Hristos a păzit poruncile lui Dumnezeu: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.” Ioan 15:10. Prin ascultarea Sa trebuie ca mulţi să devină neprihăniţi. „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om (a lui Adam) cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om (a lui Hristos) cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Romani 5:19. Dar aceştia sunt făcuţi neprihăniţi doar prin credinţa în El, având astfel „neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credinţa lui Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred: căci nu este nicio deosebire, ci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Romani 3:22, 23 (KJV).
Toţi au păcătuit; iar „păcatul este călcarea legii.” Pentru că toţi au călcat legea, nimeni nu poate ajunge la neprihănire prin lege. Există neprihănire în legea lui Dumnezeu; de fapt, Cuvântul spune: „Toate poruncile Tale sunt neprihănire;” (KJV) dar în ea nu este neprihănire pentru păcătos. Dacă neprihănirea vine peste cineva care a călcat legea, trebuie să vină din altă sursă decât legea. Şi pentru că toţi oamenii au călcat legea, la oricine din lumea aceasta vine neprihănirea, trebuie să vină din altă sursă decât legea, iar această sursă este Hristos Isus Domnul.
Acesta este marele argument din Romani 3:19-31: „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii; şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”
Atunci intervine întrebarea: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” Observaţi: el a afirmat deja că, în ciuda faptului că această neprihănire a lui Dumnezeu vine „fără lege,” prin credinţa lui Hristos, totuşi ea este „mărturisită de Lege şi de profeţi.” Este o neprihănire în perfect acord cu Legea; este o neprihănire despre care Legea poate da mărturie; este o neprihănire în care Legea, în desăvârşita ei dreptate, nu găseşte nicio greşeală; este cu adevărat chiar neprihănirea Legii; căci este neprihănirea lui Dumnezeu, iar Legea este Legea lui Dumnezeu. Este neprihănirea lui Dumnezeu, realizată în Hristos pentru noi prin desăvârşita Sa ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, şi din care noi ne împărtăşim prin credinţa în El. Căci „prin ascultarea Unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” În felul acesta devenim copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos. Prin credinţa în El, neprihănirea Legii este împlinită în noi. Şi noi nu desfiinţăm, ci întărim legea lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos. Cu alte cuvinte, în Hristos se găseşte păzirea legii lui Dumnezeu.
Acest lucru este din nou arătat în Galateni 2:17: „Dar dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptăţiţi de Hristos, noi înşine am fi găsiţi păcătoşi, înseamnă că este Hristos un slujitor al păcatului? Să ferească Dumnezeu!” (KJV). A fi găsiţi păcătoşi înseamnă a fi găsiţi călcători ai Legii; căci „păcatul este călcarea Legii.” Atunci, de vreme ce Domnul a spus pentru totdeauna „să ferească Dumnezeu”, împotriva oricărei sugestii că Hristos ar fi slujitorul călcării de Lege, înseamnă cu siguranţă că Hristos slujeşte păzirea Legii. Cel care crede în Isus găseşte în Hristos păzirea poruncilor lui Dumnezeu – legea lui Dumnezeu. De aceea, oricine afirmă că este îndreptăţit prin credinţă în Hristos, dar pretinde „libertatea” de a desconsidera legea lui Dumnezeu într-un singur punct, este amăgit. Prin aceasta el pretinde că Hristos este un slujitor al păcatului, idee împotriva căreia Domnul a spus pentru totdeauna: „să ferească Dumnezeu!” Astfel, credinţa, îndreptăţirea prin credinţă întăreşte legea lui Dumnezeu; deoarece credinţa, credinţa lui Isus Hristos este singurul mijloc prin care păzirea poruncilor lui Dumnezeu poate fi manifestată în viaţa cuiva de pe pământ.
Acest lucru este mai departe arătat în Romani 8:3-10: „Căci ceea ce nu putea face Legea, întrucât era fără putere ca să lucreze prin carne (sau trup omenesc- n.tr.), Dumnezeu a condamnat păcatul în carne, trimeţând, din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase, pentru ca neprihănirea Legii să fie împlinită în noi care umblăm nu după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului.” (KJV).
Ce nu putea legea să facă?
