Ce contrast apare între cuvinte, aici la începutul capitolului al doilea din Evrei? Cuvântul Domnului, şi cuvântul îngerilor; cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit. Care este diferenţa între cuvântul vestit prin îngeri şi cuvântul vestit de Domnul? Ce cuvânt vesteşte Domnul? – Mântuirea. Au vestit îngerii cuvântul mântuirii? – Nu. Să vedem ce zice textul: „Dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire” aşadar orice neglijare, orice încălcare, orice neascultare a cuvântului rostit de îngeri a primit o răsplată.

Care este contrastul? „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” Mântuirea aceasta aşa de mare a fost vestită întâi de Domnul, iar apoi ne-a fost confirmată de către cei ce L-au auzit.

Care este locul îngerilor în lucrarea de mântuire? Ei au un loc, dar nu în ducerea cuvântului. Lucrarea aceasta a început prin a fi vestită mai întâi de Domnul, şi ajunge la noi prin cei care au auzit cuvântul Lui. Unde intervin îngerii în răspândirea cuvântului? – Ei nu intervin. Dar, care este relaţia lor cu aceasta? – Ei sunt duhuri slujitoare, străjeri ai celor ce vestesc cuvântul. O spun din nou, aşa cum am spus ieri, de fiecare dată când mă gândesc la aceasta, mă simt copleşit; mă umple de teamă. Mă gândesc cu bucurie la lucrarea minunată încredinţată omului, o lucrarea aşa de mare – gândiţi-vă! E nevoie să stăruim asupra acestor gânduri pentru a înţelege măreţia slujirii.

Faptul acesta nu spune că noi suntem mari. Nu spune că noi suntem mai presus de îngeri, pentru motivul că facem o lucrare ce nu li s-a încredinţat lor, o lucrare pe care ei nu pot să o facă. Lucrarea de mântuire este vestită doar de Domnul şi de cei care Îl aud pe El, dar nu de către îngeri, deoarece nu lor le-a supus lumea viitoare. Aşadar lucrarea de vestire a cuvântului mântuirii are strânsă legătură cu lumea viitoare. Despre ce lume viitoare vorbim? – Ceruri noi şi un pământ nou. Lumea a fost supusă omului, după cum mărturiseşte cineva, undeva, despre om: „Ce este omul ca să-ţi aduci aminte de el, sau fiul omului ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai prejos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.” Coroana este simbolul unui rege. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a făcut rege. El purta o coroană de slavă, simbol al unei împărăţii a slavei. Tot pământul era plin de slava lui Dumnezeu neîntunecată de nimic. Omul era rege al slavei, iar regatul lui era pământul. Toate lucrurile erau puse sub stăpânirea lui. Nu era nimic ce să nu fi fost pus sub picioarele lui. Orice fiinţă vie era sub domnia lui, el era domnitor peste tot, şi pământul însuşi era supus lui. Dar puterea din spate şi din toate, era puterea lui Dumnezeu, deoarece numai Dumnezeu singur are putere.

Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, din ţărâna pământului. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om ţărână” în mod literal, nu l-a făcut din ţărână, ci l-a făcut ţărână. După aceea i-a suflat în nări suflarea de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu. Însă omul era ţărână. Chiar şi după ce a fost încoronat cu slavă şi cu cinste, nu era altceva decât ţărână. Ţărâna, pe care Dumnezeu a luat-o şi a modelat-o după chipul Său, apoi a încoronat-o cu slavă şi cinste, El a pus-o peste lucrările mâinilor Sale, i-a pus toate lucrurile sub picioare, i-a dat stăpânire peste toate lucrurile. În felul acesta ţărâna avea stăpânire peste toate lucrurile. Dar omul era tot ţărână. Cu cât avea mai multă putere ţărâna modelată în chip de om, decât ţărâna întinsă pe jos? – Nu avea cu nimic mai multă putere. Aceasta se vede prin faptul că atunci când suflarea pe care Dumnezeu a pus-o în ea se duce, rămâne la fel de lipsită de putere ca înainte, sau ca orice altă ţărână. Înseamnă că puterea nu este în ţărână. Aici greşeşte lumea – întreaga omenire. Omul îşi vede faţa şi forma în oglindă, se admiră, şi nu vrea să creadă că este ţărână, sau chiar dacă recunoaşte că este ţărână, spune că este un alt fel de ţărână. Eşecul de a recunoaşte aceasta este ceea ce face omul să-şi asume stăpânire asupra altuia, să se creadă mai bun decât alt om; dar Domnul vrea să rămânem la cele dintâi principii, tot timpul. Omul, în cea mai bună stare a lui nu este altceva decât ţărână. Nu putem stărui asupra acestui gând destul de mult, deoarece uitarea acestui fapt este cea care a condus la tot păcatul de la început. Satan a spus Evei că ea va ajunge ca Dumnezeu. Ar fi putut presupune ea că lucrul acesta este adevărat, dacă şi-ar fi adus aminte Cuvântul şi originea ei? – Nu. Uitarea acestui fapt este cea care înalţă omul şi îl duce la mândrie. Omul, în cea mai înaltă stare a lui, nu este nimic decât ţărână.

Care este diferenţa dintre ţărâna de pe jos, de afară, şi aceasta de aici? Dumnezeu a ales să folosească ţărâna aceasta ceva mai altfel decât felul în care foloseşte ţărâna cealaltă. Dumnezeu a avut un scop cu ţărâna aceea; ea are valoare; produce roade. Aici este ţărâna pe care Dumnezeu a făcut-o să aducă un alt fel de roade. Ţărâna aceasta care poate umbla în loc să fie risipită de vânt, cu cât are mai mult drept să se laude cu ceea ce face, faţă de ţărâna de afară din câmp? Acolo, afară, veţi vedea mere frumoase, bune, roşii. Dar nu ne putem imagina ca ţărâna aceea din câmp să înceapă să se laude: „Păi, eu sunt mai bună decât ţărâna de pe drum. Ţărâna aceea de pe drum nu face nimic bun, ci numai stă zi după zi, fără să facă nimic. Uite ce am făcut eu!” Cu toate acestea, are tot atâta drept să se laude, cum avem şi noi dreptul să ne lăudăm cu ceea ce am făcut.

Aici este o lecţie de încurajare din care învăţăm ce poate face Dumnezeu. Omul, pus deasupra lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu, încoronat cu slavă şi cinste – şi totuşi numai ţărână – este o dovadă a puterii lui Dumnezeu.

Privind la ţărâna dotată cu viaţă, care are totul supus sub picioare, care este următorul lucru pe care îl vedem? Următorul lucru este că totuşi, acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Privind mai departe, ce vedem? – Îl vedem pe Isus. Îl vedem făcut cu puţin mai prejos de îngeri, în poziţia în care a căzut omul. Ce are de data aceasta? – O coroană de slavă şi cinste. Însă înainte de a primi coroana de slavă şi cinste, ce a avut? – A trecut prin moarte; a gustat moartea.

