Cea de-a Şaptea Trâmbiţă trebuia să sune, cel de-al Treilea Vai urma să vină „curând” după ce a Şasea Trâmbiţă înceta să sune; Trâmbiţa a Şasea a încetat la 11 august 1840.

Observaţi în mod deosebit expresia referitoare la venirea celui de-al Treilea Vai – „vine curând” după încetarea celei de-a Şasea Trâmbiţe. Nu a venit imediat după terminarea celei de a Şasea, aşa cum a Şasea a urmat imediat celei de-a Cincia; a existat un timp între terminarea celei de-a Şasea şi începerea celei de-a Şaptea, timp care este anunţat şi a cărui durată scurtă este descrisă prin acel cuvânt „curând.” Şi, în acest scurt răstimp dintre cea de-a Şasea şi cea de-a Şaptea Trâmbiţă, intervine îngerul puternic descris în Apocalipsa 10, cu solia lui care trebuie să răsune peste pământ şi mare.

Că aici este locul în timp al acestui înger, este certificat de faptul că el vorbeşte despre debutul Trâmbiţei Îngerului al Şaptelea la timpul viitor. „Şi îngerul, pe care îl văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă; ci că în zilele în care Îngerul al Şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, proorocii.” Apocalipsa 10:5-7.

Iar când cel de-al Şaptelea Înger va suna din trâmbiţă şi taina lui Dumnezeu se va sfârşi, împărăţiile acestei lumi „vor trece în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său.” Căci este scris:

„Îngerul al Şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: ‚Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.’ Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor  de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: ‚Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii; pentru că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi, prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!’ Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis, şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.” Apocalipsa 11:15-19.

Observaţi că mai înainte de toate, la sunetul Trâmbiţei a Şaptea, atenţia profetului este îndreptată mai întâi spre cer, şi apoi către pământ. Şi observaţi că, înainte de toate, el aude în cer „glasuri puternice” care anunţă venirea împărăţiei şi guvernării Domnului în marea Sa putere; şi că, atunci când atenţia îi este îndreptată spre pământ, primul lucru menţionat este că „neamurile se mâniaseră.” Şi, adevărul solemn al istoriei moderne este că de la scurt timp – „curând” – după 1840, până astăzi, temperamentul şi atitudinea naţiunilor au devenit aşa cum le descrie expresia: „neamurile (naţiunile – eng.) se mâniaseră.” Pe parcursul întregului timp care a trecut de la data aceea, este o realitate, conducătorii marilor naţiuni au trebuit să fie în alertă continuă pentru a evita un război mondial. Iar puterea turcă – acea putere care este ultima reminiscenţă în moştenirea ei, a ceea ce a reprezentat la început Imperiul Roman de Răsărit: guvernul pentru care, la 11 august 1840, marile Puteri ale Europei au devenit responsabile – acesta este pivotul de care a depins pacea lumii în toţi aceşti ani. În capitolul anterior am prezentat declaraţii ale autorităţilor care afirmă că puterea turcă ar fi dispărut de mult, dacă nu ar fi fost marile Puteri ale Europei.

Dar importanţa principală a acestui adevăr mare nu stă doar în faptul că existenţa Turciei a fost menţinută în toată această perioadă de timp de către marile Puteri; ci în faptul că lucrul acesta a fost făcut cu un scop precis. Aşa cum au recunoscut chiar aceste Puteri, guvernul turc a fost menţinut de către Puteri în mod expres pentru a evita un război mondial. Acest lucru a fost afirmat de către premierul britanic, Lordul Salisbury, la 5 noiembrie 1895, într-un discurs adresat lumii care îl asculta pentru a şti ce se afirmă despre chestiunea, pe atunci fierbinte, turco-armeană. Vorbind în dreptul marilor Puteri, el a afirmat:

„Turcia se găseşte în condiţia în care a rămas de o jumătate de secol, în principal datorită faptului că Marile Puteri ale lumii au hotărât că pentru pacea Creştinătăţii este necesar ca Imperiul Otoman să rămână. Puterile au ajuns la această concluzie cu aproape o jumătate de secol în urmă. Nu cred că o vor modifica acum. Pericolul, dacă Imperiul Otoman ar cădea, nu ar fi numai pericolul care ar ameninţa teritoriilor care îl compun acum; ar fi pericolul ca focul care mocneşte acolo să se întindă la alte naţiuni, şi să implice toate naţiunile puternice şi civilizate ale Europei într-un conflict periculos şi dezastruos. Acesta a fost pericolul prezent în minţile părinţilor noştri când au decis să facă din integritatea şi independenţa Imperiului Otoman un subiect al acordurilor europene, şi pericolul acesta ÎNCĂ EXISTĂ.”

