„La Forest Park. Prelegerea de seară”
The Topeka Daily Capital 11, 111, p. 4.

 PRELEGEREA DE SEARĂ
(de A. T. Jones)

Pe cel ce-l face Fiul liber, este cu adevărat liber, a spus Mântuitorul, și eliberându-i din punct de vedere religios, El i-a eliberat în toate privințele. Sclavii erau oamenii liberi ai lui Hristos, iar stăpânii au devenit robii lui Hristos. Fără libertate religioasă nu poate exista libertate civilă. Fără libertate într-una dintre ele, nu poate exista libertate în cealaltă. Făcându-i pe oameni liberi, Mântuitorul i-a legat de El și de Dumnezeu printr-o legătură ce nu poate fi ruptă, și nimic nu îi poate despărți de El. Iar ucenicii au fost trimiși în lume ca să învețe întreaga omenire acest lucru. Însă guvernul roman s-a extins pe întregul pământ, iar legile sale spuneau că niciun om nu trebuie să aibă vreun alt dumnezeu în afară de cei recunoscuți de Roma. Dumnezeul creștinilor nu era acceptat de acesta, și de aceea Dumnezeu era un dumnezeu străin pentru guvern. O altă lege interzicea introducerea unei noi religii, sub pedeapsa exilului sau a morții, iar creștinii, prin faptul că predicau creștinismul, se puneau în opoziție cu legile stabilite, care erau scrise cu mult înainte de a exista un creștin. Legea nu a fost adoptată din cauza lor și, prin urmare, nu au avut nicio șansă să numească aceasta persecuție atunci când au fost pedepsiți. Așa că, în ochii romanilor, revendicarea dreptului de a-L propovădui pe Hristos reprezenta o răzvrătire împotriva guvernului. Neander spune astfel: „Ideea de stat era cea mai înaltă concepție de etică cunoscută de romani” și, de aceea, pentru un roman, ceea ce spunea legea era corect. Aceasta includea întreaga înfăptuire efectivă a celei mai înalte concepții despre bine – cel mai mare bine pe care un om îl putea face. Dar pentru un creștin, în creștinism exista un bine mult superior, care punea guvernul roman pe un loc secundar. Acum, dacă cineva cerea Romei să adopte o poziție de subordonare, era un act de trădare. Geniul Romei constituia divinitatea supremă. Guvernul Romei nu își avea demnitatea sau onoarea de la proprii zei, ci de la statul însuși. Orice spunea legea romană că este bun putea fi venerat, și nimic altceva. Prin cucerirea tuturor națiunilor și a tuturor zeilor, s-a întărit ideea că statul este suprem, extinzându-se chiar și la națiunea iudaică și la Dumnezeul ei. Astfel că, atunci când creștinul propovăduia un Dumnezeu superior, acest lucru era un act de trădare, iar creștinul devenea un trădător. Romanii erau foarte geloși cu privire la zeii lor.”

Apoi a atras atenția asupra unei idei sau maxime păgâne greșite. „«Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu.» Un astfel de lucru nu poate exista niciodată. Stindardul Romei a pus în practică această idee. Senatul și poporul Romei reprezentau vocea lui Dumnezeu.” Citând din „Guvernul civil,” vorbitorul a spus: „«Cu cât mai înălțat devenea un roman, cu atât mai puțină libertate avea. […] Întreaga datorie a omului era să-și țină casa în ordine și să fie un cetățean devotat și umil al statului.» Așadar, religia creștinilor se opunea direct legilor romane, iar creștinii erau în mod necesar vinovați de înaltă trădare. Roma nu putea tolera acest lucru, așa că imperiul Roman a aplicat legea și i-a pedepsit. Acum, dacă ideile religioase sunt adecvate pentru legislație, atunci Roma nu i-a persecutat niciodată pe creștini – ea pur și simplu a aplicat legea. La fel și Anglia și propria noastră țară împreună cu quakerii etc. Punerea în aplicare a legii este dreaptă și nu poate fi numită persecuție. Dacă legea a fost dreaptă, și uciderea creștinilor a fost dreaptă. Dar oamenii din această țară nu au de ce să vorbească împotriva romanilor atâta timp cât ei caută să facă legi pentru «ziua Domnului» și să impună păzirea lor. Papalitatea, mergând după același principiu, a aplicat pur și simplu legile. Tot ceea ce i s-a făcut lui Hus, când a fost ars, era aplicarea legii. Ceea ce trebuie să facem noi este ceea ce au făcut creștinii, și anume să spunem că legea romană era greșită și că ei nu aveau dreptul de a avea astfel de legi. Acum, împărații romani i-au persecutat pe creștini? Chiar au făcut ei lucrul acesta? El a dat foc Romei și apoi a aruncat vina pe creștini, arzându-i și torturându-i. Nu s-a făcut nicio pretenție de aplicare a legilor în acest caz. Domițian l-a exilat pe Ioan pe insula Patmos, dar aceasta nu a fost persecuție. S-a întâmplat ca Ioan să atragă asupra sa suspiciuni, la fel ca mulți alții, și a fost exilat în loc să fie executat, dar lucrul acesta nu avea nimic de-a face cu creștinismul lui. Succesorul lui Domițian a anulat tot ceea ce făcuse Domițian și, printre altele, l-a rechemat pe Ioan. Cei mai buni patru împărați pe care i-a avut Roma vreodată – Traian, Hadrian, Antonius Pius și Marcus Aurelius – au fost cei care i-au persecutat pe creștini, iar lucrul acesta a fost întotdeauna o taină pentru cei erudiți. Aceștia au aplicat legile pentru că le respectau, însă tiranilor nu le păsa deloc de legi, de aceea creștinii au fost lăsați în pace. Astfel, când legile erau încălcate în timpul împăraților buni, legile erau aplicate, ceea ce nu se întâmpla și în timpul tiranilor. Așadar, răutatea nu era în oameni, ci în legile care nu erau cele pe care o națiune avea dreptul să le aibă în cărțile sale de legi.”

