26. Principiul creştin triumfător

26. Principiul creştin triumfător

1. A venit apoi Revoluția Americană, răsturnând toate principiile papalității și punând temelia iluminării tuturor națiunilor, NOUA REPUBLICĂ - prima administraţie națională înfiinţată vreodată pe pământ, care era în acord cu principiile enunțate de Isus Hristos de dragul omenirii și în folosul unui guvern civil.
2. Revoluția Americană nu a constat doar în stabilirea unui guvern independent de Marea Britanie, ci şi în ideile privind omul și guvernarea care au fost proclamate și întemeiate de aceasta. Pe reversul Marelui Sigiliu al Statelor Unite există o inscripție în limba latină - Novus Ordo Seclorum - care înseamnă "O Nouă Ordine a Lucrurilor”. Această nouă ordine a lucrurilor este definită în expresia a două idei distincte: în primul rând, că administraţia este a poporului şi în al doilea rând, că guvernul este de drept separat totalmente de religie.
3. Aceste două idei sunt cu noblețe exprimate în Declarația de Independență, care afirmă în mod solemn: "Noi considerăm aceste adevăruri de la sine înțelese, că toți oamenii sunt creați egali; că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; că printre aceste drepturi sunt viața, libertatea și căutarea fericirii. Că pentru a asigura aceste drepturi, guvernele sunt instituite printre oameni, a căror putere derivă din consimțământul celor guvernați; că ori de câte ori, orice formă de guvernare devine distructivă pentru aceste scopuri, este dreptul poporului de a o schimba sau de a o elimina și să instituie un nou guvern al cărui fundament se află pe aceste principii și care îşi organizează competențele astfel încât să concretizeze cu mare probabilitate siguranța și fericirea lor”.
4. Astfel, în două enunţuri, era anihilată o doctrină dominatoare care, izvorând din autoritatea cotropitoare a papalității de a sta în locul lui Dumnezeu și de a pune și da jos regi, de a dărui regate și imperii, după voința sa, devenise acum respectabilă dacă nu absolut sfințită de cei o mie de ani anteriori - doctrina dreptului divin al regilor, iar în locul vechii, falsei şi despoticei teorii a suveranității guvernului și supunerii poporului, era afirmat clar adevărul evident al supunerii guvernului și suveranităţii poporului.
5. Prin declararea dreptului egal și inalienabil al tuturor oamenilor la viață, libertate și căutarea fericirii și că guvernele îşi capătă puterile doar din consimțământul celor guvernați, nu este afirmată numai suveranitatea poporului, ci şi întreaga capabilitate a acestuia. Declarația în sine presupune că oamenii sunt oameni cu adevărat şi ca atare, aceştia sunt pe deplin capabili să decidă pentru ei înșiși cu privire la ceea ce este mai bine pentru fericirea lor și modul în care o vor obţine, fără a se înființa o creaţie guvernamentală cu rol de părinte sau tutore, care să se comporte ca și cu copiii.
6. Prin declaraţia că, guvernele sunt instituite de către guvernați pentru anumite scopuri și că atunci când orice guvern devine distructiv acestor scopuri, este dreptul poporului de a-l schimba sau de a-l elimina şi să instituie un nou guvern într-o formă în care să le pară mai probabilă concretizarea siguranței și fericirii lor, se afirma în acelaşi timp că trebuinţele poporului nu sunt în grija guvernului, ci guvernul este în grija poporului.
7. Prin asumarea ca obiective de guvernare, asigurarea drepturilor poporului pe care le are deja în măsură deplină și inalienabilă, înfăptuirea siguranței și fericirii lor prin exercitarea acestor drepturi și afirmarea privilegiului poporului, în situaţia numită, de a modifica sau înlătura guvernul pe care-l au și instituirea unuia nou pe astfel de principii și într-o formă care să li se pară cea mai bună, se spunea de asemenea nu numai de subordonarea completă, dar şi de impersonalitatea absolută a guvernului. În această privinţă se afirma că guvernul este doar un dispozitiv, o piesă din mașinăria politică structurată și înființată de către popor, prin care să se asigure exercitarea drepturilor inalienabile pe care oamenii deja le posedă în virtutea de a fi oameni în societate și nu datorită bunătăţii guvernului - drept care le-a aparţinut înainte de guvern şi care este proprietatea lor în semnificaţia esențială a termenului și "pe care nu îl dețin prin sub-înfeudare, ci prin respectul și credința directe față de Proprietarul și Domnul tuturor" Creatorul lor, care i-a înzestrat cu aceste drepturi, iar prin declararea în acest fel a impersonalităţii guvernului, s-a smuls cu totul orice urmă a oricărui fel de descendenţă paternală în guvern (Stanley Matthews: În Cazul argumentului din Cincinnati, et. Minor, despre "Biblia în școlile publice," pag. 211).
8. În declararea egalităţii tuturor oamenilor în deţinerea acestor drepturi inalienabile, este prezentat de asemenea cel mai puternic protector posibil al poporului. Aceasta fiind declarația poporului, fiecare din popor stă de aceea zălog în sprijinul principiului declarat. Prin urmare, fiecare individ făgăduieşte solemn, în exercitarea dreptului său inalienabil la viață, libertate și căutarea fericirii, să nu se amestece cu oricine altcineva în exercitarea liberă și desăvârşită a dreptului său inalienabil la viață, libertate și căutarea fericirii. Orice persoană care acționează astfel pentru restricționarea sau amestecul în exercitarea liberă a dreptului oricărei alte persoane la viață, libertate sau căutarea fericirii, neagă principiul la menținerea căruia făgăduise să participe și are ca rezultat subminarea guvernului, pentru că drepturile fiind egale, dacă cineva poate acționa astfel, oricare altul poate face acelaşi lucru şi astfel nu este recunoscut dreptul nimănui, adevărata guvernare este absentă și rămân doar despotismul sau anarhia. Prin urmare, în interesul personal ca şi cel general, privat sau public, fiecare individ dintre oameni este luat ca zălog în exercitarea dreptului său la viață, libertate sau căutarea fericirii, astfel încât să se comporte fără a interveni nici în cel mai mic grad în dreptul egal al tuturor celorlalţi în exercitarea liberă și deplină a vieţii, libertăţii şi căutării fericirii. "Pentru că drepturile unui om, ca om, trebuie să fie înțelese într-un sens care nu poate admite nicio singură excepție, deoarece a pretinde o excepție este același lucru cu negarea principiului. Respingem prin urmare cu dispreț orice declaraţie cu privire la principiul care de fapt vine la noi obturat și contrazis de o cerere pentru o excepție .... a declara un principiu și apoi să pledezi pentru o excepție, oricare ar fi ea, înseamnă a nega principiul și a rosti o trădare împotriva umanității. Drepturile omului trebuie să fie peste tot în lume tot mai mult recunoscute și respectate”. (Isaac Taylor: Citat din Stanley Matthews, Idem, pag. 242).
9. Declarația de Independență face cunoscut principiul perfect de guvernare civilă. Dacă principiul astfel enunțat era armonizat de toţi, atunci guvernul putea fi un guvern civil perfect. Este doar principiul auto-guvernării - guvernarea oamenilor de către oameni și pentru oameni, iar în măsura în care acest principiu este exemplificat printre oameni, în măsura în care individul se conduce pe sine, doar aşa și nu altfel, va triumfa adevărata idee a Declarației și Republica pe care a creat-o.
10. Aceasta este prima idee măreaţă a Revoluției Americane şi este o idee scripturistică, ideea lui Isus Hristos și a lui Dumnezeu, pentru că Declarația susține că toți oamenii sunt înzestrați de Creatorul lor, cu anumite drepturi inalienabile și că, pentru a asigura aceste drepturi, guvernele sunt instituite printre oameni de unde decurg puterile lor prin consimțământul celor guvernați. Creatorul tuturor oamenilor este Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Să fie El doar Dumnezeul iudeilor? Nu este El, de asemenea, şi Dumnezeul neamurilor? Da şi al neamurilor de asemenea”. Și după cum „a făcut ca toţi oamenii, dintr-unul singur să locuiască pe toată fața pământului” (Fapte 17,26), „nu se are în vederea înaintea lui Dumnezeu faţa omului”. (Romani 2:11).
11. Aceasta nu este doar doctrina Scripturii de mai târziu, ci este învăţătura întregii Cărți. Cele mai vechi scrieri din această Carte au aceste cuvinte: De aş fi nesocotit dreptul slugii sau slujnicei mele, când se certau cu mine, ce aş putea să fac, când Se ridică Dumnezeu? Ce aş putea răspunde când pedepseşte El? Cel ce m-a făcut pe mine în pântecele mamei mele, nu l-a făcut şi pe el? Oare nu ne-a întocmit acelaşi Dumnezeu în pântecele mamei?” (Iov 31: 13-15). “Căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri; care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte. Să iubiţi pe străin”. “Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi, ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă”. (Deuteronom 10: 17-19: Lev. 19:34).
12. În dezbaterile pricinuite de Declarație și care au elaborat Revoluția, doctrina şi-a găsit expresia în următoarele cuvinte puternice și elocvente: "Guvernul nu este întemeiat pe forță, așa cum a fost teoria lui Hobbes; nici pe învoială, după teoria lui Locke și a revoluției din 1688, nici pe proprietate, așa cum afirmase Harrington. El izvorăște din necesitățile naturii noastre și are un fundament veșnic în voinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu. Omul a venit în lume și în societate în aceeași clipă. Trebuie să existe în fiecare societate pământească, un suveran suprem a cărui decizie finală nu poate fi atacată decât în mod direct, în Cer. Această putere supremă este în primul şi ultimul rând a poporului, iar poporul nu a renunţat niciodată în mod liber, absolut și adevărat, la drepturile sale divine. Şiretenia regelui și intrigile clericale, sunt un truc pentru a păcăli vulgul. Fericirea omenirii cere ca această alianță mare și veche, să fie ruptă pentru totdeauna.
