1. Wicklif, Huss, Luther - Reformatorii - stăteau pe temelia "Cuvântului lui Dumnezeu, întreg Cuvântul a lui Dumnezeu și nimic altceva, decât Cuvântul lui Dumnezeu”. Ei au abandonat sofismele școlilor și s-au sprijinit doar pe această declarație care trebuie să fie fundamentul oricărei adevărate reforme, în toate veacurile. Cât timp acest principiu a fost respectat, Reforma a reușit glorios; atunci când principiul a fost abandonat, Reforma a suferit. În Cuvântul lui Dumnezeu se află puterea lucrării lui Dumnezeu.
2. Într-o astfel de situaţie, exista un alt mare avantaj cu care Reformatorii ţineau la distanţă pe adversarii lor papali. Atâta timp cât au rămas doar la Cuvântul lui Dumnezeu, au ocupat un teren, cu care papistașii erau cu totul nefamiliarizaţi și cu cât mai mult Reformatorii studiau și aplicau Cuvântul simplu al lui Dumnezeu și nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai ușor îşi puteau învinge adversarii. Oponenţii lor știau acest lucru şi prin urmare au folosit fiecare tertip pentru a atrage pe Reformatori pe tărâmul scolastic unde papistașii aveau avantajul pe care protestanții îl posedau în partea cealaltă. Cât timp au trăi liderii Reformaţiunii, papistașii nu au avut succes în nicio încercare în această direcţie şi astfel Reformaţiunea a fost înfloritoare pretutindeni, dar când aceşti conducători au părăsit această lume, iar credinţa şi zelul lor nu s-au transmis la urmaşi și când vicleniei papistașilor, s-au adăugat zelul și şiretenia lui de Loyola și Ordinului său, protestanții au fost în cele din urmă pervertiţi de abilitatea și stratagemele adversarilor lor și convinşi să revigoreze subtilitățile școlilor în apărarea și ilustrarea adevărului religios. Deci, se poate spune cu adevărat că, în timp ce protestanții sorbeau dogmatismul de la papalitate, au permis papalităţii să fure de la ei protestantismul lor pur și adevărat. Tot ce este necesar pentru a demonstra acest lucru este doar menționarea subiectelor controversei care au implicat adversarii protestanţilor pentru mai mult de o sută de ani.
3. Doctrina papală a Euharistiei este aceea că, la cuvântul preotului, pâinea și vinul devin cu adevărat, carnea și sângele Domnului. Această transsubstanţiaţiune, adică schimbarea substanței, a fost lepădată de Luther, dar nu a mers mai departe de a susţine că pâinea și vinul nu sunt trupul și sângele Domnului, însă accepta că Domnul era prezent cu pâinea și vinul, cu alte cuvinte consubstanţiaţiune, deci cu substanța. Carlstadt și Zwingli au negat pe ambele, aşa cum o fac acum în general protestanții, susţinând că pâinea și vinul sunt doar comemorativele trupului frânt și sângelui vărsat ale Mântuitorului. A avut loc o dezbatere a principalilor artizani care susţineau cele două puncte de vedere, dar după multe discuții, în care Zwingli a avut clar cele mai bune probe și argumente, Luther a declarat că nu va fi îndepărtat de pe poziția sa de "rațiune, bun simț, argumente pământeşti", nici de "dovezi matematice." După aceasta, în ultimii săi ani, chiar Luther s-a abătut de la principiul protestant autentic creștin, pe care el însuşi l-a proclamat atât de clar și l-a apărat cu atâta putere și a negat, adepţilor lui Zwingli, orice drept la toleranță și a pledat pentru alungarea "învățătorilor mincinoși" și dezrădăcinarea (nimicirea) totală a evreilor din "țările creștine”. (Schaff: Istoria Bisericii Creștine, , Vol. XIV, sec. 2, par. 22, 23).
4. Moartea lui Luther (18 februarie 1546), a lăsat pe Melanchton la conducerea Reformaţiunii în Germania, iar opiniile sale cu privire la Cină erau aproape, dacă nu chiar identice, cu cele ale reformaţilor, de exemplu elveţienii sau zwinglieni, spre deosebire de germani sau luterani. Dragostea sa pentru pace și respectul faţă de Luther, l-au determinat pe Melancthon să mențină opiniile sale în aşteptare, în timpul vieţii lui Luther; dar după moartea acestuia, autenticitatea dragostei de pace l-a târât către un război care a durat atâta timp cât a trăit, pentru că susţinând puncte de vedere atât de binevoitoare faţă de cele ale opoziției și crezând, pe lângă asta că şi cea mai mare diferenţă de opinie cu privire la acest subiect nu ar justifica cu nimic separarea, cu atât mai puțin această dispută amară între prietenii Reformaţiunii, dorința sa de pace l-a determinat să propună o uniune între luterani și zwinglieni. Aceasta a provocat imediat o dezbinare între luterani și a dezvoltat ceea ce Mosheim numește "luteranii rigizi" și "luteranii moderaţi”- luteranii moderaţi favorizând Uniunea, în timp ce luteranii rigizi atacând cu o vigoare reînnoită, toate laolaltă şi în special pe Melancthon.
5. Chiar aici a fost introdus un alt element de dispută pentru luteranii rigizi. Calvin a apărut ca un fel de mediator între luterani și zwinglieni. El a propus să se concretizeze o uniune mai corectă prin modificarea opiniilor ambelor părți. Dar în loc ca eforturile sale să fie acceptate, luteranii rigizi au acuzat pe toți cei care, chiar şi în cea mai mică măsură, favorizau unirea, de a fi cripto-calviniști, calviniști furişaţi. Prin adăugarea unui astfel un epitet a crescut prejudecata față de orice efort de conciliere și în plus, se deschidea o controversă amară între luterani și calvinişti.
6. Înverşunarea opoziţiei faţă de Melanchton, s-a mărit din pricina legăturii sale cu "Interim" care are următoarea semnificaţie: în 1547, a avut loc la Augsburg o Dietă și Carol al V-lea a cerut protestanților să se supună deciziei Conciliului de la Trent, de soluţionare a disputelor religioase. Cea mai mare parte a membrilor Dietei au consimțit, dar sub pretextul unei ciume care se dezlănţuise în Trent, Papa a emis o bulă prin care transfera Conciliul la Bologna. Legații și tot restul partidei papale au ascultat de papă, dar împăratul a poruncit tuturor episcopilor germani să rămână la Trent. Aceasta, practic, a dizolvat Conciliul și cum papa a refuzat să reconvoace Conciliul în Trent și împăratul a refuzat să permită episcopilor săi, să meargă la Bologna, deci în mod clar nu putea exista un Conciliu care să decidă în privinţa controverselor religioase și acțiunea Dietei a fost anulată. Acum, pentru a menține sub control problema până când divergenţa dintre papa și împărat putea fi soluționată şi Conciliul reconvocat, Carol a ordonat lui Julius Pflugius, episcop de Nurenberg, Michael Sidonius, o creaţie a papei și John Agricola din Eisleben, să elaboreze un document care ar putea servi ca normă de credință și închinare, atât pentru protestanți cât și pentru catolici, până când Conciliul ar trebui să fie gata să acționeze. Acest set de formule cu menirea de a exista doar cât să acopere intervalul până când Conciliul era în măsură să acționeze, a fost numit "Interim”. Dar în loc de pacificare a beligeranţilor, a adus doar noi dificultăți și a implicat întregul imperiu în violență și vărsare de sânge.
7. Maurice, elector de Saxonia, a consimţit să rămână neutru în ceea ce privește "Interim-ul", dar în cele din urmă, în 1548, a adunat nobilimea din Saxonia și clerul, în mai multe consfătuiri ca să fie învăţat despre ce trebuie făcut. În toate aceste deliberări, lui Melancthon i s-a acordat locul principal. El a opinat în cele din urmă, "că întreaga carte a "Interim-ului”, nu putea să fie adoptată în niciun fel de către prietenii Reformaţiunii, dar a declarat, în același timp, că el nu vede niciun motiv pentru care nu ar putea fi adoptat ca autoritate în lucrurile care nu se referă la părțile esențiale ale religiei, sau în lucruri care ar putea fi considerate indiferente”. Această decizie a inflamat din nou pe dușmanii săi și cu Flacius în fruntea lor, apărătorii luteranismului au atacat pe Melancthon și pe doctorii (cercetătorii) de la Wittemberg și Leipzig, "cu o incredibilă furie și i-au acuzat de apostazie de la adevărata religie” (Mosheim: "Istoria bisericească," XVI, sec.3, partea II, capitolul 1, alin. 28).
8. Melancthon și prietenii lui, au apărat cu toate acestea, punctul său de vedere și a urmat o dezbatere vie pe aceste două puncte: 1). Dacă problemele care îi păreau lui Melanchton ca având un caracter minor, erau minore şi în realitate? 2). Dacă în lucrurile fără valoare ca natură și în care interesele religiei nu sunt vizate în mod esențial, este legal să cedezi în fața vrăjmașilor adevărului. Apoi, din dezbaterea acestor lucruri, nici bune, nici rele, s-au născut multe altele, de la care au luat naștere altele și mai mari, amplificându-se tot așa, mai departe, la infinit. În timp ce Melancthon şi colegii săi erau la Leipzig pentru discutarea "Interim-ului", printre alte lucruri, ei au spus: "Necesitatea faptelor bune, cu scopul realizării mântuirii veșnice, ar putea fi susţinută și învăţată corespunzător adevărului Evangheliei”. Această declarație a fost grav condamnată de luteranii rigizi, ca fiind contrară doctrinei și opiniilor lui Luther. George Major, a apărat doctrina faptelor bune, iar Amsdorf a susținut contrariul. În acest litigiu, Amsdorf era condus de zelul său pentru doctrina lui Luther, ca să afirme că faptele bune sunt un impediment în calea mântuirii. S-a pus astfel gaz peste foc și din acest motiv, a izbucnit vâlvătaia.
