Textul nostru spune: „Ce este omul, ca să-ţi aduci aminte de el, sau fiul omului ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai pe jos de îngeri,” etc. Textul ne trimite la originea omului. Când citim că Dumnezeu a făcut pe om, spre ce se îndreaptă imediat gândurile noastre? – Spre raportul din Geneza 2:7. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului.”

Oriunde în Vechiul Testament ni se vorbeşte despre cineva care a fost zdrobit de Domnul, legat de experienţa aceasta găsim pocăinţă, supunere, sau amărăciune a sufletului, ţărână şi cenuşă. Când oamenii se umileau înaintea Domnului, îşi presărau ţărână pe cap. Ce simboliza actul acesta? – Eu nu sunt nimic decât ţărână. În Psalmul 51, psalmul pocăinţei, aproape de sfârşit, spune: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.” Cuvântul tradus prin „mâhnită” (chinuită de remuşcări – eng.), semnifică ceva ce se macină atât de mult până când se face praf. Aşadar, Domnul nu dispreţuieşte praful, ţărâna, deoarece El poate face lucruri mari chiar şi cu aceasta. Un muncitor bun nu îşi dispreţuieşte materialul. Ţărâna este materialul din care Domnul face orice. Din ţărână a făcut tot ceea ce creşte. Din ţărână a făcut omul pentru a stăpâni peste lucrările mâinilor Sale. De aceea, Domnul nu dispreţuieşte ţărâna.

În Psalmul 90:1-3, citim:

„Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam. Înainte ca să se fi făcut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu. Tu întorci pe oameni în ţărână, şi zici: ‚Întoarceţi-vă fiii oamenilor.’”

Forţa acestei expresii este aceea că a întoarce pe om în ţărână, are de-a face cu mântuirea. Domnul întoarce pe om în ţărână în scopul de a-l face din nou. După ce îl întoarce în ţărână, se întoarce spre ţărână şi zice, „Întoarceţi-vă, fiii oamenilor.” Când Dumnezeu trimite o solie de mustrare, aceasta zdrobeşte omul de tot, şi îi dă o inimă zdrobită şi plină de remuşcări. Aceasta este starea în care Domnul poate face din el un om nou. Însă, dacă omul nu crede solia care îl zdrobeşte de tot, se descurajează şi îşi spune că nu este bun de nimic.

Să luăm cazul unui om care ştie despre sine că este păcătos, dar nu crede şi nu vrea să creadă că poate fi altfel. Tot ceea ce se spune despre ce poate face Dumnezeu pentru el, şi ce poate face din el, i se pare doar o poveste. El nu crede că Dumnezeu poate face din el un om neprihănit, deşi este chinuit de remuşcări. Omul acela poate considera că ar crede Biblia, dar în realitate el nu crede simpla declaraţie care spune că Dumnezeu poate face om din ţărâna pământului. Ori, dacă o crede, crede că Domnul Şi-a pierdut puterea de când a făcut lucrul acesta la început, şi nu poate să facă din nou. Dar Domnul a făcut lucrul acesta odată, şi nu a uitat cum se face. La început a făcut om din ţărână. Acum, omul care se îndoieşte că Dumnezeu îl poate lua din starea în care este, că poate face cu el ce vrea, nu crede acea simplă declaraţie, şi are nevoie să meargă înapoi şi să înveţe cele dintâi principii.

Îmi aduc aminte de un incident. Un prieten a vizitat olăriile din Anglia, unde erau angajaţi mii de oameni. Sigur ştiţi că la fabricarea vaselor din lut unele dintre ele nu sunt reuşite. El a văzut un bărbat în vârstă ducând un cărucior plin cu astfel de vase defecte. L-a întrebat: „unchiule, ce faci cu vasele acestea?” – „O, am să le convertesc.” S-a dus şi le-a aruncat într-un buncăr unde erau pisate şi convertite în ţărână, pregătite pentru a se face din ele vase noi. Mai întâi au fost cu defecte, nu erau bune. Apoi au fost întoarse în ţărână, după care s-a făcut din ele vase noi. Olarul a fost la fel de capabil să facă din ele vase noi, ca şi atunci când le-a făcut pentru prima dată.

