Evrei 3:1-6: „De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum şi Moise a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu”, Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăşi. Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu. Cât despre Moise, el a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu”, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.”

Ne vom lua câteva momente pentru a vedea ce spune textul. Asupra cui trebuie să ne aţintim privirile? – Asupra lui Hristos, Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre. Care a fost trăsătura lui caracteristică? – A fost credincios. La fel ca cine a fost credincios? – Ca Moise. Este o recomandare bună pentru Moise. Cui a fost credincios? Celui ce L-a rânduit. Şi Cine L-a rânduit? Dumnezeu, Tatăl. Moise, la fel, a fost credincios. Unde? – În toată casa Lui. A cui casă? – Casa lui Dumnezeu. În ce calitate a fost el credincios? – Ca slugă. Hristos, în ce calitate a fost credincios? – Ca Fiu. Peste ce? – Peste casa Lui. Peste a cui casă este Hristos Fiu? – Casa lui Dumnezeu. Nu peste propria Lui casă, ci peste casa lui Dumnezeu, aceeaşi casă în care şi Moise a fost credincios.

Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu ca slujitor, iar Hristos a fost credincios ca Fiu. Hristos a fost credincios ca  Fiu peste casa lui Dumnezeu, şi casa aceasta din cine este formată? – Din noi, în ce condiţii? – Dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm. Foarte bine. Ce lucru este scos în evidenţă sub ochii noştri în aceste versete? – Credincioşia. Da. Credincioşia lui Hristos, este un aspect; un altul este casa lui Dumnezeu. Câte case are Dumnezeu?

(Adunarea): „Una.”

Putem clarifica aceasta, că Dumnezeu are o singură casă, nu prin autoritatea noastră, ci văzând ce este casa lui Dumnezeu. Ce este casa lui Dumnezeu? – Biserica lui Dumnezeu. Unde găsim aceasta? – În 1Tim. 3:15, găsim declarat despre casa lui Dumnezeu că este biserica viului Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu este biserica lui Dumnezeu. Ce alt nume avem, în afară de biserică, pentru casa lui Dumnezeu? – Trupul. Lucrul acesta este declarat în primul capitol din Efeseni. Biserica este trupul lui Hristos. Câte trupuri există? – Un singur trup. Declaraţia aceasta se găseşte în capitolul patru. Aceasta fiind situaţia, problema este lămurită. Casa este biserica, biserica este trupul, şi este numai un singur trup. Atunci, câte case sunt? – Doar o singură casă; o singură biserică. De aceea, casa în care Moise a fost atât de credincios, este aceeaşi cu casa în care Hristos este credincios. Biserica din pustie este aceeaşi cu biserica pe care o are Dumnezeu astăzi.

În 1Petru 2:4,5 citim „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.” De cine să ne apropiem? – De Hristos. Ce este El? – Piatra vie. Citim despre piatră în Isaia 28: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică.” El nu este doar piatra din capul unghiului, ci este întreaga temelie. „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă.” Şi care este aceasta? – Isus Hristos. Aşadar, temelia este Hristos. Acum, dacă noi ne apropiem de El, care este piatra vie, ce se întâmplă cu noi? – „Şi voi ca nişte pietre vii.” Care este natura temeliei? – Este o piatră vie. Când cineva se apropie şi se aşează pe piatra aceea, ce efect are asupra lui? – Îl face viu. Orice piatră care este pusă peste piatra aceea devine o piatră vie. Devine părtaşă naturii temeliei. Viaţa temeliei urcă şi pătrunde în ea. „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească.”

Să deschidem acum la al doilea capitol din Efeseni, şi vom găsi care este natura acestei case. Este o casă de piatră, dar o astfel de casă de piatră cum nu aţi mai văzut nici dumneavoastră, nici eu, şi nu a mai văzut nimeni. În Efeseni avem o altă parte din povestea aceasta:

„(Hristos) a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” (Efes. 2:17-20).

