După ce a patra Trâmbiţă a terminat de sunat şi înainte de a începe cea de-a cincia Trâmbiţă să sune, profetul s-a „uitat, şi a auzit un vultur (înger - eng.) care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: ‚Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri, care au să mai sune.’” Apocalipsa 8:13. Fiecare dintre ultimele trei Trâmbiţe reprezintă un vai, chiar dacă le comparăm cu perioadele îngrozitoare ale primelor patru. Motivele pot fi descoperite în desfăşurarea acestor ultime trei trâmbiţe.
După cum primele patru din cele Şapte Trâmbiţe marchează ruina Imperiului Roman de Apus şi aşezarea, în locul acestuia, a popoarelor care formează naţiunile Europei Occidentale de astăzi, tot aşa cea de-a Cincia şi cea de-a Şasea Trâmbiţă marchează ruina Imperiului Roman de Răsărit, şi prezintă popoarele prin care a fost îndeplinită această lucrare, şi care constituie naţiunile moderne ale Europei de Est şi ale Asiei.
„Îngerul al cincilea a sunat, şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ; şi lui i s-a dat cheia gropii fără fund. El a deschis groapa fără fund; şi din groapă a ieşit un fum, ca fumul unui cuptor mare; şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul gropii. Din fum au ieşit lăcuste pe pământ. Lor li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpionii pământului. Li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. Şi lor li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era precum chinul scorpionului când înţeapă un om. În acele zile oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei. Lăcustele semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi care păreau din aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul femeilor şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau platoşe ca nişte platoşe din fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul de care şi de mulţi cai care se aruncă la luptă. Aveau cozi ca de scorpioni, cu ace. Şi puterea lor era de a răni oamenii cinci luni. Peste ele aveau un împărat, care este îngerul gropii fără fund, al cărui nume este în limba ebraică Abadon, dar în limba greacă numele său este Apolion. („adică distrugător.” Nota marginală.)” Apocalipsa 9:1-11 (KJV).
Această Trâmbiţă acoperă o perioadă de 817 ani: din 632 până în 1449 d.Hr., şi prezintă ridicarea şi lucrarea de distrugere a musulmanilor asupra Imperiului de Răsărit – este vorba mai întâi de musulmanii arabi, iar apoi de cei turci. Despre aceasta, Albert Barnes remarcă: „studiind această profeţie, cu o unanimitate surprinzătoare comentatorii au fost de acord că se referă la imperiul sarazinilor, sau la apariţia şi dezvoltarea religiei şi imperiului format de Mohamed.” Nu vedem cum cineva care citeşte profeţia, alături de istoria lui Gibbon despre Mohamed şi succesorii săi în lumina acesteia, nu va fi de acord cu aplicarea acestei profeţii la musulmani.
Termenul „groapa fără fund”, care indică locul provenienţei lor, vine din grecescul „abussos” care înseamnă o regiune pustie, stearpă. Un studiu scurt asupra Arabiei clarifică semnificaţia şi competenţa termenului de a fi aplicat acelei ţări.
Arabia are aproximativ 1500 de mile pe distanţa ei cea mai lungă şi aproape jumătatea din distanţa aceasta ca lăţime, la mijlocul ei; dar lăţimea cea mai mare o are la Oceanul Indian, fiind de 1000 de mile. „Întreaga suprafaţă a peninsulei este de patru ori mai mare decât Germania sau Franţa; dar cea mai mare parte a ei a fost pe drept stigmatizată cu epitetele pietroasă şi nisipoasă. Chiar şi regiunile sălbatice ale Tatariei sunt acoperite de mâna naturii cu pomi semeţi şi vegetaţie luxuriantă; iar călătorul singuratic se poate bucura de confortul prezenţei vieţii vegetale. Dar în pustiul mohorât al Arabiei, nemărginita suprafaţă de nisip este intersectată de munţi ascuţiţi şi goi; iar suprafaţa deşertului, fără umbră sau refugiu, este pârjolită de razele directe şi intense ale soarelui tropical. În locul brizelor înviorătoare, vânturile, mai ales cele din sud vest, răspândesc un vapor nociv; dealurile de nisip care se ridică pentru a se împrăştia sunt comparate cu talazurile oceanului, şi caravane întregi, armate întregi s-au pierdut şi au fost îngropate în furtuni de nisip. Apa reprezintă un motiv de dorinţă şi competiţie; iar lemnul este atât de rar, încât este necesară o artă pentru a păstra şi răspândi elementul focului”.