Vorbitorul a citit apoi din History of Rome[1] de Gibbon pentru a arăta modul în care acești împărați au aplicat legile, iar alții nu le-au acordat nicio atenție, precum și scrisorile lui Pliniu către Traian în care îl întreabă ce să facă și răspunsul lui Traian, care îi spune să nu-i caute pe creștini, dar dacă vor fi denunțați, legea va fi aplicată dacă nu se vor supune. Un guvern nu are altă alternativă în afară de a aplica legile sau de a abdica. Guvernul nu-i căuta pe creștini, dar populația se răscula dacă se producea vreo calamitate, iar creștinii erau acuzați de aceasta și erau aruncați la fiarele sălbatice sau uciși într-un alt mod. În final, Hadrian a emis un decret conform căruia niciun creștin nu trebuia acuzat, și toți cei care se răsculau trebuiau reținuți în locul creștinilor, împotriva cărora nu trebuia să se facă nimic, cu excepția procedurii legale obișnuite. Antonius Pius nu a emis niciun edict împotriva creștinilor, dar el a îngăduit să aibă loc revolte, iar acestea au readus persecuțiile împotriva creștinilor. Dar Marcus Aurelius, cel mai bun împărat pe care l-a avut vreodată guvernul, a emis un decret pentru a-i vâna și nimici pe creștini datorită respectului față de lege. Acestea sunt singurele persecuții comise până în timpul lui Decius.

Vorbitorul a citit apoi din aceeași lucrare despre Commodus, Caracalla și alți tirani ai Romei, pentru a arăta că niciunul dintre ei nu i-a persecutat pe creștini sau nu a aplicat legea, cu toate că au umplut Roma cu sângele dușmanilor lor, Caracalla provocând moartea a peste 20.000 de astfel de oameni și fiind numit „dușmanul comun al omenirii”. Se poate ca creștinii să fi suferit împreună cu alții, dar nu datorită faptului că erau creștini. Deci, în ceea ce-i privește pe împărații Romei, nu a existat nicio persecuție a creștinilor. Totul a venit din partea vecinilor care i-au denunțat, iar legea trebuia să fie aplicată.

Vorbitorul a citit din lucrarea sa Guvernarea civilă, citate în acest sens din diverși autori, pentru a arăta cât de imposibil era pentru un creștin să participe la vreo adunare publică sau chiar să participe la nunta propriei fiice, sau la înmormântarea propriilor rude, deoarece toate ceremoniile erau în onoarea zeilor lor, iar el nu putea lua parte la ele, deoarece prin astfel de refuzuri își atrăgea ura vecinilor, astfel că un creștin nu era niciodată în siguranță, nici ziua, nici noaptea, fiind expus la răzbunare publică în orice clipă. Nedreptatea stătea în legi, care le dădeau oamenilor ocazia să se plângă și să-i persecute pe creștini. Atunci când erau arestați, magistrații încercau să-i salveze, cerându-le doar să presară puțină tămâie pe altar, după care erau iertați și își obțineau certificatul. Cu toate acestea, în fața refuzului lor, magistratul se înfuria din cauza „încăpățânării” lor și îi pedepsea cu maximum prevăzut de lege, practic fiind condamnați la moarte pentru încăpățânarea lor și nu pentru coruperea legii. Unii se ofereau să le vândă creștinilor certificate care să-i protejeze, iar dacă erau refuzați, îi omorau în semn de autoprotecție, ca să nu-i denunțe. Însă, pentru că acești bărbați, femei și copii și-au exprimat dreptul de a se închina lui Dumnezeu după cum le dictează propria lor conștiință, dumneavoastră și cu mine putem fi aici, în această seară, pentru a ne afirma dreptul la libertate religioasă, un drept de care oamenii încearcă să ne priveze și care va reînvia același spirit de persecuție care exista în Roma antică.

[1] Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman (n.t.)