Despre o familie alcătuită din fii şi fiice se vorbeşte adeseori ca despre o casă. Vorbim despre casa lui David. „Zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor;” El este temelia pusă de ei, „piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” Acum, observaţi că deoarece pietrele devin pietre vii imediat ce sunt puse peste piatra vie, casa este vie şi creşte. În Hristos „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Iar prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” Este gândul pe care l-am urmărit ieri – Hristos locuind în inimile noastre prin credinţă; primirea Duhului lui Dumnezeu Îl aduce pe Hristos în inimă. Făgăduind Duhul, El spune, „nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.” Apoi, în capitolul paisprezece din Ioan spune că nu doar El, ci şi Tatăl va veni la om şi va locui împreună cu el. Aşadar, ne este declarat că noi suntem zidiţi împreună, ca să fim un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. Ce este locaşul lui Dumnezeu – ce este locul în care locuieşte Dumnezeu? – Templul. Casa, cu alte cuvinte, biserica, trupul ca întreg, este templul lui Dumnezeu. Însă, pentru a fi aşa ca întreg, ce este necesar? Ce ni se spune în al treilea şi al şaselea capitol din 1 Corinteni? – „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu?”, sau „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt?” Atunci când diferitele pietre vii – diferiţii indivizi – devin umpluţi astfel pe deplin, atunci întreaga masă de pietre vii este umplută, şi totul ca întreg devine Templul lui Dumnezeu. Când are loc aceasta, adică, în ce timp? În viitor este de aşteptat ca biserica să devină Templul viului Dumnezeu, un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul?

(Glasuri): Acum.

Sunteţi siguri de aceasta? Nu trebuie să vă grăbiţi să declaraţi aceasta. Haideţi să vedem. Spune că „voi sunteţi.” „Voi sunteţi zidiţi.” Să înţelegem că după ce casa este zidită, Domnul va veni şi o va analiza, iar dacă este potrivită pentru El, se va muta în ea? – Nu; El este temelia; El este acolo mai întâi, iar casa este zidită pe El, şi în El, şi prin El, iar El este în casă. Aceasta este realitatea.

Acum, dacă vom consimţi cu toţii că templul lui Dumnezeu, casa Lui, biserica Lui, este pentru ca El să locuiască în ea acum, în timpul prezent, haideţi să vedem care sunt caracteristicile casei lui Dumnezeu, ale templului Său. În templul lui Dumnezeu, cel mai important dintre toate, este tronul lui Dumnezeu. Tronul lui Dumnezeu se află în templul Său, iar templul însuşi este viu. Am văzut templul lui Dumnezeu, o casă vie, compusă din pietre vii, în care Dumnezeu însuşi locuieşte prin Duhul; şi aţi spus că aşa trebuie să fie şi acum.

Haideţi să deschidem la primul capitol din Ezechiel, şi să reţinem declaraţiile făcute acolo despre tronul lui Dumnezeu:

„În al treilea an, în a cincia zi a lunii a patra, pe când eram între prinşii de război de la râul Chebar, s-au deschis cerurile, şi am avut vedenii dumnezeieşti. În a cincia zi a lunii – era în anul al cincilea al robiei împăratului Ioiachin – Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, fiul lui Buzi, preotul, în ţara Haldeilor, lângă râul Chebar; şi acolo a venit mâna Domnului peste el.

M-am uitat, şi iată că a venit dela miază-noapte un vânt năpraznic, un nor gros, şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului. Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe, şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel, şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om; şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu, la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau; iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte. În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau; şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare, şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul.

Mă uitam la aceste făpturi vii, şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roate şi materialul din care erau făcute, păreau de hrisolit, şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul altei roate. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor, şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare, şi pe obezile lor cele patru roate erau pline cu ochi de jur împrejur. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roatele pe lângă ele; şi când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roatele. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul; şi împreună cu ele se ridicau şi roatele, căci duhul făpturilor vii era în roate. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roatele; când se opreau ele, se opreau şi roatele; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roatele; căci duhul făpturilor vii era în roate. Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor, şi se întindea în aer sus peste capetele lor. Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor, ca vâjâitul unor ape mari, şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri; iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor; iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos.

Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înlăuntrul căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus, şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc, şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului.”

Avem aici cea mai bună descriere a tronului lui Dumnezeu, pe care o putea reda în limbajul omenesc. Acum, dacă fiecare dintre noi, sau întregul corp, biserica, este templul lui Dumnezeu, desigur tronul lui Dumnezeu se află în templul Său. Ce fel de templu este acesta? – O casă vie. Care este caracteristica tronului Său? – Este un tron viu, alcătuit din făpturi vii. Totul în el este viu. Din tronul lui Dumnezeu iese viaţa, râul vieţii. De aici se generează viaţa, viaţa infinită. Tronul lui Dumnezeu este viaţă deoarece, întocmai aşa cum atunci când noi venim pe temelia cea vie suntem făcuţi vii, la fel, tot ceea ce este în prezenţa lui Dumnezeu trebuie să fie viu. Prezenţa Lui dă viaţă, iar tronul Lui este un tron viu, deoarece casa Lui este  o casă vie.

Priviţi versetul 20: „Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau.” – Cine mergeau? – Făpturile vii care formau tronul. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau. Cât timp era necesar comenzii să ajungă la ele, iar lor ca să meargă într-o parte sau în alta? – Ni se spune aici despre vreo comandă dată? – Nu. Atunci, ce înseamnă aceasta – Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau. Cum se putea face aceasta? Ce ne arată nouă? – Că duhul care era în ele, este Duhul lui Dumnezeu. În tot tronul este un singur Duh. Unde voia Duhul să meargă, acolo le mâna duhul lor să meargă deoarece Duhul de viaţă era în ele; aşadar, tronul lui Dumnezeu, putem spune, este viu datorită prezenţei Lui, fiind activ datorită prezenţei Duhului Său care penetrează totul. Dumnezeu Se gândeşte, vrea să meargă, şi în mod instantaneu este acolo. Noi nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu este legat de un anume loc fix – tronul merge şi se întoarce ca lumina fulgerului. Mergeau încoace şi încolo; iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte; unde le mâna Duhul să meargă, acolo mergeau. Vedem aici perfecţiunea mişcării. Aceasta este organizarea perfectă.

Care este cea mai perfectă organizare omenească pe care o avem noi pe pământ? – O armată bine instruită este organizarea cea mai perfectă de pe pământ. Să luăm spre exemplu armata Germaniei. Un om aflat într-un anume loc poate rosti un cuvânt, poate apăsa un buton electric, şi întregul corp de armate se va pune în mişcare. Poate că ei stau în jurul barăcilor, însă în mod instantaneu îşi vor ocupa poziţiile, fiecare om la locul lui, şi vor porni în marş la rostirea cuvântului de comandă. Apoi îi veţi vedea mărşăluind ca un singur om, şi brusc se opresc; sau, se întorc şi pornesc în altă direcţie, ca şi cum ar fi un singur om. Ce anume cauzează aceste mişcări diferite? – Cuvântul de comandă. Cum se face că toţi oamenii aceştia se mişcă împreună ca un singur om? – Datorită organizării. Da, dar aici intervine şi instrucţia; oamenii aceia din rânduri au fost instruiţi să aibă tot timpul mintea pregătită să asculte cuvântul de ordin, aşa încât, atunci când ofiţerul gândeşte că este necesară o anumită manevră, şi îşi exprimă gândul în cuvinte, de îndată ce rosteşte cuvântul, care este efectul? – Va reproduce acelaşi gând în mintea fiecărui om din rânduri. Un anumit gând trebuie să preceadă acţiunea, aşa încât ei să aibă acelaşi gând cu ofiţerul, doar că este nevoie de un anumit timp pentru ca gândul lui să devină gândul lor. Însă minţile lor sunt subordonate minţii lui.