9. Din această dezbatere s-a născut o alta, cunoscută sub numele de controversa "Synergistica”, de la un cuvânt grecesc care înseamnă cooperare. Ucenicii lui Melanchton, conduşi de Strigelius, susțineau că omul cooperează cu harul divin în lucrarea de convertire. Luteranii, conduşi de Flacius, conducătorul Universităţii din Saxa-Weimar, susţineau că Dumnezeu este singurul agent în convertirea omului. Această dispută a condus apoi la o altă controversă în ceea ce privește competențele (puterile) naturale ale minții umane. Pe acest subiect a avut loc o dezbatere publică la Weimar, în 1560, între Flacius și Strigelius. Flacius susținea că "în urma căderii omului s-a stins din mintea umană orice tendință bună, fiecare facultate nobilă și nu a rămas decât întuneric universal și denaturare”. Strigelius a considerat că această degradare a puterilor minții, nu era în niciun caz universală şi în speranța de a-şi învinge adversarul, încurcându-l, a pus această întrebare: „În cazul păcatului original, sau al corupției sufletului omenesc, odată cu decăderea, putem vorbi despre substanță sau accident?". Flacius a răspuns că "păcatul originar este chiar substanța (conţinutul) naturii umane”. Această afirmație îndrăzneață a deschis o altă controversă cu privire la natura și amploarea (proporţiile) păcatului originar.
10. În 1560, Melanchton a murit, bucuros, așa cum a spus pe patul de moarte, că avea să scape de controversele teologilor. După moartea sa, mulți dintre cei care au dorit să vadă aceste schisme și animozități vindecate, au încercat să pună capăt controverselor. După mai multe încercări zadarnice, în 1568, electorul de Saxonia și Ducele de Saxa-Weimar, a chemat pe cei mai reprezentativi din fiecare tabără, să se întâlnească la Altenburg și acolo, într-un spirit amiabil să caute să reconcilieze neînţelegerile lor. Dar acest efort nu a avut niciun rezultat. Apoi Ducii de Wirtemberg și Brunswick, s-au alăturat acestei strădanii și James Andreas, profesor la Tubingen, sub protecţia lor, a călătorit prin toate regiunile Germaniei ca să lucreze în interesul unei înțelegeri. În cele din urmă, au putut să adune, în 1576, după mai multe dezbateri, un grup de lideri teologi la Torgau, unde, un tratat conceput de Andreas a fost examinat, discutat și corectat, iar în cele din urmă, propus spre deliberare unui număr de aleşi care s-au întâlnit la Berg, lângă Magdeburg. Acolo, toate punctele au fost cântărite pe deplin și cu mare atenție, după care au fost dezbătute din nou. Ca rezultat final, a fost adoptat "Expresia Concordiei”. Și acum, după ce a fost adoptată "Expresia Concordiei", discordia a fost pe deplin asigurată, deoarece ea a devenit un adevărat izvor de noi agitaţii și care furniza material pentru disensiuni și lupte, la fel de violente ca şi cele de până acum. În plus, câmpul deschis acum, implica pe calviniști și zwinglieni în vârtejul controversei.
11. Odată cu apariţia lui Calvin pe scenă, domeniul nu doar că s-a extins, dar noi materiale au fost furnizate, pentru că el avea alte păreri decât luteranii și zwinglienii, nu numai în ceea ce privește Cina Domnului, dar şi faţă de principiul esențial al hotărârilor absolute ale lui Dumnezeu în mântuirea oamenilor, ceea ce constituiau elemente cu totul noi în dispută și din însăși natura cazului se propagau o multitudine de noi dezbateri. Nu este necesar să insistăm asupra lor, nici să scoatem la lumină pe deplin elementele lor. Va fi suficient doar să amintim pe cele mai importante dintre subiecte. Diferită de luterani și zwinglieni, despre prezența lui Hristos la Cină, controversa pe această temă a fost redeschisă și din nou, cercetată în toate formele sale: în primul rând, care este natura instituțiilor numite sacramente (taine)? În al doilea rând, care sunt roadele acesteia? În al treilea rând, cât de mare este maiestatea și gloria naturii umane a lui Hristos? În al patrulea rând, cum sunt împărtăşite desăvârşirile divine, naturii umane a lui Hristos? În al cincilea rând, care este cadrul interior al spiritului care este necesar în închinarea adresată Mântuitorului ?
12. Despre hotărârile divine: 1). Care este natura atributelor divine? 2). În special cele ale dreptăţii și bunătăţii? 3). Destin și necesitate? 4). Care este legătura între libertatea umană și preștiința divină? 5). Care este extinderea dragostei lui Dumnezeu pentru omenire? 6). Care sunt beneficiile care decurg din meritele lui Hristos ca mediator? 7). Care sunt operaţiunile Duhului Sfânt în corectarea voinței și sfințirea sentimentelor oamenilor? 8). Statornicia finală a celor aleși. Alte subiecte: 1). Care este dimensiunea ceremoniilor externe în închinarea religioasă? 2). Care sunt caracteristicile speciale ale lucrurilor fără valoare? 3). Cât de departe este îngăduit să te conformezi cerințelor unui adversar în dezbaterea lucrurilor neutre? 4). Care este dimensiunea libertăţii creștine? 5). Se cuvine să se păstreze, din respect pentru prejudecățile oamenilor, ritualurile antice și ceremoniile care au un aspect superstițios dar pot fi susceptibile de o interpretare favorabilă și rațională?
13. Dar, cu toată această amară opoziție dintre luterani și calvinişti şi certurile dintre luterani înşişi, dar şi dintre toţi aceştia pe de o parte și catolici, pe de altă parte, invita pe toți la un armistițiu peste toate diferențele lor și la unitate - toţi, catolici, luterani, zwinglieni și calviniști - pentru un asalt comun împotriva anabaptiștilor. Numele anabaptiști înseamnă rebotezaţi și a fost aplicată fără discriminare, tuturor celor care negau validitatea botezului prin stropire și mai ales botezul copiilor sau mai degrabă, stropirea. Înainte de perioada Reformei, au existat, împrăștiaţi în aproape toate țările Europei și persecutaţi peste tot, descendenți direcţi în punctul de doctrină al albigenzilor și valdenzilor, care nu au practicat botezul copiilor (stropirea), ci ţineau doctrinele autentice ale botezului, somnului morții și ceva despre adevăratul Sabat. Desigur, aceste doctrine le-a cauzat chiar de atunci eticheta de eretici dezgustători, dar când, din păcate, în primele zile ale Reformei, unii cu acest nume au ajuns într-un fanatism sălbatic, toţi cei care purtau acest nume au fost băgaţi în aceeaşi oală și cele mai severe legi penale ale acelor vremuri, au fost adoptate împotriva tuturor celor care ar putea fi clasificaţi ca şi anabaptiști.
14. "În aproape toate țările din Europa, un număr de nedescris de creștini, preferau moartea în formele sale cele mai dure, în locul unei retractări.... Nici vederea flăcărilor care erau aprinse ca să-i mistuie, nici rușinea spânzurătorii, nici teama de sabie, nu puteau să le zdruncine statornicia de nebiruit sau să-i facă să abandoneze principiile care, le erau mai dragi decât viața și toate bucuriile ei... Și este lamentabil cât de mică era distincția dintre membrii acestei secte, atunci când a fost scoasă din teacă sabia împotriva lor. De ce, atât nevinovații cât și vinovații au împărtăşit aceeași soartă? De ce au fost doctrinele lor, pur teologice, pedepsite cu aceeași rigoare care a fost arătată nelegiuirilor improprii cu pacea şi bunăstarea societății civile? Cei care nu au avut alte trăsături caracteristice decât botezul administrat doar persoanelor adulte și excluderea celor nedrepți din comuniunea externă a Bisericii, ar fi trebuit fără îndoială să primească un tratament mai blând decât cel dat acelor revoluţionari înclinaţi spre răzvrătire, care erau în favoarea dezechilibrării tuturor guvernelor și distrugerea întregii autorități civile.... Este adevărat că mulți anabaptiști au suferit moartea nu pentru că erau consideraţi persoane rebele, ci doar pentru că erau judecaţi a fi eretici incorigibili, căci în acest secol, eroarea de a îngrădi administrarea botezului, numai la persoanele adulte, precum și practicarea rebotezării, dacă l-ai primit ca sacrament în copilărie, erau privite ca fiind, cele mai păcătoase și intolerabile erezii”. (Mosheim: "Istoria bisericească," XVI, sec. III, partea a II-a, cap. III, alin 6).
15. După cum am remarcat mai înainte, anabaptiștii au devenit obiectul atacului tuturor părților, civile și religioase. Opoziția lor față de botezul pruncilor a dezorientat oarecum pe Melanchton în prezența fanaticilor de la Wittemberg. El a recunoscut că au lovit un "punct slab" și îndoielile sale cu privire la această chestiune l-au condus să facă acea declarație binecunoscută: "Luther singur poate decide" problema inspirației lor. Teama de a fi debarcat în anabaptism, era motivul pentru care "Luther nu s-a confruntat cu această problemă în detaliu”. Conciliul Protestant de la Zurich, a poruncit ca ,,oricine administrează anabaptismul să fie înecat" și ordinul a fost realmente pus în practică pe Felix Mantz, „care fusese anterior întovărăşit cu Zwingli la începutul Reformaţiunii”. Unul din eforturile teologice timpurii ale lui Calvin, a fost scrierea unei cărţi intitulată "Psyhopamycia", despre nemurirea sufletului, ca rezistenţă la anabaptiștii din Franța.
16. Odată cu păşirea în secolul al XVII-lea, găsim un element nou pe talazurile controversei. Filosofia diferitelor școli se străduia ca fiecare școală să aibă autoritate și dacă nu a fost o cauză directă a multora dintre disputele acestui secol, cel puţin le-a dat culoare. În acest moment existau cele două clase de Peripatetici (urmașii lui Aristotel) și de filosofii-focului (de la afirmaţia lor că "dizolvarea trupurilor prin puterea focului este singurul mod în care cauzele primare ale lucrurilor pot fi desluşite”). Peripateticii deţineau catedre în aproape toate locurile de învățare și considerau că toți cei care puneau la îndoială pe Aristotel, erau nu mai puțin nelegiuiţi decât ereticii și astfel era o dispută energică între ei și filosofii-focului sau chimiştii. Dar a existat o unire a intereselor acestor două categorii, atunci când pe la 1640 a fost aruncată în arenă mănușa carteziană: "Cogito ergo sum" (Gândesc, deci exist). Atât Peripateticii cât și Chimiştii, s-au îndreptat cu toată energia împotriva noii filosofii, „nu atât de mult pentru sistemul lor filosofic, cât pentru onorurile, avantajele și profiturile care derivau din aceasta”. Și "secondat de clerul care a înţeles că situaţia religiei era vizată și pusă în pericol de aceste inovații filozofice, au făcut o zarvă nemaipomenită şi nu au lăsat niciun mijloc nefolosit, ca să împiedice căderea vechiului lor sistem... Ei nu au acuzat doar pe Descartes, de erorile cele mai periculoase și dăunătoare, dar au mers atât de departe, încât în extravaganţa lor răuvoitoare, l-au acuzat de ateism” (Mosheim: Idem, XVII, sec. I, parag. 32).
