Continuăm cu aceeaşi lecţie pe care am urmat-o ieri şi cu o zi mai înainte: „Îl vedem pe Isus,” sau solia, „Iată Dumnezeul vostru.” Şi vom continua cu aceeaşi lecţie până când Îl vom vedea. Vom citi din al doilea capitol din Evrei aşa încât să putem avea partea aceasta din Scriptură proaspătă în minte, şi doar să o legăm de alte pasaje pentru a vedea mai clar faptele.
Consider că toţi cei de faţă privesc cu reverenţă Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât oridecâte ori Cuvântul ajunge la noi nu este altceva de făcut decât să-l acceptăm. Dar a-l accepta nu înseamnă simplu a da din cap şi a spune, „aşa este.” Aceasta nu este acceptarea lui. Dacă o persoană ar accepta hrana în felul acesta, ar flămânzi până ar muri. Dacă cineva îmi aduce hrană şi o pune pe masă, iar eu spun, „Mulţumesc. Cred că aceasta este o hrană bună. Arată bine. Pare să fie foarte bună. Îţi mulţumesc” – voi flămânzi de moarte şi nu voi face altceva. Aceasta nu înseamnă a o accepta.
Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este dat ca să fie privit, admirat, sau să ne minunăm de el; cu atât mai puţin să fie dezbătut şi disecat. Ci Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, şi vine la noi pentru a fi viaţă pentru noi, iar noi îl acceptăm doar atunci când lăsăm viaţa să se dezvolte până la capacitatea ei deplină, aşa încât să putem avea prin viaţa aceasta tot ceea ce intenţionează Dumnezeu pentru noi.
Citim din Scriptură că Îl vedem pe Isus, care a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii, din pricina morţii pe care a suferit-o, încununat cu slavă şi cu cinste; pentru ca prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi. Aici avem întreaga istorie a Evangheliei. Cuvântul S-a făcut trup, a fost răstignit şi a înviat în trup. Aceasta este. Hristos răstignit şi înviat în trup. Lucrul acesta este adus clar în vedere de versetul acesta. Nu este nicio îndoială cu privire la aceasta.
Suntem de acord cu toţii că în acest verset Îl vedem clar pe Hristos răstignit şi înviat în trup, fiindcă Îl vedem făcut cu puţin mai prejos de îngeri, adică om. Acesta este Cuvântul făcut trup. Îl vedem gustând moartea pentru toţi oamenii. Aceasta este răstignirea. Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste. Aceasta este învierea, înălţarea la dreapta lui Dumnezeu. El a gustat moartea pentru toţi oamenii. Atunci, pentru câţi oameni a primit El viaţa din nou? – Pentru toţi oamenii.
„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi.”
Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi. Pe cine? – Pe toţi aceia pentru care a murit. Care este dovada că nu s-a ruşinat să numească fraţi pe anumite persoane? – Faptul că spune: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei.” Iar faptul că El spune, „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei,” ce arată despre aceşti fraţi? În ce stare sunt ei? Ei nu cunosc Numele Lui. Ei nu cunosc Numele lui Dumnezeu. Pe când era în cer, Hristos, privind în jos peste toţi oamenii de pe pământ, sărmani, degradaţi, asupriţi, care nu cunoşteau numele lui Dumnezeu, i-a numit fraţi; iar în mila şi iubirea Lui a zis Tatălui, „le voi vesti Numele Tău.”
„Îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării.” Şi iarăşi: „Îmi voi pune încrederea în El.” Şi în alt loc: „Iată-Mă, Eu şi copiii, pe care Mi i-a dat Dumnezeu.” Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.”
Pentru ce? – „Pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii.” Nu este suficient să distrugă moartea. El trebuie să distrugă şi pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul. Şi pentru mai ce? – „Să izbăvească pe toţi aceea, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.” O robie a fricii.
Haideţi să deschidem la capitolul opt din Romani, şi să citim de la versetul zece înainte:
„Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi ceice sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos.”
Suntem moştenitori. Remarcaţi că sunt două expresii diferite – „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos.” Care este diferenţa în ce priveşte calitatea de moştenitor a celor împreună moştenitori? – Nu este nicio diferenţă. Aceasta este una dintre lecţiile cele mai glorioase pe care m-a învăţat Domnul. Copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu! Nu ştiu câţi dintre noi am citit textul acesta ca însemnând simplu că vom moşteni bunurile lui Dumnezeu. Dar textul spune că noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu însuşi. Mulţi dintre noi poate că au avut părinţi săraci; ei nu ne-au putut lăsa bunuri ca moştenire. Dar în ciuda acestui fapt, nu ne-au lăsat ei o moştenire? Care este lucrul principal, lucrul cel mai important pe care îl moştenim de la părinţii noştri?
