Cea de-a Şasea Trâmbiţă – Al doilea vai

Cea de-a Şasea Trâmbiţă – Al doilea vai

„Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului din aur, care este înaintea lui Dumnezeu, zicând îngerului al şaselea care avea trâmbiţa: ‚Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!’ Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine diavolilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.” Apocalipsa 9:13-21.

Cei patru îngeri menţionaţi aici, care erau legaţi la marele râu Eufrat şi care în acest timp trebuiau să fie dezlegaţi, simbolizează cele patru sultanate: Bagdad, Damasc, Iconium şi Aleppo care formau la acea dată puterea mahomedană. Porunca de a le dezlega simbolizează pe scurt slobozirea tuturor elementelor mahomedanismului pentru a realiza distrugerea finală a ultimului element al Imperiului Roman.

Platoşele asemănătoare focului, iacintului şi pucioasei; focul, fumul şi pucioasa care păreau a ieşi din gurile cailor, se explică prin folosirea din plin a prafului de puşcă cu ajutorul armelor de foc care, în acea vreme, abia fusese descoperit în occident. „Salvele neîncetate de lănci şi săgeţi erau acompaniate de fumul, sunetul şi focul muschetelor şi artileriei lor. Armele lor mici descărcau în acelaşi timp cinci sau zece bile de plumb de mărimea unei nuci; şi, după cât de compacte erau rândurile, şi după forţa prafului de puşcă, mai multe platoşe şi trupuri erau străpunse de aceeaşi împuşcătură.” (Gibbon cap. 68, par.11)

În şirurile de oameni care trăgeau cu arme de foc, de pe spatele cailor, armele lor ţinteau direct în linie cu gurile cailor; şi astfel, în viziune, priveliştea era exact ca şi când platoşele luptătorilor ar fi fost din foc, iacint şi pucioasă, şi ca şi când din gurile cailor ar fi ieşit focul, fumul şi pucioasa.

Aşa a fost în ceea ce priveşte folosirea armelor de calibru mic; dar „artileria sa a depăşit tot ceea ce apăruse până atunci în lume. Inventatorul tunului, un danez sau ungur care aproape a murit de foame în serviciul grecilor, a dezertat la musulmani unde a fost susţinut de către sultanul turc. Mahomed a fost satisfăcut de răspunsul la prima sa întrebare pe care a adresat-o maestrului: ‚Dacă pot fabrica un tun capabil să arunce o bilă sau o piatră suficient de mare pentru a sparge zidurile Constantinopolului? Nu sunt în necunoştinţă de tăria lor, dar dacă ar fi mai tari decât zidurile Babilonului, aş putea face o maşină de o putere mai mare; poziţia şi dimensiunea acelei maşini trebuie lăsată pe seama inginerilor voştri.”

„Pe baza acestei asigurări la Adrianopol a fost înfiinţată o turnătorie; metalul a fost pregătit; şi la capătul a trei luni, Urban a produs un tun de calibru mare din alamă, de o mărime uimitoare, aproape incredibilă; ţeava avea un diametru de 12 palme, iar ghiuleaua cântărea aproximativ 600 livre (272 kg). Un loc gol din faţa noului palat a fost ales pentru primul experiment; dar, pentru a preveni efectele neaşteptate şi nedorite de frică şi consternare, s-a anunţat public faptul că tunul urma să fie testat ziua următoare. Explozia a fost simţită sau auzită pe o suprafaţă de 100 de furlongi (20 km); ghiuleaua, prin forţa prafului de puşcă, a fost aruncată la o milă (1,6 km); iar pe locul în care a căzut, s-a îngropat la aproape 2 metri în pământ. … Acel instrument enorm era flancat de încă două, aproape de aceeaşi dimensiune. Lunga formaţie a artileriei turce a fost îndreptată către zid. 14 baterii au tunat deodată către cele mai accesibile locuri. Şi se spune ambiguu că o singură baterie conţinea 130 de arme, sau că putea descărca 130 de ghiulele.” (Idem)

Aceste detalii sunt suficiente pentru a oferi o idee despre adevărata aplicaţie a profeţiei.

