Vom începe cu versetul nouă: „Îl vedem pe Isus.” Unde privim?

(O voce): „La om, în starea lui căzută.”

Da. Privirea noastră este aţintită asupra stăpânirii dintâi a omului. Îl vedem în starea căzută, după aceea Îl vedem pe Isus luând starea căzută a omului, şi apoi încoronat cu slavă şi cinste. Noi, la fel ca restul lumii ce mărturiseşte a fi creştină, am privit mai mult la ceea ce este decât la ce ar trebui să fie. Când am citit despre felul în care S-a purtat Dumnezeu cu poporul Său în Vechiul Testament, am pierdut din vedere scopul pe care l-a avut pentru ei şi am văzut ce au ales ei, în loc să vedem ce a intenţionat Dumnezeu ca ei să aibă. Intenţia lui Dumnezeu a fost una, iar ce au ales ei a fost cu totul alta. Dacă ar fi acceptat planul lui Dumnezeu, şi ar fi ales ceea ce avea El pentru ei, istoria lor ar fi fost extrem de diferită.

Dumnezeu a fost cu ei tot timpul; El nu i-a părăsit; dar aceasta nu a dovedit că a fost bine ce au ales ei. Dacă ar fi fost bine, nu ar mai fi fost nevoie de nicio îmbunătăţire adusă prin vieţuirea creştină. „Dumnezeu a fost cu mine pe vremea când ţineam duminica,” spunea cineva. Este adevărat. „Dumnezeu a fost cu mine, şi nu mă voi schimba.” A fost cu astfel de oameni, însă nu va mai rămâne mult timp cu ei, dacă ei stăruie să meargă pe aceeaşi direcţie. Dacă au impresia că nu mai au altceva de primit, Îl părăsesc pe Domnul. Domnul a fost cu Israel pentru ca prin toate mijloacele aflate în puterea Sa, să-i conducă să accepte ceea ce avusese pentru ei de la început.

Acum privim la frumoasa stăpânire pe care Dumnezeu a dat-o omului, fiecărui om, pentru că atunci când a recâştigat-o, Isus a gustat moartea pentru fiecare om – asupra acestui aspect vrem să stăruim mai mult – deplinătatea stăpânirii şi demnitatea conferită omului. Atât de minunată a fost onoarea acordată omului, încât, deşi Dumnezeu însuşi este conducătorul suprem al universului, planul Lui a fost de a guverna pământul numai prin om, şi să nu intervină în afara omului. Însă omul este ţărână. Aici avem o lecţie despre ce poate face Dumnezeu cu ţărâna. Acum însă nu vedem că toate lucrurile îi sunt supuse. Însă Îl vedem pe Isus – Isus mai pe jos de îngeri, adică om. Cuvântul a fost făcut trup. La început Dumnezeu Se manifesta în trup, în trupul omenesc, deoarece puterea care lucra în Adam era puterea lui Dumnezeu. Apoi, când omul a păcătuit şi L-a dat pe Dumnezeu la o parte, Dumnezeu nu a lăsat aşa cum a ales el, adică nu l-a lăsat singur, ci a coborât împreună cu el în adâncimea în care căzuse, şi a zis, „sărmane om, vreau să te ajut,” şi a stat împreună cu el. În felul acesta Îl vedem pe Isus mai jos decât îngerii, adică, Îl vedem ca om. Dar Îl vedem încoronat cu slavă şi cinste ca fiu al omului. Observaţi că Fiul omului este încoronat cu slavă şi cinste, nu Fiul lui Dumnezeu. A fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să vină pe pământul acesta să sufere pentru a putea fi încoronat cu slavă. El era reflectarea slavei strălucitoare a lui Dumnezeu. A renunţat însă la onoarea Lui, S-a dezbrăcat de Sine şi a devenit om; a luat trup omenesc, ca să poată fi din nou încoronat cu slavă şi onoare.

„Dar pe Acela, care a fost făcut‚ pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii, adică pe Isus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o.” În versetul acesta este descrisă întreaga lucrare a lui Hristos pentru om. Este descrisă umilinţa şi moartea Lui, învierea şi înălţarea la cer. Când Hristos a fost înviat din morţi, cât de sus a fost înălţat? Să citim: „nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” Ef. 1:19-21.