„Arabia este lipsită de râuri navigabile care să fertilizeze solul şi să poarte apa spre regiunile învecinate; torentele care cad din regiunile înalte sunt absorbite de pământul uscat; plantele rare şi viguroase, tamarindul sau salcâmul, care pătrund cu rădăcinile lor în fisurile stâncilor, sunt hrănite de roua nopţii; apa insuficientă provenită de la ploaie este strânsă în cisterne şi apeducte; fântânile şi izvoarele constituie comoara secretă a deşertului; iar pelerinul ce se îndreaptă spre Mecca, după un marş în condiţii uscate şi înăbuşitoare, este dezgustat de gustul apei care a curs peste un strat de sulf sau de sare. Acesta este tabloul general al climatului Arabiei.” (Gibbon cap. 50) De-a lungul coastei există o regiune îngustă cu pământ fertil care se remarcă faţă de marea parte a ţării prin denumirea de „fericita.”
„În timp ce resursele Statului au fost epuizate datorită războiului persan, iar Biserica a fost tulburată de secta nestoriană şi cea monofizită, Mahomed, cu sabia într-o mână şi Coranul în cealaltă, şi-a înălţat tronul pe ruinele creştinismului şi ale Romei. Geniul profetului arab, obiceiurile poporului său şi spiritul religiei sale au condus la declinul şi căderea Imperiului de Răsărit; iar privirile noastre sunt în mod bizar absorbite de una dintre cele mai memorabile revoluţii care a imprimat un nou şi mult mai durabil caracter asupra naţiunilor de pe glob.” (Idem, par.1)
Uriaşele hoarde de musulmani sunt simbolizate prin norul de lăcuste; iar în versetele 7-9, înţelesul simbolului este clarificat astfel: „Lăcustele semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. … şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul de care şi de mulţi cai, care se aruncă la luptă.”
„În opinia naturaliştilor, Arabia este adevărata ţară de origine a cailor; cel mai propice climat, nu neapărat pentru dimensiunea, ci pentru spiritul şi agerimea acestui generos animal. Meritul raselor de Barbaria, ale calului spaniol şi englez se datorează împerecherii cu cel pur sânge arab; iar beduinii păstrează cu o grijă superstiţioasă onoarea şi trăsăturile celei mai pure rase. Aceşti cai sunt dresaţi în corturi, printre copiii arabilor, cu o familiaritate duioasă, ceea ce le formează trăsăturile de blândeţe şi ataşament. Ei sunt învăţaţi să meargă doar şi să alerge; simţurile lor nu au fost tocite prin folosirea neîncetată a ţepuşei şi a biciului; puterile lor sunt păstrate pentru momentul luptei şi atacului; dar de îndată ce simt atingerea mâinii sau a scăriţei de la şa, atunci aleargă cu repeziciunea vântului.”
„Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau din aur.” Atunci când Mahomed a intrat în Medina (622 d.Hr.) şi a fost pentru prima dată primit ca prinţul ei, „a fost desfăşurat un turban înaintea lui pentru a suplini lipsa unui stindard.” Turbanele sarazinilor, asemenea unei coroane, constituiau ornamentele şi mândria lor. Prăzile bogate le furnizau din belşug aceste turbane şi deseori le reînnoiau. Este proverbial că a-ţi pune turbanul, înseamnă a deveni musulman. Iar arabii se distingeau prin scufiile pe care le purtau, în care galbenul era culoarea dominantă.
Era mahomedanismului a început la 16 iulie, 622 d.Hr. În cei zece ani care au trecut de la aceasta dată până la moartea sa, pe 7 iunie 632, Mahomed a cucerit Arabia, asigurându-şi supunerea acesteia. El a fost succedat imediat de Abubakâr al Khalif, în calitate de calif sau comandant al celor credincioşi; şi, odată cu ascensiunea acestuia, au început cu adevărat cuceririle şi răspândirea mahomedanismului. Cât despre ceea ce „îi călăuzea”, găsim în primul discurs al lui Abubakâr către prima armată de musulmani pe care a condus-o. Căci, „imediat după ce Abubakâr a refăcut unitatea credinţei şi a guvernului, a trimis o scrisoare circulară tuturor triburilor arabe” care suna astfel:
„Această scrisoare este menită să vă informeze că intenţionez să-i trimit pe adevăraţii credincioşi în Siria pentru a o scoate din mâinile necredincioşilor, şi vreau să ştiţi că lupta pentru religie este un act de supunere faţă de Dumnezeu.”