Dar care trebuie să fie adevăratul spirit al acestor mari Puteri în condiţiile în care, de mai bine de o jumătate de secol, au căzut de acord cu menţinerea existenţei puterii turceşti, pentru a se feri pe ele însele de război, dacă nu pot cădea la înţelegere între ele ca să nu se lupte? De ce nu pot cădea de acord să nu se lupte între ele, la fel de uşor cum au căzut de acord să menţină acea Putere preventiv, ca să nu pornească un eventual război între ele? Ce ar putea exprima mai clar adevărata stare de lucruri dintre aceste Puteri, decât afirmaţia: „naţiunile se mâniaseră” (KJV)?

Situaţia descoperă în mod clar faptul că aceste Puteri sunt supuse unui spirit care, odată dezlănţuit, le va duce dincolo de posibilitatea de a se mai controla; şi chiar ele însele recunosc că aşa stau lucrurile. Şi recunoscând că aceasta este adevărata situaţie, tot ceea ce pretind că sunt în stare a face este ca, prin menţinerea puterii turceşti cât de mult timp cu putinţă, să ţină în frâu cât mai mult timp posibil acel spirit nesupus care, odată dezlănţuit, le va târî în acel teribil şi îngrozitor vârtej care ar implica „toate naţiunile puternice şi civilizate ale Europei într-un conflict periculos şi dezastruos.”

Care sunt aceste „mari Puteri ale lumii”, implicate fără scăpare, şi care au „hotărât” astfel? – Sunt marile Puteri ale Europei, principalele puteri care au fost aduse pe scenă odată cu încetarea celei de-a Şasea Trâmbiţe, la 11 august 1840: Puterile care atunci au devenit responsabile pentru Turcia, şi au devenit astfel în mod vital legate de Problema iniţială a Orientului. Acestea au fost mai întâi Rusia, Prusia, Austria şi Britania.

Înainte de acest timp, Rusia a apărut în istoria Imperiului Roman de Răsărit mai mult decât o dată. Începând cu anul 865 d.Hr, „într-o perioadă de 190 de ani, ruşii au făcut patru încercări de a jefui comorile Constantinopolului.” Toate aceste expediţii au fost navale: în anii 865, 904, 941 şi 1043. „Amintirea acestor flote arctice care păreau că vin de la cercul polar, au lăsat o impresie adâncă de teroare asupra oraşului imperial. În rândul populaţiei de rând se afirma şi se credea că pe o statuie equestră din piaţa Taurus, era în mod secret săpată o profeţie care spunea că, în zilele din urmă, ruşii vor deveni stăpânii Constantinopolului. Probabil că generaţia prezentă priveşte încă spre împlinirea acestei preziceri, o  prezicere rară, al cărei stil este clar şi indiscutabil.” (Decline and Fall, cap. 60, par. 12, 13)

Însă nu doar în această profeţie îşi găseşte Rusia locul în ceea ce priveşte evenimentele ultimelor zile; Rusiei i se acordă un loc şi în profeţiile Cuvântului lui Dumnezeu. În Ezechiel, capitolele 38 şi 39 este descrisă o mare putere care va predomina „în zilele de pe urmă” în „părţile de nord” ale Asiei. Primele versete al fiecărui capitol vorbesc despre „Gog, ţara lui Magog, domnitorul Meşecului şi Tubalului.” Spre exemplu: „fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi prooroceşte împotriva lui!” Ezechiel 38:2.

Meşec era unul dintre nepoţii lui Noe care a plecat din ţara Eufratului, trecând prin Mesopotamia spre teritoriul care este acum Rusia, şi a devenit strămoşul celor care s-au stabilit în locul şi au ridicat oraşul care acum se numeşte Moscova – moscoviţii – „şi care este renumele Rusiei în întregul Răsărit.”