Când a fost înviat din morţi, a fost înălţat la tronul lui Dumnezeu. Iar pe noi, „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos.” „Ne-a înviat împreună.” Hristos a fost ridicat din morţi la slavă în acelaşi fel în care cei drepţi, când vor fi ridicaţi din morţi, vor fi ridicaţi la slavă. Dar chiar şi acum, prin puterea învierii, suntem ridicaţi împreună cu Cel ce stă în locurile cereşti ca om, Isus Hristos. Toate acestea au fost făcute pentru Hristos ca om, pentru Hristos ca unul dintre noi. Nu este nicio îndoială cu privire la aceasta. Înţelegem cu toţii aceasta. Dacă înţelegem, atunci înţelegem mult.

Nu vreau să spun că putem cuprinde cu mintea aceste lucruri, dar le înţelegem în felul în care înţelegem orice adevăr. „Prin credinţă pricepem.” Aceasta nu înseamnă că putem avea o imagine completă şi că le putem explica. Lucrul acesta nu e posibil. Nu pot fi cunoscute nici în veşnicie; nu pot fi explicate. Aceasta este taina lui Dumnezeu. Numai mintea lui Dumnezeu poate măsura adâncimea ei; numai Dumnezeu o poate înţelege. Dar o putem înţelege şi putem avea folos din ea prin credinţă, şi în felul acesta devine pentru noi o experienţă practică.

Prin harul lui Dumnezeu, Isus a gustat moartea pentru fiecare om: „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Se cuvenea, era potrivit să facă aceasta, era necesar să facă, era exact ceea ce trebuia făcut. Cui I se cuvenea? Să fim atenţi la verset. Cel care voia să aducă pe mulţi fii la slavă, Dumnezeu, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor – pe Hristos. În versetul acesta este vorba despre Dumnezeu Tatăl,  mulţi fii ce sunt aduşi la slavă, şi Căpetenia prin ale cărui suferinţe sunt aduşi aceştia la slavă. Se cuvenea ca Dumnezeu să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia lor. El a gustat moartea pentru fiecare om. Era ceva potrivit, şi singurul lucru ce putea fi făcut pentru a duce la îndeplinire planul original de a da pământul omului – planul din veşnicie care nu a putut fi schimbat nici măcar de căderea omului.

Toată judecata a fost dată Fiului, lui Hristos, nu pentru că este Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că este Fiul omului. Aşa cum am studiat ceva mai devreme, Dumnezeu a hotărât (şi El nu-Și schimbă planul) să guverneze lumea, domeniul de stăpânire pe care l-a dat omului – nu lumea aceasta, ci lumea viitoare – numai prin om. Deoarece domeniul a fost dat omului, omului îi este dată şi judecata. Dar nu uitaţi că poporul lui Dumnezeu nu trebuie să guverneze în această lume. Nu lumea aceasta, ci lumea viitoare a supus-o Dumnezeu omului – o lume perfectă sub guvernarea unui om perfect. Să remarcăm în trecere cum adevărul simplu scoate din rădăcină orice teorie falsă.

Să luăm teoria că aceia ce au dreptul, mai mult decât oricine, să guverneze în lumea aceasta ar fi creştinii, deoarece ei sunt singurii potriviţi să guverneze. Dar ei sunt singurii ce nu au dreptul să guverneze în lumea aceasta. Ei nu au nimic de-a face cu aceasta. Lor le este dată lumea viitoare. O, haideţi să nu fim egoişti. Dacă Dumnezeu ne-a dat nouă lumea viitoare, să nu încercăm să le furăm oamenilor din lumea aceasta bucuriile pe care le pot găsi în ea. Nu îi jefuiţi; nu este cinstit. În loc ca creştinii să fie singurii potriviţi să guverneze în lumea aceasta, ei sunt aceia ce trebuie să-şi tragă mâinile de la aceasta. Lăsaţi-i să guverneze pe cei cărora le aparţine. Poporului lui Dumnezeu îi aparţine lumea viitoare. Atunci, ce avem de făcut? – Partea noastră este să ne îndepărtăm de lumea aceasta, să strângem cu braţele noastre cât de multe suflete putem, şi să le ducem cu noi.