În anul 1449, după moartea împăratului Imperiului Roman de Răsărit, imperiul era redus aproape numai la zidurile capitalei. Iar faptul că şi capitala urma să cadă părea atât de sigur, încât succesorul tronului nu a vrut să accepte acea poziţie fără înştiinţarea şi acordul lui Amurat, sultanul turcilor. Astfel, în mod real, imperiul a trecut la acea dată sub controlul puterii turce; şi tot ceea ce a mai rămas de făcut pentru a desăvârşi distrugerea totală a imperiului, era cucerirea efectivă a capitalei, care a fost realizată de Mahomed al II-lea, la data de 29 mai, 1453.

Timpul celei de-a Şasea Trâmbiţe a început imediat după expirarea celei de-a cincia, la 27 iulie 1449, şi trebuia să dureze „un ceas, o zi, o lună şi un an.” Socotind 30 de zile pentru o lună, potrivit modului Scripturii de a socoti timpul, un an are 360 de zile; socotind „o zi pentru fiecare an” (Ezechiel 4:4-6), avem 360 de ani. O lună - 30 de zile - sunt 30 de ani literali. O zi reprezintă un an. Acestea adunate, dau 391 ani. De la 27 iulie 1449, socotind cei 391 ani, ajungem la 27 iulie 1840. Dar mai este încă „un ceas”. Un ceas reprezintă a 24-a parte din zi; şi (o zi fiind pentru un an) aceasta ar însemna a 24-a parte dintr-un an, adică 15 zile. Din 27 iulie, 15 zile ne duce la 11 august. De aceea, la 11 august 1840, această perioadă de un ceas, o zi, o lună şi un an, trebuia să expire. În această perioadă de timp, şi până la această dată, trebuia să dureze puterea Imperiului Otoman.

Şi după cum această putere, ridicată în locul Imperiului Roman de Răsărit, a dobândit o suveranitate completă prin supunerea voluntară în faţa ei a autorităţii Imperiului de Răsărit, tot aşa, când ajungem la sfârşitul perioadei de timp marcat pentru existenţa ei, această putere, ca putere independentă, este de aşteptat să înceteze – şi în acelaşi fel. Chiar în ziua aceea, puterea efectivă a guvernului turc a trecut în mâinile marilor puteri ale Europei; şi din acea zi şi până astăzi, însăşi existenţa Imperiului Otoman a fost pe deplin dependentă de sprijinul acestor mari puteri.

Înainte de expirarea acestui timp, lumina acestei profeţii a fost înţeleasă; şi, în 1838, cu doi ani înainte de expirarea timpului, s-a vestit lumii că la 11 august 1840 independenţa puterii turceşti va înceta să existe. De câţiva ani se manifesta o nemulţumire din partea Egiptului şi a paşei lui, care era sub dominaţia puterii turceşti. În 1839 au început ostilităţile, iar forţele paşei Egiptului au fost victorioase, armata sultanului a fost distrusă, iar flota sa a fost capturată şi dusă în Egipt.

Potrivit ordinii obişnuite a evenimentelor umane, această chestiune ar fi trebuit să sfârşească cu eliberarea Egiptului de sub puterea turcă, şi stabilirea independenţei acestuia faţă de acea putere. Dar în loc ca acest lucru să se întâmple, cele patru Puteri – Britania, Rusia, Austria şi Prusia – au intrat în scenă, au intervenit cu autoritatea lor unită, şi au hotărât că vor rezolva ei neînţelegerea. Şi modul în care această chestiune urma să fie rezolvată, a fost ca paşa Egiptului să se supună din nou dominaţiei sultanului înfrânt, a cărui stabilitate şi autoritate urma să fie asigurată de aceste Puteri, fapt pentru care ele au devenit responsabile. Iar acest aranjament, prin care autoritatea Imperiului Turc a trecut în mâinile Puterilor Europei, a fost realizat la 11 august 1840, chiar în ziua în care se sfârşea timpul prezis de profeţie, şi în chiar ziua pe care, cu doi ani înainte, lumina profeţiei o descoperise ca marcând acest eveniment.

