Ar trebui să ţinem minte declaraţiile din primul capitol, deoarece al doilea capitol este dependent de primul, iar capitolul al treilea este dependent de al doilea, şi aşa mai departe. În timp ce studiem, să lăsăm să dispară diviziunile pe capitole.
Înainte să începem de acolo de unde am rămas ieri, să ne aducem aminte din primul capitol că Dumnezeu vorbeşte în Fiul Său, care este mai presus de îngeri, cu o poziţie mai înaltă decât ei, şi mai puternic decât ei, şi de aceea stă la dreapta lui Dumnezeu. Lucrarea lor este de a sluji. Ei au fost trimişi la oameni cu mesaje din partea Domnului, cu porunci şi îndrumări din partea Domnului. Citim despre faptul acesta în Vechiul Testament, şi ori de câte ori poruncile acestea nu au fost ascultate, îndrumările au fost nesocotite, fiecare încălcare şi neascultare a primit ca răsplată o recompensă dreaptă.
Dar ce ne vorbeşte Fiul nouă? – O mare mântuire. Mântuirea a început să fie vorbită de Domnul, ne-a fost adusă, şi a fost confirmată de cei ce au auzit-o.
Hristos a fost pe pământ; buzele Lui s-au mişcat; oamenii au văzut buzele Lui mişcându-se, şi s-au mirat de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui. Dumnezeu vorbea. Cât de des auzim aceste cuvinte: „Eu nu vorbesc de la Mine Însumi; nu am vorbit de la Mine Însumi.” Dumnezeu era în Hristos rostind cuvântul împăcării. Acum Hristos S-a dus sus, şi în locul Său, ca reprezentanţi ai Lui, a pus în noi cuvântul împăcării. Cine spune aceasta? Eu am spus-o? Nu. Cuvântul o spune. Atunci, nu vă gândiţi la aceasta ca la ceva ce m-aţi auzit pe mine spunând. Citiţi aici, citiţi încă odată, şi citiţi când veţi fi singuri acasă; iar când veţi citi, nu citiţi că ar fi vorba de fratele Kilgore, sau fratele Loughborough, sau fratele Olsen, sau altcineva implicat în lucrare. Despre cine este vorba aici? – „Dacă este cineva în Hristos.” Deci este vorba despre orice om care este în Hristos. Dumnezeu a pus în omul acela cuvântul împăcării. Avem nevoie să înţelegem că aceasta este lecţia pentru noi astăzi – că Dumnezeu nu are în vedere clase şi mase, şi în biserică El nu are poziţie înaltă şi poziţie de jos. Ci El are oameni, şi toţi sunt oameni. Fiecăruia, după diferitele lui abilităţi, Dumnezeu i-a încredinţat cuvântul împăcării. Cuvântul acesta nu este pus asupra unui predicator mai mult decât este pus asupra voastră, cu excepţia faptului că a dat acestuia o abilitate mai mare şi un câmp mai vast. Cuvântul este unul şi acelaşi pentru orice individ aflat în Hristos, şi Cuvântul acesta este cuvântul împăcării. De aceea, „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” O poate face, dacă permite lui Dumnezeu să vorbească în el, nu propriul lui cuvânt, ci Cuvântul lui Dumnezeu.
Mulţumesc lui Dumnezeu aşa de mult, când văd şi aud despre controverse legate de preoţie în bisericile care pretind a avea o preoţie care are dreptul de a aduce jertfe, sau de un cler care are dreptul să vorbească cuvântul – mulţumesc Domnului că El spune fiecăruia din poporul Său, „voi sunteţi o împărăţie de preoţi, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti.”