(Un glas): Un nume.
Ei bine, desigur că un simplu titlu nu este nimic. Ceea ce moştenim sunt trăsăturile caracteristice, tendinţele, preocuparea minţii – aşa că orice persoană din lume moşteneşte ceva de la părinţii săi. Am citit deja din primul capitol din Evrei, că Hristos, Fiul singur născut, a moştenit un nume mult mai bun decât acela al îngerilor, o descoperire strălucitoare a slavei Lui, iar noi suntem împreună moştenitori cu Hristos. Ajungem acum la subiect, dacă vreţi să priviţi la el. Aceasta ne descoperă o posibilitate extraordinară. Moştenitori ai lui Dumnezeu! Vă amintiţi că într-unul din Psalmi scrie că „Domnul este partea mea de moştenire.” Eu Îl moştenesc pe El, prin acelaşi Duh al lui Dumnezeu. Prin Duhul etern, divin, noi suntem făcuţi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu. Ce anume înseamnă aceasta? Moştenim trăsăturile caracteristice ale lui Dumnezeu? Este prea tare?
(Un glas): Chiar aşa este.
Eu nu pot să explic, fiindcă nu pot să-L înţeleg pe Duhul lui Dumnezeu. Eu nu pot înţelege nici existenţa lui Dumnezeu. Dar aici ni se spune că suntem moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos. Deci, tot ceea ce Hristos primeşte de la Tatăl, când acceptăm Duhul Lui, toate acestea le moştenim în El. De aceea, orice trăsătură caracteristică, orice dispoziţie, orice lucru pe care Fiul îl moşteneşte de la Tatăl, noi ca împreună moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu însuşi, moştenim în El.
Este o taină, dar totuşi este o realitate faptul că am primit cu toţii de la părinţii noştri anumite dispoziţii şi tendinţe. Moştenirea aceasta se vede în exterior în culoarea părului şi a ochilor, în trăsăturile feţei, şi în felul de a ne mişca şi acţiona. Acestea sunt moştenirile naşterii noastre pământeşti. Acum, întocmai aşa cum primim lucrurile acestea pământeşti de la părinţii noştri, exact la fel, de la Tatăl nostru ceresc, prin Duhul, noi primim trăsăturile Lui caracteristice. Aceasta este moştenirea naşterii noastre cereşti.
Găsim lecţia aceasta în capitolul cinci din Romani: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om (care a fost rezultatul?) cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi (sinners – eng.).” Prin al cui păcat au fost făcuţi păcătoşi cei mulţi? – Al lui Adam. Deci noi am venit în lume păcătoşi (sinful – eng), nu-i aşa? Moştenirea pe care o primim de la părinţii noştri – trăsăturile lor caracteristice, tendinţele lor, trăsăturile lor rele – se poate vedea în orice copil. Tatăl poate fi văzut în copil, la fel ca toate relele pe care le-au comis părinţii lui, nu doar tatăl şi mama, ci bunicul şi bunica, şi alte generaţii în urmă. Toate relele pe care le-au făcut ei de-a lungul generaţiilor şi-au lăsat amprenta asupra lor, iar relele acestea şi-au lăsat amprenta asupra noastră. Nu e nevoie să argumentăm aceasta. Ştim acest lucru. Cu toţii recunoaştem realitatea aceasta, deoarece ne-a descurajat pe mulţi dintre noi, nu mă îndoiesc. Şi poate că adeseori am luat-o ca pe o scuză pentru o cădere, spunând: „Moştenesc aceasta.” Noi spunem „Nu pot schimba aceasta, fiindcă face parte din natura mea. Moştenesc de la tatăl meu sau de la bunicul meu.” Să luăm tendinţa de a bea. S-a transmis de-a lungul generaţiilor. A apărut adeseori cu generaţii în urmă, dar se dă pe faţă cu siguranţă. Lucrurile acestea nu sunt închipuiri: sunt ale noastre, nu-i aşa? Fac parte din fiinţa noastră – ele ne fac ceea ce suntem: şi noi nu le putem schimba. Ştim că nu trebuie să încercăm să facem relele acestea. Ele vin la iveală în mod spontan.