Următorul extras dintr-un document oficial care a apărut în Monitorul Otoman din 22 august 1840, ne va oferi o idee despre cursul evenimentelor din această împrejurare. Conferinţa despre care se vorbeşte era formată din cele patru Puteri amintite mai sus, şi s-a consumat la Londra, la 15 iulie 1840:

„În urma consumării disputelor avute în vedere, şi după eşecurile experimentate, după cum ştie toată lumea, ambasadorii marilor Puteri la Constantinopol, au declarat într-o notă colectivă oficială că guvernele lor au căzut de acord în mod unanim să ia măsuri pentru a rezolva diferenţele prezentate. Pentru a opri vărsarea de sânge musulman şi diversele rele care s-ar putea naşte din reluarea ostilităţilor, Înalta Poartă Otomană a acceptat intervenţia marilor Puteri.”

Aici s-a produs o predare voluntară a problemei în mâinile marilor Puteri. Dar acest document mai menţionează:

„Excelenţa Sa, şeicul Efendi Rifat Bey, a fost de aceea trimis ca plenipotenţiar pentru a reprezenta Sublima Poartă la conferinţa care a avut loc la Londra în acest scop. Întrucât se simţea că toate încercările conferinţei de la Londra pentru a satisface pretenţiile paşei erau inutile; şi că singura cale publică era de a recurge la măsuri coercitive pentru a-l aduce la supunere, în cazul în care persista în a nu asculta propunerilor pacifiste; împreună cu plenipotenţiarul otoman, Puterile au conceput şi semnat un tratat prin care sultanul oferă paşei guvernarea Egiptului pe linie ereditară, şi toată partea Siriei care se întinde de la Golful Suez până la lacul Tiberiadei, împreună cu provincia Acra, pentru totdeauna; paşa, de partea lui, trebuie să evacueze toate teritoriile sultanului ocupate de el şi să returneze flota otomană. I-a fost acordat un timp pentru a îndeplini aceste condiţii; şi, pentru că propunerile sultanului şi ale aliaţilor săi, cele patru Puteri, nu suportă nicio schimbare sau alte premise, în cazul în care paşa refuză să le accepte, este evident că consecinţele nefaste care se vor abate asupra sa, îi vor fi atribuite în exclusivitate.

Excelenţa Sa, Rifat Bey, Musleshar pentru afaceri externe, a fost trimis pe un vapor guvernamental la Alexandria pentru a comunica paşei ultimatumul.”

Din aceste extrase reiese:

  1. Că sultanul, conştient de propria sa slăbiciune, a acceptat în mod voluntar intervenţia marilor Puteri ale Europei pentru a rezolva dificultăţile pe care el însuşi nu era capabil de a le rezolva.
  2. Că marile Puteri au decis să ia măsuri pentru a rezolva aceste dificultăţi.
  3. Că ultimatumul formulat la conferinţa de la Londra lăsa pe seama sultanului să-şi rezolve problemele cu Mehmet, dacă putea. Sultanul trebuia să-i prezinte termenii stabiliţi. Astfel că, dacă Mehmet accepta termenii, nu era necesară intervenţia Puterilor între sultan şi paşă.
  4. Că dacă Mehmet respingea oferta sultanului, ultimatumul nu accepta „nicio schimbare sau alte premise.” Marile Puteri s-au pus garant că îl vor constrânge la supunere. De aceea, atât timp cât sultanul avea ultimatumul în propriile-i mâini, menţinea încă independenţa tronului său. Dar odată ce documentul era predat lui Mehmet, totul era dincolo de posibilităţile sale de a mai controla problema. Mehmet era cel ce avea să spună dacă Puterile vor interveni sau nu.
  5. Sultanul l-a trimis pe Rifat Bey pe un vapor guvernamental (care a părăsit Constantinopolul la 5 august) spre Alexandria, pentru a-i comunica lui Mehmet ultimatumul.

Acesta a fost un act voluntar din partea sultanului.

O întrebare potrivită este aceasta: când a fost acel document pus în mod oficial sub puterea de decizie a lui Mehmet Ali?