Magog a fost un alt nepot al lui Noe care a populat tot nordul Asiei – teritoriu denumit în vechime Sciţia, iar acum Siberia.

Tubal a fost un altul dintre nepoţii lui Noe, care s-a aşezat în acea regiune din nordul Asiei care poartă încă de la el numele de Tobolovsk.

Conform cuvântului din Ezechiel, conducătorul tuturor acestora este „domnul Roşului;” iar cuvântul „Roş” reprezintă rădăcina cuvântului „ruşi” – roşii – şi la fel a cuvântului „Rusia”, ţara ruşilor. Relatarea din Ezechiel despre puterea aceasta vorbeşte în mod hotărât despre ea plasând-o „în vremurile de pe urmă” şi „în zilele din urmă”. Ezechiel 38:8, 16. În aceeaşi relaţie este menţionat (Ezechiel 39:17, 18) marele ospăţ al păsărilor cerului descris în Apocalipsa 19:17, 18, care are loc la venirea Domnului şi la sfârşitul lumii. La cele Şase Plăgi din Apocalipsa 16 face referire Ezechiel 39:2 (vezi nota marginală!); iar Plaga a Şaptea din Apocalipsa 16:18-21 este amintită în legătură cu prinţul Roşului, în Ezechiel 38:19, 22.

Pe tot parcursul capitolelor 38 şi 39 din Ezechiel, această putere a Roşului, a lui Magog, Meşec şi Tubal este prezentată ca existând în „părţile de nord”, iar acest domnitor al Roşului este prezentat ca venind din „locul său din părţile de nord.” Şi, doar privind pe hartă, este uşor pentru oricine să vadă că Rusia ocupă părţile de nord ale celei mai mari regiuni din întreaga lume Orientală. Astfel, fie că a existat sau nu vreo inscripţie pe acea statuie din Constantinopol sugerând că în zilele din urmă ruşii vor deveni stăpânii Constantinopolului, ar fi fost foarte uşor pentru oricine să afle din aceste versete locul pe care îl ocupă în lume Rusia în zilele din urmă; şi, de aici, să ajungă la concluzia a ceea ce acum întreaga lume aşteaptă să se întâmple – ca „ruşii să devină în zilele din urmă stăpânii Constantinopolului.”

După anul 1840 Austria a decăzut la rangul de a doua sau a treia putere; dar Franţa continuă să fie din plin una dintre marile Puteri care controlează problemele Turciei, cu toate că şi Austria este implicată în această chestiune. Franţa a devenit de fapt implicată în această Problemă Orientală în 1798 când Napoleon şi-a realizat ambiţioasa expediţie în Egipt şi în Orient pentru a cuceri Constantinopolul şi pentru a „schimba faţa lumii”; aşadar, şi ea trebuie socotită împreună cu celelalte. Din 1840 Prusia a format o combinaţie care include întreaga Germanie, ea fiind în frunte, şi regele ei fiind Împărat al Germaniei. În felul acesta Prusia încă rămâne una dintre primele Puteri ale lumii. Astfel, cu excepţia Austriei, Puterile implicate în ceea ce a fost originea Problemei Orientale sunt cele mai puternice dintre marile naţiuni de astăzi: Rusia, Britania, Germania şi Franţa. Şi, trei dintre acestea – Britania, Germania şi Franţa – implicate în Problema Orientală, care este rezultatul căderii Imperiului Roman de Răsărit, sunt trei dintre cele mai mari Puteri ale naţiunilor Occidentului, care s-au format ca rezultat al căderii Imperiului Roman de Apus. Sau, altfel spus, aceste trei mari puteri – Britania, Germania şi Franţa – implicate în Problema Orientală, care este rezultanta Trâmbiţelor a Cincia şi a Şasea, sunt primele trei Puteri între naţiunile care s-au format pe teritoriul Imperiului Roman de Apus, a cărui ruină a fost produsă de evenimentele anunţate de primele patru dintre cele Şapte Trâmbiţe.