Aşadar, pentru ca planul original al lui Dumnezeu să fie realizat, întrucât omul pierduse stăpânirea, trebuia ca tot omul să o redobândească, deoarece dacă o redobândea altă fiinţă decât omul, planul nu mai era îndeplinit. Am putea spune, bine, dar a fost recâştigată de Dumnezeu în om. Desigur că aşa este. Şi la început a fost tot Dumnezeu în om. Tot timpul este Dumnezeu în om. Cine putea guverna lumea la început? Omul nu o putea guverna. Ţărâna nu se poate ridica singură în picioare ca să facă ceva; dar Dumnezeu în om poate face toate lucrurile. Aşa că, pentru că prin om a venit moartea, tot prin om a venit învierea din morţi. Dumnezeu a pus o onoare minunată asupra omului, dar omul nu trebuie să creadă că el este Dumnezeu. El este ţărână, şi doar prezenţa lui Dumnezeu în el îi aduce slava.

„Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul.” De aceea lui Hristos nu-I este ruşine să-i numească fraţi. Am văzut situaţii în care unora le era ruşine de familiile lor – unii oameni care, după ce au ajuns în situaţii mai bune, după ce au dobândit ceva educaţie, poate, sau ceva mai mulţi bani, le este ruşine să se ştie că ei vin din cutare familie. Cu toate acestea, aparţin acelei familii; au acelaşi sânge. Dar Cel ce sfinţeşte, şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt una. De aceea Lui nu-I este ruşine să recunoască relaţia de familie. Vă daţi seama că relaţia aceasta de familie Îl leagă pe Domnul Isus de noi prin legături ce nu pot fi rupte niciodată? El recunoaşte că nu Îi este ruşine să ne aibă pe noi ca fraţi. De unde ştim acest lucru? El zice – „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei.” Cui îi vorbeşte atunci când zice, „voi vesti numele Tău”? Hristos Îi spune Tatălui, „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei.” Cine sunt aceşti fraţi? Suntem noi. Motivul pentru care nu Îi este ruşine să ne numească fraţi, este acela că noi am fi buni? Dacă noi am fi fost buni, ar fi avut rost să mai spună că nu Îi este ruşine? Trebuie să fie ceva ce, în condiţii normale, L-ar face să Îi fie ruşine. Şi sunt destule motive pentru ca, în condiţii normale, să Se ruşineze. Dar dovada faptului că nu Se ruşinează cu noi, se află tocmai în faptul că El spune, „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei.”

Ce anume face necesar ca Hristos să vestească fiecăruia dintre noi numele lui Dumnezeu? Care este unicul motiv pentru care este necesar ca El să vestească numele Tatălui? – Motivul este acela că ei nu cunosc numele acesta. Dacă l-ar fi cunoscut, nu ar fi fost nevoie să fie vestit. Înseamnă că aceia cărora le vesteşte numele lui Dumnezeu sunt aceia care nu cunosc numele Tatălui, şi aceştia sunt fraţii Săi. Cum îi numim noi pe cei ce nu cunosc numele Domnului? – Păgâni, nu? Aşa am fost noi înainte să fim convertiţi. Vă aduceţi aminte de vremea când nu Îl cunoşteaţi. Eu îmi amintesc de vremea când nu Îl cunoşteam, fiind ca unul născut în inima Africii. Auzisem numele Lui, dar nu Îl cunoşteam. Aşadar, cei cărora Hristos spune că le va „vesti numele Domnului,” sunt oamenii păgâni – nu neapărat păgânii din Africa, ci păgânii din America, din Europa şi din toată lumea. Domnul spune, „Aceştia sunt fraţii Mei.”

Dumnezeu va duce pe mulţi fii la slavă. El îi numeşte fii. Aceştia sunt fiii Săi, dezonoraţi, decăzuţi. Despre Adam, în genealogia din Luca, se spune că a fost fiul lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat cu el când a căzut? – A fost un fiu căzut, un fiu risipitor. Fiul risipitor a luat bunurile tatălui său, s-a dus şi le-a risipit. Cu toate acestea a rămas fiu. Tatăl a zis, „Fiul acesta al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” De aceea citim, „vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu.” Cui a arătat o astfel de dragoste? Nouă – nişte sărmani mizerabili, decăzuţi. „Ce dragoste ne-a arătat Tatăl.” Cui? - Mie. Ca să fiu numit cu numele de fiu al lui Dumnezeu. Aceasta este dragoste. Hristos este sus în ceruri. Noi bâjbâim în întuneric şi ignoranţă, iar El spune Tatălui, „Voi coborî şi voi vesti Numele Tău fraţilor Mei. Le voi arăta fraţilor Mei cine eşti Tu. Ei nu Te cunosc. Ei sunt străini şi călători. Au fost conduşi rău şi au vorbit împotriva Ta. Mă voi duce şi le voi vesti numele Tău.

