Să ţinem minte că noi nu putem cunoaşte altceva decât ceea ce descoperim noi în Cuvântul Lui. Eu nu sunt aici ca să-mi descarc cunoştinţele înaintea voastră, să vă spun ce am studiat eu sau am găsit eu în vreun fel. Suntem aici împreună, atât voi cât şi eu, ca să studiem Cuvântul şi să înţelegem ceea ce Domnul ne-a spus nouă; şi să pricepem că Dumnezeu vorbeşte fiecăruia dintre noi, şi nu doar anumitor persoane speciale. Că putem cu toţii să învăţăm să-L înţelegem atunci când vorbeşte.

Fiind la începutul acestui capitol, stăm faţă în faţă cu Dumnnezeu, care ne vorbeşte prin Fiul Său. Nu este ceva nou ca Dumnezeu să vorbească, întrucât El a vorbit în vechime părinţilor noştri şi profeţilor, iar acum ne vorbeşte nouă prin Hristos. Mi se pare că în cartea către Evrei găsim în modul cel mai izbitor ceea ce să află în toată Biblia. Începe cu Dumnezeu, şi în întreaga Biblie stăm faţă în faţă cu Dumnezeu. Aici putem să ne oprim puţin, cu reverenţă. În aceste zile de pe urmă, Dumnezeu ne vorbeşte prin Fiul Său. El a vorbit cândva şi continuă să ne vorbească prin Cuvântul Său. La început, Dumnezeu a vorbit şi a creat, fapt exprimat în Psalmi: „El zice şi se face” (Psalm 33:9). El a creat toate lucrurile în Hristos, deoarece Hristos este Cuvântul, şi Dumnezeu a vorbit în El. De aceea, toate lucrurile au fost create în El. Mai departe am văzut că El este oglindirea slavei lui Dumnezeu, strălucirea slavei Lui. Nu este nicio diferenţă între Tatăl şi Fiul. Fiul este caracterul exact al fiinţei lui Dumnezeu.

Întrebare – Dacă nu există diferenţă între Tatăl şi Fiul, cum de a zis Hristos, „Tatăl este mai mare decât Mine”?

Nu ştiu. Mă iertaţi dacă zăbovesc puţin asupra întrebării, fără să fac referire la nimeni în mod personal. Care sunt condiţiile ce fac posibil ca noi să auzim în general pe cel care vorbeşte? Dacă noi nu auzim, care sunt condiţiile care împiedică auzirea? Poate că persoana nu vorbeşte destul de tare, sau nu destul de distinct. Se poate ca acestea să fie condiţiile în cazul în care Dumnezeu este cel care vorbeşte? – Nu. Nu vorbeşte Dumnezeu destul de distinct ca să fie auzit, şi destul de clar ca să fie înţeles, sau destul de tare ca să fie auzit? – E foarte limpede. Deci, dacă greşeala nu este la El, însă noi nu auzim, care este problema? – Noi nu ascultăm. Să zicem că eu aş vorbi aici în după amiaza aceasta, aş începe să vorbesc, şi fiecare dintre voi aţi începe în acelaşi timp să vorbiţi cu vecinul dumneavoastră. Nu aţi fi capabili să auziţi prea mult din ceea ce aş spune. Iar dacă ar fi cineva care nu ar vorbi ci ar încerca să asculte, glasurile celorlalţi i-ar îngreuna auzirea. Din experienţa mea am observat, şi cu siguranţă şi dumneavoastră aţi observat, că unul din motivele pentru care nu auzim când Domnul vorbeşte este acela că nu-i dăm ocazia să vorbească: Îl întrerupem. El începe să vorbească, şi înainte să aibă timp să-Şi termine propoziţia, noi vorbim iarăşi, sau uităm pur şi simplu că El vorbeşte, şi vorbim cu vecinii noştri, zicând, „Nu ştiu cum vine aceasta.” Ce credeţi despre modul acesta de a proceda? Pe unul dintre fraţi nu l-am trata în felul acesta, deoarece nu este politicos. Nu are Dumnezeu dreptul de a fi ascultat, cel puţin până când termină de vorbit, înainte să căutăm să-I răspundem? Sunteţi de acord că are dreptul acesta. Este corect să I se dea lui Dumnezeu şansa de a termina ce are de spus, înainte ca noi să răspundem.

Mi-aţi spus ceva despre natura Cuvântului lui Dumnezeu; este viu şi rămâne pentru veşnicie. Dumnezeu a vorbit în trecut; a încetat El să vorbească? - Nu. Aşadar încă nu a sosit timpul ca noi să vorbim. El încă vorbeşte. Ce spune în Psalmi? –„Tăceţi, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” Fraţilor, singurul fel în care putem învăţa este prin a păstra tăcerea. Nu vreau să spun că nu trebuie să punem întrebări. Este foarte bine să punem întrebări, însă ţineţi-vă exact de ceea ce a spus Dumnezeu, şi nu puneţi la îndoială ceea ce El spune clar, pe motiv că spune şi altceva ce noi nu înţelegem. Din cauză că Dumnezeu într-un loc spune ceva ce nu putem înţelege, adesea punem la îndoială altceva, ce putem înţelege. A face aşa nu este drept. Ţineţi-vă de ceea ce spune, şi cu timpul veţi înţelege şi ceea ce acum nu înţelegeţi.