De aceea, din cauza eşecului omului, datorită faptelor lui rele, Legea nu putea fi pentru el o slujbă aducătoare de viaţă, nu-l putea îndreptăţi, nu-l putea accepta ca neprihănit. În ceea ce-l priveşte pe om, scopul Legii era cu totul împiedicat.
Dar observaţi: „Ceea ce nu putea face Legea întrucât era fără putere” ca să lucreze prin carne, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase, ca să facă. Ceea ce Legea nu putea face, face Hristos. Legea nu putea să dea viaţa, pentru că prin călcarea ei toţi şi-au atras asupra lor pedeapsa morţii. Legea nu putea da îndreptăţire pentru că, din cauza eşecului de a o împlini, toţi s-au aşezat sub condamnarea ei. Legea nu putea da neprihănirea, pentru că toţi au păcătuit. Dar în locul morţii, Hristos dă viaţa; în locul condamnării, Hristos aduce îndreptăţire; în locul păcatului, Hristos dă neprihănirea.
Pentru ce? Ca de acum înainte noi să dispreţuim Legea? NICIDECUM! Ci pentru „ca neprihănirea Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului.”
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau profeţii; nu am venit să stric ci să împlinesc,” a afirmat sfântul Fiu al lui Dumnezeu. Astfel, „Hristos este sfârşitul (scopul, ţinta, intenţia) Legii, pentru a da neprihănirea fiecăruia care crede.” Romani 10:4. (KJV). Căci Isus Hristos „a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare pentru ca, după cum este scris: ‚Cine se laudă, să se laude în Domnul.’” 1 Corinteni 1:30, 31.
„Legea este duhovnicească.” Dar „mintea carnală (mintea naturală, a gândi după îndemnurile cărnii) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt fireşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Romani 7:14; 8:7, 8. (KJV).
Atunci, cum putem să plăcem lui Dumnezeu? Cum putem deveni supuşi legii lui Dumnezeu? Mântuitorul spune: „Ce este născut din carne este carne,” iar noi tocmai am citi în Romani că „cei ce sunt pământeşti (după carne) nu pot să placă lui Dumnezeu.” Dar Mântuitorul spune mai departe: „Ce este născut din Duh este duh.”
De aceea este sigur că dacă nu suntem născuţi din Duhul, nu putem să plăcem lui Dumnezeu; nu putem fi supuşi legii lui Dumnezeu, care este duhovnicească şi pretinde servire duhovnicească. Exact acest lucru îl afirmă Mântuitorul: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”
Ştim că unii vor spune că împărăţia lui Dumnezeu amintită aici este împărăţia slavei, şi că naşterea din nou, naşterea din Duhul nu se va produce decât la înviere, şi că atunci vom intra în împărăţia lui Dumnezeu. Dar o astfel de înţelegere este complet greşită. Dacă cineva nu se naşte din Duhul, el trebuie să rămână în firea pământească. Dar Scriptura spune: „Cei care sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Iar cel care nu place lui Dumnezeu nu va vedea niciodată împărăţia lui Dumnezeu, indiferent că este vorba despre împărăţia harului sau a slavei.
„Nu te mira că ţi-am spus: ‚Trebuie să vă naşteţi din nou.’” „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.” Împărăţia lui Dumnezeu, fie că este cea a harului sau cea a slavei, este „neprihănire, pace, şi bucurie în Duhul Sfânt.” Romani 14:17. Dacă un om nu este născut din nou, el nu poate vedea şi nici intra în neprihănirea lui Dumnezeu; el nu poate vedea şi nici nu poate intra în pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere; şi dacă nu este născut din Duhul lui Dumnezeu, cum poate să vadă sau să intre în acea „bucurie în Duhul Sfânt”?
Dacă un om nu se naşte din nou – născut din Duhul – înainte de a muri, nu va vedea învierea pentru viaţă. Acest lucru este arătat în Romani 8:11: „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său care locuieşte în voi.”
Aşadar, dacă Duhul lui Hristos nu locuieşte în noi, nu putem fi înviaţi din morţi pentru viaţă. Dacă Duhul Său nu locuieşte în noi suntem încă în firea pământească. Şi dacă suntem fireşti, nu putem place lui Dumnezeu. Şi dacă nu plăcem lui Dumnezeu, nu putem vedea împărăţia lui Dumnezeu, nici aici şi nici după aceea.