„Solii săi au revenit cu veştile despre ardoarea pioasă şi războinică pe care au aprins-o în fiecare provincie; tabăra de la Medina s-a umplut în mod succesiv de bandele îndrăzneţe ale sarazinilor al căror sânge zvâcnea în aşteptarea acţiunii, plângându-se de căldura anotimpului şi de lipsa proviziilor, acuzând, cu murmure nerăbdătoare, întârzierile califului. De îndată ce numărul lor a fost complet, Abubakâr s-a urcat pe deal, a străbătut cu privirea oamenii, caii şi armele, şi a înălţat o rugăciune fierbinte pentru succesul acţiunii lor. Ordinele sale către conducătorii sirienilor au fost inspirate de acel fanatism războinic care se dezvoltă pentru a apuca obiectele ambiţiei pământeşti.”
Oştilor adunate, Abubakâr le-a spus:
„Amintiţi-vă că sunteţi în permanenţă în prezenţa lui Dumnezeu, la graniţa cu moartea, cu certitudinea judecăţii şi speranţa paradisului. Evitaţi nedreptatea şi opresiunea, consultaţi-vă cu fraţii voştri şi căutaţi să păstraţi dragostea şi încrederea trupelor voastre. Atunci când luptaţi în războiul Domnului, purtaţi-vă ca bărbaţii, fără să fugiţi; dar nu faceţi ca biruinţa voastră să fie pătată de sângele femeilor şi copiilor. Nu distrugeţi palmierii şi nu ardeţi câmpurile de cereale. Nu tăiaţi pomii fructiferi, nici nu faceţi rău vreunei vite, în afară de acelea pe care le tăiaţi pentru a mânca. Când veţi încheia vreun acord, respectaţi-l, şi fiţi la fel de buni ca şi cuvântul vostru. Pe măsură ce veţi înainta, veţi găsi persoane religioase care trăiesc retrase în mânăstiri şi care şi-au propus să-L slujească astfel pe Dumnezeu; lăsaţi-i în pace, şi nu-i omorâţi, nici nu le ardeţi mânăstirile. Dar veţi găsi un alt gen de oameni care aparţin sinagogii lui Satan, care au creştetul capului ras; acestora să le despicaţi capetele, şi să nu le daţi odihnă până când nu trec la mahomedanism sau plătesc tribut.” (Decline and Fall of the Roman Empire, cap.51, par.10)
Abubakâr a murit la 24 iulie 634 d.Hr., fiind urmat de Omar. În cei zece ani ai administraţiei acestuia, „sarazinii au supus 36.000 de oraşe sau castele, au distrus 4.000 de biserici sau temple ale necredincioşilor, şi au înălţat 1.400 de moschei, pentru exercitarea religiei lui Mahomed. În o sută de ani după plecarea sa din Mecca, armatele şi stăpânirea succesorilor lui s-a extins din India până la Oceanul Atlantic, peste diferite şi îndepărtate provincii, care pot fi cuprinse sub denumirile: 1. Persia, 2. Siria, 3. Egiptul, 4. Africa şi 5. Spania.” (Idem, cap.51, par.3.) Consecinţa a fost aceea că „la sfârşitul primului secol al Hegirei, califii erau cei mai puternici şi absoluţi monarhi de pe glob. …
Sub domnia ultimului din dinastia Omiazilor (750 d.Hr.), Imperiul Arab s-a extins cale de 200 de zile de călătorie de la est la vest, de la hotarul cu tătarii şi India, până pe ţărmurile Oceanului Atlantic. Şi dacă tăiem mâneca hainei, cum o spun stilistic scriitorii lor, lunga şi îngusta provincie a Africii, dominionul solid şi compact din Fargana până la Aden, de la Tars la Surat, se întindea de fiecare parte pe distanţa de patru sau cinci luni de mers cu caravana. Vom căuta în zadar o indisolubilă legătură şi imediată supunere faţă de Augustus şi antonini. Dar progresul religiei mahomedane a răspândit peste acest spaţiu întins, o asemănare generală de maniere şi păreri. Limbajul şi legile Coranului erau studiate cu egală devoţiune la Samarcand şi la Sevilia; maurii şi indienii erau primiţi ca şi compatrioţi şi fraţi în pelerinajele la Mecca; iar limba arabă a fost adoptată ca idiom popular în toate provinciile aflate la vestul râului Tigru.” (Idem)
Iar Scriptura spune că aveau putere „ca să vatăme pe oameni cinci luni.” Cinci luni sunt 150 de zile; acest timp fiind unul profetic – o zi pentru un an (Ezechiel 4:3-6) – echivalează cu 150 de ani, timp în care au făcut rău oamenilor.