Următorul extras dintr-o scrisoare a unui corespondent al „London Morning Chronicle” din 18 Septembrie 1840, datată: Constantinopol, 27 august 1840, va oferi răspunsul la întrebare:

„Cu vaporul francez de pe 24, am primit ştiri din Egipt din data de 16. Acestea nu prezintă nicio schimbare în decizia paşei. Încrezător în vitejia armatei sale arabe şi în puterea fortificaţiilor care îi apără capitala, pare hotărât să persiste în faţa ultimei alternative; şi ca rezultat, este acum inevitabilă rezolvarea problemei fără vărsare de sânge, orice speranţă putând fi considerată acum spulberată. Imediat după ce vaporul Ciclop a ajuns cu veşti despre convenţia celor patru Puteri, se spune că Mehmet Ali a plecat din Alexandria pentru a face o călătorie scurtă prin Egiptul de Jos; motivul absenţei sale într-un asemenea moment a fost parţial de a evita întâlnirile cu consulii europeni, dar în principal de a se strădui, prin propria sa prezenţă să incite fanatismul triburilor de beduini şi de a facilita noile recrutări. În timpul absenţei sale, vaporul guvernamental turc care ajunsese la Alexandria pe 11 cu trimisul Rifat Bey la bord, a fost ţinut, din ordinele sale, în carantină, şi nu a fost eliberat până în data de 16. Oricum, înainte de plecarea paşei şi în chiar ziua în care i s-a permis să acosteze, funcţionarul mai sus numit a avut o audienţă la paşa, şi i-a comunicat porunca sultanului cu privire la evacuarea provinciilor siriene, fixând o altă audienţă pentru următoarea zi când, în prezenţa consulilor Puterilor Europene, avea să primească răspunsul lui definit, urmând să-l informeze despre alternativa în cazul refuzului de a se supune, şi oferindu-i cele zece zile fixate de convenţie pentru a decide calea potrivită de adoptat.”

Potrivit acestei declaraţii, ultimatumul a fost în mod oficial pus în mâinile lui Mehmet Ali în a UNSPREZECEA ZI DIN AUGUST 1840.

Dar mai există şi alte dovezi ale faptului că supremaţia otomană s-a stins, sau era stinsă, în acea zi, pe lângă faptul că Rifat Bey a ajuns la Alexandria cu ultimatumul la 11 august.

Citim următoarea scrisoare semnată de acelaşi autor, datată: Constantinopol, 12 august 1840:

„Nu pot adăuga decât puţin la ultima mea scrisoare referitor la planurile celor patru Puteri; şi cred că detaliile pe care vi le-am oferit atunci cuprind tot ceea ce s-a hotărât. Partea paşei, aşa cum am afirmat, nu trebuie a se extinde dincolo de linia delimitată de Acra, şi nu include nici Arabia şi nici Candia. Numai Egiptul trebuie să fie moştenit pe linie ereditară în familia sa, iar provincia Acra va fi considerată paşalâc, şi va fi guvernată de fiul său pe durata vieţii sale, dar după aceea va depinde de voinţa Porţii; şi chiar şi aceasta din urmă îi este acordată doar cu condiţia de a accepta aceşti termeni şi de a înapoia flota otomană în zece zile. În cazul în care nu se supune, paşalâcul său va fi distrus. Atunci i se va oferi Egiptul, cu alte zece zile pentru deliberare, înainte ca forţele să se implice împotriva sa.

Oricum, felul de aplicare a forţei în cazul în care va refuza respectarea acestor termeni – că va fi stabilită o simplă blocadă pe coastă, sau că va fi bombardată capitala, şi armatele sale din provinciile siriene vor fi atacate – este încă un lucru care urmează să fie aflat; şi nici nota înmânată IERI de cei patru ambasadori, ca răspuns la întrebarea adresată lor de către Poartă, referitor la planul de adoptat în acest caz, nu aduce nici cea mai mică lumină cu privire la acest subiect. Afirmă pur şi simplu că s-au luat măsuri, şi că nu este necesar ca Divanul să se alarmeze pentru vreun eveniment neprevăzut care ar putea apare mai apoi.”