Este o lecţie aici pe care Domnul vrea să o învăţăm – că El poate să ne facă din nou, aşa cum ne-a făcut la început. Dar necazul este că ţărâna aceasta începe să-şi dea aere şi să privească în jos spre cealaltă ţărână, uitând că este ţărână, sau începând să creadă că este un lut de o calitate mai bună decât altul. Omul nu vrea să accepte că este ţărână, şi nu vrea să accepte ca Domnul să-l folosească. Dar când recunoaştem că suntem ţărână, avem fericita mângâiere că Domnul Dumnezeu din ţărâna pământului a făcut om, l-a încoronat cu slavă şi cinste, şi l-a pus peste lucrările mâinilor Lui, iar toate lucrurile i le-a supus sub picioare. Ceea ce a făcut Dumnezeu la început, poate face şi acum, şi face aceasta în omul Hristos Isus. Textul ne arată două lucruri în acelaşi timp – completa lipsă de putere şi frumoasa demnitate. Demnitatea vine doar datorită lipsei de putere. Locurile cele mai de jos, când suntem împreună cu Dumnezeu devin locurile cele mai înalte.

La început Dumnezeu a făcut omul din ţărână şi i-a dat stăpânire peste toate lucrurile. Când Dumnezeu face ceva, nu distruge acel ceva. Şi când dă un dar, nu îl ia înapoi. Dumnezeu a dat pământul omului, şi nu l-a luat înapoi. Pământul îi aparţine omului pentru totdeauna. Care lume i-a dat-o Dumnezeu omului? – Lumea viitoare. Dar ce e cu lumea aceasta? Nu aceasta ne-a dat-o. Ce spune El despre noi în lumea aceasta? – „S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne smulgă din lumea aceasta rea.” Ce condiţie există aici, care face necesară smulgerea, eliberarea? – Sclavia. Toate lucrurile sunt întoarse pe dos. La început omul avea stăpânire, iar acum are nevoie să fie eliberat din lumea peste care domnise. „Voi nu sunteţi din lumea aceasta, ci Eu v-am ales din lume.”

Care este unicul folos, atunci, pe care copilul lui Dumnezeu îl are pentru lumea aceasta? – Aici este doar un loc de staţionare în timp ce aşteaptă lumea viitoare. Este doar o treaptă care va fi îndepărtată. Cine deţine lumea aceasta? – Diavolul este singurul. Adesea, cei ce poartă numele de popor al lui Dumnezeu, care au casa şi dreptul asupra pământului nou, moştenitori ai împărăţiei pe care Dumnezeu le-a promis-o celor ce Îl iubesc, caută să-şi oprească piciorul în treburile acestei lumi, ceea ce oamenii lumii caută întotdeauna să facă. În timp ce mărturisesc a fi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu, ei încearcă să aibă parte de un al doilea domeniu de stăpânire, şi îşi iau o parte din domeniul diavolului. Am aici o solie care ne-a fost trimisă. Nu am s-o citesc, dar este legată de participarea poporului lui Dumnezeu la agitaţiile şi politicile lumii acesteia. Termenul de politică nu are nimic de-a face cu Hristos. În lucrurile lui Dumnezeu nu există politică. Diplomaţia şi politica merg mână în mână, dar Dumnezeu nu are nimic de-a face cu diplomaţia. Dacă am fi citit Biblia şi am fi crezut adevărul, nu ar fi fost necesar ca un astfel de mesaj să fie trimis. Lumea viitoare este cea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, şi a trimis pe Isus ca să-i smulgă pe oameni din lumea aceasta rea. Hristos este Cuvântul făcut trup, făcut mai prejos de îngeri, pentru ca prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru fiecare om. Prin ce vine moartea? – Prin păcat. Aşadar, El a luat asupra Lui păcatul. La început omul a fost făcut bun după măsura în care Domnul ştie să facă lucrurile bune. A fost făcut perfect. Diavolul a zis, voi deteriora omul acesta; voi dovedi că sunt mai puternic decât Domnul.

Domnul a făcut omul să stăpânească peste lucrările mâinilor Sale. Satan a zis: am stricat planul, lucrul acesta nu se poate realiza. Domnul a zis: Ba, da, se poate; şi nu doar atât, ci voi lua un om căzut, cu toate infirmităţile lui, şi voi guverna lumea chiar prin el. Diavolul este înfrânt. Aceasta nu e o teorie; este ceva practic pentru voi şi pentru mine. Dacă diavolul m-a doborât, nu se poate bucura de mine; pentru că, deşi am căzut, mă voi ridica iarăşi. Şi pe cât de jos am căzut, cu atât mă voi ridica mai sus de starea în care am fost înainte. Cuvântul a fost făcut trup perfect în Adam, dar în Hristos, Cuvântul a fost făcut trupul omului căzut. Hristos coboară până în fundul prăpăstiei, şi acolo Cuvântul este trup, trup păcătos. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Cine dintre cei ce L-au văzut, ar fi putut crede că acesta, - atât de obişnuit cu suferinţa, mai mult ca orice alt om – va fi încoronat cu slavă şi cinste? Ce anume însoţeşte încoronarea cu slavă şi cinste? – Regalitatea. A cui? – A slavei. A cui? – A lumii viitoare. Omul Isus Hristos are dreptul acum la lumea viitoare. La început, Domnul era Cel care guverna prin Adam; acum Domnul este Cel care guvernează prin al doilea Adam şi, în condiţii mult mai grele, face ceea ce ar fi făcut prin cel dintâi Adam în condiţiile de atunci. Aceasta este slava, legat de ceea ce am citit data trecută în epistola către Efeseni.