13. "Omniscientul și omnipotentul Monarh al Universului, prin marele statut acordat rasei umane, a aşezat scopul guvernării în binele întregii națiuni. Forma de guvernare este lăsată în seama indivizilor fiecărei societăți; întreaga sa suprastructură și administrație ar trebui să se conformeze legii rațiunii universale. Nu poate exista nicio prescripţie, suficient de veche, care să înlocuiască legea naturii și donaţia Dumnezeului Atotputernic, care a dat tuturor oamenilor dreptul de a fi liberi. Dacă fiecare prinț, de la Nimrod încoace, ar fi fost un tiran, nu ar fi o dovadă a dreptului la tiranie. Administratorii autorităţii legislative și executive, atunci când sunt aproape de pragul despotismului trebuie să reziste; în cazul în care se dovedesc incorigibili, trebuie să fie destituiţi”.
14. "Primul principiu și marele scop ale guvernării fiind acela de a furniza binele suprem tuturor oamenilor, acesta poate fi îndeplinit numai printr-un executiv şi legislativ, alese în cele din urmă în popor sau de întreaga comunitate, acolo unde le-a pus Dumnezeu; dar dificultățile prezenţei la o conferinţă obştească au dat naștere dreptului de reprezentare. Un astfel de transfer al puterii, de la întreg la câţiva, a fost necesar, dar a aduce puterile tuturor în mâinile unuia sau ale unor minoritari și să le facă ereditare, este opera interesată a celor slabi și a celor răi. Nimic altceva, decât viața și libertatea, sunt în realitate moștenite. Marea problemă politică este de a inventa cea mai bună combinație a puterilor legislative și executive! Ele trebuie să existe în Stat, la fel ca rotaţia planetelor; o putere le-ar consolida într-un centru și o alta le-ar îndepărta fără limite, dar primul și naturalul principiu este egalitatea și puterea întregului.
15. "Coloniștii britanici nu dețin libertățile sau pământurile lor printr-un drept atât de alunecos ca voința prințului. Coloniștii sunt oameni, copii obişnuiţi ai aceluiași Creator, cu frații lor din Marea Britanie. Coloniștii sunt oameni, coloniștii sunt prin urmare născuţi liberi, deoarece prin legea naturii, toți oamenii, albi sau negri sunt liberi. Niciun motiv bun nu poate fi dat pentru înrobirea celor de altă culoare. Este drept să subjugi un om pentru că are culoarea pielii neagră sau părul scurt și ondulat ca lâna, în loc de păr creștin? Poate exista o deducţie logică în favoarea sclaviei, bazată pe un nas turtit sau o faţă lungă sau scurtă? Bogățiile Indiilor de Vest sau luxul metropolei, nu ar trebui să aibă greutate în ruperea echilibrului adevărului și dreptății. Libertatea este darul lui Dumnezeu și nu poate fi anihilată.
16. "Nici drepturile politice și civile ale coloniștilor britanici nu se sprijină pe un document al Coroanei. Vechea ,,Magna Charta”, nu a fost începutul tuturor lucrurilor, nici nu s-a ridicat la granițele haosului, din mulţimea fără o formă definită. Poate va veni o vreme când Parlamentul va declara fiecare american fără privilegii, dar drepturile naturale, inerente și inseparabile ale coloniștilor, ca oameni şi cetățeni nu pot fi eliminate... Lumea este în ajunul celei mai mari manifestări a puterii şi măreţiei pământeşti de care au avut parte ochii omenirii. Cel ce va câștiga premiul, este cel ce va sta alături de Dumnezeu. Dar natura umană trebuie și va fi salvată din robia comună, care a avut preponderenţă atât de mult timp asupra raselor”. (James Otis: Citat din Istoria Statelor Unite, a lui Bancroft, Vol. III, cap. VII, par. 14-21).
17. Astfel, un american poate vorbi "pentru țara sa și pentru neam", aducând "conștientei inteligenţe umane, principiile elementare ale guvernării libere și drepturilor omului”. În afară de teocrația lui Israel, nu a existat niciodată un conducător sau o putere executivă pe pământ a cărei autoritate nu a fost, în primul şi ultimul rând, intenţionat sau îngăduită, căpătată de la oameni. Nu erau suverani deosebiţi cei a căror putere era rânduită de Dumnezeu, nici vreo formă aparte a guvernării. Era darul cârmuirii în sine.
18. Absența guvernului înseamnă anarhie. Anarhia este doar confuzie guvernamentală. Dar Scriptura spune: "Dumnezeu nu este autorul neorânduielii" (1Cor.14,33). Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. El a poruncit ordinea și a pus în om acel gând al guvernării, de autoprotecție, care este prima lege a naturii și care se organizează în forme de un fel sau altul, oriunde locuiesc oameni pe fața pământului, iar oamenilor trebuie să li se spună care va fi forma de guvernare sub care vor trăi. Un popor are un model de administrare, altul o altă formă. Această abilitate a ordinii civile izvorăște de la Dumnezeu; nu are importanţă dacă se exercită sub o formă sau alta de guvernare, puterea guvernamentală și ordinea astfel puse în practică, sunt rânduite de Dumnezeu. Dacă oamenii aleg să schimbe forma lor de guvernare, este încă aceeași putere şi trebuie respectată în continuare.
19. Este clar, prin urmare, că acolo unde Declarația de Independență spune că guvernele dobândesc corect puterile lor din consimțământul celor guvernați, se afirmă ADEVĂRUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU.
20. A doua mare idee a Noii Ordini a Lucrurilor, inaugurată în Revoluția Americană - care de drept, este o guvernare complet separată de religie – constituie succesiunea logică a celei dintâi. "Toți oamenii sunt egali și sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile”. Primul și cel mai mare dintre toate drepturile oamenilor, este dreptul la religie. Religia și modul de îndeplinire este obligaţia pe care oamenii o datorează Creatorului lor. Prima dintre toate responsabilităţile este faţă de Creator, pentru că Lui îi datorăm existența noastră. Prin urmare, prima dintre toate poruncile și cea dintâi care ar putea fi, este aceasta: "Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn și să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta; aceasta este prima poruncă” (Marcu 12:29, 30).
21. Această poruncă a existat de îndată ce a fost creată prima creatură inteligentă din Univers și va continua să existe atât timp cât va fi măcar o creatură inteligentă în Univers. Nici nu poate, un Univers plin de creaturi inteligente să-i modifice în vreun fel semnificația pe care această poruncă o are față de orice individ din Univers, chiar și în cazul în care el ar fi fost singura ființă creată; pentru că de îndată o creatură inteligentă vine la existenţă, ea își datorează fiinţa, Creatorului ei şi datorându-I existența sa, îi datorează prima consideraţie în toate situaţiile și în toate limitele existenței. Aceasta este originea, natura și măsura dreptului religios.
22. Părinții care au pus temelia acestei națiuni pe drepturile oamenilor, au acordat acestui drept locul și respectul între drepturile persoanelor care, în funcție de importanța inerentă, i se cuvine pe bună dreptate? Adică l-au lăsat sacru și neatins, exclusiv între om și Creatorul său?
23. Logica Declarației de Independență, cerea ca ei să o facă, pentru că Declarația spune că guvernele dobândesc „puterile lor legitime, din consimțământul celor guvernați”. Guvernele, căpătând apoi autoritatea lor din consimțământul celor guvernați, nu-şi pot exercita mandatul fără a fi autorizat de guvernați. Dar religia se referă, exclusiv, la relația omului cu Dumnezeu și la responsabilitatea pe care acesta o datorează Creatorului său și de aceea, în natura lucrurilor, niciodată nu poate fi delegată.
24. Este absolut imposibil pentru orice persoană să delege sau să transfere, în orice măsură, unei alte persoane, legătura sau orice datorie sau exercitarea oricărei relații sau îndatoriri pe care le datorează Creatorului său. Încercarea unei astfel de acţiuni ar fi doar negarea lui Dumnezeu și renunțarea la religie și chiar nici atunci, lucrul nu ar fi realizat, pentru că orice ar face el, legătura și datoria către Dumnezeu vor rămâne depline și mai trainice ca niciodată.
25. Aşa cum guvernările îşi dobândesc puterile lor doar de la guvernați; aşa cum guvernările nu-şi pot exercita pe drept nicio putere dacă nu este delegată şi aşa cum pentru orice individ este imposibil, în orice mod, să delege orice autoritate în problemele religioase, rezultă în mod concludent că Declarația de Independență exclude logic religia în toate sensurile și pe orice cale, de jurisdicția și de avizul oricărei forme de guvernare care ar putea rezulta din această Declarație.
26. Acest lucru este de asemenea, scripturistic, pentru că definiției conform căreia, religia este "recunoașterea lui Dumnezeu ca subiect al închinării, iubirii și ascultării", Scriptura răspunde: „Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.” Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”.(Rom.14,11-12) Pentru afirmația că religia este”relaţia credinţei şi ascultării personale a omului faţă de Dumnezeu”, Scriptura răspunde: “Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine” (Romani 14,22), iar cuvântului că religia este “datoria obligativităţii supunerii faţă de Creatorul nostru şi achitării acesteia”, Scriptura răspunde constant: “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor.5:10). Niciun guvern nu poate vreodată să dea explicaţii lui Dumnezeu, pentru vreun individ. Niciun om, niciun grup de oameni nu pot avea vreodată credinţă pentru alţii. Nicio guvernare nu va sta vreodată înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să răspundă chiar și pentru sine, cu atât mai puțin pentru oameni sau pentru orice individ. Prin urmare, nicio guvernare nu își poate asuma vreodată, de drept, vreo responsabilitate, oricare ar fi problema religioasă.
27. Aceasta este logica Declarației, la fel cum acesta este adevărul Sfintei Scripturi. Dar părinții fondatori ai naţiunii au recunoscut ei acest lucru și au acționat în consecință? Răspunsul este: DA! Aşa au făcut! Iar istoria acestui subiect merge paralel, pas cu pas, cu istoria temei despre stabilirea în legea supremă a drepturilor civile ale indivizilor. Această istorie s-a petrecut cu precizie în același timp, s-a întâmplat în același loc de către aceeași oameni care au scris acea istorie, iar prin recunoașterea și declararea acestui drept, au făcut o reparaţie în locuri identice cu mijloace identice cu ale celuilalt. Aceasta fiind situația este impardonabilă ignoranţa pentru oricine are, cât de cât respect, faţă de activitatea acestor nobili ctitori sau pentru drepturile oamenilor.