Să ne întoarcem acum la gândul din capitol: Hristos este strălucirea slavei lui Dumnezeu şi imaginea exactă a persoanei Lui - oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea cu precizie a Lui. Hristos este Cuvântul, şi Cuvântul pe care El îl rosteşte, este duh şi viaţă. Atunci când El pronunţă Cuvântul acela care este duh şi viaţă, atunci pronunţă propria Sa viaţă. La fel, când noi citim, El ţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui. Şi nu vedem doar aceasta, ci vedem că El ţine toate lucrurile prin El însuşi. Aşadar, El vorbeşte, El creează, El ţine, El ne curăţă păcatele şi stă la dreapta Majestăţii în ceruri.

Care este forţa cuprinsă în expresia „care este” – „El, care este oglindirea”? El, care este oglindirea slavei lui Dumnezeu, face ceva. Întrucât El este oglindirea, pentru că este oglindirea slavei lui Dumnezeu, pentru că este imaginea exactă a lui Dumnezeu, pentru că El susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui, ne-a curăţat păcatele. Spune aici că ne va curăţa păcatele? – Nu. Spune că a făcut aceasta. Le-a curăţat, le-a spălat, le-a îndepărtat. El ne-a iubit şi ne-a spălat în propriul Lui sânge.

Există în text un cuvânt care de fapt nu ar trebui să fie acolo. Cuvântul acesta nu apare în textele greceşti cele mai bune. Cuvântul acesta este „noastre” (în tr. engleză – n.tr.). Ce a făcut Hristos? – A curăţit păcatele. „A făcut purificarea de păcate.” De ce a trebuit ca El, prin El însuşi să cureţe păcatul? Deoarece El poartă toate lucrurile – deoarece în El consistă toate lucrurile – de aceea prin El însuşi a îndepărtat păcatul, şi a făcut purificarea de păcat. Atunci, cât timp să aşteptăm pentru a primi iertarea? Cât timp să aşteptăm pentru a cunoaşte completa şi deplina iertare şi curăţire de păcat? Atât timp cât e necesar pentru a-l mărturisi – atât timp cât e necesar pentru a lua un lucru ce este deja făcut. Cât de mult păcat a îndepărtat El? – Tot păcatul. Aşadar este adevărat că El ne-a îndepărtat păcatele. El a îndepărtat păcatele întregii lumi, deoarece a venit El însuşi să poarte toate lucrurile.

Mai departe. Hristos are o poziţie mai înaltă decât aceea a îngerilor. Această poziţie mai înaltă este aceea de a şedea la dreapta Majestăţii în ceruri. A fost pus cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Numele acesta mult mai minunat este acela de „Fiu,” Nume pe care Dumnezeu nu l-a pus niciodată în dreptul nici unuia dintre îngeri.

Toţi îngerii lui Dumnezeu s-au închinat Lui, Cel întâi născut, atunci când a fost adus în lume, aşa încât despre Hristos când a fost pus în poziţia cea mai de jos, chiar şi în iesle, Dumnezeu a spus: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine.”

„Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci.” Cuvintele acestea au fost adresate de Tatăl, Fiului. „Toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate.” Care cuvânt denotă simbolul puterii şi autorităţii în împărăţie? – Toiagul, (sau sceptrul – eng.). Toiagul semnifică puterea, şi pentru că este un toiag de dreptate (neprihănire – eng.), natura însăşi şi puterea împărăţiei Lui este neprihănirea. „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire.” Toiagul împărăţiei Lui este toiagul neprihănirii. Puterea împărăţiei lui Hristos este puterea neprihănirii. El a iubit neprihănirea, şi pentru că a iubit neprihănirea, a urât nelegiuirea. Doar o singură stare a minţii este implicată atât în iubirea neprihănirii cât şi în urârea nelegiuirii. Dacă omul iubeşte neprihănirea, nu este necesar să invoce o altă stare a minţii pentru a urî nelegiuirea. Totul constă în iubirea neprihănirii. Observaţi ce vine mai întâi – iubirea neprihănirii, apoi urârea nelegiuirii. Este ceva foarte obişnuit în lumea aceasta ca oamenii să încerce să-şi fabrice o iubire de neprihănire, sau un sentiment că ar iubi neprihănirea, prin a striga împotriva nelegiuirii. Dar nu aceasta este calea. Nu. Mai întâi de toate iubeşte neprihănirea, iar urârea nelegiuirii urmează în mod necesar. „De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii tăi” – în prezenţa tovarăşilor tăi, sau a celor cu care te asociezi.