Să luăm acum tot versetul. Nu avem dificultăţi cu prima parte, iar dacă vom accepta concluzia, vom fi fericiţi:
„Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Vers. 19.
Cum am fost făcuţi noi păcătoşi prin neascultarea unui singur om? – Am moştenit aceasta. Iar acum, prin faptul că ni s-a dat un Om în trup (în carne), suntem făcuţi neprihăniţi în acelaşi mod. Avem aici un contrast. Întocmai aşa cum am ajuns să fim nişte făpturi sărace, căzute şi păcătoase, la fel vom fi făcuţi neprihăniţi. Ce este neprihănirea (dreptatea)? A face ce este drept. Înseamnă că mulţi vor face ce este drept; este limpede. Şi cum vor face mulţi ce este drept? – Prin ascultarea unui singur Om. Ei bine, dacă eu sunt făcut neprihănit prin ascultarea Lui, unde ascultă El? – În mine. Ce fac eu? – Îl las pe El, mă supun neprihănirii lui Dumnezeu. Într-o altă zi au fost citite aici câteva cuvinte dintr-o mărturie, şi vreau să vă reţin atenţia asupra unei fraze, după cum urmează:
„Cuvântul lui Dumnezeu este clar şi decisiv, că toţi aceia care văd nevoia de organizare trebuie ca ei înşişi să devină exemple, prin a fi ei înşişi organizaţi.”
Care este primul lucru pe care trebuie să-l luăm în considerare? Nu avem nimic a face cu ceea ce fac alţii, sau cu organizarea generală, ci singurul lucru ce ne priveşte pe noi este propria noastră organizare individuală.
Cum urmează să fim organizaţi? Cum va avea loc? O vom face? Să organizez eu însumi? – Nu. Este aceeaşi imagine pe care am mai avut-o. Eu sunt o organizaţie vie, nu-i aşa? Nu este organizat corpul acesta? – Ba da. Diferitele organe ale corpului meu lucrează împreună în perfectă armonie, şi fiecare parte din el lucrează. Aceasta este organizaţie. Ele lucrează împreună în mod perfect, fără nicio fricţiune, fără nicio lipsă în armonie, în bună înţelegere. Ce am făcut eu pentru ca eu să fiu organizat în acest fel? – M-am născut aşa. Atunci cum urmează să dobândesc acea organizare pe care Domnul vrea să o am? – Să mă nasc din nou; să devin acum, nu moştenitor al strămoşilor mei pământeşti, ci moştenitor al lui Dumnezeu. Este clar. Vă este clar? Acum, ce am dori să avem mai degrabă în timp ce studiem aici – ce aţi dori dumneavoastră, ca grup, să aveţi, câte o oră petrecută în fiecare zi cu o lecţie foarte plăcută (nu spun că aveţi aceasta dacă eu conduc studiul) sau, ca drept urmare a studiului biblic, vom fi organizaţi, făcuţi liberi? Să vedem cât de mulţi dintre cei de aici cred că Domnul intenţionează ca ei să fie diferiţi de cum sunt acum, şi are pentru ei ceva mai înalt şi mai bun decât au primit ei vreodată de la El, şi anume plinătatea Lui; cine crede că ne lipseşte aceasta; cine crede că există pentru noi ceva ce nu avem, a cărei lipsă ne împiedică în viaţa noastră zilnică şi în lucrarea noastră în ceea ce are legătură cu cauza? Haideţi să vedem o exprimare. Cât de mulţi cred că este aşa? Câţi ştiu că este aşa? (Cea mai mare parte a adunării ridică mâna.)
Pare a fi o părere generală. De ce este aşa? – Pentru că nu suntem organizaţi. Şi ce urmează să facem ca să obţinem acea organizare? Cum o vom obţine? – Cedând în faţa Domnului. Cât de mult timp presupunem că vrea Domnul să aşteptăm pentru a primi aceasta? Cu alte cuvinte, există un punct, un timp în viitor pe care l-a fixat Dumnezeu, când toate aceste binecuvântări, şi plinătatea binecuvântării, vor veni peste noi, şi că încă nu trebuie să o aşteptăm? Ce timp a dat Dumnezeu omului? – Astăzi; astăzi este vremea potrivită. Vom reveni la aceasta mai târziu, când vom studia următorul capitol din Evrei. Duhul spune, astăzi, „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă (o inimă rea de necredinţă – eng.)”. Observaţi că nu spune o inimă rea de furt, o inimă rea de ceartă, o inimă rea de blasfemie, ci o inimă rea de necredinţă. „Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: Astăzi.” O zi vine după alta, dar fiecare zi atunci când vine este „astăzi,” şi acesta este singurul timp pe care l-a dat Dumnezeu. De aceea, realitatea glorioasă este că chiar şi în această zi, dacă dorim cu adevărat să auzim glasul Domnului putem, ca indivizi, să fim organizaţi după planul desăvârşit al Domnului. În capitolul şaizeci şi unu din Isaia citim:
„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea.”