17. În opoziție cu Descartes, Gassendi intrat şi el pe listă, iar acest lucru a dat naștere unei alte școli de filosofie, numită Matematica, pentru că cea a lui Descartes a fost numită filozofie metafizică sau carteziană. Aşa cum peripatetica era singura filozofie predată în școlile luterane, naşterea noii filozofii era un nou subiect de discuție și opoziție și a dat posibilitatea manifestării pentru încă şi mai multe predispoziţii spre controverse. Un alt lucru care a tulburat foarte mult pe luterani, a fost că în 1614, Ioan Sigismund, elector de Brandenburg, a intrat în comuniunea calviniștilor și a acordat tuturor supușilor săi, întreaga libertate în probleme religioase și a lăsat la alegerea liberă a fiecăruia, dacă îmbrățișează o religie sau alta. Dar luteranii "au considerat intolerabil ca şi calviniştii, să beneficieze de aceleași privilegii ca ei înșiși”, iar acest lucru a fost dus atât de departe, încât oamenilor din Brandenburg, li s-a interzis să studieze la Universitatea din Wittemberg.
18. Dar, ceea ce a provocat luteranilor cele mai multe probleme în acest secol, au fost eforturile unui şir de persoane de a înfăptui o stare de armonie între ei și calviniști. James I al Angliei a încercat și a eșuat. În 1631, într-un sinod al calviniștilor de la Charenton, a fost adoptat un document care admitea că religia luterană, "era conformă unui spirit de adevărată evlavie și fără erori dăunătoare și fundamentale", dar propunerea nu a fost acceptată. În același an a avut loc la Leipzig, o conferinţă între mai mulţi dintre doctorii (cercetătorii), cei mai eminenți ai ambelor comunități din Saxonia și Brandenburg. Și deși Calviniștii au arătat întreaga sinceritate și au făcut concesii la care luteranii înșiși cu greu se puteau aştepta, totuşi toate eforturile lor erau privite și evaluate cu suspiciune ca fiind doar planuri ca să-i prindă în cursă și conferința s-a încheiat cu nimic practic. În 1645, Udislaus al IV-lea, rege al Poloniei, a convocat o consfătuire la Thorn, dar acest lucru nu a făcut decât să amplifice fanatismul părţilor. In 1661, William al VI-lea, landgraf (conte) de Hesse, a chemat la o conferință la Cassel, în care doctorii adunaţi acolo au ajuns la un acord, s-au îmbrățișat unul pe altul și au declarat că nu era nimic între ei, de suficientă importanță care să împiedice unirea și înțelegerea. Acest lucru a ajuns rapid la urechile fraților luterani, care şi-au întors furia împotriva delegaților lor pe care i-a acoperit cu reproșuri de apostazie, calvinism, etc.
19. Pe lângă aceste eforturi publice, au fost şi altele, cu caracter privat. John Duraeus, un calvinist, originar din Scoția, care, "într-o perioadă de patruzeci și trei de ani a suferit chinuri și a trecut prin neplăceri care au necesitat determinarea cea mai fermă și o răbdare neobosită, a scris, a îndemnat, a admonestat, a rugat și a dezbătut: într-un cuvânt, a încercat toate metodele pe care înțelepciunea omenească le putea imagina, pentru a pune capăt disensiunilor și animozităților care domneau printre bisericile protestante. A călătorit prin toate țările Europei unde religia protestantă obţinuse sprijin; a realizat legături între cercetătorii ambelor părți; el însuşi s-a adresat regilor, prinților, magistraților și miniștrilor... Dar punctele sale de vedere au eşuat în a-și împlini speranţele. Unii, suspectând că zelul lui fierbinte și extraordinar s-a născut din motive misterioase și sinistre și temându-se de un plan secret care să tragă pe luterani într-o cursă, l-au atacat în scrierile lor cu animozitate și înverşunare și l-au împroşcat cu cele mai crunte invective și ocări, astfel încât acest om bine intenționat, neglijat în cele din urmă de propria confesiune, a petrecut restul zilelor sale în linişte și anonimat la Cassel”. (Mosheim: "Istoria bisericească," XVII, sec. II, partea II, cap.I par. 6). Ceea ce el a propus, ca temelie pentru unitatea lor, era Crezul Apostolic, cele Zece Porunci și Rugăciunea Domnului.
20. Un alt personaj, dintre cei mai zeloşi făuritori de pace, a fost John Matthias, un episcop suedez, care alături de George Calixtus, au încercat să continue lucrarea lui Duraeus. Dar opoziția a fost atât de înverşunată, încât Matthias a fost obligat să demisioneze din episcopia sa; Calixtus a fost acuzat de sincretism și era "acuzat de multe alte lucruri, pe lângă infracțiunea de încercare de unire a ucenicilor aceluiaşi Maestru în legăturile amiabile ale bunăvoinţei, înțelegerii și toleranței reciproce” (Idem, Alin. 7. Cuvintele cursive sunt ale lui). Această "nelegiuire” a fost numită sincretism.
21. Controversa Pietistă a fost o alta care a atras atenția luteranilor pe durata acestui secol. Aceasta îşi are originea în eforturile lui Philip James Spener, din Frankfurt, care "a avut în vedere promovarea religiei esenţiale, care să însufleţească pe cei călduți și indiferenți, stăvilind torentul de viciu și corupție, precum și reformarea manierelor imorale atât ale clerului și cât şi ale poporului”. (Idem, Alin. 26) Pentru a realiza mai bine acest lucru, Spener și adepții săi au propus ca, pe lângă timpii declaraţi pentru închinare publică, ar trebui să aibă loc adunări private pentru rugăciune și alte instruiri religioase. Pentru aceste obiective lăudabile și foarte necesare au fost porecliţi pietişti și rezistenţa faţă de proiectele lor, a fost la fel de înverşunată ca la oricare altele.
22. Acest subiect a fost dus mai departe de unii dintre profesorii de la Leipzig, care cu scopul de a instrui candidații pentru o lucrare ceva mai bună decât cum să continue certurile, "au experimentat explicarea în colegiile lor a anumitor cărți ale Scripturii pentru a da acestor autentice izvoare de cunoaștere religioasă, o mai bună înțelegere și să promoveze un spirit de evlavie practică și religie esenţială în mințile ascultătorilor lor. În consecință, aceste cursuri au fost mult frecventate, iar efectele lor au fost vizibile în viața și discursul mai multor persoane, care păreau să se inspire de un profund sentiment al importanței religiei și virtuţii”. Dar imediat a apărut strigătul că acest lucru era "contrar obiceiului”. "Pornind de la aceasta s-au răspândit zvonuri, s-au aţâţat răscoale, s-au aprins animozități, iar în cele din urmă problema a condus către un proces public, în care acești oameni evlavioși și învățați, au fost într-adevăr dezlegaţi de erori și ereziile de care au fost acuzaţi, dar li s-a interzis în același timp continuarea acestui plan de instruire religioasă pe care îl urmaseră cu atâta zel” (Idem, Alin. 87).
23. Dar acest lucru nu a pus la pământ lucrarea bună începută, pentru că disputa s-a răspândit rapid prin toate Bisericile luterane din Europa. Prin urmare, doctorii (cercetătorii) și pastorii din Wittemberg, s-au văzut obligaţi să acţioneze în mod public, mai întâi împotriva lui Spener în 1695, și după aceea împotriva discipolilor săi, care a dat naștere la noi dezbateri. Pietiştii susţineau: (1) ca nimeni să nu fie admis în slujbă decât dacă a fost educat în mod corespunzător și s-a făcut remarcat prin înțelepciune și sfințenia manierelor şi care are inimile pline de iubire divină; (2) că teologia scolastică (dogmatică) ar trebui eliminată; (3) că teologia polemică, cu alte cuvinte controversele dintre creștini, să fie iniţiate cu mai puţină înflăcărare; (4) să fie abandonat acest amestec de filozofie și învățătură omenească cu Sfintele Scripturi și (5) că nicio persoană care nu a fost ea însăși un model de pietate, să nu fie autorizată pentru a învăţa public smerenia sau să conducă pe alții pe calea mântuirii.
24. Din acestea au apărut alte dezbateri pe probleme cum ar fi: (1) "Cunoştinţa religioasă obţinută de un om păcătos, poate fi calificată drept teologie?" (2) "Cât de corect pot fi declarate binefăcătoare şi eficace slujba și slujirea unui ecleziastic nelegiuit ?" (3)" Poate fi un om nelegiuit și imoral, susceptibil de iluminare?" Pietiştii au cerut în continuare suprimarea unor anumite afirmaţii care erau de obicei exprimate de la amvonul public şi care puteau fi cu siguranţă interpretate ca acordare de îngăduinţă, cum ar fi: "Niciun om nu este capabil să atingă acea perfecțiune pe care legea divină o cere. Faptele bune nu sunt necesare pentru mântuire”. De asemenea, pietiştii interziceau dansul, pantomima, piesele de teatru, etc., printre membrii lor și acest lucru a dat din nou prilejul scolasticilor (dogmaticilor) să-şi arate spiritul lor inventiv. Au ridicat problema, în primul rând, dacă aceste acțiuni au un caracter nesemnificativ și apoi, de aici, dacă orice acțiune umană este cu adevărat fără valoare, de exemplu la fel de îndepărtată de binele moral pe de o parte și de răul moral pe de altă parte.