Despre două lucruri ni se vorbeşte aici în legătură cu împărăţia lui Hristos: toiagul sau puterea, şi de aceea natura împărăţiei Lui, este neprihănirea; şi Dumnezeu L-a uns. Ce semnifică ungerea? – Semnifică regalitatea. Când a fost uns, a fost uns ca Împărat. Când L-a uns ca Împărat al împărăţiei neprihănirii, Dumnezeu a folosit un untdelemn de bucurie. De aceea, împărăţia Lui este o împărăţie a bucuriei. „Împărăţia lui Dumnezeu este neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” Cei care recunosc puterea acestei împărăţii vor fi mai întâi de toate, oameni neprihăniţi. „Copiii tăi vor fi neprihăniţi.” Nu încape nicio discuţie că aceia care recunosc autoritatea lui Hristos, vor fi neprihăniţi. Autoritatea este dreaptă, şi toţi cei ce recunosc această autoritate trebuie să fie drepţi.

Dreptul lui Hristos la împărăţie, ca şi în cazul unui conducător pământesc, este demonstrat şi sigilat prin ungerea Lui. Aceasta Îl înscăunează şi Îl pune peste împărăţie. El este uns cu un untdelemn de bucurie. Aşadar, întrucât bucuria este cea care marchează dreptul Lui de a domni, împărăţia Lui este o împărăţie a bucuriei. Întrucât este o împărăţie a bucuriei şi fericirii, cei ce aparţin acesteia se vor bucura în Dumnezeu, se vor veseli în Domnul, vor avea bucurie în Duhul Sfânt. Se poate să fie cineva supus, un supus loial al lui Hristos, Împăratul, şi să nu fie bucuros? – Nu. Înseamnă că, dacă cineva nu este bucuros, este o problemă. Acela nu recunoaşte autoritatea Împăratului.

În al doilea capitol din întâia epistolă a lui Ioan, versetul şase, este un text pe care îl citim adesea: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” Spune aici că are obligaţia de a trăi cum a trăit Isus? Că el trebuie să se facă pe el însuşi să trăiască aşa cum a trăit Isus? Haideţi să vedem o ilustraţie: trecem pe un câmp şi undeva la distanţă vedem un pom. Cineva mă întreabă ce fel de pom este. Auzise că ar fi un fag. El spune că, dacă este un fag, atunci trebuie să aibă frunzele de o anumită formă, şi un fel de coajă specific. A vrut să spună că dacă acesta este un fag, este de datoria pomului să facă un anumit fel de frunze cu care să se acopere? Nu. Dacă este un fag, acestea sunt frunzele pe care trebuie să le aibă, pentru că este în natura lucrurilor să fie aşa, dacă este acel fel de copac. Să zicem că nu este fag, deci nu trebuie să le aibă în felul acela. Cine zice că rămâne în Hristos, trebuie să trăiască aşa cum a trăit El. Aceasta înseamnă că, dacă cineva spune că este creştin, trebuie să aibă anumite trăsături caracteristice distinctive. El trebuie să trăiască aşa cum a trăit Hristos. De ce trebuie să trăiască aşa? – Pentru că este creştin – pentru că felul acesta de vieţuire este trăsătura caracteristică a lui Hristos. El rămâne în Hristos şi trăieşte aşa cum a trăit El; dar dacă nu este ca Hristos, înseamnă că nu rămâne în Hristos.

Mulţi oameni cred că supuşii lui Hristos trebuie să fie bucuroşi, şi de aceea încearcă să fie bucuroşi. Să zicem că ne propunem: haideţi ca în după amiaza aceasta să fim fericiţi. Însă nu poţi fi fericit decât dacă eşti fericit, şi dacă nu eşti fericit, nu poţi să te faci singur fericit. Pasărea cântă pentru este voioasă – pentru că are fericirea în ea.

Întrebare: În legătură cu ideea aceasta de a fi întotdeauna voioşi. Citim în 1Petru 1:4,5, că suntem născuţi „la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări.” Nu este întristare uneori?

Să citim mai departe şi vom vedea: „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită.”

Aici este descrisă binecuvântarea păcii şi bucuriei lui Hristos, pe care nu trebuie să o produceţi voi. Voi nu o puteţi produce. „Vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14:27). A dat-o fiecăruia dintre cei ce suntem aici? Da. Indiferent dacă cineva o primeşte sau nu. El a dat-o.