Aceşti 150 de ani trebuie socotiţi din anul în care au avut un rege peste ei, aşa cum spune versetul 11: „Peste ele aveau un împărat … al cărui nume este în limba ebraică Abadon, dar în limba greacă numele său este Apolion. (adică „distrugător.” Nota marginală.)” Timp de mai bine de 600 de ani, mahomedanii nu au avut o guvernare oficial organizată, şi nu au recunoscut niciunei persoane o astfel de demnitate care să fie potrivită titlului de rege. „Autoritatea tovarăşilor lui Mahomed se sfârşea odată cu moartea lor; iar şefii sau emirii triburilor arabe lăsau să dăinuiască acolo, în deşert, spiritul egalităţii şi independenţei.” (Gibbon, Idem) Fiecare trib, sub propriul conducător, era independent de toate celelalte, acţionând după bunul plac. Cât timp a durat această situaţie, este evident şi este adevărat, că nu puteau avea acel caracterul de „distrugători” ca atunci când s-au unit sub o singură guvernare, sub stăpânirea unui conducător recunoscut de toţi.
Acest lucru apare şi mai evident atunci când observăm ce urma să fie distrus de acest „distrugător”. Primele patru trâmbiţe descriu ruina Imperiului Roman de Apus; iar cea de-a cincia se referă la distrugerea Imperiului de Răsărit. Şi această putere acţionează conform caracterului distrugătorului ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Roman. Nu era un distrugător al oamenilor, ca oameni, pentru că este spus că „li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni”, „şi puterea lor era de a răni oamenii cinci luni.” Astfel, este evident faptul că acest caracter şi această lucrare de „distrugător” se referă la distrugerea finală a Imperiului Roman, care pe atunci era reprezentat de Imperiul de Răsărit, cu capitala la Noua Romă: Constantinopol.
Osman (Othman) este califul care a instaurat guvernarea organizată a mahomedanilor; şi astfel, de la el, şi de atunci, se trage numele şi titlul de Imperiul Otoman. Sub puterea organizată a lui Osman, a început lucrarea de distrugere amintită de profeţie. La finele relatării sale despre furia devastatoare a mongolilor şi tătarilor sub Gingis Han şi generalii săi, Gibbon afirmă: „În acest naufragiu al naţiunilor (1240-1304 d.Hr), ne miră faptul că Imperiul Roman a scăpat, Imperiu ale cărui relicve, la momentul invaziei mongole, erau dezmembrate între greci şi latini.” (Idem cap. 64, par.31)
Dar atunci când declinul mongolilor a făcut loc ridicării musulmanilor sub Osman, despre acesta el afirmă: „El (Osman) era situat la hotarul Imperiului Grecesc; Coranul sfinţise jihadul, sau războiul sfânt împotriva necredincioşilor; iar erorile lor politice au făcut cu putinţă trecerea Muntelui Olimp şi l-au invitat să coboare pe câmpiile Bitiniei. … La 27 iulie, 1299, Osman a invadat pentru prima dată teritoriul Nicomediei; iar acurateţea singulară a datei pare să dezvăluie o previziune despre creşterea rapidă şi distructivă a monstrului.” (Idem, par.14)
Trebuie observate câteva idei din acest citat:
Astfel, lucrarea de distrugere care trebuia să submineze ultimele rămăşiţe ale Imperiului Roman, a început la 27 iulie 1299, şi a trebuit să dureze 150 de ani, ceea ce ne duce la 27 iulie 1449. În noiembrie 1448 a murit împăratul grec Ioan Paleologul. Au existat doi pretendenţi rivali la tron – Demetrius şi Constantin. Demetrius era prezent pentru a pune mâna pe tron; Constantin era absent. „Împărăteasa mamă, Senatul şi soldaţii, clerul şi poporul, s-au exprimat cu toţii în favoarea succesorului legal”, Constantin. Dar, deşi toată această putere era de partea sa, în momentul acela exista încă o putere care trebuia consultată: sultanul turc, Amurat al II-lea. De aceea, în 1449, a fost trimis un ambasador la curtea lui Amurat, la Adrianopol. „Amurat l-a primit cu onoare şi la plecare i-a dat daruri; dar aprobarea binevoitoare a sultanului turc a anunţat SUPREMAŢIA sa, şi apropiata cădere a Imperiului de Răsărit.” (Idem, cap. 57, par.14.)
„Cel dintâi vai a trecut. Iată că mai vin încă două vaiuri după el.” (Ap. 9:12 - KJV)