmi cere, ca reprezentant al său, să spun Americii cuvinte de speranță și binecuvântare, cuvinte de bucurie. Merge-ţi înainte! într-o mână cu cartea adevărului creştin - Biblia - și în cealaltă cu Constituția Statelor Unite. [Aplauze formidabile, oamenii ridicându-se în picioare].

  1. Așa cum părinții au făcut și au hărăzit Constituţia, nici unui catolic, indiferent de scop, nu i s-a poruncit de vreun papă să o aibă într-o mână şi Biblia catolică în cealaltă. Dimpotrivă, în Catholic World, septembrie 1871, a fost publicat, de către polemistul catolic șef, al Americii, un articol în care Constituția Statelor Unite era menționată în următoarele cuvinte: "Așa cum este interpretată de revistele liberale și dogmatice care fac tot posibilul să o schimbe fundamental și cum începe să fie interpretată nu de o mică parte a poporului american sau explicată de principiul protestant, atât de larg răspândit printre noi... noi nu o acceptăm şi nu susţinem a fi cât de cât o autoritate, sau capabilă de a prezenta oricare dintre funcțiile corespunzătoare administraţiei și dacă va continua să fie interpretată în lumina principiilor revoluționare ale protestantismului, cu siguranţă va eșua... de aceea spunem atât de des că, dacă republica americană va trebui susținută și apărată vreodată, va fi prin respingerea principiului Reformaţiunii și acceptarea principiului catolic de către poporul american”. (A se vedea raportul integral al Congresului de miercuri, 27 februarie 1901. Și pentru principiile reale ale procedurii, a se vedea cap.VII, par. 61-69; și par.39 din cap.26, din acest volum).
  2. Dar în momentul în care Constituția a fost interpretată în sensul că, "aceasta este o națiune creștină", atunci când Constituția a fost (răs)tălmăcită în conformitate cu principiile Romei și semnului autorității ei împreună cu documente catolice şi menţionată pentru a sprijini această interpretare, atunci şi doar atunci, s-a luat hotărârea ca toți catolicii să ia această Constituție Catolică într-o mână și Biblia catolică în cealaltă și cu Satolli în fruntea lor, să meargă înainte pentru răsplata "însutită" ce li se cuvenea în Statele Unite și prin aceasta să aducă din nou "toată Europa" și "întreaga omenire", înapoi, în legătură directă cu "Biserica".
  3. Astfel, având Biblia catolică într-o mână și Constituția Catolică din Statele Unite, în cealaltă, Biserica Catolică a pășit înainte și a declarat că aceasta este o națiune creștină catolică, iar în septembrie 1894, a eliberat un edict prin care "ridica Statele Unite la rangul întâi, ca națiune catolică”. Noi ştim ce a făcut papalitatea pentru alte naţiuni și nu este deloc îndoielnic că, atât cât stă în puterea ei, dar şi cu ajutorul eficient al protestantismului apostaziat, va face la fel Statelor Unite și prin aceasta întregii omeniri.
  4. O altă caracteristică specială a apostaziei Reformei Naţionale, adoptată de poporul Statelor Unite, este repudierea unui alt principiu al Declarației de Independență şi anume că, "guvernele îşi capătă puterile cuvenite din consimțământul celor guvernați". Într-o convenție comună a întregii Uniuni a Reformei Naţionale, ţinută la Sedalia, statul Missouri, între 23 şi 24 mai 1889, Reverendul W.D. Gray, care a fost secretar al Convenției și ales secretar al American Sabbath Union, corespunzător pentru Districtul Omaha, a ținut un discurs după cum urmează:

"Eu unul am făcut din această chestiune un subiect de studiu. Să faci apel la autoritatea divină în legislația noastră ar fi să schimbi fundamental legea în țara noastră sau principiul adoptat de părinții noștri, când au spus că toate guvernele îşi capătă puterile din consimțământul celor guvernați. Eu unul, nu cred în asta ca într-o lozincă politică. Nu cred că guvernele îşi obţin competenţele doar din consimțământul celor guvernați. Și cred că pe această temă, consimt cu fratele Gault, astfel că obiectul acestei mișcări este un efort de a schimba această caracteristică în legea noastră fundamentală. Jefferson a fost sub influența ideilor franceze, atunci când Constituția a fost imaginată și cu omiterea lui Dumnezeu din Constituție. (Domnul Gray nu poate să fi studiat acest lucru atât de mult, sau a știut că Jefferson nu a fost în această țară la acel moment, și că nu a avut nimic de a face cu Constituția. Totuși, chiar dacă el ar fi avut, ar fi fost onorat pe vecie…). Și cred că istoria provincială a acestei țări ne va obliga să ne întoarcem și să recunoaştem pe Dumnezeu în Constituția noastră. Văd în această reformă o providență care ne învață necesitatea recunoașterii şi a altcuiva,  decât doar voința poporului ca temelie de guvernare”.