Aici intervine un alt gând important: care este motivul pentru care aceste Puteri sunt atât de sigure că, dacă Puterea Turcă ar fi lăsată să cadă, ele se vor război între ele? De ce şi-au consumat împreună timpul zi şi noapte pentru mai bine de jumătate de secol, pentru a păstra acea putere de la cădere? Iată răspunsul: atunci când Puterea Turcă va cădea, va exista mult teritoriu de valoare ce va trebui să intre în posesia unei Puteri. „The London Economist” a afirmat recent că acel teritoriu „ar putea şi trebuie să fie una dintre cele mai prospere regiuni de pe faţa pământului.” Şi, de vreme ce fiecare dintre aceste Puteri este hotărâtă să intre în posesia a cât mai mult din aceste teritorii, le este pur şi simplu imposibil să ajungă la o înţelegere în ceea ce priveşte divizarea teritoriilor. De aceea, sunt conştiente că, inevitabil, va izbucni războiul între ele în chiar clipa în care Puterii Turce i se va permite să cadă.

Aceasta este starea general recunoscută a lucrurilor. Iar aceste Puteri sunt îngrozite de inevitabilul război care trebuie să urmeze pentru împărţirea teritoriului.

De aceea, cu cât menţin mai mult guvernarea imperiului turc, cu atât mai departe este momentul divizării, care trebuie să genereze război. Şi, în acelaşi timp, fiecare dintre aceste Puteri lucrează după orice plan posibil, chiar până la limita cu războiul, pentru a-şi mări puterea şi dominaţia în Orient, astfel încât, atunci când momentul inevitabil care trebuie să vină, va veni, să aibă cel mai puternic fundament în baza căruia să-şi poată înainta pretenţiile în adevărata şi finala împărţire a prăzii.

Pe de altă parte, acest lucru a determinat ca fiecare dintre aceste mari Puteri să-şi întindă cât mai mult influenţa peste întregul Orient; iar acum, în ziua de astăzi, aceste Puteri, în lupta pentru câştigarea puterii şi influenţei în Orient, au absorbit aşa de mult în aceasta, încât au ajuns să se întâlnească în Orient Îndepărtat, la capitala Chinei. Astfel, este foarte real că încurcătura din China, aşa cum se prezintă astăzi, este consecinţa directă a Problemei Orientale care a debutat la 11 august 1840. Iar această Problemă Orientală extinsă, aşa cum se prezintă astăzi, este doar desfăşurarea pe scară mai largă a Problemei Orientale iniţiale, focalizată în Constantinopol din  11 august 1840. Şi, prin natura situaţiei, nu poate exista nicio soluţie pentru Problema Orientală extinsă, care se centrează în China, ce să nu implice aceeaşi Problemă Orientală iniţială ce s-a centrat în Turcia. Aceasta se datorează faptului că Problema Orientală extinsă, centrată la Beijing este rezultanta directă a Problemei Orientale iniţiale, centrată la Constantinopol; şi datorită faptului că toate Puterile ce au interes acum în Problema Orientală extinsă, care se centrează la Beijing (cu excepţia Statelor Unite şi a Japoniei) sunt aceleaşi Puteri interesate în Problema Oriental iniţială ce s-a centrat la Constantinopol.

Cu toate că aceste Puteri, cu excepţia Rusiei şi Austriei, au fost iniţial şi continuă să fie Puterile cele mai mari ale Occidentului, totuşi, pentru că Problema Orientală de care au devenit legate în 1840 a continuat să se amplifice până când a absorbit întregul Orient, aceste Puteri ale Occidentului au devenit de asemenea, datorită cursului natural al lucrurilor, Puterile Orientului.

Acum trebuie să luăm în considerare două Puteri care  se numără acum printre principalele Puteri implicate în Problema Orientală, care nu au avut legătură cu chestiunea iniţială, dar au devenit părţi implicate în ea ulterior. Aceste puteri sunt Japonia şi Statele Unite.

În 1895 a izbucnit războiul dintre China şi Japonia. Japonia a fost peste tot şi rapid victorioasă. Atunci când s-a stabilit pacea, un teritoriu considerabil din China a fost cedat Japoniei şi s-a căzut de acord şi asupra unei imense sume de bani ca despăgubire. Dar Rusia, Franţa şi Germania s-au unit într-un protest împotriva cedării teritoriului convenit. De vreme ce protestul ameninţător al acestor trei Puteri a fost sprijinit de „sfatul” Marii Britanii ca guvernul japonez să se supună, Japonia, pentru a evita un nou război, s-a supus cererii acestor trei Puteri, iar teritoriul în cauză a ajuns imediat sub „influenţă” rusă.