25. În Biserica Calvinistă, după moartea fondatorului său, controversa asupra "hotărârilor divine" a continuat de-a lungul secolului al XVII-lea. De la Colegiul din Geneva, doctrina lui Calvin s-a răspândit în toate părțile Europei protestante și în școlile de învățare. Dar s-a ridicat o opinie diferită nu despre "hotărâri" în sine, ci despre natura acestora. Majoritatea considera că Dumnezeu a permis pur și simplu primului om să cadă în păcat; în timp ce o minoritate respectabilă susţinea cu toată puterea lor că, pentru a-Şi exercita și a arăta dreptatea Lui groaznică și mila Sa fără plată, Dumnezeu hotărâse din veșnicie ca Adam să păcătuiască și a comandat (condus) astfel evenimentele, încât primii noștri părinți nu le-au putut evita şi au păcătuit” (Idem, Cap. II, alin. 10). Cele două tabere din această schismă, erau sublapsarieni (cei care susţineau permisiunea) și supralapsarienii.
26. Dar aceştia uitau de neînţelegerile lor, oriunde şi ori de câte ori apăreau cei care "considerau de datoria lor să reprezinte Divinitatea ca extensie a bunătăţii și îndurării Lui, pentru întreaga omenire”. Această nouă controversă a apărut în prima parte a secolului și este cunoscută sub numele de controversa arminiană, de la James Arminius, profesor de teologie la Universitatea din Leyden, care a fost inițiatorul ei. Arminius a fost educat în sistemul de gândire calvinist la Colegiul din Geneva și datorită valorii sale, a fost ales la Universitatea din Leyden. După ce a părăsit Geneva și odată cu trecerea anilor mintea lui se revolta din ce în ce mai mult faţă de doctrina lui Calvin, privind predestinarea și se delecta cu doctrina scripturistică a harului fără plată a lui Dumnezeu, care este liber pentru toți și aduce mântuire pentru toți oamenii; că nimeni nu are interdicţie din pricina vreunei hotărâri la beneficiile sale, nici nu este ales cineva la aceasta independent de propriile acțiuni, dar Hristos a adus mântuirea lumii și fiecare om este liber să accepte sau să respingă această ofertă după cum alege. Dar, deoarece calvinismul era la acel moment înfloritor în Olanda, învăţătura lui Arminius a atras asupra lui cea mai îndârjită opoziție.
27. Arminius a murit în 1609, și Simon Episcopius, unul dintre discipolii lui, a dus lucrarea înainte, cu o vigoare neabătută și în scurt timp controversa s-a răspândit prin toată Europa și a creat la fel de multă zarvă în Biserica Calvinistă ca şi calvinismul anterior în Biserica Luterană. Încăpățânarea luteranilor a fost repetată de calviniști. Din nou au existat cei care au încercat să aducă părțile rivale la o înţelegere, dar fără succes. În cele din urmă, în 1618, prin autoritatea Parlamentului Olandez, sinodul național a fost convocat la Dort, pentru a discuta punctele de divergență și să se ajungă la un acord. Deputaților adunaţi, din Olanda, Anglia, Hesse, Bremen, Elveția și Palatinat li s-a adăugat conducătorii arminienilor.
28. Episcopius s-a adresat adunării într-un discurs "plin de moderație, importanţă, clar și expresiv”. Dar nici nu se încheiase alocuţiunea sa că se iviseră dificultățile și arminienii au constatat că în loc să fie chemaţi pentru a-şi prezenta punctele de vedere pentru examinare și dezbateri, erau judecaţi ca eretici și când au refuzat să se supună procedurilor propuse de către Sinod, au fost excluşi din adunare și celebrul sinodul din Dort, se ostenea în absența lor. După cum era de aşteptat, au fost declaraţi "vinovați de erori fatale" și condamnaţi drept "corupători ai adevăratei religii" şi toate acestea după promisiunea solemnă făcută arminienilor că vor avea libertatea deplină de a explica și de a-şi apăra opiniile lor, în măsura în care consideră necesară justificarea lor! După aceasta doctrina "hotărârilor nelimitate" a pierdut teren de la o zi la alta, iar modul în care Sinodul a tratat pe arminieni a crescut doar determinarea lor și în afară de asta au atras simpatia multora atât de mult, încât provincii întregi ca, Friseland, Zeelanda, Utrecht, Guelderland și Groningen, nu au acceptat niciodată deciziile adunării. Imediat după controversa filosofiei carteziene, aceasta a penetrat Biserica Calvinistă, a zăpăcit-o din nou și a implementat-o acolo.
29. Din moment ce în scolastică (dogmatică) și în controversa teologică, conducerea protestantismului declarat a acoperit atât de mult din terenul papal și a împărtășit în măsură atât de mare acelaşi spirit, era de așteptat să urmeze ca şi consecință naturală și logică ca acelaşi protestantism declarat să fie găsit ocupând terenul central și ciudat al papalității în unirea Bisericii cu Statul. O a doua mare apostazie începuse.
BISERICA LUTERANĂ
30. După cum am văzut, la moartea lui Luther, mulți dintre cei care au fost protestanţi s-au hotărât să susţină ceea ce a crezut Luther și în mod constant au refuzat să facă un singur pas înainte. Aceştia au devenit astfel mai degrabă luterani decât protestanți și în acest mod s-a format Biserica Luterană și deși această Biserică, în ziua de azi deține Mărturisirea de la Augsburg ca unul dintre simbolurile sale principale şi cu toate că pe la sfârșitul secolului al XVII-lea "Bisericile luterane au adoptat preceptul conducător al arminienilor, conform căruia creștinii erau responsabili doar lui Dumnezeu pentru sentimentele lor religioase și că niciun individ nu ar putea fi pedepsit pe drept de magistrat pentru opiniile sale eronate, în timp ce s-a purtat ca un supus virtuos și ascultător și nu a făcut nicio încercare de a perturba pacea și ordinea societății civile” (Mosheim: Istoria bisericească," XVII, sec. II, partea II, cap. 1. Alin. 16). Cu toate acestea, încă din anul 1817, Biserica Luterană a fost o parte a Bisericii Oficiale a Prusiei şi în fața declarațiilor din Mărturisirea de la Augsburg, împăratul Germaniei din acel moment, ca rege al Prusiei, era şi pontiful suprem al Bisericii Luterane din Prusia. În țările scandinave, Biserica Luterană era de asemenea Biserica de Stat.
REFORMAŢIUNEA ÎN ELVEŢIA
31. Cu reformaţii din Elveţia a fost la fel. Zwingli, care răspândise Reformaţiunea în Elveția, a aprobat, dacă nu chiar a creat unirea Bisericii cu Statul. Punctul său de vedere a fost că statul este creștin. "Reformatorul, părăsind căile apostolilor şi-a permis să urmeze exemplul pervers al papalității”. El însuşi s-a "hotărât să fie în același timp, om al Statului și al Bisericii... simultan, șeful Statului și General al armatei - această dublă, această triplă parte a Reformatorului a fost ruina Reformaţiunii și a lui însuși”. Pentru că atunci când războiul a intrat în Elveția, Zwingli s-a încins cu sabia și a plecat cu trupele la luptă. „Zwingli a jucat două partituri în acelaşi timp - a fost reformator și magistrat. Dar acestea sunt două roluri care nu ar mai trebui unite, cele de slujbaş și soldat. Noi nu dăm vina în general pe soldați și magistrați că formează alianţe și scot sabia chiar şi de dragul religiei; ei acționează în conformitate cu punctul lor de vedere, deși nu este acelaşi cu al nostru, însă trebuie să condamnăm cu hotărâre pe acel slujitor creștin care devine diplomat sau general”.
32. Cel care a luat sabia, a pierit de sabie. În prima bătălie care a avut loc - 11 octombrie 1531- douăzeci și cinci de predicatori elveţieni ai reformei, au fost uciși, printre care și căpetenia lor, reformatorul Zwingli, care a căzut lovit de mai multe lovituri. "Dacă Reformatorul german ar fi fost în măsură să se apropie de Zwingli în acel moment solemn și să exprime aceste cuvinte des repetate ‚creștinii nu lupta cu sabia şi cu archebuza (obs. - armă de foc din sec. XV), ci cu suferințele și cu crucea’, Zwingli ar fi întins mâna sa muribundă și ar fi spus ‚Amin’” (D'Aubigne: "Istoria Reformei," cartea XVI, cap.IV, alin 1; cap.I, par. 7. Cap. IV, alin. 2; și cap. VIII, punctul 6, de la sfârșit).
REFORMAȚIUNEA ÎN ANGLIA
33. Când Anglia a divorţat de papă, pentru ca regele Henric al VIII-lea să poată divorţa de soţia sa, s-a pus el însuşi în locul papei ca şi cap al Bisericii în Anglia, care a devenit astfel Biserica Angliei ceea ce înainte fusese Biserica Catolică din Anglia. "În formă, nimic nu s-a schimbat. Organizarea externă a Bisericii a rămas în întregime nemodificată”.
34. În credință, de asemenea, nimic nu a fost schimbat în realitate, cu excepția simplei transformări a personajelor care au preluat prerogativele de donator ale ei. Henric, atât ca rege dar și ca papă, era acum șeful suprem al Bisericii. "De la primul până la ultimul diacon fără valoare, fiecare slujbaş al ei îşi primea de la el dreptul exclusiv de a exercita puteri spirituale. Vocea predicatorilor ei, era ecoul voinței sale. Numai el putea să definească dreapta credinţă sau putea să declare erezia. Formele de închinare și de convingeri erau schimbate şi iarăşi modificate după moftul regal”. În prima parte a anului 1532, Henric a stabilit că „maiestatea regelui are în grijă sufletelor supușilor săi ca şi trupurile lor și i se îngăduie de legea lui Dumnezeu, prin Parlamentul său să facă legi care ating și privesc în acelaşi fel şi una şi alta” (Green: Idem, cartea a VI-a, cap. I, par. 5, 1, și cartea a V-a, cap, VI, alin. 12).
35. Aceasta a fost "Reforma" realizată de Henric al optulea în mintea și planul său. Dar, a fi separat de papa de la Roma, era un lucru mare pentru Anglia. Și după cum Henric a dat exemplul revoltei faţă de domnia papală, când aceasta se exercita de la tronul papal, englezii nu au fost înceţi în a urma exemplul astfel stabilit şi în revolta faţă de aceeaşi stăpânire, atunci când se exercita de la tronul Angliei. Acest lucru a început chiar în timpul domniei lui Henric din pricina terorilor unei guvernări „care poate fi descrisă cel mai bine, ca fiind despotismul însuşi personificat” (Macaulay: Eseuri, "Hallam," par. 27). În timpul regenţei lui Edward al VI-lea și sub îndrumarea lui Cranmer și Ridley, s-au făcut paşi înainte chiar de Biserica Angliei însăşi - utilizarea chipurilor, a crucifixului, a tămâi, lumânărilor și apei sfințite; sacrificiul Messei, cultul sfinților, mărturisirea auriculară, slujba în limba latină și celibatul clerului au fost desființate. În timpul reacției catolice, sub Regina Maria, spiritul de revoltă a fost întărit iar sub Elisabeta, sistemul politic al Bisericii Angliei s-a consolidat şi începând de atunci, în mod constant și uneori aproape generalizat, a predominat.