  1. Și la Adunarea de la Chautauqua (N.Y.) din august următor, colonelul Elliott F. Shepard, vorbind în calitate de președinte al American Sabbath Union, a declarat: "Guvernele nu-şi obţin prerogativele lor din consimțământul celor guvernați. Dumnezeu este singurul legiuitor. Legile Sale sunt clare și simple în Cuvântul Său, pentru ca toate popoarele să știe care sunt legile pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie păzite”.
  2. În 1898, a fost război între Statele Unite și Spania. Ca o consecință a victoriei, Statele Unite au obţinut insulele Porto Rico și Filipine. Imediat, acolo a început să fie desconsiderat de către administrația națională a Statelor Unite, propriul principiu din Declarația de Independență conform căruia guvernele au toată puterea lor doar din consimțământul celor guvernați. Situaţia a trezit dezbateri în toată țara. Liderii Bisericii și tânăra generație de oameni aflată în funcţii publice, s-au înrolat în negarea principiului Declarației, în timp ce bătrânii erau în favoarea menținerii principiului. Acest lucru a devenit în curând atât de evident, încât în dezbaterea problemei din cercurile naționale s-a recunoscut distinct că, această generație mai tânără de oameni publici, păşeşte pe calea gloriei pământeşti în detrimentul principiilor fundamentale ale națiunii, în timp ce bătrânii sunt conservatori și solicită încă supunerea faţă de aceste principii, ori de câte ori competenţa juridică a națiunii poate fi prelungită.
  3. Există un motiv pentru aceasta. Timp de treizeci și cinci de ani, până la 1898, Uniunea Reformei Naţionale, a avut agenții săi care călătoreau de-a lungul și de-a latul ţării, învăţând cu sârguință aceste principii antagonice principiilor națiunii. Acești agenți au avut o intrare neîngrădită în academiile și colegiile din întreaga țară; erau la vedere în programele adunărilor din Chautauqua; au avut simpatia și sprijinul bisericilor, a organizațiilor religioase și moralizatoare de peste tot. Și toate aceste oportunități, le-au folosit pe deplin.
  4. Și cei care erau acum tânăra generație de oameni în funcţiile publice de astăzi erau băieții din mediul academic și colegiile din țară cu douăzeci-treizeci de ani în urmă, atunci când Reformatorii Naționali semănau semințele rele în colegii și academii, peste tot. Aceştia erau tinerii care, în acele academii și colegii li s-au implantat în acei ani, acest virus al reformatorilor naţionali - că guvernele nu-şi obţin competenţele lor doar din consimțământul celor guvernați. Și acum când acei băieţi, ca oameni publici din tânăra generație, au în faţă o criză în care trebuie să se decidă dacă principiile fundamentale ale națiunii sunt respectate sau respinse, ei sunt pregătiţi și de mult timp au fost pregătiţi să respingă aceste principii în interesul unei nimiciri nesăbuite a "stăpânirii Fiului lui Dumnezeu" și punerii în practică a "voii Lui"!
  5. Acesta este secretul și adevărata filozofie a acestei repudieri naționale a Declarației de Independență și a Constituției națiunii din zilele noastre - respingerea principiilor republi-canismului. Astfel, o asemenea nerecunoaştere națională a principiilor republicane din 1898 și pe mai departe era la fel de sigur un element din mișcarea de reformă națională, ca şi nesocotirea națională a principiilor protestantismului din 1892.
  6. O observație remarcabil de expresivă, despre această apostazie a fost publicată în ‚The Independent’ pe 19 octombrie 1899, de către Contesa von Krockow din Dresda, Germania, citând următoarele dintr-un articol al profesorului Niemand, apărute într-un jurnal german: "Dacă Republica Americană a însemnat vreodată ceva în istorie, a însemnat un protest împotriva Europei. Declarația de Independență era o privire înapoi peste condițiile (regimurile) europene și un rezumat al întregii experiențe astfel câștigate. Aceasta a corespuns politic tezelor lui Luther; aşa cum una era renunțarea la catolicism, așa a fost de cealaltă parte, renunțarea și sfidarea imperialismului. A dăinuit peste o sută de ani.

"Europa nu s-a schimbat în mod esențial între timp. Ea are forme de libertate, dar realitatea substanțială este încă militarismul sau administrarea prin autoritate și forţa celui mai puternic. Deci, dacă Europa este neschimbată, de ce ar trebui America să renunțe la preocuparea ei de a fi Protestantă şi să devină ca ea (Europa)?... Oh, nebunie! Eu spun că este o nebunie! Ei nu știu ce fac - renunță la dreptul de întâi născut, pentru o mizerie de ciorbă de linte; renunță la marea lor atitudine de protest, unde au obţinut respectul celui puternic și adorarea idealiștilor lumii, ca să se lupte cu vechile națiuni decadente pentru ţinuturi, pentru bogăţii naturale, deși posedă deja atât de mult. Ei resping Declarația lor în duh și în cuvânt pentru o fâșie de pământ bogat. Realitatea pare incredibilă”.