Care este numele acesta? În Ex. 34:6,7, citim:

„Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul.”

Acesta este numele Domnului. „Numele Domnului este un turn întărit.” Iar Hristos spune, „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei.” Nu contează culoarea pielii, locul naşterii, ce au făcut ei, unde au trăit, cât sunt de slabi, săraci şi dispreţuiţi. Hristos spune, „Mă voi duce şi voi vesti numele Tău fraţilor Mei.” Aşa că fiecare urmaş al lui Hristos va spune acelaşi lucru, „mă voi duce şi voi vesti numele Tău fraţilor mei” în China, în India, în cartierele sărace ale oraşelor. Ne vom duce şi vom vesti numele Său tuturor fraţilor noştri pe care îi vom găsi. Acesta este singurul motiv care va însufleţi lucrarea misionară. Noi toţi suntem fraţi. Nu există „lucrare misionară în ţări străine.” Câmpul este lumea. Este un singur câmp. Într-un anume sens cu toţii suntem străini şi călători, locuitori străini într-o ţară străină; dar nu există teritorii străine în sensul că o anumită parte din lume ar fi mai străină decât alta. Hristos Se consideră a fi una cu toată omenirea. Acesta este motivul pentru care El salvează omul, iar noi putem fi părtaşi în mod real ai lucrării Lui de salvare a păcătoşilor doar dacă ne recunoaştem relaţia pe care o avem cu ei.

Să citim puţin din capitolul zece din Romani, începând cu versetul şase: „iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: ‚să nu zici în inima ta, cine se va sui în cer?’ (Să coboare adică pe Hristos din cer.) Sau, cine se va coborî în Adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morţi.” Textul este citat din Deut. 30:12-14, unde Hristos este numit „Cuvântul” (În traducerea  KJV;  în trad. Cornilescu – „ porunca” – n.tr.).

„Nu este în cer ca să zici, ‚Cine se va duce pentru noi în cer ca să ni-l aducă, să îl putem auzi şi să-l împlinim?’ Nu este nici dincolo de mare, ca să spui „Cine se va duce pentru noi dincolo de mare, ca să ni-l aducă, să-l putem auzi şi împlini?’ Ci cuvântul este foarte aproape de tine, este în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti.” (trad. KJV).

Nu spune în inima ta, ‚Cine se va sui în cer ca să-l aducă jos pe Hristos?’ De ce să nu spui? – Pentru că El este deja aici. Coborârea Lui este umilinţa, este crucificarea: când a coborât, S-a umilit pe Sine şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Nu spune nici ‚cine va coborî în Adânc, ca să-L aducă sus pe Hristos.?’ De ce? – El a înviat. Dar unde este Hristosul acesta răstignit şi înviat? – „Cuvântul este aproape de tine.” Cât de aproape? „În gura ta şi în inima ta. Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom. 10:8,9).

Ce fel de oameni sunt cei cărora le sunt adresate cuvintele: „Păzeşte poruncile pe care ţi le dau în această zi”?

(O voce): „Păcătoşi.”

Dar păcătoşii spun că nu le pot păzi. S-ar putea ca ei să spună, „Nu cunosc poruncile.” Cuvântul este adresat acelor oameni care nu cunosc poruncile, sau dacă le cunosc, nu le împlinesc. În orice caz, cuvântul se adresează păcătoşilor. Da, Dumnezeu trimite cuvântul tuturor oamenilor, ca să-i ajute să cunoască adevărul etern. El a venit aici, în trupul omenesc. Dumnezeu S-a făcut trup, şi este glorificat în acest trup, deoarece a gustat moartea pentru toţi oamenii.