36. Pe scurt, exemplul dat de Henric a fost atât de bine și atât de perseverent urmat de-a lungul secolelor care au trecut de atunci încât, deși Biserica Angliei încă subzista și cu toate că suveranul Angliei a rămas capul Bisericii Angliei și Apărător al Credinței, atât slujba cât și titlul, sunt de un caracter atât de flexibil încât se puteau ușor adapta la conducerea și apărarea credinței episcopalianismului în Anglia și a prezbiterianismului în Scoția. Și totuși, chiar mai mult și mult mai bine decât atât, ilustrul suveran al Angliei, Regina Victoria, a renunțat clar la revendicarea dreptului de a se pronunța (guverna) în materie de credință.
37. În 1859, Majestatea Sa a emis o proclamație regală supuşilor ei din India, în care spunea: "Ferm bazându-ne pe adevărul creștinismului și mărturisind cu recunoștință mângâierea religiei, nu ne asumăm deloc dreptul și dorința de a impune convingerile noastre asupra oricăruia dintre supuşii noștri. Noi declarăm că este voința noastră regală și plăcerea, ca nimeni să nu fie în niciun fel (de)favorizat, molestat sau neliniștit din pricina credinței lui religioase sau a ceremoniilor, ci toți se vor bucura de protecția egală și imparțială a legii şi pretindem cu severitate și impunem tuturor celor care au autoritatea sub noi, să se ferească de orice interferență cu credința religioasă sau închinarea oricăruia dintre supuşii noștri, sub pedeapsa nemulţumirii noastre cele mai mari.
"Și este voința noastră, de asemenea, ca în măsura în care se poate, supuşii noștri, indiferent de rasă sau crez, să fie în mod liber și imparțial admişi în slujirea noastră, cu îndatoririle la care-i califică educația, capacitatea și integritatea lor pentru a și le îndeplini”.
CALVINISM ÎN GENEVA
38. Punctele de vedere ale lui Calvin, pe tema „Biserica și Statul”, erau complet teocratice ca şi sistemul papal în sine. Augustin a fost stăpânul și modelul lui pretutindeni. La vârsta de douăzeci și opt de ani, la apelul urgent al lui Farel, Calvin, stabilit la Geneva, a elaborat o declarație scurtă despre doctrina creștină, de fapt un rezumat al lucrării sale "Institutele” ce conţinea douăzeci și unu de puncte pe care toţi cetățenii erau chemați, în grupuri de zece, "să declare și să jure ca şi mărturisire a credinței lor". Această metodă de a face un oraș calvinist a fost dusă până la capăt, Calvin însuși, exprimând „multă satisfacție”. Acest jurământ și mărturisire de credință, erau făcute ca simpli cetățeni, și nu ca membri ai Bisericii. Ei nu au fost întrebați dacă erau convertiţi; nu li se cerea să fie membri ai Bisericii, ci pur și simplu, tuturor cetățenilor li se cerea să depună jurământul și să accepte acest lucru ca mărturisire a credinței lor.
39. De fapt, jurământul de credință, în calitate de cetățean și mărturisirea de credință ca și creștin, erau identice. Acestea realizau dintr-o dată din Biserică și Stat erau unul și același lucru, cu Biserica deasupra Statului. Mai mult decât atât, puterea ecleziastică înghiţea cu totul partea cetăţenească şi predicatorii erau suverani. Era doar o teocrație făcută de om, după modelul papalității. Într-adevăr, în conformitate cu lucrarea lui Calvin "Institutele” singurul motiv al existenței Statului este doar ca să sprijine și să slujească Biserica și în consecință, în cazul în care magistratul hotărăşte pedeapsa, el trebuie să fie considerat ca executând judecata lui Dumnezeu. „Ceea ce vedem pe malurile Lemanului este o teocrație; Domnul era capul, Biblia codul suprem, iar guvernul exercita o tutelă conducătoare şi părintească peste toate aspectele și situaţiile civile sau spirituale”. (Wylie: Istoria protestantismului," cartea XIV, cap. X, ultimul paragraf). Arderea lui Servetus (obs. - Michael Servetus sau Miguel Serveto), a fost doar în logica simplă a sistemului guvernamental al lui Calvin, care prin perseverenţa lui, a fost înfiinţat în Geneva. Nu fără motiv, unul dintre admiratorii săi a comparat pe Calvin cu Inocenţiu al III-lea. (Istoria protestantismului, cartea XIV, cap. X, ultimul paragraf).
40. Sistemul lui Calvin de guvernare, nu a fost limitat la Geneva şi nici ideea lui nu a murit odată cu el. Acest sistem ocupă un loc aproape la fel de mare în istoria ce va fi urmat, ca papalitatea însăşi, căreia peste tot îi era o replică apropiată... El însuși a încercat în timpul domniei lui Edward al VI-lea, să o adopte în Anglia. "El a stăruit pe lângă Cranmer să cheme laolaltă oameni evlavioși și raționali, educaţi în școala lui Dumnezeu, să se întâlnească și să se pună de acord asupra unei mărturisiri uniforme a învăţăturii conform regulii Scripturii” declarând: "Cât despre mine, dacă pot profita, voi naviga peste zece mări pentru a o aduce” (Bancroft: "Istoria Statelor Unite," cap. "Prelați și Puritani." alin. 11). Cu toate acestea, eforturile sale personale în această direcție au eşuat. A murit pe 27 mai 1564.
CALVINISM ÎN SCOŢIA
41. Este scris că, înainte de moartea sa, Calvin a avut satisfacția să știe că sistemul său de organizare politică a Bisericii, fusese adoptat în Scoția. Fără îndoială că acest lucru i-a dat multă mulţumire. Dar dacă a putut trăi doar pentru a vedea momentul când sistemul era implementat în Scoţia în conformitate cu idealul său, am putea crede fără să greşim că şi el pe drept ar plânge în plinătatea bucuriei lui nespus de mari.
42. De la 1638 la 1662, în Covenanters, sistemul calvinist a fost suveran în Scoția. Și "atunci când Biserica Scoţiană a fost la apogeul puterii sale, am putea căuta în zadar o instituție care putea concura cu ea, cu excepția Inchiziției Spaniole. Între acestea două există o analogie strânsă și intimă. Ambele au fost intolerante, ambele au fost nemiloase, amândouă au făcut război pentru cele mai bune componente ale naturii umane și ambele au distrus orice urmă de libertatea religioasă” (Buckle: "Istoria civilizației", cap. V, ultimul paragraf).
CALVINISM ÎN NOUA ANGLIE
43. După Scoția, s-a întâmplat că în Noua Anglie (SUA), sistemul calvinist de guvernare a atins cel mai înalt ideal al său de puritanism. În 1631, de îndată ce numărul lor a ajuns aşa de mare încât necesita o politică concretizată, au adoptat următorul statut: "Până la capăt acest corp al poporului poate fi păzit de oameni cinstiți și buni şi este poruncit și convenit ca, pentru timpul ce vine, nimeni să nu fie admis în libertatea acestui corp politic, cu excepţia membrilor unor Biserici în cadrul aceloraşi limite”.
44. "Astfel sistemul politic a devenit o teocrație; Dumnezeu însuși trebuia să guverneze poporul Său, iar ‚sfinții prin chemare’, prin legea fundamentală a coloniei, constituiau profetul voinței divine... Alte state au limitat drepturile politice la bogaţi, proprietari, la primii născuţi. Calviniștii de Massachusetts, refuzând să împartă puterea civilă cu clerul, au întemeiat domnia Bisericii vizibile, o comunitate a poporului ales în legământ cu Dumnezeu” (Bancroft: "Istoria Statelor Unite," cap. "Self-Government în Massachusetts," alin. 25). Acesta era cu claritate sistemul calvinist. Predicatorii nu ocupau funcții în sine, ci trebuiau să fie conducătorii a tot ce făceau. Deoarece niciun om nu putea fi cetățean dacă nu era membru al Bisericii și cum nimeni nu putea deveni membru al Bisericilor sau numai "supus spre confirmare adunării cu excepția faptului că era în primul rând admis de către bătrâni”, acest lucru a făcut din predicatori nişte suverani. Aceasta era poziția pe care o ocupau. Ei erau consultaţi în toate și totul trebuia să fie supus poruncii lor.
45. Slujbaşul conducător în Massachusetts Colony este în acest moment John Cotton. El propovăduia în mod distinct binecuvântarea în sine a persecuției și beneficiul Statului prin ea, în următoarele cuvinte: "Dar binele adus prinților și supuşilor de pedeapsa hotărâtă pentru înșelătorii apostaţi, idolatri și hulitori, este multiplu. În primul rând îndepărtează răul din mijlocul poporului și extirpă o cangrenă care s-ar putea extinde la mai mulţi necredincioşi. În al doilea rând, alungă lupii să nu mai sâcâie și să risipească oile lui Hristos, pentru că învățătorii falși sunt lupi... și chiar numele de lup vorbeşte pe larg despre ce beneficii au oile, prin uciderea sau alungarea lor. În al treilea rând, astfel de execuții asupra unor astfel de nelegiuiți a determinat ca, toată țara să asculte și să se teamă și să mai facă asemenea ticăloşii... Da, cum aceste pedepse preîntâmpină o asemenea răutate în unii, ele sunt ca nişte tratamente sănătoase care tămăduiesc unele rele vindecabile. În al patrulea rând, pedepsele executate asupra proorocilor mincinoși și a învățătorilor înșelători, fac să coboare binecuvântările lui Dumnezeu asupra statului civil. În al cincilea rând sunt o onoare pentru dreptatea lui Dumnezeu că astfel de judecăți sunt îndeplinite”. ("Emanciparea în Massachusetts", pag. 35, 36).