Am citit în dimineaţa aceasta din Mărturii: „Lucrarea de salvare a sufletelor este de un interes infinit superior oricărei alte lucrări din lumea noastră.” Şi, când ne gândim la ultimul verset din primul capitol din Evrei, ne putem face oarecare idee despre valoare infinită a acestei lucrări. Îngeri care excelează în putere, îngeri a căror forţă este asemenea vânturilor puternice, sunt însărcinaţi de Dumnezeu să fie slujitori ai celor ce au în încredinţare lucrarea de salvare de suflete. Este minunat să te gândeşti la aceasta. Este umilitor pentru mine, şi mă simt ruşinat când mă gândesc cât de puţin am apreciat aceasta: să mă gândesc că Dumnezeu ne-a dat lucrarea de vestire a Evangheliei, în timp ce fiinţele acestea minunate ne slujesc nouă. El ne-a încredinţat cuvântul împăcării, acelaşi cuvânt pe care l-a făcut cunoscut Hristos. Pe pământul acesta ne este dată întocmai lucrarea pe care a avut-o Hristos. Căci „vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:20). Iar Hristos a dat acestor fiinţe puternice, lucrarea de a aştepta după noi, de a ne sluji, de a ne ajuta, pe noi, cei cărora ne-a fost dată slujba aceasta a împăcării.
Este ceva minunat şi cu totul nenatural, nefiresc, în ce priveşte darul lui Dumnezeu; căci atunci când El pune un om într-o poziţie înaltă – şi ne-a pus pe fiecare dintre noi într-o poziţie înaltă – nu îl preamăreşte, ci îl umileşte. Când lumea pune un om într-o poziţie înaltă, îl preamăreşte. De ce nu a dat Dumnezeu îngerilor lucrarea de predicare a Evangheliei şi de salvare a sufletelor? – Deoarece El nu a supus îngerilor lumea viitoare. Aceasta este o frumoasă mângâiere pentru toţi aceia cărora Dumnezeu le-a încredinţat lucrarea de salvare a sufletelor. Cei ce Îl aud pe Hristos, fac lucrarea aceasta cu puterea mărturiilor lui Dumnezeu - minuni, semne şi cu darul Duhului Sfânt. El a dat învăţătura Evangheliei oamenilor. El a supus lumea viitoare oamenilor. Şi omului Dumnezeu îi dă o lucrare infinit superioară.
„Ce este omul ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale.”
Unde găsim scris despre lucrurile acestea? – În primul capitol din Geneza, şi în Psalmul opt. Gândiţi-vă la aceste două pasaje. Fără îndoială că vă sunt familiare. Domnul a zis:
„Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”
Observaţi fiecare declaraţie. Să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele. Şi aşa a fost. Aşa a făcut Dumnezeu. Psalmul spune:
„Ce este omul ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.”
Omului i-a fost dată o stăpânire completă. „În adevăr, dacă i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus.” Vedem că Dumnezeu a dat lui Adam stăpânire peste tot pământul. Înseamnă aceasta că Dumnezeu a luat loc undeva în spate, abdicând în favoarea omului? Nu. Dumnezeu nu putea să renunţe la dreptul Lui, deoarece toate lucrurile existau doar în El. Toate lucrurile sunt susţinute prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi toate lucrurile sunt guvernate de puterea Lui. De aceea, stăpânirea pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam asupra întregului pământ, asupra păsărilor, mamiferelor şi peştilor, a fost la fel de completă ca puterea lui Dumnezeu, la fel de deplină ca stăpânirea lui Dumnezeu; pentru că El domnea în Adam. Toate lucrurile stau prin Cuvântul Său. El a vorbit, şi s-a făcut. În felul acesta, când privim în jur la lucrurile din natură, vedem dovezile puterii Lui. Când privim o poieniţă, vedem Cuvântul lui Dumnezeu transformat în iarbă. Dumnezeu a vorbit şi, iată! Cuvântul acela a devenit vizibil ca pom, sau ca iarbă.