28. Să desenăm prin timp istoria acestui drept al oamenilor care a fost folosit în fundamentarea teoretică. Ca şi alte succesiuni de evenimente, totul a început în Virginia. În timp ce Virginia era încă o colonie supusă Marii Britanii și pe când Biserica Angliei era Biserica oficială a coloniei, Casa colonială din Burgesses a adoptat pe 12 iunie 1776, o Declarație a Drepturilor alcătuită din șaisprezece secțiuni, fiecare dintre ele, în esență, găsindu-şi apoi un loc în Declarația de Independență și în Constituție. Secțiunea a şaisprezecea, în parte, prevede următoarele: "Acea religie sau obligaţie pe care o datorăm Creatorului nostru și modul de achitare (îndeplinire) poate fi orientat doar prin raţiune și convingere, nu prin forță sau violență şi prin urmare, toți oamenii sunt îndreptăţiţi la egala şi libera exercitare a religiei, așa cum îi dictează conștiința”.
29. În 4 iulie următor, Declarația de Independență era structurată în felul în care, după cum am văzut deja, acest principiu era încorporat în enunţul că, "guvernările îşi dobândesc în mod legal puterile lor, din consimțământul celor guvernați”. Acesta este, cu exactitate, punctul de vedere acceptat şi utilizarea dată principiului așa cum a apărut în Declarația de Independență, de îndată ce această Declaraţie a fost făcută cunoscut lumii întregi. Imediat ce Declarația a fost publicată în străinătate, Prezbiteriul de Hanovra, statul Virginia, a luat deschis poziţie alături de națiunea nouă și independentă, de baptiști și quakeri şi a adresat Adunării Generale din Virginia un memorandum după cum urmează:
" Către Onorabila Adunarea Generală a statului Virginia: Memorandumul Prezbiteriului de Hanovra exprimă cu modestie, că memorandiştii voştri sunt guvernaţi de aceleași sentimente care au inspirat Statele Unite ale Americii și suntem hotărâţi ca nimic din puterea și influența noastră să nu lipsească astfel încât cauza lor comună să aibă succes. Noi dorim să subliniem, de asemenea, că disidenții din Biserica Angliei, în această țară au fost întotdeauna dornici să se comporte ca membri pașnici ai administraţiei civile, motiv pentru care au fost supuşi până acum diverselor poveri şi constrângeri ecleziastice care sunt în contradicție cu libertatea nepărtinitoare. Dar acum, când multele și grelele asupriri din țara noastră mamă, au pus acest continent sub necesitatea (nevoia) îndepărtării jugului tiraniei și constituirii unei guvernări independente pe fundamente echitabile și liberale, ne măgulim singuri că vom fi eliberați de toate servituțile pe care un spirit de dominație, prejudecată şi bigotism le-a întrețesut cu cele mai multe dintre sistemele noastre politice. Aceasta ne încurajează cu atât mai mult să așteptăm ca Declarația Drepturilor, atât de general ovaţionată, pentru demnitatea, fermitatea și precizia cu care delimitează și promovează privilegiile societății și prerogativele naturii umane și pe care o îmbrățișăm ca Magna Charta Republicii noastre, să nu fie încălcată fără a pune în pericol marea suprastructură proiectată a fi susţinută. Prin urmare, ne bazăm pe această Declarație ca și pe dreptatea onorabilului corp legislativ să ne asigure libera exercitare a religiei în conformitate cu conștiința noastră ca nu cumva să nu ne îndeplinim obligaţia faţă de noi înşine şi faţă de multele şi numeroasele congregații din grija noastră şi care cu această ocazie le ignorăm supunând atenţiei voastre un memoriu al nedreptăţilor religioase sub care am lucrat până acum, pentru că acestea nu mai pot continua în forma noastră actuală de guvernare.
"Este bine cunoscut faptul că, în ţinuturile de frontieră, în care se presupune pe bună dreptate că trăiesc a cincea parte a locuitorilor din Virginia, disidenții au suportat răspunderea grea a cumpărării pământurilor, construcţiei de biserici și susținerii clerului înfiinţat acolo unde există doar câţiva episcopalieni, fie pentru a acoperi cheltuielile, fie să culeagă beneficiul și că de-a lungul altor părți ale țării există de asemenea multe mii de prieteni şi apărători zeloși ai Statului nostru, care pe lângă restricțiile jignitoare și nefavorabile la care au fost supuşi, plătesc anual taxe mari pentru a sprijini o instituţie faţă de care conștiința și principiile lor îi obligă să fie în dezacord; toţi dintre ei mărturisesc în felul acesta multe încălcări ale drepturilor lor naturale, iar consecințele sunt o restricţie ale libertăţii de a pune întrebări și a opiniei personale.
"În acest veac luminat și într-o țară în care toți, din fiecare denominațiune, sunt uniţi în eforturile cele mai susținute pentru libertate, sperăm și așteptăm ca reprezentanții noștri să fie de acord, plini de entuziasm, să participe la îndepărtarea oricărui fel de robie religioasă sau civilă. Sigur este că fiecare argument în favoarea libertăţii civile capătă o îndârjire suplimentară atunci când priveşte preocuparea religioasă. Nu există vreun temei pentru oficializarea religiei creștine, căci pot fi invocate la fel de bine principiile lui Mohamed de către cei care cred în Coran sau, dacă situaţia nu e corectă, va fi cel puțin imposibil magistratului să dea o sentinţă asupra dreptului de alegere între diferitele secte care mărturisesc credința creștină fără asumarea unei pretinse infailibilității, ceea ce ne-ar conduce înapoi către Biserica Romei.
„Solicităm permisiunea ca în continuare să subliniem că instituţiile religioase sunt extrem de dăunătoare intereselor vremelnice ale oricărei comunități. Fără a insista asupra ambiției și practicilor arbitrare ale celor care sunt favorizaţi de guvernare, a spiritului intrigant, sedițios care este în mod obişnuit încântat de aceasta ca și de orice alt tip de opresiune, astfel de instituţii ţin pe loc foarte mult populația şi în consecință, progresul artelor, științelor și producţia de bunuri. Martor stă creșterea, comparativ rapidă și sporirea în valoare a provinciilor nordice. Nimeni nu poate nega că multele colonizări timpurii și numeroasele avantaje extraordinare ale țării noastre au atras o mulțime de meșteşugari, artizani și alți membri folositori societății de a-şi stabili locuința printre noi, care, fie au rămas în locul lor de naștere, fie au preferat guvernări civile mai rele și un pământ mai sterp, dar unde se puteau bucura mai deplin de drepturile de conștiință decât putea oferi această perspectivă, de unde deducem că Virginia ar fi fost acum capitala Americii și un egal pentru armatele britanice, fără a depinde de alții pentru cele necesare războiului, dacă nu ar fi fost împiedicată de instituţia ei religioasă.
"Nici nu se poate da impresia că Evanghelia are nevoie de vreun astfel de ajutor civil. Înţelegem mai degrabă că atunci când Mântuitorul nostru binecuvântat declară că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta, El renunță la întreaga dependență de puterea Statului și aşa cum armele Lui sunt spirituale și au fost proiectate să aibă influență asupra judecăţii și inimii omului, suntem convinși că dacă omenirea s-ar fi abandonat sub stăpânirea liniștită a drepturilor religioase inalienabile, creștinismul, ca și în zilele apostolilor, ar fi continuat să predomine și să înflorească în cea mai mare simplitate prin propria perfecţiune nativă și sub providența lui Dumnezeu.
"Exprimăm de asemenea cu umilință că singurele obiective potrivite ale guvernării civile sunt fericirea și protecția oamenilor în stadiul actual al existenței, securitatea vieții, libertăţii și proprietăţii cetățenilor, strunirea viciosului și încurajarea celui virtuos prin legi sănătoase, în egală măsură extinse asupra fiecărui individ; responsabilitatea pe care o datorăm Creatorului nostru și modul de achitare poate fi îndrumată numai prin rațiune și convingere și nu este nicăieri clar identificabilă decât în tribunalul Judecătorului universal.
"De aceea, nu cerem vreo instituţie eclesiastică pentru noi înșine; nici nu le putem încuviinţa atunci când sunt acordate altora. Acestea ar oferi foloase sau privilegii exclusive sau independente pentru un grup de oameni fără slujbe publice speciale, spre ocara și paguba oricărei alte denominaţiuni. Și pentru motivul expus suntem determinaţi cu toată convingerea să rugăm stăruitor ca toate legile în vigoare în această Republică cu chip de dominație religioasă să fie abrogate rapid pentru ca toate grupurile religioase să poată fi protejate în exercitarea deplină a feluritelor lor moduri de închinare, scutite de toate taxele pentru susținerea oricărei biserici, suplimentar faţă de ceea ce poate fi plăcut propriei alegeri sau sarcinii benevole. Făcând astfel, toate deosebirile subiective și jignitoare vor fi eliminate, spre marea onoare și interesul Statului și fiecare să fie lăsat să stea sau să cadă în funcție de meritul lui, ceea ce nu se va întâmpla atât timp cât o denominaţiune are un regim preferenţial în dauna celorlalţi.
"Marele Suveran al Universului să vă însufleţească cu un acord general, înțelepciune și o decizie și să vă conducă la o hotărâre asupra tuturor importantelor preocupări din faţa voastră, aceasta este rugăciunea fierbinte a memorandiştilor voştri” (Baird: Religia în America, Cartea III, cap. III, par. 9-16).
30. Biserica Episcopaliană, fiind Biserica oficială din Statul Virginia și având acest statut, încă de la întemeierea Coloniei, era de așteptat ca episcopalienii să trimită o replică, pledând pentru o continuitate a sistemului de religie oficială. Dar asta nu era tot - metodiștii s-au alăturat episcopalienilor în acest plan. Doi membri ai Adunării, domnii Pendleton și Nicolas au susţinut înfiinţarea Bisericii în timp ce Jefferson a adoptat cauza libertății și dreptului. La aproape două luni, după ce Jefferson s-a exprimat în cea mai severă dispută în care a fost implicat vreodată, cauza libertății a prevalat și pe 6 decembrie 1776, Adunarea a adoptat o lege de abrogare a tuturor legilor și sancțiunilor coloniale care prejudiciau dizidenții, eliberându-i de orice contribuții obligatorii suplimentare pentru Biserica Episcopală și diminuând sprijinul Statului pentru clerul episcopal începând cu 1 ianuarie 1777.