  1. Odată cu această respingere a principiilor Declarației, au mers constant către abandonarea Constituției și adoptarea în administraţia noilor posesiuni insulare a principiului de guvernare "fără Constituție" sub motivul că această Constituție nu se extinde la acele proprietăţi, cu alte cuvinte jurisdicția Statelor Unite nu se extinde dincolo de legea supremă a Statelor Unite! Și când dublul sistem de nerecunoaştere a principiilor fundamentale ale națiunii a fost aprobat de vocea distinctă a întregii națiuni, prin victoria covârșitoare a aceleiaşi administrații în alegerile naționale din 1900, acest lucru a fost urmat rapid de o dezavuare concretă, oficială şi naţională a Constituției și a principiilor Declarației. În Senatul Statelor Unite ale Americii, în ziua de miercuri 27 februarie 1901, și în Camera Reprezentanților, vineri 1 martie 1901, a fost adoptată ca lege pentru administrarea Insulelor Filipine ceea ce urmează:

"Toate competențele civile şi judiciare necesare administrării Insulelor Filipine, obţinute de la Spania prin tratatele încheiate la Paris, la data de 10 decembrie 1898 și la Washington în ziua 7 noiembrie 1900, vor fi investite, până la alte prevederi ale Congresului, în persoană și persoane de acelaşi fel și va fi exercitată în acelaşi fel în care şi președintele Statelor Unite va orienta instituirea administraţiei civile pentru susținerea și protejarea locuitorilor acestor insule, ca să se bucure nestingheriţi de libertate, proprietate și religie. Că toate drepturile electorale ce decurg din această autoritate, vor include o restricţie a dreptului de a modifica, amenda sau abroga această lege”.

  1. Mai întâi de toate este de remarcat faptul că aceasta este o abandonare evidentă a Constituției, precum și o lepădare clară a competențelor sale de către Congresul Statelor Unite, pentru că Secțiunea 1 a articolului I din Constituția Statelor Unite ale Americii spune: "Toate puterile legislative acordate aici vor fi învestite într-un Congres al Statelor Unite care va compus dintr-un Senat și o Cameră a Reprezentanților". Și secțiunea 1 a articolului III din Constituție spune: "puterea judecătorească a Statelor Unite va fi investită într-o singură instanță supremă și în instanțe inferioare asemănătoare, astfel încât Congresul să poată din când în când să decreteze şi să instituie”.
  2. Acum, când Constituția restrânge în mod hotărât Congresului, toate puterile legislative acordate, atât către o instanță supremă dar și către instanțe inferioare asemănătoare, ca să poată, din timp în timp, să fie asigurate toate competenţele judecătorești și apoi Congresul transferă către anumite persoane, pe care le investeşte... astfel încât preşedintele Statelor Unite să orienteze" toate puterile civile și judecătoreşti, necesare pentru a guverna teritoriul Statelor Unite, nu este altceva pentru Congres decât abdicarea de la propriile puteri și a jefui instanțele de puterile lor. De asemenea este o abandonare fără echivoc a Constituției Statelor Unite, deocamdată în Insulele Filipine și, în principiu, în orice loc unde prezintă interes.
  3. Acest abandon al Constituției, nu este doar subînţeleasă prin modul de redactare a legii privind administrarea Insulelor Filipine. Este explicită și confirmată în mod repetat.
  4. Un amendament a fost propus la secțiunea filipineză a proiectului de lege, după cum urmează: "SEC. - Constituția Statelor Unite este prin prezenta extinsă peste și declarată a fi în vigoare, în Insulele Filipine, în măsura în care aceleași sau orice alte prevederi asemănătoare, pot fi aplicabile”. Acest lucru a fost respins printr-un vot de treizeci și nouă la douăzeci și trei; nu au votat douăzeci și șase.
  5. După aceea s-a propus următorul amendament: "Și cu condiția ca nicio judecată, hotărâre sau lege, a numiţilor oficiali să nu fie în contradicție cu Constituția și legile Statelor Unite”. Această modificare a fost respinsă printr-un vot de patruzeci și cinci la douăzeci și cinci; nu au votat optsprezece.
  6. După acesta s-a propus un alt amendament care cerea ca: "Orice persoană care este învestită cu autoritate, în temeiul prezentei cesiuni de putere, să depună un jurământ pentru susţinerea Constituției Statelor Unite". Şi acesta a fost respinsă printr-un vot de patruzeci și unu la douăzeci și cinci; nu au votat douăzeci și doi.
  7. S-a propus şi următorul amendament: "Toți indivizii vor beneficia de cauţiune, cu excepția infracțiunilor de capital, atunci când dovada este evidentă sau bănuiala mare. Toate amenzile vor fi potrivite și nu se va aplica nicio pedeapsă crudă sau neobișnuită. Niciun om nu poate fi lipsit de viața sa, de libertate sau de proprietate decât prin judecata semenilor lui și a legilor țării. În cazul în care cerinţele publice fac necesară pentru păstrarea obştii, luarea proprietăţii unei persoane sau nevoia de serviciile sale speciale, va fi făcută o despăgubire integrală. Nu va fi făcută nicio lege post facto sau o lege care să dăuneze obligației contractelor. De asemenea, nu se va promova vreo lege care să prevadă posibilitatea constrângerii, împovărării sau punerii în incapacitate, din cauza opiniilor sale religioase, declaraţiilor sale, sau modului de închinare, în toate situaţiile acesta va fi liber să-şi susţină punctul de vedere și să nu va fi împovărat cu religia altora”. Şi acest amendament a fost respins printr-un vot de patruzeci și unu la douăzeci și trei; nu au votat douăzeci și patru.
  8. După ce s-a votat iarăşi şi iarăşi pentru a se conferi putere nelimitată acestor persoane, pe măsură ce președintele va numi administraţia Insulelor Filipine, s-a încercat apoi limitarea timpului de exercitare a acestei puteri. În consecință s-a propus un amendament pentru data limită de 4 martie 1903, dar a fost respins printr-un vot de patruzeci și trei la douăzeci și șase; nu au votat nouăsprezece.
  9. Atunci când s-a decis atât de categoric să se dea o putere nelimitată acestor oameni - și pe timp nelimitat - s-a făcut o încercare să se dea filipinezilor un loc în administraţia însăşi. Astfel s-a propus un amendament, după cum urmează: "Și să li se asigure astfel participarea la treburile guvernului civil, instituită astfel încât aceasta să fie în concordanță cu siguranţa administraţiei”. Dar a fost respins cu un vot de treizeci şi nouă la douăzeci şi trei; nu au votat douăzeci şi şase.
  10. Atunci când s-a aprobat în mod explicit și s-a consolidat că puterile unor astfel de oameni, pe măsură ce președintele îi va desemna să guverneze Filipine vor fi neîngrădite, nelimitate în timp și totale asupra poporului din insule, s-a încercat să se salveze cel puțin o urmă de libertate constituțională astfel:

"Dl. Hoar - Domnule Președinte, există un singur principiu de libertate constituțională care nu a fost încă ucis și doresc să-i dau o mică şansă să trăiască. Am avansat amendamentul pe care l-am trimis la pupitru ca să fie introdus la sfârșitul proiectului de lege.

"Cel care prezidează - Senatorul de Massachusetts supune un amendament care va fi menționat.

"Secretarul - se propune să se adauge ca nouă, secțiune următoarele: "În guvernul Insulelor Filipine, nicio persoană învestită cu puteri legislative nu va exercita vreodată competențe executive sau judecătoreşti, sau oricare dintre ele; nicio persoană învestită cu puteri executive nu va exercita vreodată competenţe legislative sau judecătoreşti, sau oricare dintre ele; nicio persoană învestită cu puteri judecătoreşti nu va exercita vreodată competenţe legislative sau executive sau oricare dintre ele; până la sfârşit ar putea fi o administrare a legii și nu a oamenilor’.

"Cel care prezidează - Întrebarea este cu privire la amendamentul senatorului din Massachusetts [Mr. Hoar] la modificarea comisiei. "Dl. Jones din Arkansas și domnul Pettus au cerut răspunsuri de ‚da’ şi ‚nu’. "S-a dispus ‚da’ şi ‚nu’ și Secretarul a procedat la strigarea catalogului". Chiar şi acest ultim principiu de libertate constituțională a fost ucis. Acesta a fost respins printr-un vot de patruzeci și trei la douăzeci și șase; nu au votat nouăsprezece. ("Mărturii pentru biserică," Nr 32, pag. 207)

  1. După cum s-a afirmat deja, Camera Reprezentanților a adoptat această legislație aşa cum a venit de la Senat, fără niciun fel de modificare. Și întrucât a fost făcută la cererea Președintelui, desigur că totul a fost aprobat de către el atunci când a ajuns în fața lui pentru semnătură. Astfel, guvernul Statelor Unite a respins deliberat şi intenţionat - iar pentru Filipine în mod practic - orice principiu al Constituției sale în calitate de guvern republican. Niciun singur element, nici măcar o iotă nu au rămas, din principiul de guvernare republican sau constituțional. Apostazia națională de la principiul creștin, devenise totală.