Apoi: prin naştere noi suntem copii ai celui dintâi Adam; iar dacă vrem să fim copiii celui de-al doilea Adam, aceasta trebuie să se producă printr-o nouă naştere. Primul Adam a fost firesc, iar noi suntem copiii săi prin naştere firească; al doilea Adam este spiritual şi dacă devenim copiii Săi, aceasta trebuie să se producă prin naştere spirituală. Primul Adam a fost din pământ, pământesc, iar noi suntem copiii săi printr-o naştere pământească; al doilea Adam este Domnul din ceruri, de sus; şi dacă vom fi copiii Săi, aceasta trebuie să se producă prin naştere cerească, o naştere de sus.
„Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti.” Cel pământesc este „firesc” – după trup. Iar „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu;” „pentru că trebuie judecate duhovniceşte” şi „cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Aceasta este moştenirea pe care o primim de la primul Adam.
Dar mulţumim Domnului, „cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti.” Cel ceresc este duhovnicesc; El este „un Duh dătător de viaţă;” iar omul duhovnicesc primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu pentru că acestea se judecă în mod duhovnicesc. El poate plăcea lui Dumnezeu pentru că nu este după trup, ci în Duhul; căci Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. El este, şi poate fi, supus legii lui Dumnezeu deoarece în el mintea firească este nimicită, şi are mintea lui Hristos, mintea cerească.
Acestea sunt drepturile pe care le au prin naştere cei născuţi din al doilea Adam, Cel de sus. Toate privilegiile, binecuvântările şi bucuriile acestor drepturi prin naştere ne aparţin, când suntem născuţi de sus. „Nu te mira că ţi-am spus: ‚Trebuie să vă naşteţi de sus.’” „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte de sus nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.” Odată cu argumentele din acest paragraf, studiaţi vă rog 1 Corinteni 15:45-48; Ioan 3:3-8; 1 Corinteni 3:11-16; Romani 8:5-10.
„Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă.” 2 Corinteni 5:17. Ca făptură nouă el trăieşte o viaţă nouă, o viaţă a credinţei. „Viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe sine pentru mine.” Aceasta este o credinţă care lucrează; căci fără fapte, credinţa este moartă.
În Hristos nimic nu este de folos, decât a fi o făptură nouă; aceasta trăieşte prin credinţă; este o credinţă care lucrează, iar lucrarea este păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Aşa spune Scriptura:
Aşadar: „credinţa care lucrează prin dragoste” este cea care are folos; şi „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” 1 Ioan 5:3. Şi „dragostea este împlinirea legii.” Romani 13:10. De aceea, în Hristos Isus credinţa care este de folos, este credinţa care păzeşte poruncile lui Dumnezeu, credinţa care împlineşte legea lui Dumnezeu.
Apoi: „Noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” Efeseni 2:10. „Creaţi în Hristos Isus” înseamnă a fi făcuţi o „făptură nouă” în Hristos Isus. Dar noi suntem creaţi în El „pentru faptele bune,” iar aceste fapte bune sunt cele pe care Dumnezeu l-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele.
Aceasta înseamnă că Dumnezeu a pregătit mai dinainte fapte bune în care să umblăm. Dar noi nu am umblat în ele. Acum El ne creează din nou în Hristos, ca să putem umbla în aceste fapte bune în care înainte nu am reuşit să umblăm. Aceste fapte bune sunt poruncile, legea lui Dumnezeu. Aceste porunci exprimă întreaga datorie a omului, dar omul nu a reuşit să-şi îndeplinească datoria; „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Dar acum Hristos este arătat pentru a lua păcatele noastre şi pentru a ne curăţa de orice nelegiuire, „ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” 2 Corinteni 5:21.
Suntem făcuţi făpturi noi în El, pentru ca în El şi prin El să putem îndeplini o servire acceptabilă şi să ne îndeplinim datoria (păzirea poruncilor lui Dumnezeu) pe care înainte nu am reuşit să o împlinim şi pe care, dacă este în afara lui Hristos, nimeni nu va reuşi s-o îndeplinească. Fiindcă El Însuşi a spus: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Acest lucru este în de acord cu ceea ce am arătat mai înainte: „Ceea ce nu putea face Legea,” a făcut „Dumnezeu trimiţând pe Fiul Său,” „pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi care nu umblăm după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:3, 4.