31. S-a făcut apoi o propunere ca să se perceapă un impozit general pentru sprijinul "învățătorilor religiei creștine", dar a fost amânată până la o viitoare Adunare. La următoarea Adunare, au fost trimise petiţii de către episcopalieni și metodiști, care pledau pentru o impozitare generală. Dar Prezbiteriul de Hanovra, încă puternic susținut de baptiști și quakeri, avea din nou în mână un memoriu în care se făcea referire la punctele prezentate anterior și apoi a continuat după cum urmează:
"Am dori cu umilință să spunem că singurele obiective corecte ale guvernării civile sunt fericirea și protecția oamenilor în stadiul actual al existenței, securitatea vieții, libertăţii și proprietăţii cetățenilor și limitarea celui vicios și încurajarea celor virtuoși prin legi sănătoase în egală măsură valabile fiecărui individ; dar obligaţia pe care o datorăm Creatorului nostru și modul de achitare, poate fi îndrumat numai prin rațiune și convingere și nu este nicăieri recunoscut decât de tribunalul Judecătorului universal.
"Pentru a ilustra și a confirma aceste afirmații, cerem să se observe că a judeca pentru noi înșine și implicarea în exercitarea religiei în acord cu poruncile conștiinței noastre este un drept inalienabil care, pe baza principiilor pe care Evanghelia fost prima dată propovăduită dar şi Reformaţiunea dusă în papalitate, nu poate fi transferat altuia. Nici Biserica lui Hristos nu are nevoie de un impozit general pentru susţinerea ei și suntem foarte convinşi că acesta nu ar fi de niciun avantaj, ci un afront adus societăţii din care facem parte, iar cum, orice bun creștin crede că Hristos a rânduit un sistem complet de legi pentru guvernarea împărăției Sale, suntem la fel de convinși că prin providența Sa, El o va susține până la sfârşit. Cu credința nestrămutată în acest principiu că Împărăția lui Hristos și preocupările religiei sunt dincolo de limitele controlului civil, prin primirea oricărei fel de indemnizații din partea instituţiilor omeneşti pentru susținerea Evangheliei noi am fi puşi în situaţia de a face un lucru necinstit şi necorespunzător.
"Având în vedere aceste lucruri, sperăm că vom fi iertaţi pentru pledoaria împotriva unui impozit general pentru orice scop religios. Cum preceptele au fost de mult timp aprobate că fiecare slujitor trebuie să se supună stăpânului său și aşa cum angajatul este responsabil pentru comportamentul din care primește salariul, în același fel, în cazul în care Legiuitorul are vreun drept asupra slujitorilor Evangheliei în exercitarea mandatului lor sfânt şi dacă este datoria lui de a percepe o susţinere pentru ei în acest fel, atunci ar urma ca el să reînvie vechea orânduire în forma de dinainte sau să poruncească o ordine nouă considerată corespunzătoare pentru orice sectă; el (legiuitorul) va fi investit cu o putere, nu numai de a hotărî, dar va fi de datoria lui să spună răspicat cine va predica, ce va predica, cui, când și în ce locuri sau de a impune orice fel de reglementări și restricții asupra societăților religioase încât să poată judeca cu eficacitate. Consecințele sunt atât de clare, încât nu pot fi negate și subminează cu totul libertatea religioasă care, dacă s-ar întâmpla în Virginia, ar trebui să fim aduşi în acea starea deprimată de a spune împreună cu apostolii, în cazuri asemănătoare: "Judecați voi înșivă, dacă este mai bine este să ascultăm de Dumnezeu sau de oameni "și să acţionăm de asemenea aşa cum au acționat ei. "Prin urmare, deoarece este contrar principiilor și interesului nostru și, așa cum credem noi, subminează libertatea religioasă, facem din nou cea mai serioasă rugăminte, ca Legislativul nostru să nu adauge niciodată vreun impozit cu scopuri religioase nouă sau congregațiilor în grija noastră” (Idem, Paragraful 21-23).
32. În 1779, prin acest memoriu, dar mai ales "prin eforturile susținute ale baptiștilor", proiectul de lege a eșuat după a treia lectură.
33. În același timp, în 1779, Jefferson a pregătit cu mâna lui și a propus spre adoptare "ca parte a codului revizuit" din Statul Virginia, un "Document pentru stabilirea libertății religioase" care spunea după cum urmează:
„Conștient de faptul că Atotputernicul Dumnezeu a creat mintea liberă, că toate încercările de a o influența prin pedepse sau sarcini lumeşti, sau prin interdicţii civile, au tendința să nască obiceiuri ipocrite și răutate și sunt o abatere de la planul Autorului sfânt al religiei noastre, care, fiind Domn, atât al corpului cât și al minţii, alege totuşi să nu dezvolte prin constrângeri pe niciunul, așa cum era în puterea Sa atotputernică să o facă; prezumția profană a legislatorilor și conducătorilor civili și eclesiastici care ei înșiși fiind oameni supuși greșelii și neinspiraţi, şi-au asumat stăpânirea peste credința altora, aşezând propriile opinii și moduri de gândire ca singurul adevăr infailibil și ca urmare, încercând să le impună altora, au întemeiat și au sprijinit religii false peste cea mai mare parte a lumii, de-a lungul tuturor timpurilor. A obliga un om, să furnizeze contribuții în bani, pentru propagarea unor opinii în care el nu crede, este păcătos și despotic; chiar și forțându-l să sprijine pe unul sau pe altul din învăţătorii propriei convingeri religioase, înseamnă privarea de libertatea reconfortantă. A da contribuţiile sale acelui pastor special, a cărui morală este modelul său și ale cărui puteri le simte ca fiind cele mai convingătoare pentru neprihănire și retrage din slujire acele recompense lumeşti care, pornind de la o aprobare a comportamentului personal, sunt o stimulare suplimentară pentru lucrări serioase și neîncetate, în favoarea instruirii omenirii; drepturile noastre civile nu au nici o dependență față de opiniile noastre religioase, mai mult ca opiniile noastre în fizică sau geometrie. Prin urmare, a proscrie orice cetățean ca nedemn de încredere publică, aşezând asupra lui o incapacitate de a fi chemat în slujbe de încredere și remunerate, dacă nu mărturisesc sau nu renunță la o opinie religioasă sau alta, înseamnă să-l lipsești în mod ofensator de acele privilegii și avantaje la care, alături de ceilalți colegii sau cetățeni, el are un drept natural. Aceasta are tendinţa să corupă principiile faţă de care, chiar religia are menirea să le încurajeze, prin mituirea cu onoruri lumești și alte drepturi bănești, pe cei care vor declara că sunt întru totul de acord cu ea. Într-adevăr, deși aceştia sunt nelegiuiţii care nu rezistă la o astfel de ispită, totuşi nici cei care pun momeala în drum, nu sunt inocenţi; să rabzi magistratul civil să-şi interfereze puterile în domeniul convingerilor și să limiteze declararea sau dezvoltarea principiilor pe presupunerea tendinței lor bolnave, este o eroare periculoasă, care distruge dintr-o dată toată libertatea religioasă, pentru că el fiind acela care judecă predispoziţia, va face din opiniile sale regula de judecată și va aproba sau va condamna simţămintele altora, după cum se vor potrivi sau se vor diferenţia de ale sale. Este timp suficient pentru scopurile corecte ale guvernării civile, pentru ca funcţionarii săi să intervină atunci când concepţiile se dezlănţuie în acțiuni vizibile împotriva păcii și ordinii, iar în cele din urmă adevărul măreț va triumfa dacă este lăsat în deplină libertate; El este oponentul adecvat și suficient al erorilor și nu are nimic de ce să se teamă de înfruntare, cu excepția cazului în care interpusul uman îl dezarmează de arme lui naturale, argumentul și dezbaterea libere, erorile încetând a mai fi periculoase, atunci când se permite cu sinceritate să fie contrazise.
"Prin urmare, să fie adoptat de către Adunarea Generală, ca nimeni să nu fie obligat să frecventeze sau să sprijine orice cult religios, loc, sau biserică de orice fel, nici să fie silit, reținut, molestat, asuprit sau pedepsit corporal sau material, în nici un fel, din cauza opiniilor sale religioase sau din cauza credinței, ci toți oamenii să fie liberi să declare, iar prin argument să-şi susţină opiniile lor în materie de religie și că astfel, nu va diminua, mări sau afecta, în niciun chip, capacitățile sale cetăţeneşti.
"Și deși știm bine că această Adunare, aleasă de popor doar pentru scopuri strict legislative, nu are nicio putere de a limita documentele adunărilor ce vor fi constituite cu puteri egale cu a noastră și prin urmare să declari acest document irevocabil, ar fi fără niciun efect legal, totuşi suntem liberi să spunem răspicat și o și facem aceasta, că drepturile afirmate prin prezenta, fac parte din drepturile naturale ale omenirii și că dacă se va adopta în viitor orice fel de document prin care să se abroge cel de faţă sau să-i limiteze funcţionalitatea, astfel de hotărâre va fi o încălcare a dreptului natural” (Idem, aliniatul 27).
34. Acest proiect de lege a fost prezentat întregului popor din Virginia, pentru o "reflecție chibzuită și dezbatere", înainte de votul care trebuia să fie luat în cadrul Adunării Generale pentru adoptarea sa, într-o lege ca parte a codului revizuit.