46. Și Samuel Shepard, un slujbaş din Charlestown, a predicat o omilie electorală, intitulată "Alifie pentru ochi", în care a prezentat următoarele punctele de vedere: Poftele oamenilor sunt dulci pentru ei şi nu se simt tulburaţi sau neliniștiţi în păcatul lor. Prin urmare strigătul toleranţei fără limite și libertinajul (dacă ar fi fost în puterea lor) ar fi poruncit utilizarea sabiei magistratului civil, până la blocarea ei totală și perpetuă, în teacă (o mișcare care este în mod evident distructivă acestui popor, dar și libertăţii publice, păcii, prosperităţii oricăror Biserici întemeiate sub cer). De aceea puterea coercitivă a magistratului în materie de religie să fie susţinută în continuare, el având obligația, de la Dumnezeu, mai mult decât orice alt om, să prețuiască adevărata religie; ...și cum starea de lucruri în curând printre noi va fi nenorocită, dacă oamenii ar avea libertatea să vorbească fără o verificare sau să predice, sau să tipărească, sau să publice tot ce au pe listă, toate acestea ar (con)duce la ademenirea altora” ( Idem, pag. 36,37).
47. În conformitate cu aceste principii, fiecare locuitor al coloniei a fost obligat să participe la slujbele de duminică ale Bisericii Oficiale, sub pedeapsa amenzii sau închisorii. Amenda nu trebuia să depășească cinci șilingi, egală cu aproximativ cinci dolari din ziua de azi, pentru fiecare absență.
48. Dar în 1631, a venit în New England (Noua Anglie) Roger Williams. Exista o vacantare în Biserica din Salem. Biserica a chemat pe Williams să umple locul, dar cum guvernatorul Winthrop și "asistenții" lui s-au opus, Williams a mers la Plymouth Colony.
49. Pe la 1633, Williams a fost chemat pentru a doua oară în slujba Bisericii din Salem. De data aceasta i s-a permis să ocupe locul, dar nu cu mult înainte ca el să aibă din nou probleme cu teocraţii. El a denunțat legile lor care făceau din calitatea de membru al Bisericii o calitate pentru slujbă, toate legile lor impunând ceremonii religioase și mai ales legi duminicale. El a declarat că cea mai rea lege din codul englez, era aceea prin care ei înșiși, în Anglia, au fost obligați să frecventeze biserica parohială și a condamnat inconsecvența lor în evaluarea acelei persecuții în Anglia, făcând aceleași lucruri în Noua Anglie.
50. Ei susţineau, aşa cum a argumentat Cotton, că "persecuția nu este greșită în sine. Este o eroare ca minciuna să persecute adevărul, dar este datoria sacră a adevărului să prigonească minciuna”. Și după cum a afirmat Winthrop: „Am venit în Noua Anglie cu scopul de a face o societate după propriul nostru model; toți cei care sunt de acord cu noi pot veni să se alăture acelei societăţi; cei care nu sunt de acord, pot să meargă în altă parte; este loc suficient pe continentul american” (Backus: Începuturile din New England, pag. 178).
51. Roger Williams le-a spus că, a obliga oamenii să se unească cu cei de o altă credință este o încălcare flagrantă a unui drept natural și că pentru a atrage către închinarea publică pe cei nereligioși, împotriva voinței lor, este doar ipocrizie. "Poate, persoanele mai puțin păcătoase, ar putea fi mai degrabă obligate să se căsătorească cu cei pe care nu-i pot iubi, decât să se închine într-un loc unde nu pot să-şi exercite credinţa”. (Istoria Bisericii din New England, "pp. 62,63 lui). Prin urmare el a insistat că "nimeni nu ar trebui să fie obligat să se închine sau să susţină o închinare împotriva propriului consimţământ”. La aceasta, teocraţii s-au întrebat cu smerită uimire: "Ce, nu este muncitorul vrednic de plata sa?", la care Roger a răspuns în cuvinte care, cu greu nu au putut fi înțelese pe deplin: "Da, de la cei care-l angajează”.
52. Despre punctul de vedere că magistrații trebuie aleşi exclusiv dintre membrii bisericilor, Roger Williams a explodat cu argumentul că, folosind aceeași decență s-ar putea selecta un medic sau pilotul unei nave, datorită şederii sale în Biserică. Împotriva declarațiile lui Cotton și Shepard și cererilor tuturor teocraţilor cu privire la dreptul magistratului pentru a împiedica influențele corupătoare asupra mințile oamenilor și de a pedepsi eroarea și erezia, a prezentat adevărul, evident și veșnic, conform căruia "magistrați sunt doar reprezentanţii poporului sau administratori, pe care nicio putere spirituală în materie de închinare, nu li se poate vreodată conferi, deoarece conștiința aparține individului și nu este proprietatea corpului politic; ...magistratul civil nu se poate amesteca nici chiar în a opri o biserică de la apostazie și erezie, această putere se extinde numai asupra trupurilor, bunurilor și proprietăţilor exterioare ale oamenilor” (Bancroft: Istoria Statelor Unite” cap. “Plantațiile Providence ", par. 3-6).
53. Teocraţii au tras alarma, spunând că aceste principii subminau și răsturnau buna guvernare. La care Williams, a răspuns: "Sunt pe mare mai multe corăbii, cu multe sute de suflete într-o singură navă a căror bunăstare și durere sunt comune și aceasta este imaginea reală a unei comunităţi, grupări umane sau societăți. Am fost surprinşi uneori că atât papistașii cât și protestanții, evreii și turcii pot fi îmbarcaţi într-o navă despre care, ipotetic afirm, că toată libertatea de conștiință pentru care am pledat vreodată se învârte în jurul celor două puncte principale, că nimeni dintre papistași, protestanți, evrei sau turci, să nu fie nevoiți să vină la rugăciunile navei pentru închinare nici măcar constrânşi din pricina rugăciunilor individuale sau închinării, în cazul în care ei practică vreuna” (Blakely: Lucrările Statului American, pagina 68). Eliminarea jugului de împilare a sufletului se va dovedi un act de milă și dreptate pentru națiunilor înrobite, așa că este un efort obligatoriu, angajarea în ansamblu și în fiecare aspect și conștiință pentru a păstra libertatea comună și pacea” (Bancroft: Istoria Statelor Unite, cap. Plantațiile Providence, alin. 6).
54. El a negat, de asemenea, dreptul de impunere obligatorie a unui jurământ. Magistrații au decis să solicite un jurământ de credință față de Massachusetts, în loc de regele Angliei. Williams nu a depus jurământul și influența lui a fost atât de mare, încât mulți alții au refuzat de asemenea, astfel că guvernul a fost obligat să renunțe la proiect. Acest lucru i-a determinat să ridice acuzații împotriva sa ca aliat al unei fracțiuni civile. Biserica de la Salem îl susţinea, și în fața vrăjmășiei teocraţilor, l-au ales pedagogul lor. Aceasta nu s-a întâmplat înainte ca predicatorii să se întâlnească și să declare că oricine ar afirma cu încăpățânare că "magistratul civil nu poate să se amestece chiar şi pentru a opri o biserică de la apostazie și erezie" este demn de exil. Un comitet al ordinului lor a fost desemnat să meargă la Salem și să se ocupe de Williams și de Biserică, "într-un mod bisericesc”.
55. Între timp oamenii din Salem au fost pedepsiți pentru alegerea lui ca pedagog al lor, prin reținerea unei suprafeţe de teren pe care o revendicau. Williams era pregătit să înfrunte comisia în fiecare punct care exprima și definea doctrinele sale și în respingerea tuturor reclamaţiilor lor. După ce Comitetul a revenit, Biserica, prin Williams a scris epistole către toate Bisericile unde magistrații erau membri, "ca acestea să mustre pe magistrați pentru nedreptatea lor”. Prin următorul Tribunal General, întregul Salem a pierdut drepturile cetăţeneşti, până când îşi va cere scuze pentru aceste scrisori. Orașul și Biserica au cedat. Roger Williams a rămas singur. El a fost capabil și dispus, fără întârziere, să-şi declare "retragerea voluntară din toate aceste Biserici, care s-au hotărât să continue persecutarea martorilor Domnului” și "spera ca Domnul Isus să facă să reverbereze în continuare în el, suflul care la vremea hotărâtă de Domnul, să descurajeze puterea și încrederea în acele invenții omeneşti”.
56. În octombrie 1635, a fost chemat în fața reprezentanților de seamă ai Statului. A mers și "a menținut tăria de stâncă" a poziției sale și s-a declarat "gata să fie legat, alungat și chiar să moară în Noua Anglie” decât să renunțe la încredinţările sale. Datorită convingerilor oneste ale lui Cotton, Tribunalul, cu o majoritate mică, l-a condamnat la exil şi în același timp a încercat să-şi justifice sentința pe motivul subțire, că aceasta nu era o înăbuşire a libertăţii de conștiință, ci datorită aplicării noii doctrine a instituțiilor, părea "să submineze statul organic și guvernul țării”.
57. În ianuarie 1636, s-a trimis o procură lui Williams, ca să ajungă la Boston și să ia o navă cu destinaţia Anglia. El a refuzat să meargă. Ofițerii au fost trimişi cu o barcă să-l aducă, dar el era plecat. "Cu trei zile înainte, părăsise Salemul în zăpada iernii și pe o vreme rea, de a căror asprime și-a amintit chiar şi târziu, la bătrânețe. ,Timp de paisprezece săptămâni s-a găsit intr-o stare emoţională neplăcută pe o vreme potrivnică, neștiind ce înseamnă pâinea sau patul’. De multe ori în nopţile furtunoase nu avea nici foc, nici mâncare, nici tovărăşie; de multe ori rătăcea fără noimă ne având nici casă, ci doar scorbura unui copac. Însă nu era fără prieteni. Respectul pentru drepturile altora care l-a condus să apere libertatea de conștiință, l-a făcut să fie ocrotitorul indienilor. El a învățat limba lor pe timpul şederii sale la Plymouth, a fost de multe ori oaspetele sachemilor vecini (obs. - conducător indian) iar acum când iarna a venit, la cortul șefului din Pokanoket a fost întâmpinat de Massassoit şi "inima barbară a lui Canonicus, șeful Narragansetts, l-a iubit ca pe un fiu al său în faţa ultimei suflări’. ‚Corbii’, povesteşte el, ‚m-au hrănit în pustie’”.