Mai departe: pentru a ajuta guvernul chinez să plătească prima rată din despăgubire, bancherii din Paris şi din St. Petersburg au împrumutat China cu 80 de milioane de dolari, pe baza garanţiei guvernului rus. Mai târziu, China a obţinut un alt împrumut de la bancherii din Anglia şi Germania, girat cu venitul anual al Chinei. În urmă la toate acestea, Anglia şi-a asigurat autoritatea asupra fortăreţei şi staţiunii navale de la Wei-Hai-Wei.

Aceste tranzacţii au luat Japoniei toate teritoriile care i-au fost cedate de China, cu excepţia Insulei Formosa şi a grupului Pescadores, şi a dat naştere în inimile japonezilor unei decizii de a se răzbuna pe Rusia cu prima ocazie. Astfel, Japonia a intrat, şi a rămas, o parte din Problema Orientală de astăzi.

În 1898 Statele Unite s-au implicat într-un război cu Spania. Flota americană, în apele Orientului Îndepărtat, au găsit şi distrus la Manila flota spaniolă; şi, ca urmare a acestei confruntări, Statele Unite au intrat în posesia Insulelor Filipine, devenind astfel o Putere Orientală. Fiind o Putere Orientală, Statele Unite au cerut şi au obţinut în China „uşa deschisă” pentru ea şi pentru toate naţiunile în vederea comerţului cu China.

În luna iunie din anul 1900, misiunile diplomatice ale puterilor din China au fost atacate; cea a Statelor Unite fiind printre ele. Pentru a-şi salva miniştrii, fiecare dintre aceste Puteri a fost nevoită să trimită o armată; Statele Unite de asemenea. Acest eveniment a adus Statele Unite ca Putere în China, şi a alăturat-o acolo celorlalte mari Puteri care, de la început, fuseseră implicate în Problema Orientală. Şi, într-o circulară trimisă pe 3 iulie 1900 tuturor Puterilor interesate, Statele Unite au anunţat întreaga lume că „politica guvernului Statelor Unite este de a căuta o soluţie care să asigure pacea şi securitatea permanentă în China, să păstreze ENTITATEA administrativă şi teritorială a Chinei, să protejeze toate drepturile garantate Puterilor prietene prin tratatul şi legea internaţională, şi să protejeze pentru toată lumea principiul comerţului egal şi imparţial cu toate zonele Imperiului Chinez.” Aceasta demonstrează faptul că Statele Unite nu numai că au devenit, dar şi că intenţionează să rămână una dintre Puterile Orientului, şi chiar una dintre cele mai mari dintre cele interesate în Problema Orientală. Şi până la data la care acest pamflet a fost publicat, influenţa Statelor Unite s-a dovedit a fi predominantă în orice progres realizat în vederea unui acord real între Puterile din China.

S-a arătat clar că această Problemă Orientală cu centrul la Beijing, este doar extensia şi lărgirea Problemei Orientale iniţiale cu centrul la Constantinopol. Iar criza anilor 1900 care a adus faţă în faţă toate aceste Puteri în China, este doar rezultatul logic al paşilor făcuţi în 1840 în cadrul crizei care a adus Puterile iniţiale în poziţia de susţinători ai guvernului imperiului turc. Astfel, modul în care s-a prezentat problema în Turcia, este cheia înţelegerii aceleiaşi probleme în forma sa mai extinsă, aşa cum se prezintă acum în China. În consecinţă, profeţiile care se referă la Puterea Turcă în această perioadă de timp reprezintă cheia pentru înţelegerea problemei în care este implicată China şi puterile lumii: Marile Naţiuni de astăzi.

Dar care sunt versetele care se referă la Turcia din acest timp? Ultimele versete din Daniel 11 se referă la Turcia care, ca „împărat din miazănoapte” cu capitala sa la Constantinopol, ocupă prin moştenire directă, locul „împăratului de miazănoapte” original, adică acea diviziune rezultată din împărţirea imperiului lui Alexandru cel Mare potrivit versetelor 4 - 15 din Daniel 11, numită partea de miazănoapte. Iar despre această Putere este scris: „Îşi va întinde corturile palatului său între mări pe muntele cel slăvit şi sfânt. Totuşi, îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va veni în ajutor.” Daniel 11:45 (KJV).