35. Din acest moment, Războiul pentru Independență a devenit o problemă de maxim interes și această mișcare pentru fundamentarea "religiei creștine", a fost obligată să stea în aşteptare până când războiul avea să se încheie. Cu prima ocazie, după ce pacea a revenit în țară, subiectul şi-a croit din nou drum către Adunarea Generală din Virginia, în toamna anului 1784, prin petiționarii de sub conducerea "Bisericii Episcopale Protestante", pentru fundamentarea "unei dispoziții pentru profesorii de religie creștină". "Petițiile lor agreate de Patrick Henry Harrison, care era pe vremea aceea guvernator, Pendleton, cancelarul, Richard Henry Lee şi mulţi alţii, dintre cei mai importanţi oameni, au invocat o degradare a moravurilor publice, iar remediul cerut a fost o impozitare generală” (Bancroft: Istoria Constituției, Vol. 1, p. 213). În acest punct, clerul prezbiterian a deviat și "a acceptat măsura, cu condiția ca aceasta să respecte credința fiecărui om, chiar „a musulmanului și a celor din Gentoo". ,,Totuşi familia prezbiteriană a ţinut cu putere la principiu, iar baptiștii, ca întotdeauna în acele zile, „deopotrivă, slujbaşi și laici" au stat cu fermitate la convingerea lor și "au respins orice alianță cu Statul".
36. La deschiderea sesiunii, Patrick Henry, a introdus o rezoluție care să permită prezentarea unui proiect de lege în conformitate cu dorințele petiționarilor. Jefferson era plecat din țară fiind ministru în Franța, dar proiectul său de lege pentru "Stabilirea libertăţii religioase", care fusese prezentat poporului în 1779, era încă înaintea lor și deși personal absent, a manifestat un viu interes faţă de dezbatere, iar condeiul lui a fost activ. Locul său, în Adunarea Generală, a fost ocupat în modul cel mai demn, de Madison, ca lider în cauza drepturilor religioase.
37. Madison s-a declarat împotriva proiectului de lege, întrucât "impunerea acestuia, depășește funcțiile autorităţii civile. Problema era, dacă Religia era într-adevăr necesară? Dar adevărata problemă este dacă instituțiile sunt necesare religiei? Și răspunsul este că ele corup religia. Dificultatea resurselor pentru susținerea religiei este rezultatul războiului, situaţie ce urmează să fie remediată prin asociere voluntară în scopuri religioase. În cazul unei legi pentru sprijinirea religiei creștine, instanțele de judecată vor decide ce este creștinismul? Și ca o consecință ce este ortodox și ce este erezie? Susţinerea cu sila a religiei creștine, dezonorează creștinismul” (Idem, pag.214).
38. "Cu toate acestea, în ciuda întregii opoziții, încredinţarea introducerii proiectului de lege, a fost obţinută cu patruzeci și șapte de voturi contra a treizeci și două". În consecință a fost prezentat "un document cu privire la fundamentarea unei prevederi pentru profesorii religiei creștine", care oferea o evaluare generală asupra tuturor bunurilor impozabile în scopul amintit. Fiecare persoană care şi-a plătit impozitul ar trebui să spună la ce denominațiune anume doreşte să fie transmis și că în toate cazurile în care persoanele refuză să numească vreo organizaţie religioasă, toate impozitele de acest fel, primite de la aceştia să fie folosite în sprijinul școlilor din ţinuturile acestora.
39. Proiectul de lege a avut succes la a treia lectură și acolo a fost împiedicat doar de o iniţiativă de amânare a subiectului pentru următoarea Adunare Generală, pentru ca, între timp, să se tipărească documentul şi să se distribuie printre oameni, pentru analiză, astfel încât voința lor pe chestiune, să poată fi consemnată la următoarea Adunare, care apoi să acționeze în consecință. "Astfel oamenii din Virginia, aveau în fața lor pentru alegere, proiectul de lege a codului revizuit privind ‚Stabilirea libertății religioase’ și planul de descurajare a clerului de sprijinire a religiei printr-un impozit general”. "Întreg Statul Virginia, de la mare la munte și dincolo de ele, era animat de dezbateri. Madison, într-un protest adresat Parlamentului, a adunat tot ce putea fi spus împotriva susţinerii obligatorii a creștinismului și în favoarea libertății religioase, ca drept natural, slava intrinsecă a creștinătăţii, metoda cea mai sigură de a sprijini religia și singura cale de a aduce armonie între mai multe secte ale sale” (Idem, pag.215)
40. Acest protest nobil, care "a înmănuncheat tot ce se poate spune" pe acest subiect, ar trebui să fie înrădăcinat în mintea poporului american de astăzi, pentru că tot ceea ce s-a spus atunci trebuie spus şi acum, chiar cu o dublă subliniere. Acest document magistral, care pe tema dreptului religios deține același loc ca şi Declarația de Independență pe tema drepturilor în general, este redat aici în întregime după cum urmează:
"Noi, semnatarii, cetățeni ai numitei Republici, luând în analiză serioasă un proiect de lege tipărit prin porunca ultimei Sesiuni a Adunării Generale, intitulat ‚Un document cu privire la fundamentarea unei prevederi pentru profesorii religiei creștine’ și înţelegând de asemenea că acesta, înarmat în cele din urmă cu pedepsele unei legi, va deveni un abuz periculos de putere, suntem obligaţi ca membri credincioși ai unui Stat liber, să protestăm împotriva lui și să spunem răspicat motivele pentru care suntem atât de determinaţi. Suntem împotriva acestui proiect de lege deoarece:
„1). Susţinem un adevăr fundamental și de netăgăduit‚ ,,că religia sau obligaţia pe care o datorăm Creatorului nostru și modul de achitare, poate fi îndrumat numai prin rațiune și convingere, nu prin forță sau violență”. Religia trebuie să fie lăsată convingerii și conștiinței fiecărui om și este dreptul acestuia să o manifeste potrivit cu îndemnurile sale. Acest drept este în natura sa un drept inalienabil şi este aşa deoarece părerile oamenilor, depinzând doar pe probele avute în mintea lor, nu pot urma ordinelor altor oameni. Este inalienabilă, de asemenea, pentru că ceea ce este aici un drept față de oameni este o datorie față de Creator. Este de datoria fiecărui om de a aduce astfel Creatorului un omagiu și doar numai așa cum el crede că este acceptabil pentru el. Această datorie este anterioară atât în ordinea timpului cât și pe treptele obligațiilor societății civile. Înainte ca orice om să poată fi considerat membru al societății civile, el trebuie să fie socotit ca supus al Guvernatorului Universului și dacă un membru al societății civile care intră în orice fel de asociere subordonată trebuie întotdeauna să o facă cu o rezervare pentru datoria sa către autoritatea generală, cu mult mai mult se cuvine ca fiecare om care devine membru al oricărei societăți civile, să o facă cu păstrarea loialităţii față de Suveranul Universului. Noi susținem prin urmare că, în materie de religie, niciun drept al omului nu poate fi limitat de instituții ale societății civile și că religia este total scutită de competenţa acesteia. Este adevărat că nu există nicio lege prin care vreo suspiciune care ar putea diviza o societate să poată fi în cele din urmă hotărâtă de voința majorității, dar este de asemenea adevărat că majoritatea poate încălca drepturile minorității.
„2). Pentru că, în cazul în care religia este absolvită de autoritatea societăţii în general, cu atât mai puțin ea poate fi supusă corpului legislativ. Acesta din urmă este doar creaţia și locțiitorul celei dintâi. Jurisdicția lor este atât derivativă cât și limitată. Este limitată în ceea ce privește compartimentele similare, mai necesară este această limitare cu privire la elementele constitutive. Conservarea unei guvernări libere nu necesită numai ca hotarele și limitele care separă fiecare segment al puterii să fie menținute în mod invariabil, ci mai ales faptul ca niciuna dintre ele să nu suporte depăşirea marii bariere care apără drepturile oamenilor. Conducătorii care se fac vinovați de astfel de uzurpări îşi depășesc mandatul din care rezultă autoritatea lor și sunt tirani. Oamenii care se supun acestora sunt guvernaţi de legi făcute nu de ei înşişi, nici de vreo autoritate obținută din acestea și devin (sunt) sclavi.
„3). Pentru că se cuvine și este potrivit să tragi alarma la primul experiment pe seama libertăților noastre. Noi susținem această bănuială prevăzătoare, ca fiind prima datorie a cetățenilor, precum și una dintre cele mai nobile caracteristici ale ultimei Revoluții. Oamenii liberi ai Americii nu au așteptat până când puterea uzurpatoare avea să se întărească prin antrenament și să ascundă îndoiala în jurisprudenţă. Ei au văzut toate consecințele din cauza principiului și au evitat urmările prin negarea principiului. Noi respectăm prea mult această lecție ca să o uităm prea curând. Cine nu vede că aceeași autoritate care poate instituţionaliza creștinismul prin excluderea tuturor celorlalte religii, poate înfiinţa cu aceeași ușurință orice sectă specială a creștinilor prin excluderea tuturor celorlalte secte? Că aceeași autoritate care poate forța un cetățean să contribuie cu o sumă de doar trei bănuți din averea sa proprie, pentru sprijinirea oricărei entități l-ar putea forța să se conformeze alteia în oricare altă situaţie?
„4). Deoarece documentul încalcă acea egalitate care se cuvine să fie fundamentul fiecărei legi și care este mai importantă ca proporţii decât validitatea sau oportunitatea oricărei legi, este mai susceptibil de a fi supus analizei. ‚În cazul în care toți oamenii sunt, prin natura lor, la fel de liberi şi independenţi’, toți oamenii trebuie să fie consideraţi ca intrând în societate în condiții de egalitate fără să piardă sau să păstreze, mai mult sau mai puţin, din drepturile lor naturale. Mai presus de toate se cuvine să se aibă în vedere păstrarea unui ‚document imparţial pentru libera practică a religiei, în funcție de îndemnurile conștiinței’. În timp ce revendicăm pentru noi înșine acceptarea unei libertăţi, declararea și respectarea acelei religii pe care o credem a fi de origine divină, nu putem nega o libertate egală celor ale căror minți nu au cedat încă mărturiilor care pe noi ne-au convins. Dacă această libertate ar fi abuzată, ar fi o ofensă la adresa lui Dumnezeu, nu împotriva omului. Prin urmare, lui Dumnezeu şi nu omului trebuie să se dea socoteală. Aşa cum documentul încalcă egalitatea, având de suferit unele teme specifice, tot așa profanează același principiu prin acordarea către alţii de scutiri exclusiviste. Sunt quakerii și menoniştii singurele secte care cred inutilă şi nepermisă o susţinere obsesivă a religiei lor? Se poate încredinţa doar evlaviei lor preocuparea închinării publice? Ar trebui ca religiile lor să fie înzestrate mai presus de toate celelalte cu privilegii extraordinare prin care pot fi atrași prozeliți? Gândim prea favorabil despre dreptatea și bunul simț ale acestor confesiuni, ca să credem că ele, fie nu doresc întâietate peste concetățenii lor, fie că vor fi corupte de ei datorită rezistenţei generale față de această măsură.