Domnul rosteşte cuvântul acela, „slobozenia,” iar când Domnul spune un lucru, ce se întâmplă? – Apare lucrul însuşi. Domnul spune tuturor robilor, „slobozenie.” Atunci ce are fiecare om? – Slobozenie. Lanţurile sunt sfărâmate, şi nimeni nu este silit să stea în robie, pentru că i-a fost dată libertatea. Din acest motiv, oricine stă în robie este un sclav de bună voie, un captiv de bună voie. Nimeni nu este nevoie să fie legat. Lucrul acesta este bun. Domnul a dezbrăcat puterile şi stăpânirile; da, le-a dezarmat, a triumfat peste ele. A intrat în casa celui puternic, l-a legat, i-a jefuit bunurile, dându-i jos armura în care se încredea. Deci, când Hristos în noi ascultă – remarcaţi, când Hristos în noi ascultă – cât de multă putere are diavolul împotriva noastră? – Nicio putere. Când noi permitem lui Hristos să ne umple prin Duhul, aşa încât să fim plini de toată plinătatea lui Dumnezeu, atunci avem putere „peste toată puterea duşmanului.” Care este partea noastră? – Supunerea.
Lucrarea aceasta de supunere este suficientă pentru voi şi pentru mine tot restul vieţii noastre. A te supune, a renunţa, şi a continua să renunţi, sau mai bine zis, a rămâne în starea de renunţare atunci când apar noi experienţe, este tot ce avem de făcut; şi ne va ocupa tot timpul. Este lucrare suficientă pentru noi, deci, să rămânem liniştiţi, şi să lăsăm pe Domnul să ne umple cu Duhul Lui şi să lucreze (în) noi. Aceasta nu este lenevie; este activitate pasivă, dacă vreţi; înseamnă să fii la fel de activ cum a fost Domnul însuşi; fiindcă Hristos însuşi, trăind în noi, va fi Acelaşi cum a fost atunci când S-a aflat aici pe pământ.
Aşa să lucraţi. O, este lucrare destulă pentru noi de făcut. „Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta, să credeţi,” şi a crede înseamnă a primi, fiindcă: „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui.” Aşadar a crede pe Isus înseamnă a-L primi. Să mergem mai departe:
„Să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.”
Duhul lui Dumnezeu este turnat peste orice făptură, la fel de liber ca aerul pe care îl respirăm; însă, aşa cum oamenii închid aerul afară să nu intre în casele lor, aşa închid ei afară pe Duhul lui Dumnezeu. Orice om din lume poate fi umplut cu Duhul. Duhul lui Dumnezeu este turnat peste orice făptură la fel de liber, şi fără măsură, pentru fiecare om. Dumnezeu doreşte să fim umpluţi cu Duhul, aşa cum plămânii noştri se umple cu aer. Referirea aceasta la aer îmi aminteşte de crearea primului om perfect. Dumnezeu l-a făcut din ţărână. Şi ce anume i-a suflat în nări? – Suflarea de viaţă. Doar simpla suflare (respiraţia). Propria Lui suflare, a suflat-o în el, nu-i aşa? – Da. Dar ce era suflarea aceea? – Viaţă. Dumnezeu a suflat suflarea Lui în om, iar omul a continuat să respire. Să respire, ce? – Suflarea de viaţă. Ce era suflarea aceea de viaţă – ce respirăm noi?
(Un glas): Aerul.
Ce este aerul, atunci? – Este suflarea lui Dumnezeu. Dacă am şti aceasta, nu doar fizic ci şi spiritual, am fi mult mai vii decât suntem. Citiţi în Exod 14:21, despre timpul când copiii lui Israel se aflau la Marea Roşie:
„Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s-au despărţit în două.”