Iată, am aici o monedă. Frate Hyatt, v-o dau aşa, de prietenie. (Moneda este pusă pe masă în faţa lui). I-am dat-o? El nu a luat-o. Nu ştiu dacă o va lua sau nu, dar eu i-am dat-o ca un dar de bună credinţă, şi o voi lăsa acolo în faţa lui, fără să o mai iau de acolo. Acum, dacă credeţi că spun adevărul, veţi crede că i-am dat cinci cenţi.

Isus spune, „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.” Cui a dat-o? Tuturor. Şi ne-a dat-o nouă. Unii oameni nu cred că a dat-o, aşa că nu o iau, şi sunt alţii care nu o doresc. Realitatea rămâne însă că Dumnezeu a dat pacea Sa. Ce ştim despre pacea aceasta? „Pacea Mea” – pacea lui Dumnezeu care depăşeşte orice înţelegere. Citim mai departe: „Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Nu vă îngrijoraţi. Care este caracteristica păcii lui Dumnezeu? Unii gândesc că pacea este un fel de degajare, un sentiment de automulţumire, un fel de sentiment de uşurare şi lipsă de activitate, deoarece omul nu are nimic de produs, aşa că stă la soare într-un hamac, şi are pace – nu are nimic de făcut, nimic nu-l îngrijorează. Este un om al păcii. Aceasta este ceea ce cred oamenii despre pace. Dar Hristos nu aşa a făcut. De la leagăn până la mormânt, diavolul a căutat fiecare ocazie posibilă de a-I lua viaţa. Cu o ocazie L-a avut chiar în mână. Aceasta au făcut agenţii lui. L-au luat şi L-au dus pe sprânceana muntelui şi gândeau că pot să pună capăt vieţii Lui. Lucrul acesta l-au încercat în mod continuu. Dar lucrul acesta nu a fost cel mai rău dintre cele pe care a trebuit să le suporte. Cărturarii şi Fariseii Îl sâcâiau în continuu, criticând fiecare cuvânt rostit de El. Se spuneau minciuni despre El. Ei ziceau: are drac, şi-a ieşit din minţi, este fanatic, înşeală oamenii, îi duce în rătăcire. Astfel de lucruri a trebuit să îndure. Şi nu doar duşmanii Lui, ci chiar fraţii Lui nu au crezut în El. Oriunde se ducea, întotdeauna dădea de necaz – întotdeauna era ceva ce i se împotrivea, ceva ce venea peste El. Tot timpul a fost mijlocul tulburării, în mijlocul necazului, dar El niciodată nu a fost tulburat.

„În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33), dar nu vă tulburaţi. Darul lui Hristos este de aşa natură încât omul poate avea necazuri, şi totuşi să nu fie tulburat. Poate fi lovit de năpastă şi întristare, şi să nu fie întristat. Poate avea greutăţi, şi totuşi să se bucure; poate avea război, şi totuşi să fie în pace. Aşa este pacea pe care o dă El.

Nu era îngăduit nimănui să facă un untdelemn ca acela cu care erau unşi preoţii. Ce învăţăm de aici? Faptul acesta nu a fost arbitrar. Nu încercaţi să contrafaceţi harul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce dă untdelemnul de bucurie. Nu încercaţi să fabricaţi o bucurie artificială. S-a arătat că lucrul acesta nu se poate face.

Să continuăm studiul din Evrei. „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” Cerurile şi pământul se vor învechi, s-au învechit. Care este starea lor acum? Pământul este vechi, uzat, sterp, pleşuv în unele locuri. Este uzat şi îmbătrânit, atât de îmbătrânit încât tremură. La început, când era nou, nu avea cutremure, dar acum sunt cutremure de pământ şi pământul tremură.

Pământul se va învechi ca o haină, va fi schimbat ca o manta. Când o haină se învecheşte, o puneţi deoparte. Când schimbaţi o haină veche, ce haină aveţi? Una nouă. Cerurile şi pământul se vor învechi ca o haină, şi vor fi schimbate. Iar atunci când vor fi schimbate, vor fi făcute ceruri noi şi un pământ nou. „Dar Tu eşti acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” El nu îmbătrâneşte. Câtă mângâiere este în cuvântul acesta! Noi ne schimbăm, El este acelaşi. Chiar dacă noi nu credem, El este acelaşi. El rămâne credincios, întotdeauna acelaşi. Diavolul ne face să credem că Hristos Se schimbă aşa cum ne schimbăm noi. Dar El este acelaşi.

Fraţii mei lucrători, căutaţi pe Isus cu toată blândeţea şi umilinţa. Nu încercaţi să atrageţi atenţia oamenilor la voi înşivă. Lăsaţi-i să piardă din vedere instrumentul, în timp ce Îl înălţaţi pe Isus. Vorbiţi despre Isus, pierdeţi-vă pe voi în Isus. Se face prea multă agitaţie şi zarvă în legătură cu religia noastră, în timp ce Calvarul şi crucea sunt uitate. – Test. No. 31.

Miercuri după amiaza, 10 februarie 1897