Poate că aţi văzut imagini cu forme ale vocilor, forme ale vocilor umane. Atunci când este pronunţat un sunet aşa încât suflarea care dă naştere sunetului să lovească o membrană pe care sunt particule de nisip, de fiecare dată nisipul pus în mişcare de vibraţie ia diferite forme, imagini ale anumitor lucruri. Aceasta este doar o ilustraţie simplă, doar ceva infim din faptul că Dumnezeu „a spus şi s-a făcut.” Dumnezeu a spus, şi glasul Lui a luat toată infinitatea de forme pe care le vedem în natură, şi tot ceea ce vedem, fiecare pic de loc pe care calcă picioarele noastre, ne-a fost dat de Dumnezeu ca să ştim că Cuvântul Lui este ceva real, nu este vid.
Ca ultim act al creaţiei, Dumnezeu a făcut omul. Şi, după cum în toată creaţia vedem Cuvântul lui Dumnezeu devenit pomi, iarbă, etc., privind omul, vedem Cuvântul lui Dumnezeu devenit trup. Acesta a fost fiul lui Dumnezeu. Găsim confirmarea în capitolul al treilea din Luca. Uneori privim genealogiile acestea ca fiind ceva uscat, dar valoarea întregii genealogii se află chiar în ultimul cuvânt.
Aici noi stăm şi privim la ceea ce trebuia să fie, pentru că ştim că orice face Dumnezeu, rămâne pentru veşnicie. Nimic nu poate fi adăugat, şi nimic nu poate fi scos. Acum încă privim, şi îl vedem pe om acolo, cu tot ceea ce i-a dat Dumnezeu. Ce spune textul mai departe? „Acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse.” Deşi natura este aşa decăzută, Dumnezeu are control absolut asupra fiarelor, păsărilor şi peştilor; chiar şi acum acestea vor să facă voia Lui. Ele fac aceasta atât cât le lasă omul. Omul este singura fiinţă care nu vrea să se supună în ascultare perfectă. Iar ceea ce le opreşte pe ele de la ascultarea de Dumnezeu, este interferenţa şi rebeliunea omului. Vorbim despre pământ. Care pământ a fost dat omului? – Lumea viitoare. Aşadar, nu îngerilor a supus El lumea viitoare, ci a supus-o omului. Stăpânirea pe care a avut-o la început omul asupra animalelor, păsărilor şi peştilor, peste pământ, este stăpânirea pe care a dat-o Dumnezeu omului peste lumea viitoare. Aşadar, în lumea viitoare omul va avea din nou acea stăpânire deplină şi perfectă peste tot ceea ce a făcut Dumnezeu; toate vor fi supuse omului ca lui Dumnezeu, vor fi supuse lui în calitate de cap, deoarece Dumnezeu este în el, şi Dumnezeu va fi totul în toate. Atunci Cuvântul va fi făcut trup în perfecţiunea lui, aşa cum a fost la început în Adam. „Totuşi, acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse,” ci dimpotrivă, vedem exact reversul. La început, toate lucrurile au fost puse sub om, după aceea omul este sub toate lucrurile. La început, omul a fost la vârf, acum este dedesubt. Omul căzut are toate lucrurile deasupra lui. Este legat de mâini şi de picioare, predat Satanei; este căzut. Astfel, când privim omul în poziţia nobilă în care a fost făcut la început, privindu-l pe el Îl vedem pe Isus; deoarece la început, Cuvântul a fost făcut trup, aşa că Hristos, Cuvântul, era în Adam. Îl vedem pe Isus. Unde? Acolo unde omul a căzut. Acolo, Îl vedem pe Isus „făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii”, deoarece a luat locul omului. Deşi la început a avut o poziţie infinit superioară, a luat locul omului ca să sufere moartea, să vină în ajutorul omului, să salveze omul, să-l ridice. Dacă cineva vrea să ridice o altă persoană care cade, trebuie să meargă acolo unde este acea persoană. Oriunde există un om căzut, Isus este acolo. Dar, şi eu sunt un om căzut. Fiecare dintre noi să primească aceasta pentru el însuşi. Domnul nu a lepădat pe om. Citim, „Domnul nu leapădă pe vecie.” El nu leapădă deloc. Nu. Omul se îndepărtează; Dumnezeu nu leapădă. Şi nu este nimeni să poată smulge omul din mâinile Lui. Acolo suntem în siguranţă, atât timp cât suntem dispuşi să rămânem în El.