58. Populația din cele patru colonii, era acum de vreo douăzeci și patru de mii, Massachusetts având aproximativ cincisprezece mii, iar celelalte trei colonii aproape trei mii fiecare. Comisarii Federali formaseră mai degrabă un consiliu consultativ decât un corp legislativ. Formarea alianţei a consolidat teocrația.
59. Datorită regulilor structurate de predicatori, pentru reglementarea admiterii membrilor în cadrul Bisericilor, au fost atât de puțini cei care au aderat la Biserici, încât calitatea de membru care trebuia să includă cel puțin marea majoritate a poporului a fost de fapt îmbrățișată nu mai mult de o treime dintre ei. Pentru că începuse acum să se ceară o libertate de închinare, alta decât formele congregaţionale, clerul parohial şi-a dat seama că trebuie făcut ceva mai ferm pentru a întări puterea lor.
60. În consecință, la Cambridge în august 1648, după o reflecție de doi ani, a fost realizată o "Platformă de Ordine a Bisericiim, adunată din Cuvântul lui Dumnezeu”. Era de fapt înfiinţarea Bisericii Congregaționale pe temelia confederației celor patru colonii. Deși se declara în favoarea menținerii principiilor independenței fiecărei congregații, a asigurat crearea de "concilii compuse din bătrâni și alţi mesageri ai Bisericilor ca să consilieze, să sfătuiască și să retragă frăţia din partea unei biserici”, dar nu să administreze acte speciale disciplinare sau de autoritate, într-o biserică oarecare. În continuare se menţiona că dacă oricare Biserică ar trebui să se despartă de comuniunea Bisericilor, magistrații ar putea să le oblige să se conformeze. „Mărturisirea Westminster a fost promulgată ca şi crez; competențele clerului au fost definite minuțios și datoria laicatului declarată a fi ‚ascultarea de bătrânii lor și supunerea lor în Domnul’. Magistratul era împuternicit să pedepsească ‚idolatria, blasfemia, erezia’ și să împiedice orice Biserică să devină ‚schismatică’”.
61. În octombrie 1649, platforma a fost înaintată Tribunalului pentru examinare și adoptare și ulterior, prezentată de ei Bisericilor pentru aprobare din partea acestora. În octombrie 1651 aceasta a fost confirmată de fiecare dintre corpurile legiuitoare. Astfel era teocrația din Massachusetts desăvârşită și înveşmântată cu toată puterea binelui general. Și după cum puterea ei a crescut, tot aşa au sporit şi roadele sale amare. În 1649, guvernatorul Winthrop a murit și a fost urmat de John Endicott. În 1652, John Cotton a murit și a fost urmat de John Norton, iar aceştia doi, John Endicott și John Norton, nu au fost degeaba caracterizaţi ca fiind "doi fanatici notorii care nu luau pauză niciodată”. Odată cu ascensiunea acestor doi oameni la conducerea unei teocrații noi, se poate spune că începuse domnia terorii în Noua Anglie.
62. Intrarea în Confederație a coloniilor Noii Anglii, a fost refuzată de Rhode Island, din cauza principiilor sale despre libertatea de conștiință, dar ura quakerilor, a determinat colonia Massachusetts, în 1657, să ceară alăturarea coloniei Rhode Island, de Confederație, în efortul de a salva Noua Anglie de quakeri. "Au trimis o scrisoare autorităților acelei colonii, comunicând personal prietenilor dragi și vecinilor și rugându-i să păzească întregul corp al coloniștilor împotriva „unei astfel de pacoste”, prin alungarea și excluderea tuturor quakerilor, o măsură la care ‚regula bunăvoinţei îi obligă’” (Fiske: Începuturile din New England, pag. 180).
63. Dar Roger Williams, care era încă preşedintele din Rhode Island şi fidel principiilor sale, a răspuns: "Nu avem nicio lege printre noi cu care să se pedepsească exprimarea verbală a gândurilor și înțelegerilor cu privire la lucrurile și căile lui Dumnezeu despre mântuire și starea noastră veșnică. În ceea ce privește aceşti quakeri, constatăm că acolo unde cei mai mulţi dintre ei au ales să se declare în afara controlului cuiva și au fost contracaraţi doar prin argumente verbale, doreau cel mai puțin să vină. Orice încălcare a legii civile se pedepseşte, dar libertatea diferitelor conștiințe trebuie respectată”. (Idem pag. 184, 185. Acest lucru nu a fost în nici un caz o expresie de indiferență cu privire la învățăturile acelor Quakers; pentru că prin discuții, Roger a luptat constant împotriva lor. El a scris o carte împotriva acestora, intitulata "George Fox scos din groapa", și la vârsta de șaptezeci și trei de ani, el "a vâslit singur într-o barcă, pe întreaga lungime a golfului Narragansett, pentru a porni într-un turneu teologic împotriva a trei campioni Quakeri." - Idem. pag. 186).
64. Acest răspuns a înfuriat întreaga confederație. Massachusetts a amenințat să întrerupă comerțul cu Rhode Island. În această strâmtorare, Rhode Island, prin Roger Williams, a făcut apel la protecția lui Cromwell, care conducea acum Anglia. Cererea a prezentat situaţia așa cum era, dar ceea ce a făcut-o de importanță veșnică, ca fiind cea mai grandioasă și cel mai emoționant apel în toată istoria, a fost argumentul: "Dar indiferent ce soartă ne poate lovi, să nu fim obligaţi să exercităm nicio putere civilă asupra conștiințelor oamenilor”.
65. În toate privințele, puritanii au confirmat și au meritat sentinţa aspră a istoricului din Statele Unite, conform căreia "crearea unei Biserici naționale și fără compromisuri a condus pe congregaționaliştii de Massachusetts la îngăduirea pasiunilor care au dezonorat pe persecutorii lor englezi, iar Laud a fost îndreptăţit de oamenii pe care i-a nedreptățit” (Bancroft: Istoria Statelor Unite, cap. Locul puritanismului in istorie, alin. 5 din ultima sa revizuire, însă si mai bine s-a scris în această parte numită: "congregaționaliștii fără compromisuri, din Massachusetts dedați pasiunilor persecutorilor englezi").
66. Nu doar în Noua Anglie, Biserica și Statul erau unite. Aceasta se întâmpla într-o măsură mai mare sau mai mică în fiecare din cele treisprezece colonii iniţiale din America, cu excepția Rhode Island. În Noua Anglie, religia înfiinţată a fost congregaționalismul, în timp ce în toate coloniile din sud de la New York către Georgia, cu excepția doar a Pennsylvaniei, Biserica Angliei a fost cea favorizată. In Pennsylvania nu a existat nicio unire ca atare cu nicio denominaţiune specială, dar nimeni nu putea deține o slujbă sau chiar să voteze, cu excepția „deţinerii credinței în Isus Hristos”. Protecția faţă de ritualurile religioase obligatorii, era garantată doar celor "care mărturisesc și recunosc pe Unul Atotputernic și veșnic Dumnezeu ca şi Creator, Susținător și Conducător al lumii”. Aşa cum se vede, toate se cereau să fie religioase și să deţină credința în Isus Hristos, de aceea se solicita „ca în conformitate cu bunul exemplu al primilor creștini, în fiecare primă zi a săptămânii, numită ziua Domnului, oamenii să se abțină de la munca lor obişnuită de zi cu zi, ca să fie mai bine pregătiţi să se închine lui Dumnezeu potrivit înțelegerii lor”. (Charters and Constitutions, - Pennsylvania).
67. Maryland, în timp ce era sub influenţa romano-catolică, a fost mai liberă decât orice altă colonie, cu excepția Rhode Island, dar chiar și acolo, la fel ca în Pennsylvania, era doar o toleranță care era garantată numai persoanelor "care declarau credinţa în Isus Hristos”. Dar in 1692, episcopalienii au intrat în posesie și cu toate că şi alte forme de religie erau încă tolerate, „episcopatul protestant era înfiinţat prin lege" și așa s-a continuat până la Revoluție.
68. Sistemul „Biserică - Stat” în Georgia și funcţionarea sa, concretă abia în 1737, poate fi văzut în persecutarea lui John Wesley. Cazul s-a dezvoltat din pricina refuzului lui Wesley de a oferi sacramentul anumitor femei, iar acest lucru a creat posibilitatea de a slobozi veninul lor asupra lui în orice ocazie se putea ivi. Primul pas a fost făcut astfel: ,,GEORGIA. SAVANNAH SS "Către toţi poliţiştii, zeciuitorilor și altora cărora celor ce urmează prezintă interes: vouă și fiecăruia dintre voi vi se cere prin prezenta să ia trupul slujbaşului John Wesley și să-l aducă înaintea unuia dintre poliţiştii orașului pomenit pentru a răspunde la plângerea lui William Williamson și Sophiei, soția sa, pentru defăimarea deja menţionatei Sophia și refuzului de a-i administra sacramentul Cinei Domnului într-o adunare publică, fără motiv şi prin care numitul William Williamson este prejudiciat cu o mie de lire sterline. În acest sens este mandatul vostru, să ateste ceea ce trebuie să faceţi în condiţiile date. Administrat sub mâna mea și autentificat în opta zi a lunii august, Anno Domini 1737. "THO. CHRISTIE”.
69. Wesley a fost arestat și a adus în fața unui judecător pentru cercetare. Întrebat pe acest subiect, el a răspuns că "oferirea sau respingerea Cinei Domnului fiind o chestiune pur ecleziastică, nu pot recunoaște puterea de a mă interoga asupra ei”. Cazul a fost amânat pentru următoarea ședință periodică a instanței. Când instanța de judecată a fost convocată, judecătorul a pretins marelui juriu „să se ferească de tirania spirituală și să se opună noii autorităţi ilegale care a fost uzurpată mai mult de conștiinţele lor”. Marele juriu, spune Wesley, avea următoarea componenţă: "Unul era francez, care nu înțelegea limba engleză, unul papistaş, altul necredincios, trei baptiști, încă șaisprezece sau șaptesprezece disidenți și mulţi alţii care aveau probleme personale cu mine şi juraseră deschis răzbunare”.
70. O majoritate a acestui juriu a construit un rechizitoriu cu zece capete de acuzare, după cum urmează: "Că John Wesley, slujbaş, a încălcat legile regatului, contrar păcii domnului nostru suveran împăratul, coroanei și demnităţii sale.