„5). Proiectul de lege presupune, fie că magistratul civil este un judecător competent al adevărurilor religioase, fie că el poate folosi religia ca instrument al politicii civile. Prima este o pretenție arogantă denaturată de opiniile contradictorii ale conducătorilor în toate veacurile și în întreaga lume; cea de a doua, este o pervertire nesfințită a mijloacelor mântuirii.
„6). Instituţia propusă de proiectul de lege nu este necesară pentru susținerea religiei creștine. Să spunem că este o contradicție în sine pentru religia creștină, pentru că fiecare pagină al acestuia tăgăduieşte o dependență de puterile acestei lumi. Este o contradicție în fapt, pentru că se știe că această religie a existat și a înflorit nu doar fără sprijinul legilor omeneşti, ci în ciuda opoziției lor și nu numai în timpul perioadei unui ajutor miraculos, dar mult timp după ce a fost lăsată propriei mărturii și grijii de zi cu zi a Providenței. Ba mai mult, este o contradicție în termeni; pentru o religie neinventată de politica umană, trebuie să fi pre-existat și să fi fost sprijinită înainte de instituirea politicii omeneşti. Este, de altfel, pentru a slăbi în cei care practică această religie, încrederea pioasă în perfecţiunea sa înnăscută și protecţia Autorului său și de a promova în cei care încă o resping suspiciunea că prietenii săi sunt prea conştienţi de erorile sale ca să se încreadă în calităţile ei.
„7). Deoarece experiența mărturisește că instituţiile eclesiastice în loc să mențină puritatea si eficacitatea religiei, au desfăşurat o operațiune contrară. Timp de aproape cincisprezece secole instituţiile legale ale creștinismului au fost probate. Care au fost roadele lor? Mai mult sau mai puțin, în toate locurile, mândrie și indolență în corpul clerical; ignoranță și slugărnicie în laicat; în ambele superstiție, bigotism și persecuție. Se interesau de învățătorii creștinismului în favoarea vremurilor când se manifestau cu cea mai mare strălucire; cei ai fiecărei denominaţiuni care arătau către vremurile de dinaintea înglobării acestora în sistemul politic civil. Propune o restaurare a acestui stat de la început în care învăţătorii săi depind de consideraţia voluntară a turmelor lor - multe dintre ele prezic decăderea acestuia. Când ar trebui ca mărturia lor să aibă cea mai mare greutate - în favoarea sau împotriva interesului lor?
„8). Deoarece instituţia în cauză nu este necesară pentru susținerea guvernului civil. În cazul în care este cerută ca obligatorie pentru susținerea guvernului civil doar ca mijloc de sprijin al religiei, dar de prisos intenţiei din urmă, nu poate fi de trebuinţă celui dintâi. Dacă religia nu este de competenţa guvernului civil, cum poate fi instituţia sa legală, esenţială guvernării civile? Ce influență au în realitate instituţiile eclesiastice asupra societății civile? În unele cazuri au fost observate înălţând o tiranie spirituală pe ruinele autorității civile, în multe alte cazuri au fost văzute încurajând autoritatea supremă a tiraniei politice, în niciun caz gardieni ai libertăților poporului. Conducători care au dorit să submineze libertatea publică au putut găsi în clerul oficial un ajutor convenabil. Un guvern legiuit, instituit pentru a asigura și perpetua libertatea, nu are nevoie de ele. Un astfel de guvern va fi cel mai bine sprijinit prin protejarea fiecărui cetățean de a se bucura de religia sa cu aceeași măsură cu care sunt apărate persoana și proprietatea sa, fie de invadarea egalităţii în drepturi a oricărei secte, fie de a tolera ca orice denominaţiune să încalce drepturile alteia.
„9). Deoarece propusa instituţie este o abatere de la această politică generoasă, care, oferind ocrotire celor persecutați și asupriți din orice națiune și religie, a făgăduit renume țării noastre și o sporire a numărului cetățenilor ei. Ce notă de tristeţe marchează acest proiect de lege, ce degenerare bruscă! În loc de a menține pe mai departe ocrotirea celor persecutați, el însuși este un semnal al prigoanei. Se degradează egalitatea cetățenilor ale căror opinii, în domeniul religiei, nu se pliază pe cele ale autorităților legislative. Departe poate să fie în forma sa actuală de Inchiziție, însă diferă de aceasta doar puterea. Cea dintâi este primul pas, a doua este ultimul pas în progresul intoleranței. Cel care suportă cu mărinimie acest crud flagel în regiuni străine, ar trebui să vadă în acest proiect de lege un far de pe ţărmurile noastre, care-l avertizează să caute un alt refugiu unde libertatea și filantropia, în măsură cuvenită, pot oferi o odihnă mai sigură necazurilor lui.
„10). Pentru că va avea o tendință de acelaşi fel, ca să alunge pe cetățenii noștri. Ademenirile prezentate de alte situații îşi micşorează în fiecare zi, numărul lor. A adăuga un motiv proaspăt pentru emigrare prin anularea libertăţii de care se bucură acum, ar fi o nebunie de aceeaşi specie care a dezonorat și depopulat regate înfloritoare.
„11). Pentru că va distruge acea moderație și armonie pe care toleranţa legilor noastre de a le amesteca cu religia, a produs mai multe denominaţiuni. Torente de sânge au fost vărsate în Lumea Veche ca urmare a încercării zadarnice a brațului secularizat de a stinge discordia religioasă proscriind toate diferențele de opinie religioasă. Timpul a arătat pe termen lung adevăratul remediu. Fiecare relaxare a politicii înguste și riguroase, ori de câte ori a fost încercată, s-a demonstrat că a calmat boala. Spectacolul american a expus dovezi că libertatea egală şi completă, dacă nu stârpeşte în totalitate, distruge suficient de mult influența malignă asupra sănătății și prosperității Statului. Dacă în ciuda efectelor salutare vizibile ale acestui sistem vom începe să restrângem hotarele libertății religioase, nu știm niciun nume care va ocărî cu prea multă severitate nebunia noastră. Cel puțin să fie dat avertismentul la primele roade ameninţătoare ale inovației. Chiar apariţia documentului a transformat ‚acea toleranță, dragoste și bunăvoinţă creştine’ care în ultima vreme au triumfat reciproc, în animozități și invidii care nu pot fi potolite. În măsura în care ticăloșii nu pot fi înfricoşaţi, ar trebui ca acest inamic al liniștii publice să fie înarmat cu puterea legii ?
„12). Deoarece tactica proiectului de lege este adversară răspândirii luminii creștinismului. Prima dorinţă a celor care se bucură de acest dar prețios ar trebui să fie ca aceasta să poată fi împărtăşită întregii rase omeneşti. Comparați numărul celor care au primit deja creştinismul, cu numărul celor care rămân încă sub stăpânirea religiilor false și cât de mic este cel dintâi? Politica proiectului de lege are tendința de a reduce disproporția? Nu, ci demobilizează dintr-o dată pe cei care sunt străini de lumina revelației de a veni pe meleagurile ei și sprijină prin exemplu națiunile care continuă în întuneric prin împiedicarea celor care ar putea să le-o transmită. În loc de îndepărtarea, pe cât posibil, a oricărui obstacol din calea înaintării adevărului, proiectul de lege, cu o jenă josnică și necreștină, l-ar înconjura cu un zid de apărare împotriva abuzurilor erorii.
„13). Pentru că încercările de a pune în aplicare, prin sancțiuni legale, acte insuportabile pentru o atât de mare parte a cetățenilor, au tendința de a vlăgui legile în general și de a elibera gloatele (bandele) societății. Dacă este dificil de a pune în aplicare o lege care nu este, în general, considerată necesară sau salutară, care ar trebui să fie situaţia în cazul în care este considerată neîntemeiată și periculoasă? Și care poate fi efectul unui exemplu atât de grăitor de impotență guvernamentală asupra autorităţii sale obşteşti ?
„14). Pentru că o măsură de o asemenea magnitudine şi sensibilitate nu ar trebui să fie impusă fără cea mai clară dovadă că este solicitată de o majoritate cetățenească și nicio metodă satisfăcătoare nu este încă propusă prin care vocea majorității să se facă auzită sau influența ei protejată. ‚Oamenii din ţinuturile respective sunt’ într-adevăr ‚solicitaţi să facă cunoscută opinia lor cu privire la adoptarea proiectului de lege la următoarea sesiune a Adunării’. Dar reprezentarea trebuie să fie egală în fața opiniei reprezentanților sau cea a ţinuturilor cu cea a oamenilor. Speranţa noastră este că nici prima formă, după o analiză potrivită, nu va adopta principiul periculos al proiectului de lege. În cazul în care rezultatul ne dezamăgeşte, vom fi încă deplin încrezători că un apel echitabil pentru cel din urmă va anula hotărârea nefavorabilă libertăților noastre.
„15. Pentru că, în cele din urmă, ‚dreptul egal al fiecărui cetățean de exercitare liberă a religiei sale în funcție de îndemnurile conștiinței’ este menținut prin același mandat, cu toate celelalte drepturi ale noastre. Dacă ne întoarcem la originile sale, este în egală măsură darul naturii, dacă vom cântări importanța acestuia, nu ne poate fi mai puţin drag; dacă vom ţine seama de proclamaţia acestor drepturi ‚care se referă la oamenii buni din Virginia ca bază și fundament al guvernării’, acesta este enumerat cu egală solemnitate sau mai degrabă cu o expresivitate studiată. Fie atunci, trebuie să spunem că voința legiuitorului este singura măsură a autorităţii lor și că, în plenitudinea acelei competenţe pot spulbera toate drepturile noastre fundamentale sau că sunt obligaţi să lase acest drept special neatins și sacru. Fie că trebuie să spunem că, ei pot controla libertatea presei, pot elimina procesul cu jurați, poate absorbi puterile executivă și judiciară ale Statului; ba mai mult, pot să ne văduvească chiar de drepturile noastre de vot și să ne ridicăm noi înşine într-o adunare independentă și ereditară sau trebuie să spunem că nu au nicio autoritate să adopte într-o lege, proiectul aflat în dezbatere.