Vedem omul perfect, având stăpânire; apoi îl vedem căzut, având totul mai presus de el, peste el, şi împotriva lui. Privind tot acolo, Îl vedem pe Isus ca om, şi Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” De aceea, oriunde vedeţi un om căzut – şi omul nu poate cădea mai jos decât în mormânt – acolo Îl vedeţi pe Hristos, Cel care S-a dus în mormânt şi a gustat adâncimile păcatului şi degradării pentru fiecare om. Aşadar orice degradare a omului şi orice păcat al omului se află asupra lui Hristos – asupra omului Isus Hristos. Dar acelaşi om Hristos Isus este încununat cu slavă şi cu cinste. Observaţi acum: o coroană este semnul unui rege sau domnitor. Unde, în acest capitol, am citit pentru prima dată despre o coroană? „Ba, încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: «Ce este omul, ca să-ţi aduci aminte de el, sau fiul omului ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai pe jos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.»” Aceasta vrea să spună că, l-ai făcut rege, rege al slavei. Adam, rege al slavei şi cinstei; atât timp cât a fost deasupra tuturor lucrurilor. Dar când a păcătuit, a pierdut slava pe care o avuse. Acum însă, Îl vedem pe Isus încununat cu slavă şi cu cinste, în poziţia în care a fost omul la început. Dar este încununat cu slavă şi cinste în aceeaşi natură pe care a avut-o omul. Astfel, aşa cum Dumnezeu a făcut pe om, şi l-a încununat cu slavă şi cu cinste, Îl vedem acum pe omul Isus, Omul acela care este în orice om încununat cu slavă şi cu cinste; Lui i-a dat toate lucrurile.
Să citim ultimele cuvinte din primul capitol din Efeseni:
„Mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” Versetele 17-21.
Care este numele cu care îi plăcea lui Isus să Se numească atunci când a fost pe pământul acesta? – Fiul omului. Fiul omului a venit să caute şi să salveze ceea ce era pierdut. Fiul omului Se va duce la Ierusalim, unde Îl vor răstigni şi va fi îngropat. În a treia zi Fiul omului va învia iarăşi. Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului. Veţi vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului. Tot timpul, El este „Fiul omului”. Şi pe acest Fiu al omului Îl vom vedea încununat cu slavă şi cu cinste, datorită credincioşiei Lui, având sub stăpânirea Lui orice domnie, orice stăpânire, orice putere, orice dregătorie, nu doar din această lume, ci şi din lumea viitoare. Căci nu unor îngeri a supus El lumea viitoare, ci a supus-o omului, adică lui Isus, şi voi sunteţi desăvârşiţi în El. Să citim în capitolul al doilea, versetele 1-6:
„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus.”
Unde este El? – Mult mai sus decât toate domniile şi stăpânirile. Nu este lucrarea de salvare de suflete mult mai sus decât orice altceva din lumea aceasta? Se zicea că „a fi roman este lucru mai mare decât a fi rege.” Astăzi, ca întotdeauna, a fi creştin este lucru mai mare decât a fi rege al acestui pământ. Cuvântul acesta ne este confirmat de către cei ce l-au auzit. „În timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului sfânt”(Evrei 2:4), după puterea Sa, pentru că nu îngerilor a supus El lumea viitoare despre care vorbim. Aceasta spune, în mod simplu, că puterea, onoarea, slava, demnitatea care însoţesc predicarea Evangheliei pe care Dumnezeu a pus-o în cei ce sunt împăcaţi cu El, este puterea şi slava lumii viitoare.
Joi după amiaza, 11 februarie 1897