În acest studiu am văzut că de mai multe ori în ultimii 60 de ani guvernul turc şi-ar fi găsit sfârşitul dacă nu ar fi fost în mod clar „ajutat.” De fapt, am văzut că în aceşti mai bine de 60 de ani guvernul turc nu ar mai fi putut exista dacă nu ar fi fost în mod clar „ajutat” de Puterile ale căror relaţii constituie suma şi substanţa întregii Probleme Orientale. Toţi se aşteaptă ca, în final, guvernul Turc să dispară de la Constantinopol.

De mai multe ori s-a aşteptat în aceşti ani ca guvernul turc să părăsească cu siguranţă imediat Constantinopolul. Toţi se aşteaptă ca, atunci când guvernul turc va părăsi Constantinopolul, să se prăbuşească fulgerător. Totuşi se aşteaptă ca, după ce guvernul va părăsi Constantinopolul, şi înainte de a cădea, corturile palatului său să fie aşezate în Ierusalim, „între mări pe muntele cel slăvit şi sfânt.” Şi când va veni acel timp, care trebuie să vină curând, stă scris: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta.” Daniel 12:1.

Acest eveniment final din cadrul Problemei Orientale, cu tot ce îl însoţeşte, este descris mai departe în Apocalipsa 16:12: „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din  Răsărit. (calea împăraţilor din Răsărit – KJV)”

Cât despre râul literal, Eufrat, de la începutul istoriei a fost traversat mereu, chiar şi în timpul inundaţiilor, fără vreo dificultate anume, de regi şi armatele lor. De aceea, nu poate fi vorba aici despre râul Eufrat, cel literal. Însă, de vreme ce apele simbolizează „popoare, mulţimi, neamuri şi limbi” (Apocalipsa 17:15 - KJV), „apa” de aici simbolizează Puterea care domină popoarele ce locuiesc pe teritoriul Eufratului; şi aceasta este puterea turcă, ce va ajunge la distrugere când nimeni nu o va mai ajuta.

Şi acest lucru se va întâmpla „ca să fie pregătită calea împăraţilor din RĂSĂRIT.” Dar, cu excepţia Statelor Unite şi a Japoniei, aceşti „împăraţi din Răsărit” sunt aceeaşi care au constituit cauza principală şi substanţa Problemei Orientului, de la originea ei din 11 august 1840 şi până în prezent.

Atunci, cum poate guvernul Turciei să-şi ajungă sfârşitul? Cum poate fi „secată” această „apă” a „râului cel mare, Eufrat”, decât prin intervenţia acestor Puteri? Aceşti „împăraţi ai Răsăritului” a căror „cale” trebuie să fie „pregătită” prin căderea Turciei, sunt tocmai Puterile care sunt împreună responsabile pentru Turcia.

Atunci, cum poate Turcia să-şi ajungă sfârşitul decât prin acţiunea directă a acestor Puteri care sunt acum „împăraţii din Răsărit”? În mod clar, aceasta este singura cale prin care Turcia îşi poate ajunge sfârşitul, singura modalitate prin care apele râului Eufrat pot fi secate.

De aceea, este clar că aceste Puteri care sunt acum „împăraţii din Răsărit” şi care sunt în prezent prinşi într-un vârtej, al cărui imediat turbion este China, dar al cărui centru iniţial şi ultim este Turcia, vor ajunge în punctul în care vor înlătura guvernul de la Constantinopol şi vor permite ca acesta să fie instaurat la Ierusalim. Şi curând după aceasta, vor lăsa ca guvernul Turciei „să-şi ajungă sfârşitul.”

Iar când acest lucru va fi realizat, oricare ar fi intenţia Puterilor, finalul lor va fi că se vor strânge la Armaghedon pentru bătălia zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Căci este scris: „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura profetului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. … i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.” Apocalipsa 16:13-16.