"Noi, semnatarii, spunem că Adunarea Generală a acestei Republici nu are o astfel de autoritate. Și pentru ca niciun efort din partea noastră să nu fie neglijat împotriva unei uzurpări atât de periculoase, opunem acestuia protestul de faţă, rugăm cu seriozitate, așa cum suntem datori, ca Legiuitorul Suprem al Universului, prin iluminarea celor cărora le este adresat, să poată, pe de o parte, să întoarcă conciliile lor de la orice act care ar ofensa prerogativa Lui sfântă, sau încalcă încrederea acordată lor și, pe de altă parte, să-i călăuzească în toate măsurile care ar putea fi vrednice de binecuvântarea Sa, să contribuie la propria slavă și să instituie mai hotărât libertățile, prosperitatea și fericirea Republicii. (Actele Statului American, Blakely, pag. 27-38).
41. Lui Washington i s-a cerut opinia cu privire la problema în dezbatere, și acesta a răspuns că "sentimentele niciunui om nu sunt mai opozabile oricărei fel de restrângeri a principiilor religioase" decât sunt ale sale și mai departe: "Aşa cum se prezintă problema acum, aș dori să fac o apreciere care nu a fost niciodată discutată: deoarece s-a mers atât de departe, fie ca documentul să aibă o moarte ușoară”. (Bancroft: Istoria Constituției, Vol. 1, pag. 215. Următorul pasaj din "Anecdotes of the Wesley", Wakeley, este, de asemenea, interesant de amintit în acest sens: "Martin Rodda a fost un predicator englez din America din timpul războiului, și implicându-se neatent în politică, s-a expus nemulțumirii celor de la putere. La un moment dat, el a fost adus în fața Generalului Washington, care l-a întrebat cine este el. Rodda i-a raspuns că este unul dintre predicatorii lui John Wesley. `Pe Mr. Wesley," a adaugat Excelența Sa, `Eu îl respect... dar domnul Wesley, presupun, nu te-a trimis în America să intervii în chestiuni politice, ci să propovăduiești Evanghelia poporului. Acum du-te și vezi-ti de munca ta, și lasă politica în pace" - Anecdote, Washington și Wesley, pag. 119).
42. Protestul în desfăşurare a fost atât de bine dezbătut și atât de bine înțeles, iar voința poporului pe această temă atât de clară și categorică, încât "atunci când Legislativul din Virginia s-a adunat, nicio persoană nu a fost dispusă să prezinte Evaluarea Proiectului de Lege și niciodată nu s-a mai auzit de el. Din o sută șaptesprezece articole, din Codul revizuit care au fost atunci raportate, Madison a selectat pentru o acțiune imediată pe cel care ținea de libertatea religioasă [paginile 817-818]. Oamenii din Virginia l-au ținut sub deliberare timp de șase ani. În decembrie 1785, a trecut de Casă cu un vot de aproape patru la unu. Încercările Senatului de îmbunătăţire, au produs doar modificări nesemnificative în preambul, iar pe data de 16 ianuarie 1786, Virginia aşeza printre statutele sale chiar cuvintele proiectului original a lui Jefferson, cu speranța că vor dăinui veșnic: ‚Niciun om nu va fi obligat să frecventeze sau să sprijine vreo formă religioasă de închinare, loc sau slujbă de orice fel, nici nu va suferi din cauza opiniilor sale religioase sau a credinței; opinia în probleme de religie nu va fi în niciun chip restrânsă, extinsă şi nu va afecta competenţele cetăţeneşti. Drepturile revendicate prin prezenta aparţin drepturilor naturale ale omenirii’” (Idem, 216). Din cauza acestui rezultat binecuvântat, Madison a exclamat fericit: "Astfel în Virginia a fost stinsă pentru totdeauna speranța ambițioasă de a face legi, după mintea omului”.
43. Efectul acestei notabile dezbateri din Virginia, nu putea fi limitat la acel Stat, dar nici nu era un lucru de dorit de cei care au desfășurat-o. S-a înțeles și s-a urmărit de către cei care atunci și acolo au realizat această controversă, pentru dreptul religios că ostenelile lor trebuie să extindă la nivelul întregii rase umane, această binecuvântare și acest drept natural. Beneficiul a fost simţit imediat în întreaga țară și "în fiecare alt stat american, legile opresive privind religia au căzut în desuetudine și au fost abrogate treptat”. Acest statut al Virginiei este modelul pe care a fost fundamentată clauza respectării dreptului religios în constituțiile tuturor Statelor Uniunii până în ziua de astăzi. În fiecare caz, acest statut a fost întruchipat în constituţiile Statelor în esenţa sa și de multe ori în chiar cuvintele sale.
44. Aceasta nu a fost tot. Ea „a prevăzut de asemenea că ‚urmările fericite ale acestui mare experiment ... nu se vor limita la America’. Statutul Virginiei, tradus în franceză și în italiană, era de largă circulaţie prin Europa. O parte a lucrării ‚nobilei armate de martiri’ era înfăptuită”. (Idem 217). Cu toate acestea, munca celor care obţinuseră această mare victorie nu a fost pe deplin concretizată, chiar și în eforturile lor directe cu privire la propria lor țară. După cum am văzut, această victorie a fost desăvârşită pe 16 ianuarie 1786. Doar cu o lună înainte, în decembrie 1785, propunerea făcută de Maryland, Virginiei, de a chema laolaltă împuterniciţi din toate statele să examineze și "să reglementeze constrângeri privind comerțul pentru uniune” a fost pusă chiar în fața Legislativului prin care a trecut „Documentul privind Instituirea Libertăţii Religioase în Virginia". Această propunere a statului Maryland, a creat posibilitatea, imediat confiscată de Madison, să împingă spre succes dorința pentru crearea națiunii prin zămislirea Constituției Statelor Unite. În stimularea către izbândă a dorinței de creare a unei puteri naționale, a luat cu sine și în cele din urmă a consolidat în Constituția Statelor Unite, același principiu al dreptului religios care a fost implementat atât de victorios în Codul din Virginia. Astfel, dreptul religios a devenit drept constituțional.
45. Unica referire la religie în Constituție aşa cum a fost exprimată de Adunare și prezentată poporului, se găseşte în declarația că: "Niciun test religios nu se va cere vreodată ca şi calificare pentru orice slujbă sau demnitate publică în Statele Unite ale Americii”. Guvernul național fiind unul al competențelor delegate, orice mențiune indiferent de religie, orice referire la acest subiect în Constituție, vor fi excluse în totalitate din competenţele guvernului, iar singura mențiune făcută, era o dovadă clară și pozitivă prin care făuritorii Constituției au intenționat să excludă subiectul religiei din atenţia autorităţii naționale. Aşa au înțeles oamenii atunci Constituția, când a fost prezentată spre aprobarea lor, iar asigurarea "libertăţii depline a conștiinței a împiedicat ca diferențele religioase să dăuneze râvnei pentru o Uniune mai strânsă”. (Bancroft : Istoria Constituției, Vol. 2. p. 239).
46. După cum am văzut, dezbaterea pe drept religios din Virginia, între 1785-1786, a trezit un interes adânc pe subiect în alte state şi când principiul acestui drept natural a triumfat în Virginia, efectul acestuia a fost simțit în fiecare alt stat, iar când Constituția a fost prezentată înaintea celorlalte State, cu recunoașterea clară a unuia şi aceluiași principiu, acest lucru a fost o trăsătură extrem de favorabilă în votul pentru, din întreaga țară.
47. După ce, cinci State au ratificat Constituția "toată țara, de la St. Croix la Sf. Maria, şi-a îndreptat acum atenția asupra Massachusetts, a cărui decizie nefavorabilă ar fi implicat în mod inevitabil înfrângerea Constituției" (Idem 258). Massachusetts a ratificat Constituția și împlinind aceasta, a dezbătut tocmai chestiunea dreptului religios. Un membru al Convenției a obiectat împotriva Constituției propuse, că "nu exista nicio prevedere ca oamenii de la putere să aibă vreo religie; un papist sau un necredincios este la fel de eligibil ca şi un creștin”. I s-a răspuns de către trei membri că, „niciun avantaj palpabil nu va rezulta pentru întreg, dintr-o examinare". Altul a obiectat că „ar fi o fericire pentru Statele Unite, dacă oamenii noştri din funcţii publice ar fi dintre cei care au o reputaţie bună în Biserică”. La aceasta s-a răspuns că "tribunalele umane sunt pentru conștiințele oamenilor, încălcări nelegiuite ale prerogativelor lui Dumnezeu. Un examen religios, ca şi calificare pentru o slujbă, ar fi fost o mare greşeală”. S-a protestat iarăşi că absența unui examen religios, „ar deschide ușa pentru papalitate și Inchiziție”. I s-a răspuns: „În probleme de rațiune și Sfintele Scripturi, religia este întotdeauna o chestiune între Dumnezeu și indivizi şi de aceea niciun om sau oameni nu pot impune vreo verificare religioasă fără să nesocotească prerogativa esențială a Domnului Isus Hristos. Pastorii şi-au asumat în primul rând această prerogativă sub numele de creștin și apoi Constantin a încuviinţat-o ca metodă, atunci când a adoptat mărturisirea creștinismului ca instrument a politicii de stat. Să fie cercetată istoria tuturor națiunilor de atunci până astăzi și se va contura concluzia că impunerea unor criterii religioase, a fost cel mai mare mecanism al tiraniei în lume” (Idem, Pag. 263, 271, și Blakely: Actele Statului American, pag.46).
48. Acțiunea Massachusetts, prin exemplul său a făcut sigură adoptarea Constituției. Acest punct special al dreptului religios a fost în mod deosebit dezbătut în această Convenție. Decizia a fost în favoarea Constituției cum era de fapt şi referirea la separarea religiei de Stat. De aceea este sigur doar din acest fapt, în cazul în care nu au fost şi altele, că a fost scopul Constituției și intenția fondatorilor acesteia, totala excludere a religiei de la orice fel de aviz al administrației publice.