Hristos a venit în trupul omenesc, în trupul meu. De ce? Pentru că eu sunt bun? – O, nu. Nu există trup omenesc atât de bun încât să merite ca Hristos să vină în el. Hristos a venit în trup, în trupul pe care îl are fiecare om. „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Viaţa este lumina, şi aceasta îl luminează pe orice om. Cu alte cuvinte, orice om din lumea aceasta trăieşte prin harul lui Dumnezeu. Îndurările Domnului sunt cele care ne ţin să nu fim distruşi. Lucrul acesta este adevărat şi în dreptul unui om care rosteşte blasfemii la adresa lui Dumnezeu. De unde îşi are omul acela respiraţia? – De la Dumnezeu. Dumnezeu continuă să-i dea suflare deşi omul este rău, în scopul ca darul acesta să descopere bunătatea lui Dumnezeu şi omul să se pocăiască; întrucât numai bunătatea lui Dumnezeu îl ţine în viaţă. El este bun atât cu cei răi cât şi cu cei buni. El trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste nedrepţi. Aşa este Dumnezeu.

Dumnezeu „dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” Fapte 17:25-28.

Ce fac eu acum? – Mă mişc. Cum sunt în stare să mă mişc? Prin puterea lui Dumnezeu. Este puterea lui Dumnezeu cea prin care mă mişc. Acum, dacă eu fac această mişcare (lovind cu braţul în aer), nu fac niciun rău. Dar să zicem că mă supăr pe cineva şi mă apropii de el atât de tare încât capul lui să fie cam pe unde va fi pumnul meu când lovesc, şi îl pocnesc; voi folosi o forţă diferită? – Nu. Puterea pe care o folosim chiar şi pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu este pur şi simplu puterea lui Dumnezeu în noi – puterea lui Hristos pusă în om. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este de aşa natură încât El vrea să stea cu noi, şi ne lasă să prostituăm atât de mult puterea Lui şi să o folosim împotriva Lui, în speranţa că poate vom fi conduşi la pocăinţă. Acesta este un adevăr plin de măreţie – în El avem mişcarea. Dacă suntem dispuşi să lăsăm ca Dumnezeu să-Și folosească propria putere, în felul Său, atunci toate mişcările noastre vor fi aşa cum indică Dumnezeu. Versetul paisprezece:

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.” Evrei 2:14,15.

Cineva întreabă, „Este puterea lui Dumnezeu în om, atunci când omul păcătuieşte? Cum putem afla răspunsul?  Să ne uităm la Cuvânt. Cuvântul a fost făcut trup. Câte feluri de trup există? – Un singur trup al omului. Toţi oamenii au acelaşi trup. Noi toţi suntem fii ai lui Adam. Cu toţii suntem fraţi. Toţi suntem rude, şi nu trebuie să ne fie ruşine şi să tăgăduim relaţiile de rudenie, deoarece omul cel mai bun, de la sine nu este cu nimic mai bun decât cel mai detestabil om. Lui Hristos nu Îi este ruşine. De unde vine puterea? „Puterea este a lui Dumnezeu.” Există altcineva care să dea putere, o altă sursă de putere? – Nu. Dar există putere pervertită. Aceasta este rebeliune. Să zicem că Statele Unite ar fi în război cu Spania. Ar fi aceasta rebeliune? – Nu. Este vorba de două naţiuni independente. Dar să zicem că Statul Nebraska ar porni un război cu Statele Unite. Aceasta este rebeliune, deoarece Statele Unite sunt o singură putere. Oamenii sunt în stare de rebeliune faţă de Dumnezeu deoarece au întors puterea Lui împotriva Lui. Însă tocmai faptul că suntem în stare de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, dovedeşte că suntem copiii Lui, deşi decăzuţi, dar trăim numai prin puterea vieţii Lui.