„Să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” Ef. 1:17-21

Cine este Cel deţine toate acestea? Omul Hristos Isus. Pe noi, de asemenea, ne-a înviat în Hristos, şi ne-a pus să şedem împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos Isus. Nu îngerilor a supus El lumea viitoare, ci nouă. Acesta este motivul pentru care îngerii nu pot predica Evanghelia. Cerurile aparţin Domnului, Dumnezeului nostru, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor. Un om l-a pierdut, un Altul l-a recâştigat. Omul acesta a fost înălţat la cer; şi pe voi v-a înălţat la fel ca să şedeţi cu El în acelaşi loc, „mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în lumea aceasta, ci şi în cea viitoare.”

Cât de mult poate omul să înţeleagă din demnitatea poziţiei pe care o are ca prinţ al lui Dumnezeu, moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos, fiind părtaş la ceea ce are Hristos din lumea viitoare, şezând împreună cu Hristos în locurile cereşti, dacă îşi petrece timpul săpând în gunoaiele politicilor lumii? Cele două poziţii nu pot merge împreună. Nu vi l-aţi putea închipui pe preşedintele Statelor Unite luptându-se să obţină o slujbă de funcţionar la o primărie, în timp ce este preşedinte al Statelor Unite. Gândiţi-vă ce ar fi ca preşedintele Statelor Unite să se coboare luând parte la o şedinţă de partid într-un orăşel, sau să alerge după o funcţie într-o circumscripţie electorală. Măcar în aceasta este ceva asemănare, deoarece sunt laturi ale aceluiaşi domeniu. Dar în cazul nostru este vorba despre un om înviat din morţi, care trăieşte în Hristos, având în posesie puterea lumii viitoare, dar care apoi se prinde de lumea aceasta, lume din care Domnul a spus că în mod obligatoriu trebuie să fie smuls. Un astfel de om spune: ştiu că Dumnezeu m-a făcut domnitor peste lume, dar lăsaţi-mă să mă joc puţin cu balonul acesta. Ştiu că va trebui să plec de aici, dar este aici ceva atât de însufleţitor, atât de palpitant în bătaia tobelor; lăsaţi-mă să mă mai joc puţin înainte să le părăsesc.

Fraţilor, noi încă nu am început să apreciem ceea ce are Domnul pentru noi. Aprecierea aceasta se naşte din spiritul de înţelepciune şi descoperire în cunoaşterea Lui. Avem nevoie să ne rugăm pentru Duhul lui Dumnezeu; să ne rugăm ca să putem cunoaşte înalta chemare şi bogăţiile slavei moştenirii. Dacă un om a găsit o mină de diamante, şi cunoaşte valoarea acestora, nu trebuie să fie rugat să nu-şi pună lut în buzunare în loc de diamante. Dar problema noastră este că am ajuns proşti. Nu avem toate simţurile minţii. Nu am primit duhul de înţelepciune şi descoperire în cunoaşterea lui Hristos, aşa încât să putem aprecia moştenirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Lucrurile care se văd nu sunt reale; ele trec repede. Dar lucrurile care nu se văd, acelea sunt reale. Dumnezeu a dat omului lucrurile eterne; i-a dat lumea cea eternă. Centrul domniei omului era grădina Eden; acolo era casa lui. Nimic murdar nu a intrat acolo, aşa că Edenul rămâne fără mânjitură până acum, şi va rămâne aşa în toată eternitatea. Partea centrală, casa însăşi, nu a fost niciodată pierdută, niciodată pătată sau blestemată. Aceasta este casa noastră; acolo este cetăţenia noastră. Unii oameni cred că în lumea aceasta cei mai bine calificaţi pentru guvernare sunt creştinii, însă ei sunt singurii ce nu sunt calificaţi pentru aşa ceva. Lumea aceasta nu le aparţine, aşa că ar trebui să lase guvernarea lumii acesteia celor cărora le aparţine – celor ce sunt din ea. Dumnezeu nu ne-a dat nicio cetăţenie aici; nu ne-a dat nimic de făcut cu lumea aceasta, decât să ieşim din ea, şi să luăm cu noi cât de mulţi oameni putem. Deoarece lumea aceasta este un vapor care se scufundă, se duce la pieire, iar noi suntem în siguranţă aici doar atât timp cât salvăm sau ajutăm pe altcineva să iasă.

Duminică după amiază, 14 februarie 1897