49. Totuși aceasta nu este totul. La Convenția din Virginia s-a obiectat că această Constituție nu asigura pe deplin dreptul religios, la care Madison, "părintele Constituției", a răspuns: "Nu este nicio umbră a vreunei posibilităţi, ca guvernul să interfereze cu religia. Cel mai mic amestec ar însemna o uzurpare flagrantă. Pot face recurs la comportamentul meu constant cu privire la acest subiect că am susținut cu însufleţire libertatea religioasă” (Idem 44).
50. Nici de data asta nu a fost tot. Oamenii din Statele Unite nu au considerat-o îndestulătoare. Cunoscând tendința inevitabilă a oamenilor la putere, să se îndrăgostească de putere și să-şi dea acreditare pentru o posesie permanentă a acesteia și astfel să revendice o autoritate care nicidecum nu le aparține, oamenii din Statele Unite nu au fost mulțumiți de tăcerea Cartei Naționale, nici chiar cu această dovadă limpede, faţă de intenția de a exclude religia din competenţele autorităţii naționale. Ei au cerut prevederi categorice care trebuiau, în atât de multe cuvinte, să interzică guvernului Statelor Unite să se atingă de religie. Ei considerau necesar că ar trebui să fie adăugate la Constituție paragrafe despre caracterul unui document al drepturilor și că dreptul la religie să fie amintit în mod deosebit în acesta.
51. O scrisoare redactată de Jefferson, pe data de 2 februarie 1788, din Paris, prezintă întreaga poveste în privinţa acestui punct şi este relatată în cele ce urmează: "Stimaţi domni: Mă bucur să aflu din scrisorile care au venit până la 20 decembrie, că noua Constituție va fi primită, fără îndoială, de suficiente State care să-i dea curs. Cât am fost în America am susținut-o cu însufleţire până când nouă state au adoptat-o și apoi la fel de călduros, de cealaltă parte, pentru a convinge restul de patru state că nu ar trebui să intre în vigoare până când declarația drepturilor nu este anexată la acesta; prin astfel de mijloace am putea asigura tot binele din ea și am obţine hotărârea Statelor care acceptă să prezinte un document al drepturilor; aceasta ar fi cea mai fericită întorsătură a lucrurilor. Mă tem mult de efectele perpetue ale reeligibilităţii continue a președintelui, dar nu poate fi imaginată în America și nu au prin urmare nicio perspectivă de schimbare a acestui articol. Dar am propria uimire să găsesc o astfel de schimbare lucrată în avizele conaționalilor noștri de când am plecat, așa încât trei sferturi dintre ei ar fi mulțumiţi să trăiască în cadrul unui sistem care lasă guvernanţilor lor, puterea de a îndepărta de la ei la tribunalul cu juraţi în cauzele civile, libertatea de religie, libertatea presei, libertatea comerțului, legile habeas corpus și despre înjugarea lor cu o armată permanentă. Aceasta este o degenerare a principiilor libertății, cărora le-am consacrat patru secole în loc de patru ani, dar sper că toate acestea se vor întâmpla”. (Bancroft: Istoria Constituției, Vol. 2, pag. 459, 460).
52. Pentru a vedea cât de cuprinzător a prezentat această scrisoare situaţia, este necesar doar să citim primele zece amendamente ale Constituției. Aceste zece amendamente erau documentul drepturilor pe care poporul l-a cerut a fi adăugat la Constituție așa cum a fost redactată inițial. Primul Congres în temeiul Constituției, s-a întrunit pe 4 martie 1789, și în luna septembrie a aceluiași an au fost adoptate aceste zece amendamente. Și chiar în primul dintre aceste prevederi se află declarația de libertate a dreptului la religie, sub guvernul Statelor Unite: "Congresul nu va face nicio lege referitoare la oficializarea unei religii sau la interzicerea exercitării libere a acesteia”.
53. Astfel oamenii din Statele Unite ale Americii, cu propria competenţă, au făcut ca legea supremă a ţării să declare hotărât şi explicit excluderea totală a religiei de la orice fel de analiză din partea guvernului național. Nici nu s-a permis ca problema să stea sub semnul întrebării, pentru că în 1797, tratatul cu Tripoli a fost făcut și semnat de președintele Washington și aprobat de către Senatul Statelor Unite, în care se declara că "guvernul Statelor Unite nu este în niciun caz fundamentat pe religia creștină”. Acesta fiind o parte concretă a unui tratat „făcut sub autoritatea Statelor Unite ", a devenit astfel o parte reală „a legii supreme a țării” (Articolul VI, din Constituție, alin. 2).
54. Aceasta este istoria, aşa a fost oficializarea și astfel este supremația desăvârşită a dreptului la religie în Statele Unite ale Americii. Pentru oamenii din Statele Unite și pentru lume „religia a devenit recunoscută ca atribut al omului și nu al unei bresle" (Bancroft: Istoria Constituției, Vol.2, pag. 325). Astfel a fost exprimată voința poporului american, încât guvernul Statelor Unite este și de drept ar trebui să fie, liber și independent de orice legătură eclesiastică sau religioasă, amestec sau control. Și dovada este din belşug și absolut convingătoare că totul a fost intenționat și din respect pentru creștinism și drepturile inalienabile ale oamenilor.
55. Multe s-au spus - și niciodată prea mult - despre înțelepciunea oamenilor care au adus în lume acest exemplu glorios. Cu toate acestea, în acest cadru special, ar fi o punere sub acuzare a sentimentului lor comun să presupunem că ei ar fi putut face altfel. Ei au avut înaintea ochilor lor istoria lumii păgâne, papale și protestante, de la crucea lui Hristos până la Declarația de Independență. Și cu excepția exemplului neglijabil de toleranță din Olanda și a libertății religioase în Rhode Island, tot drumul a fost un parcurs neîntrerupt de suferință și tortură a celui nevinovat, de prigoană, răscoală, vărsare de sânge și anarhie de către cel vinovat și toate ca urmare a alianței dintre religie și Stat. Cel mai simplu proces de deducţie i-ar învăța că nu putea fi în totalitate un experiment de încercare a separării totale a celor două, pentru că ar fi imposibil pentru orice sistem de guvernare fără o astfel de uniune, să fie mai rău decât toate de până acum care au verificat o astfel de alianţă.
56. Ei erau într-adevăr înțelepți și era acel fel de înțelepciune care este cea mai folositoare și mai rară - înțelepciunea bunului simț. Din tot ce a fost înaintea lor, au putut vedea că Statul domina religia și că folosirea religiei în favoarea Statului este o idee păgână de guvernare; că o întreagă religie ce domină Statul și foloseşte puterea civilă pentru scopuri religioase, este ideea papală de guvernare și că ambele concepţii au fost urmate în istoria protestantismului. Prin urmare ei au decis să cârmuiască liberi de amândouă printr-o separare clară și distinctă a religiei și Statului, fundamentând guvernarea Statelor Unite deasupra ideii creștine.
57. În consecință, nu putem încheia mai potrivit acest capitol, decât citând nobilul omagiu plătit de istoricul Constituției Statelor Unite principiilor celui mai grandios simbol al guvernării umane și "celei mai minunate lucrări concepută la un moment dat de creierul și intenţia omului”. Gladstone: "În cele mai vechi state cunoscute în istorie, guvernarea și religia erau una și indivizibile. Fiecare Stat avea zeitatea sa specială și adesea aceşti protectori, unul după altul, puteau fi răsturnaţi în luptă, fără să se ridice din nou. Războiul Peloponesiac s-a iscat dintr-o ceartă cu privire la un prezicător. Roma, ca una care a adoptat uneori în cetățenia ei pe cei pe care i-a învins, a introdus, în mod asemănător și cu o logică bună pentru acele vremuri, închinarea la zeii lor.
58. "Nimeni nu s-a gândit să apere religia în favoarea conștiinței individului, până când o Voce din Iudeea, în revărsatul zorilor celei mai mari epoci în viața umanității, prin fundamentarea unei religii curate, spirituale și universale pentru toată omenirea, a poruncit să se înapoieze Cezarului numai ceea ce este al Cezarului. Norma a fost menținută pentru toţi oamenii pe durata minoratului Evangheliei. De îndată ce această religie a fost adoptată de conducătorul Imperiului Roman, ea a fost văduvită de caracterul său de universalitate și subjugată unei legături nesfinte cu un Stat nesfânt și așa s-a continuat până când o nouă națiune - cel mai puțin profanată cu batjocurile seci ale secolului al XVIII-lea, credinciosul cel mai larg răspândit în creștinătate din oricare popor al acelei vremi, moștenitorul principal al Reformaţiunii în formele sale cele mai pure - când a venit timpul să instituie o guvernare pentru Statele Unite, a refuzat să trateze credința ca o chestiune care urmează să fie reglementată printr-un corp comun sau care să aibă conducerea la un monarh sau în Stat.
59. "Apărând dreptul personalităţii chiar și în religie, iar religia mai presus de toate, noua națiune a îndrăznit să dea un exemplu de acceptare în relațiile sale cu Dumnezeu a principiului divin, rânduit prima dată de Dumnezeu în Iudeea. Acesta lăsa conducerea lucrurilor pământeşti puterii laice; dar Constituția americană, în armonie cu oamenii din mai multe State, a reținut de la Guvernul Federal autoritatea de a invada casa raţiunii, cetatea de conștiință, sanctuarul sufletului și nu din nepăsare, ci pentru ca Duhul infinit al adevărului veșnic să se poată mişca în libertatea, puritatea și puterea sa” (Bancroft: Istoria Formării Constituției, cartea 5, cap. 1, par. 10, 11).
60. Astfel cu "o individualitate perfect extinsă la conștiință", Constituția Statelor Unite rămâne ca unic monument al întregii istorii care reprezintă principiul pe care Hristos l-a stabilit pentru guvernarea pământească. Și în conformitate cu acesta, prin îngăduinţă civică și religioasă, în educaţie și în dezvoltare, națiunea Statelor Unite a stat pe bună dreptate ca lumina unui far pentru lume, timp de mai mult de o sută de ani.