Nu vreau să priviţi lucrurile acestea pur teoretic. Aceasta este bucuria mântuirii. Este puterea Evangheliei pentru mine personal. Este totul pentru mine. Este ceea ce îmi dă speranţa mântuirii şi curajul de a lucra pentru omenirea căzută, care se află în aceeaşi stare rea în care am fost şi eu. Nu am văzut niciodată pe nimeni în lume, despre care să fi gândit că este mai rău decât am fost eu. Un om care nu cunoaşte Cuvântul poate spune, „Nu ştiu nimic despre aceasta.” Poate că în adâncul inimii îşi spune, „Cum aş putea găsi calea? Cum pot afla cum să fiu drept?  Nu-L pot găsi pe Dumnezeu.” Unui astfel de om spuneţi-i, „Tu singur te-ai făcut? – Nu. Te susţii singur, chiar şi atunci când spui că îţi meriţi viaţa? Cine îţi dă puterea? Există ceva ce avem nevoie tot timpul pentru ca vieţile noastre să continue. Aerul. Tu ai făcut aerul? De unde ai aerul pe care îl respiri? Este aerul lui Dumnezeu. Este suflarea lui Dumnezeu.”

Dumnezeu a pus propria lui suflare în nările omului pentru ca omul să trăiască. În acelaşi fel noi continuăm să respirăm. Suflarea lui Dumnezeu este cea care ne păstrează în viaţă, Duhul lui Dumnezeu în nările noastre. Ei bine, omul acela trebuie să recunoască ceea ce este atât de evident încât nu poate face altceva decât să recunoască: şi anume că nu s-a adus singur la existenţă, că nu îşi poate perpetua existenţa nici măcar pentru o secundă. În felul acesta este confruntat cu puterea lui Dumnezeu care este pusă în el, care îl ţine în viaţă. Iar puterea aceasta este Hristos în omul căzut, este Hristos în omul supus blestemului, este Hristos cu blestemul luat asupra Lui, este Hristos răstignit. Hristosul care ia asupra Lui omenescul decăzut, păcătos, este Hristos răstignit. Să nu spui în inima ta, „cine se va urca în cer ca să-L aducă pe Hristos jos la mine, adică să fie răstignit?” Nu. El este deja aici, în trup.

„Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Isus.” Ce înseamnă să-L mărturiseşti pe El? A mărturisi un lucru, nu înseamnă a-l face să fie aşa, ci înseamnă a recunoaşte că acel lucru este aşa. Ceea ce trebuie să mărturisim noi este că Hristos a venit în trup. Daţi-mi voie că citesc un text: Romani 1:18-20. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor.” Care este adevărul? Hristos spune, „Eu sunt Adevărul.” De aceea, adevărul declarat în acest text este acela că „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor,” care înăbuşe pe Hristos în nelegiuirea lor. „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” În adevăr, încă de la crearea lumii, însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu se văd clar, şi pot fi înţelese, „în lucrurile făcute de El.”

Să privim la pomi. Puterea şi divinitatea lui Dumnezeu le vedem în pomi şi în iarbă, şi în orice lucru pe care l-a făcut Dumnezeu, şi încă se văd în mod clar. Am citit textul acesta de ani de zile, şi am uitat că şi eu sunt unul dintre acele lucruri făcute de Dumnezeu. Nu sunt eu o parte a creaţiei, la fel ca pomii? Ce anume se vede şi se înţelege prin lucrurile făcute de Dumnezeu, lucruri dintre care nu este exclus nici omul? – Puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui. Aşadar, suntem fără scuză. Acum, dacă vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Isus, că El este în trupul tău – şi să mărturiseşti aceasta fără încetare – „şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi,” că L-a ridicat la dreapta Sa în locurile cereşti, „vei fi mântuit.” În felul acesta Hristos este răstignit şi înviat în fiecare om (credincios – n.tr.). Când omul mărturiseşte şi crede adevărul acesta, atunci Îl are pe Hristos în el, răstignit şi înviat, având puterea învierii, pentru a face tot ceea ce spune Dumnezeu. Vă mărturisesc că în Evanghelie există putere care poate ridica omul din adâncul gropii până la tronul lui Dumnezeu, şi eu mă bucur pentru aceasta.

„Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuieşte atât de sus? El Îşi pleacă privirile să vadă ce se face în ceruri şi pe pământ. El ridică pe sărac din ţărână, înalţă pe cel lipsit din gunoi, ca să-i facă să şadă împreună cu cei mari, cu mai marii poporului Său.” Psalm 113:5-8.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta!

„Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.”

„Porunca aceasta o avem de la El, cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.”

Luni după amiază, 15 februarie 1897