Moise şi-a întins mâna spre mare, şi care a fost rezultatul? Domnul a făcut ca marea să se retragă printr-un vânt dinspre răsărit care a suflat cu putere toată noaptea, care a uscat marea şi a făcut ca apele să se despartă. Ce schimbare minunată prin suflarea unui vânt. Vântul a suflat atât de tare în noaptea aceea încât s-a întâmplat ceva ce nu se mai întâmplase până atunci. Să citim însă cuvintele inspirate ale lui Moise din ziua următoare: „La suflarea nărilor Tale, s-au îngrămădit apele, s-au ridicat talazurile ca un zid.” Exod 15:8. Aşadar aerul sau vântul, este suflarea nărilor lui Dumnezeu. Suflarea aceasta, Dumnezeu o suflă în noi zi după zi, în fiecare minut, de fapt de mai multe ori pe minut – propria Lui viaţă. Când Dumnezeu a făcut primul om, şi a suflat în nările lui suflarea de viaţă, ce fel de om a devenit? – Un om viu. Da, dar în ce priveşte caracterul?
(Un glas): Bun.
Domnul Dumnezeu a privit la tot ceea ce făcuse, inclusiv la om, şi iată, toate erau foarte bune. Viaţa pe care Dumnezeu a suflat-o în om era Dumnezeu, şi atât timp cât omul a continuat să recunoască faptul că viaţa lui, suflarea lui, venea de la Dumnezeu, el rămânea bun. Să zicem că la fiecare respiraţie Îl recunoaştem pe El, atunci ce fel de fiinţe vom fi? – Bune. Noi nu vom spune că suntem buni, ci Domnul însuşi va spune aceasta. Noi nu putem spune niciodată despre noi că suntem buni, şi nu avem nevoie să spunem, fiindcă Domnul este singurul judecător drept şi bun, şi nimeni nu este bun decât acela despre care spune El că este bun.
Să mergem acum la ultima parte a textului citat din Isaia: „terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.” („Pomi ai neprihănirii, sădirea Domnului, pentru ca El să fie proslăvit” – KJV). Pomul este organizat în mod perfect, nu-i aşa? Orice pom este organizat, şi toţi sunt organizaţi după un singur plan general, deşi nu puteţi găsi doi pomi la fel. Este varietatea infinită a lui Dumnezeu, şi totul este desăvârşit. Noi urmează să fim numiţi pomi ai neprihănirii, sădiţi de Domnul, pentru ca El să fie glorificat. În pomul natural noi vedem manifestarea vieţii lui Dumnezeu, în felul în care îşi selectează hrana de care are nevoie. Rădăcinile preiau ceea ce este bun pentru pom şi resping ceea ce nu este bun. Este real. Ce anume dă viaţă la tot ce este pământ? Sau, care este cauza imediată a vieţii? De ce anume depinde întreaga vegetaţie? – De soare. Hristos este Soarele neprihănirii. Noi suntem chemaţi să fim pomi ai neprihănirii, de aceea, soarele care străluceşte peste noi este Soarele neprihănirii, iar acesta nu este mai departe de noi decât soarele pe care îl vedem, fiindcă acesta ne vorbeşte despre celălalt. Mai mult de atât, este slava lui Dumnezeu. Este strălucirea lui Dumnezeu peste noi. Dar acum noi vorbim doar simplu despre lumina care vine la noi în lumea aceasta. În ce anume constă viaţa pomului? – În strălucirea soarelui. Dacă lumina nu luminează peste pom, acesta nu va creşte. Nu va fi viaţă acolo. La fel, Hristos spune, „Eu sunt lumina lumii.”
Lumina este viaţă. „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.” Viaţa Lui vine la noi acum, şi viaţa este putere. Puteţi vedea aceasta în cazul soarelui. Puterea soarelui atrage în atmosferă, în fiecare zi, cantităţi de apă ce nu se pot măsura. Lumina este viaţă şi putere în pom. De ce creşte pomul, şi creşte exact aşa cum trebuie să crească? – Fiindcă este primită fiecare rază de lumină care străluceşte. Aceasta face ca seva, hrana, nutrienţii, să ajungă în fiecare parte a pomului, cauzându-i creşterea. Pomul ia, pur şi simplu, fiecare rază de lumină care ajunge la el. Dacă am face în acelaşi fel, am creşte şi noi ca pomi ai neprihănirii.