Să analizăm acum această mărturie:

  1. Scrisoare este datată „Constantinopol, 12 august.
  2. „Ieri” 11 august, sultanul s-a adresat în capitala sa ambasadorilor celor patru Puteri pentru a cunoaşte măsurile care se vor lua în cazul unor circumstanţe care pot afecta în mod vital imperiul său; şi i s-a spus numai că „s-au luat măsuri”, dar că el nu le poate cunoaşte; şi că nu este nevoie să se alarmeze „pentru vreun eveniment neprevăzut care ar putea apare mai apoi.” Astfel, din acel moment, ei, şi nu el, se vor ocupa de acest caz.

Unde era aşadar supremaţia turcă la 11 august 1840? Nu mai era! Cine deţinea acum puterea? Cele patru mari Puteri ale Europei. De aceea, potrivit calculului făcut şi publicat în 1838 pe baza profeţiilor legate de timp cuprinse în Trâmbiţa a Cincia şi a Şasea – că la 11 august 1840 supremaţia turcă va înceta să mai existe – în chiar acea zi supremaţia turcă a încetat. Exact aşa cum supremaţia Răsăritului trecuse de la ultimul rămas din Imperiului Roman în mâinile sultanului turc, Amurat al II-lea, tot aşa a trecut acum de la sultanul turc, Abdul-Medjid, în mâinile celor patru mari Puteri ale Europei, unde a şi rămas până astăzi.

De multe ori după 1840 guvernul turc şi-ar fi încetat existenţa, dacă nu ar fi fost susţinut de aceste Puteri. Într-un scurt pamflet despre problema turco-armeană publicat în 1895 de societatea armeană din Londra, referitor la legătura Angliei cu această chestiune se afirmă: „Noi (Britania) suntem responsabili pentru Turcia. Noi am salvat turcii de două ori cel puţin de la distrugerea pe care o meritau pe deplin. În urmă cu 60 de ani Ducele de Wellington se plângea că ruşii nu au intrat în Constantinopol în 1825 pentru a pune capăt Imperiului Otoman. Noi avem motive în plus să ne plângem că nu a fost distrus în 1853, şi din nou în 1878. În fiecare din aceste două ocazii noi am intervenit pentru a-l salva. Dacă ar fi după noi, nu ar exista niciun sultan pe Bosfor.”

Pe aceeaşi pagină există un citat dintr-un articol semnat de Ducele de Argyle, în Times, în care acesta afirmă: „Nu este prea mult a spune că Anglia a salvat Turcia de două ori de la îngenunchere deplină începând cu 1853. În mod deosebit datorită intervenţiei noastre există ea acum ca putere independentă. În ambele ocazii am implicat Puterile Europei alături de noi, pentru menţinerea guvernului Otoman.”

Nu reproducem aceste declaraţii pentru a acuza Anglia, sau vreo altă Putere, datorită faptului că a menţinut astfel guvernul Otoman, ci numai pentru a clarifica faptul că Imperiul Otoman, începând din 1840, nu a mai existat prin propria sa putere, ci numai prin acţiunea altor Puteri. În acord cu acest fapt, pamfletul afirmă pe bună dreptate: „Este imposibil să vorbim despre Imperiul Otoman ca fiind o naţiune, asemenea Statelor Unite sau Olandei. Un artificiu  … creat de tratate, este ceea ce l-a menţinut în existenţă de către aceste Puteri, spre avantajul lor.”

Iar aceste Puteri care în 1840 au luat asupra lor responsabilitatea pentru Turcia, se numără printre marile naţiuni de astăzi; şi din a 11-a zi a lunii august până în prezent, aceste mari naţiuni de astăzi au fost continuu apăsate, încurcate şi nedumerite din cauza Problemei Orientale.

11 august 1840: timpul stabilit de Scriptură pentru existenţa şi lucrarea Imperiului Otoman, ca atare, a expirat; în ziua aceea, cea de-a Şasea Trâmbiţă a încetat să mai sune, iar cea de-a doua nenorocire a trecut; iar despre cea de-a Şaptea Trâmbiţă – cel de-al Treilea Vai – citim: „Al doilea vai a trecut. Iată, că al treilea vai vine curând.” (Apocalipsa 11:14 - KJV)