Observaţi aici declaraţia izbitoare din asocierea celor două expresii ce apar în aceste versete din Apocalipsa 16: puterea turcă îşi ajunge sfârşitul, - apa Eufratului este secată - „ca să fie pregătită calea împăraţilor din Răsărit”; iar aceşti „împăraţi din Răsărit” sunt prezentaţi ca fiind „împăraţii pământului întreg.”

Acum, adevărul este că trei din aceste Puteri care au creat Problema Orientală în 1840, împreună cu Germania şi Statele Unite, controlează practic întreaga lume. Şi acestor cinci Puteri – Marea Britanie, Rusia, Germania, Franţa şi Statele Unite – toate Puterile mai mici, într-un fel sau altul, s-au alăturat ori s-au asociat. Deci este foarte adevărat că împăraţii Occidentului sunt „împăraţii din Răsărit”, şi că împăraţii din Răsărit sunt cu adevărat „împăraţii pământului întreg.”

Aceste Puteri, prin faptul că şi-au centrat interesul în Orient şi şi-au trimis armatele în Orient, se înrolează şi îşi dispun forţele, pregătindu-se pentru bătălia zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Şi acest lucru se va realiza când, în confuzia lor, guvernul turc va fi lăsat de aceste Puteri să cadă, şi astfel, „calea” va fi pregătită pentru ei ca „împăraţii ai Răsăritului” să fie „adunaţi” în acel loc „numit pe evreieşte Armaghedon.”

Astfel am aflat originea, locul, situaţia prezentă, lucrarea şi destinul marilor naţiuni de astăzi, care includ de fapt toate naţiunile de astăzi, deoarece marile naţiuni de astăzi sunt „împăraţii pământului întreg.” Originea lor o aflăm prin înţelegerea primelor cinci din cele Şapte Trâmbiţe; locul lor este întreaga lume; situaţia lor prezentă este interminabila încurcătură a Problemei Orientului, care cuprinde acum şi China; având China ca centru imediat, iar Turcia ca centru originar şi ultim, lucrarea lor este de a se înrola şi de a-şi aduna forţele în pregătirea pentru „bătălia zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic”; iar destinul lor este ARMAGHEDONUL.

Primele Patru trâmbiţe marchează căderea Imperiului Roman de Apus; cea de-a Cincia şi cea de-a Şasea Trâmbiţă marchează distrugerea Imperiului Roman de Răsărit; iar cea de-a Şaptea Trâmbiţă marchează căderea tuturor imperiilor, tuturor regatelor şi tuturor naţiunilor; căci atunci când Dumnezeul cerului Îşi va aşeza împărăţia, „va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii.” Daniel 2:44.

Vaiul celei de-a Cincia Trâmbiţe a fost numit de Gibbon „naufragiul naţiunilor”; dar Vaiul celei de-a Şaptea Trâmbiţe va fi nu doar naufragiul naţiunilor, ci şi al întregului glob. Căci, în Apocalipsa 11:19, printre evenimentele celei de-a Şaptea Trâmbiţe – cel de-al Treilea Vai  – se numără un cutremur cum n-a mai fost de când locuiesc oamenii pe pământ, atât de puternic şi atât de mare încât fiecare munte şi insulă vor fi mutate de la locurile lor; şi o grindină mare; ambele vor veni în perioada celei de-a şaptea plăgi, când Dumnezeu „Se va scula să zguduie îngrozitor pământul”; când glasul puternic se aude din templul din cer, de la tron, spunând: „S-a sfârşit.”; şi când cerurile se vor strânge ca un sul, „iar împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi se ascund în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi zic munţilor şi stâncilor: ‚Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?’” Apocalipsa 16:17-21; 6:14-17.

De vreme ce aceasta este situaţia, lucrarea şi destinul marilor naţiuni de astăzi; şi de vreme ce complicaţiile în care sunt implicaţi vor culmina în acel timp de necaz „cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta”, când vor fi eliberaţi numai cei care „au fost găsiţi scrişi în carte”; aceste lucruri îndeamnă fiecare minte să-şi pună întrebarea neliniştită, care a mai fost pusă înainte de criza unei naţiuni: „Bărbaţilor şi fraţilor, ce să facem?”

Iar la această întrebare, răspunsul este desăvârşit şi complet şi din aceeaşi sursă: Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, din care vine orice informaţie adevărată despre marile naţiuni de astăzi.