Mai întâi, îl vedem pe om încununat cu slavă şi cinste, având stăpânire peste lucrările lui Dumnezeu, având totul sub picioare. Continuăm să privim, şi nu mai vedem că toate lucrurile îi sunt sub picioare, ci în schimb, Îl vedem pe Isus în poziţia de jos în care a căzut omul. Continuăm să privim, şi Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste. Aceasta este ordinea. A fost făcut cu puţin mai prejos de îngeri; a fost om. Astfel, când Îl privim acum, Îl vedem ca om, şi de acum înainte Îl avem pe Isus în faţa ochilor întotdeauna, dar întotdeauna, ca om. Nu uitaţi aceasta niciodată. Dacă omul a fost făcut la început cu puţin mai prejos de îngeri, iar apoi Isus a fost făcut cu puţin mai prejos de îngeri, care a fost diferenţa? – Niciuna. Când Dumnezeu l-a făcut pe Adam prin Cuvântul Lui, Cuvântul a fost făcut trup. Când Dumnezeu a chemat toate lucrurile la existenţă, cuvintele Lui au ieşit şi, iată! A apărut pământul. Cuvântul Lui a ieşit; El a vorbit; El a zis: pomi! Şi pomii au apărut. El a zis: iarbă! Şi s-a făcut iarbă. În felul acesta, toate cele ce cresc pe pământ sunt manifestări vizibile ale Cuvântului. Cuvântul este Cuvântul vieţii, iar acestea sunt doar câteva dintre variatele forme ale vieţii Cuvântului. Tot aşa este cu omul modelat atunci la început. În om vedem Cuvântul manifestat sub formă de trup. Puterea prin care s-a făcut lucrul acesta, a fost puterea lui Dumnezeu, şi astfel Dumnezeu era în Cuvânt, şi Cuvântul era în Adam, aşa încât puterea Lui a putut fi manifestată în el, Dumnezeu locuind în el şi lucrând în el. Dumnezeu a luat ţărâna şi a folosit-o pentru a face lucrurile acestea minunate. Dumnezeu este Cel care lucrează în voi voinţa şi puterea de a face buna Lui plăcere. Dacă Dumnezeu este acolo, iar eu sunt aici, distanţa este mult prea mare. Dar Dumnezeu este Cel care lucrează în mine. Cuvântul a fost făcut trup, iar viaţa pe care a avut-o Adam a fost viaţa lui Dumnezeu. Nu a avut altă viaţă. Binecuvântarea este că atunci când a căzut, Cuvântul a fost făcut trup. Să zicem că Dumnezeu l-ar fi părăsit, şi nu ar fi fost dispus să facă Cuvântul trup; ce s-ar fi ales de el? – S-ar fi întors în ţărână. Dar Dumnezeu a continuat să dea viaţa Lui omului. Astfel, când omul a căzut, Dumnezeu a coborât împreună cu el. Este aşa, sau este o fantezie? A continuat Dumnezeu să dea viaţă omului, cu toate că acesta a păcătuit? Noi suntem în situaţia aceasta, nu-i aşa? Suntem păcătoşi. Suntem în viaţă, nu-i aşa? A cui viaţă se manifestă în noi? – Viaţa lui Dumnezeu. Aşadar Dumnezeu continuă să dea viaţa Lui oamenilor păcătoşi. Când păcatul a intrat în lume, a venit moartea. Când omul a păcătuit, moartea a venit asupra lui. Dar Dumnezeu a stat împreună cu el. De aceea, prin faptul că a stat împreună cu omul, deşi omul păcătuise, Dumnezeu a luat asupra Lui trupul păcătos. În felul acesta a luat asupra Lui moartea, căci moartea trecuse asupra întregii lumi.

Să vedem mai departe. Lucrarea de creaţie continuă până acum „prin acelaşi Cuvânt.” Totul în lumea aceasta este ţinut prin acelaşi Cuvânt. Deşi totul este blestemat, şi oricine poate vedea aceasta, totuşi continuă să existe. Aceasta este o dovadă că Dumnezeu este prezent. Hristos este prezent, cuvântul divin este prezent purtând blestemul. Dar, în ce a îndurat Hristos blestemul? Care este locul în care blestemul cade asupra lui Hristos? – Trupul păcătos. Nu doar trupul păcătos, ci ceea ce rămâne ca simbol al blestemului ce cade asupra lui Hristos – crucea. Care este dovada faptului că El poartă blestemul? – „Blestemat este oricine atârnă pe lemn.” Moartea şi crucea împreună înseamnă blestemul. Oriunde există ceva, acolo este blestemul. Cu toate acestea, oriunde există ceva, acolo este Hristos. Oriunde este ceva ce produce şi poartă blestemul, acolo este Hristos. Însă acolo unde Hristos ia blestemul asupra Lui, acolo poartă crucea. Înţelegeţi acum realitatea cuprinsă în declaraţia făcută de sora White acum un an, cum „crucea lui Hristos este imprimată pe fiecare frunză din pădure?” Iar ceva mai devreme de un an, a apărut pe prima pagină a articolului din Review and Herald o declaraţie care spune că până şi pâinea pe care o mâncăm poartă amprenta crucii. Este ceva extraordinar în aceasta. Poate că atunci când citim că în fiecare fir de iarbă, în fiecare frunză este crucea lui Hristos, unii dintre noi citesc fără să se gândească la aceasta, iar unii spun pur şi simplu, ca Nicodim, cum se poate lucrul acesta? Deci, când Îl vedem pentru prima oară pe Hristos răstignit? – Imediat ce a apărut blestemul. Şi tot atunci Îl vedem şi înviat, deoarece dacă Îl predicaţi pe Hristos răstignit, învierea Lui este în mod necesar legată de aceasta.