1. Vorbind și scriind doamnei Williamson împotriva acordului soțului ei.
2. Prin respingerea ei de la Sfânta Împărtășanie.
3. Prin nedeclararea adeziunii sale la Biserica Angliei.
4. Prin împărțirea slujbei de dimineață în zilele de duminică.
5. Prin refuzul de a boteza copilul domnului Parker, altfel decât prin scufundare, cu excepția părinților care ar adeveri că era slab și nu putea suporta.
6. Prin respingerea Wm. Gough de la Sfânta Împărtășanie.
7. Prin refuzul de a citi serviciul de înmormântare peste trupul lui Nathaniel Polhill.
8. Prin numirea personală în ordinul de Savannah.
9. Prin refuzul de a primi Wm. Agliorly, ca pe un naș, doar pentru că el nu a primit Sfânta Împărtășanie;
10. Prin refuzul faţă de Jacob Matthews, pentru același motiv și botezul copilului unui comerciant indian cu doar doi naşi”.
71. Urmărirea penală a fost făcută astfel încât Wesley, nu era nici condamnat, nici achitat, ci menţinea o stare, așa cum o descrie el, un fel de "prizonier în libertate”, până când, nedispus să o mai suporte, s-a hotărât să se întoarcă în Anglia. Că a trebuit să plece din Georgia și să meargă într-un loc oarecare, era exact ceea ce georgienii au vrut şi deşi a fost făcută o cerere împotriva plecării lui, ei s-au bucurat când a plecat, pe 2 decembrie 1737. (John Wesley un Misionar în Georgia", de William Stevens Perry, DD - episcop al Bisericii Protestante Episcopale Iowa; New York Independent, 5 martie 1891, pag. 5,6).
72. Dintre coloniile sudului, Virginia a preluat conducerea și a fost alături de Massachusetts în intoleranță și persecuție. Colonia a fost împărțită în parohii și toți locuitorii erau impozitaţi pentru a susţine închinarea Bisericii Episcopale. Tuturor oamenilor li se cerea să participe la Bisericile recunoscute. Drepturile cetățeneşti erau condiţionate de calitatea de membru în Biserica Episcopală. Cine nu reușea să meargă la biserică în fiecare duminică „fără o scuză îngăduită" trebuia să fie amendat cu o livră de tutun, iar în cazul în care cineva trebuia să fie absent de la slujba de duminică timp de o lună, amenda era cincizeci de livre de tutun.
73. Virginia, cu toate acestea, deși stătea în fruntea coloniilor din sud privind severitatea legislației sale religioase, a fost prima dintre toate coloniile la separaţia Bisericii și Statului și la declararea și asigurarea prin lege a drepturilor religioase ale tuturor oamenilor.
74. Din această privire retrospectivă a protestantismului, devine clar că după Martin Luther, şi până la ascensiunea lui Roger Williams, nu doar un singur reformator a predicat cu sinceritate şi nu doar într-o singură țară principiile creștinismului și ale protestantismului în privinţa drepturilor de conștiință şi că în niciun loc, cu excepția coloniei din Rhode Island, nu au fost recunoscut, cu atât mai puțin exemplificat, principiul creştin şi protestant al separării Bisericii de Stat, a puterilor religioase și civile.
75. De-a lungul întregii acestei perioade constatăm că, în toate dezbaterile și în toate lucrările apărătorilor declarați ai drepturilor de conștiință, apare peste tot defectul mortal că acestea erau doar drepturile lor de conștiință pe care ei, fie le afirmau, fie le apărau. Cu alte cuvinte, argumentul lor pur și simplu se reducea la acest lucru: este dreptul nostru inalienabil de a crede și de a ne închina după cum alegem. Este de asemenea, dreptul nostru inalienabil de a obliga pe toți ceilalți să creadă și să se închine după cum alegem noi.
76. Dar aceasta nu este o afirmație despre toate drepturile de conștiință. Adevăratul principiu și revendicare a drepturilor de conștiință, nu este aserţiunea noastră a dreptului nostru de a crede și de a aduce închinare aşa cum alegem. Acest lucru lasă, întotdeauna, calea deschisă pentru afirmarea suplimentară a dreptului nostru de a obliga pe alții să creadă și să se închine aşa cum alegem noi, pentru că momentul potrivit pare să o ceară și există o multitudine de circumstanțe care sunt mereu gata să îndemne insistent că ocazia o revendică.
77. Adevăratul principiu și corecta afirmare a dreptului de conștiință este revendicarea noastră a dreptului fiecărui om să creadă și să se închine, aşa cum el alege sau nu, să se închine la toate. Acesta îndepărtează dintr-o dată fiecare scuză și fiecare argument care ar putea fi vreodată amintite în favoarea restricționării sau invaziei drepturilor conștiinței din partea oricărei persoane sau puteri.
78. Aceasta este doctrina creștină. Aceasta este doctrina lui Roger Williams. Aceasta este doctrina protestantă autentică, pentru că este "consecința logică a celor două mari principii remarcabile ale Reformei, îndreptăţirea doar prin credinţă şi egalitatea tuturor credincioșilor” (Bancroft: Istoria Statelor Unite" cap, "Self-Government în Massachusetts," par 22).
79. Acuzarea adusă de Bryce protestantismului cu privire la acest punct este bine meritată și aplicabilă cu hotărâre aici: "Principiile care au condus pe protestanți să se rupă de Biserica Romană ar fi trebuit să-i înveţe să suporte opiniile altora și să-i împiedice să încerce asocierea armoniei în doctrină sau în modul de închinare cu formele necesare guvernării civile. Cu atât mai puțin ar fi trebuit să le fie aplicat acest acord prin sancțiuni civile, deoarece credința din manifestarea lor, nu are valoare decât atunci când este exprimată în mod liber. O Biserică care nu se pretinde a fi infailibilă este obligată să permită că o parte a adevărului poate fi, eventual, cu adversarii săi; o Biserică care permite sau încurajează ca rațiunea umană să se concentreze asupra revelației, nu are dreptul să dezbată aprins cu oamenii și apoi să-i pedepsească dacă aceştia nu sunt convinși”.
80. "Dar dacă oamenii au văzut că doar pe jumătate au făptuit sau pentru că au constatat că este destul de greu să destructurezi lanțuri preoțești, au bine-primit întregul ajutor pe care un prinț lumesc l-ar putea da; rezultatul a fost că religia, sau mai degrabă, crezurile religioase, au început să se implice în politică mai mult decât fusese vreodată cazul mai înainte. Cea mai mare parte a creștinătății a fost răvăşită de războaie religioase timp de mai bine de un secol sau mai mult, iar către zilele noastre sentimentele de antipatie teologică continuă să afecteze relațiile dintre puterile Europei. În aproape fiecare țară, orice formă de doctrină care a triumfat, s-a asociat cu statul și a menținut sistemul despotic al Evului Mediu, în timp ce a părăsit terenul pe care s-a întemeiat acest sistem.
81. "Ca şi consecinţă, au apărut Bisericile naționale, care trebuiau să fie pentru cele câteva țări protestante ale Europei, ceea ce Biserica Catolică a fost pentru lume în general, adică Biserici care fiecare trebuiau să aibă aceleaşi limite cu statul respectiv, să se bucure de bogăţia funciară și privilegii politice unice și înarmată cu puteri coercitive împotriva disidenţilor. Nu a fost cu totul ușor de a găsi un set de principii teoretice pe care astfel de biserici să se fundamenteze, pentru că ele nu puteau, la fel ca Biserica veche, să arate către moştenirea istorică a doctrinelor lor; ele nu puteau pretinde că au într-un om sau într-un grup de oameni, o instituţie infailibilă a adevărului divin; ele nu puteau nici măcar să caute sprijin la vechile Concilii Generale sau în argumentul, oricât de valoros ar fi fost el (Securus indicat Orbis Terrarum”- „Întreaga lume judecă drept”).
82. "Dar în practică, s-a trecut repede peste aceste dificultăți, pentru că partida dominantă în fiecare stat, în cazul în care nu era infailibilă, era în orice caz destul de sigură că avea dreptate și că putea atribui împotrivirea altor secte doar abaterii morale. Voința suveranului, ca și în Anglia sau voința majorității, ca în Olanda, Scandinavia și Scoția, a impus fiecărei țari o formă aparte de închinare și a păstrat practicile intoleranței medievale fără justificarea lor.
83. "Persecuția, care putea fi cel puțin scuzată într-o Biserică infailibilă, catolică și apostolească, a fost deosebit de odioasă când era practicată de cei care nu erau catolici; care nu erau mai apostolici decât vecinii și care tocmai se revoltaseră faţă de autoritatea cea mai veche și venerabilă în numele unor drepturi pe care acum le negau celorlalți. Dacă unirea cu Biserica vizibilă prin participarea la un sacrament lumesc era necesar pentru viața veșnică, persecuția îngăduia o datorie, o favoare pentru sufletele pieritoare. Dar dacă împărăția cerului este în fiecare conştiinţă o împărăție a spiritului, dacă credința mântuitoare este posibilă în afara unui trup vizibil și sub o diversitate de forme exterioare, persecuția devine dintr-o dată o crimă și o nebunie.
84. "Prin urmare, intoleranța protestanților, în cazul în care formele pe care le-a luat au fost mai puţin crude decât cele practicate de Biserica Romano-Catolică, a fost de asemenea mult mai puțin de apărat, pentru că avea rareori altceva mai bun de invocat în numele său decât motive de oportunitate politică sau mai des, simpla pasiune încăpățânată a unui conducător sau a unei facțiuni de a aduce la tăcere exprimarea oricăror opinii, în afară de a lor... și prin urmare, nu este prea mult să spunem că ideile... privind datoria magistratului de a obliga o uniformitate în doctrină și închinare prin brațul civil, duc înapoi către legătura pe care acea teorie a stabilit-o între Biserica Romană și Imperiul Roman, la concepția în realitate a unui Imperiu Biserică”. (Sfântul Imperiu Roman, cap XVIII, alin. 8).
85. În promulgarea principiilor protestantismului și în lucrarea Reformaţiunii, numele lui Martin Luther și Roger Williams nu pot fi niciodată, pe bună dreptate, separate. Williams a desăvârşit ceea ce a început Luther și împreună au dat din nou și pentru totdeauna, lumii, principiile anunțate inițial de Cel care a fost Autorul și Înfăptuitorul credinței amândurora - ISUS CRISTOS, AUTORUL LIBERTĂŢII RELIGIOASE.