Pomul nu respinge soarele, nici măcar o singură rază de lumină, ci primeşte cu bucurie şi absoarbe toate razele care ajung la el, primindu-le înăuntrul lui. Lumina aceea este viaţă, şi în felul acesta pomul este perfect organizat. La fel este cu noi, dacă pur şi simplu vom bea în lumină, şi aceasta este viaţa lui Hristos. Atunci Dumnezeu va locui în noi, şi va alege pentru noi exact aşa cum face în pom. Noi nu ştim nimic, dar El va gândi pentru noi. Ce spune El? – Chemaţi-L câtă vreme este aproape. Cât de aproape este? - „În gura ta şi în inima ta”. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.” Dacă un om îşi părăseşte căile şi gândurile, ce mai rămâne din el? – Nimic.
Care căi, atunci, şi care gânduri, trebuie să fie ale noastre? – Cele ale lui Dumnezeu. Pot face eu aşa cum face Dumnezeu? – Nu. Mă pot pune eu să gândesc gândurile lui Dumnezeu? – Nu. Dar El va gândi în noi exact ceea ce vrea El ca noi să gândim. El nu va gândi pentru noi acele gânduri de o profunzime infinită pe care le gândeşte pentru Sine, deoarece pe noi nu ne-a făcut nemărginiţi. Însă va gândi în noi tot ceea ce doreşte ca noi să gândim, şi va lucra în noi în mod desăvârşit voinţa şi înfăptuirea bunei Sale plăceri. Atunci vom fi organizaţi, reorganizaţi, făcuţi noi. Dumnezeu va gândi şi va acţiona în noi. Am citit ieri: „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.” Rom. 1:21. („Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile); noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Înseamnă că atunci când oamenii gândesc pentru ei înşişi, fără a se supune în mod perfect lui Dumnezeu, pentru ca El să poată gândi în ei, în această privinţă sunt nebuni, indiferent cât de învăţaţi ar fi. Dar atunci când omul îşi supune sufletul şi trupul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu va răsturna raţionamentele minţii omeneşti, care nu sunt decât imaginaţie deşartă, şi doar înţelepciunea lui Dumnezeu va fi manifestată. Acum, dacă Dumnezeu ar gândi în fiecare dintre noi, cei adunaţi în Conferinţă Generală, s-ar mai face greşeli? S-ar face lucrare la voia întâmplării? Nu. El ar gândi acelaşi lucru în noi toţi. Cu toţii suntem făcuţi în mod diferit. El nu a făcut la fel nici măcar doi pomi din pădure, şi El nu a făcut doi dintre noi la fel. Dar dacă venim împreună şi Dumnezeu va gândi în fiecare dintre noi, atunci nu va fi nicio înţelepciune omenească, ci doar înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu. Atunci totul va fi făcut exact aşa cum trebuie, şi nu se va face nimic din ce nu ar trebui făcut. Porunca dată nouă este explicită: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” – Când? Doar atunci când se ridică pentru a-şi da mărturia în cadrul adunării? Nu trebuie să facă la fel şi atunci când merge la muncă? – În mod sigur. Nu este limită între acestea. Atunci cu siguranţă am vorbi diferit de modul în care am vorbit până acum, fiindcă trebuie să mărturisim că până acum multe lucruri s-au spus la întâmplare. Cât de des auzim pe fraţi zicând, atunci când nu sunt siguri în ce priveşte vreo anume acţiune sau sugestie, „Am făcut potrivit cu lumina cea mai bună pe care am avut-o.” Care este „lumina cea mai bună” pe care o avem? – Este Hristos, lumina lumii, înţelepciunea lui Dumnezeu; iar El spune „oricine vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Înseamnă că oricine urmează în mod absolut lumina cea mai bună pe care o are, niciodată nu va fi nevoit să ajungă într-o stare de îndoială.
O întrebare: De vreme ce este posibilă pentru noi asemenea certitudine, nu ne asumăm noi o responsabilitate teribilă şi înfricoşătoare atunci când ne aventurăm să înaintăm în ceea ce noi numim lucrarea Domnului, fără să ştim cu certitudine că Dumnezeu însuşi este cel care o face? Avem îndrăzneala să facem aşa în cadrul acestei Conferinţe? Nu vom permite mai degrabă ca Dumnezeu să ne organizeze, umplându-ne cu Duhul Lui? Atunci Hristos va fi înţelepciunea noastră şi tăria noastră, la fel ca şi neprihănirea noastră.
Joi după-amiaza, 18 februarie 1897