Observaţi cum Dumnezeu a vestit peste tot Evanghelia, pentru încurajarea noastră. Oamenii sunt înclinaţi să se descurajeze. Creştinii probabil se gândesc că „Domnul a uitat de noi.” Aţi gândit vreodată în felul acesta, crezând că Domnului nu-i pasă de voi – că v-a lăsat singuri? Este cineva care nu s-a simţit în felul acesta, descurajat? Uneori spunem, „eu nu contez prea mult în lumea aceasta; eu nu am nicio importanţă; eu sunt doar cineva foarte neînsemnat şi dispreţuit, şi pe drept dispreţuit; aş putea dispărea, şi nici nu s-ar simţi.” El a zis că nicio vrabie nu poate cădea fără ştirea Lui. De ce? Pentru că viaţa lui Dumnezeu este acolo. Şi nu se poate întâmpla nimic vreunui lucru din lumea aceasta fără ca Dumnezeu să simtă. Îl afectează în mod personal, deoarece viaţa Lui este cea mai sensibilă din lume. Dacă sunteţi loviţi, dacă sunteţi bătuţi, simţiţi aceasta. Ce vă face să simţiţi? Dacă aţi fi morţi, atunci nu aţi simţi. De ce simţiţi? – Pentru că sunteţi vii. De unde aveţi viaţa? – Vine de la Dumnezeu. Este viaţa proprie a lui Dumnezeu, nu-i aşa? Atunci, este posibil ca o fiinţă umană să fie atinsă, doar atinsă – nu lovită, bătută sau dispreţuită – şi Domnul să nu simtă? Se poate, indiferent că fiinţa este un sfânt sau un păcătos? Se poate întâmpla ceva vreunei creaturi din lumea aceasta şi Dumnezeu să nu simtă? „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de faţa Ta?” Nu putem fugi, deoarece puterea lui Dumnezeu este în tot. De aceea o vrabie nu poate cădea pe pământ fără ca Domnul să ştie. Noi trăim, deşi suntem plini de infirmităţi. Înseamnă că Hristos este în trup. Credeţi că Hristos ar fi suportat toate acestea, ar fi stat aici atâţia ani, împreună cu toată infirmitatea, cu răutatea, slăbiciunea şi păcatul asupra Lui, pentru ca apoi puţin câte puţin să plece şi să lase totul să cadă? Dacă ar fi vrut să facă aşa, ar fi lăsat totul să se prăbuşească de la început. Dar faptul că El a venit în omenirea căzută este o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu, şi a prezenţei Lui ca să dea viaţă. În felul acesta Dumnezeu a pus peste tot inscripţia crucii, - pe fiecare frunză, pe fiecare fir de iarbă, pe orice lucru cu care avem de-a face. El ne arată pur şi simplu că oriunde mergem, şi orice avem de făcut, orice mâncăm, până şi aerul pe care îl respirăm – prin toate acestea El ne predică Evanghelia, ne dă Evanghelia. Încurajare, tărie, mântuire!

„Ca drumurile din Sud, cărarea datoriei are pe marginile ei flori eterne, curate şi albe ca zăpada. Numai când ne abatem la dreapta sau la stânga suntem străpunşi de spini şi pericole ascunse.”

Vineri după amiaza, 12 februarie 1897