Acum, să zicem că soldaţii aceia visează la afacerile lor, unul se gândeşte la ceva, altul la altceva, sunt ei instruiţi în mod perfect? – Nu, domnilor. Când un corp de oameni se antrenează, corpurile lor sunt fixate pe asta; există un fel de indiferenţă în aceasta, faţă de lucrurile care îi privesc pe ei. Ei sunt ca nişte roboţi, care nu trebuie să se gândească la altceva; cu cât au mai puţine gânduri proprii, cu atât sunt roboţi mai buni. Şi aceasta este tot ce e nevoie să fie, aşa încât gândul ofiţerului comandant să fie pus în ei, şi ei să se mişte. El gândeşte pentru ei. Întocmai aşa cum gândeşte el, aşa fac ei. Aceasta este perfecţiunea dată de instruirea militară; aceasta este cea mai perfectă organizare cunoscută.

(O voce): Nu, frate. Biserica lui Hristos este organizaţia cea mai perfectă de pe pământ. Nu e aşa?

Biserica lui Hristos nu este o organizaţie omenească. Armata este lucrul organizat în modul cel mai perfect pe care îl poate concepe mintea umană sau pe care îl poate duce până la desăvârşire. Când este rostit cuvântul, următorul om dă comanda diferitelor părţi ale diviziei, după care ei se mişcă cu toţii împreună, în mod perfect şi armonios. Însă aici totul este o maşinărie, în consecinţă nu există individualitate; este numai o singură minte în toată armata. Lucrul acesta se atinge printr-o muncă grea – ceva dificil, despotic; iar după ani buni, se va vedea că omul acela nu mai este folositor pentru altceva – pentru alt fel de muncă. El trebuie să primească ordine de la altcineva; este un simplu robot. Acesta este rezultatul supunerii unei minţi omeneşti faţă de altă minte omenească.

Dar aici, pe de altă parte, avem organizaţia lui Dumnezeu, casa Lui, corpul perfect. Găsim aici că mintea unui om controlează mintea unui alt om, ca în armată? – Nu. Acolo o minte acţionează condusă de altă minte; aici, într-adevăr, este o singură minte, dar aceasta este mintea lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu. „Încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau; iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte,” fiindcă Duhul de viaţă, Duhul lui Dumnezeu era în ele. Aceasta este organizaţia perfectă. Aţi spus că locuirea lui Dumnezeu în templul Său, în casa aceasta vie, nu este necesară pentru viitor, ci pentru timpul de faţă. Mai sunteţi de această părere? – Da. O altă întrebare. Mai vedeţi undeva aici pe pământ o organizaţie atât de perfectă în care oamenii, fără instrucţie ca în armată, să se mişte ca un singur om? – Nu. Care este atunci, concluzia?

Haideţi să studiem problema mai adânc. Avem două declaraţii, pe care le-aţi făcut chiar dumneavoastră: Aţi spus, după ce am citit ce spun Scripturile despre ce este templul lui Dumnezeu, pentru ce este – locuinţa lui Dumnezeu, prin Duhul – că timpul este acum, şi de mult timp, desigur, Dumnezeu vrea să locuiască în poporul Lui în casa aceasta vie. Am citit aici care este trăsătura caracteristică a acestui templu al lui Dumnezeu, când Dumnezeu locuieşte în el, aşa cum o arată mişcarea tronului Său – este acţiunea perfectă, spontană, fiindcă Duhul lui Dumnezeu este duhul lor. Ele (făpturile vii) au acelaşi Duh, Duhul Lui este în ele, aşa încât atunci când Duhul gândeşte, ele gândesc acelaşi lucru. Apoi aţi declarat, a doua declaraţie, că nu aţi văzut aici pe pământ o asemenea unitate, o aşa perfecţiune în mişcare, în niciun corp de oameni.

(O voce): Apostolii nu au fost uniţi în felul acesta în timpul Cincizecimii?

O, da, însă noi nu i-am văzut. Care este acum concluzia? – Este simplă: că Dumnezeu nu locuieşte în templul acesta în plinătatea Lui, sau altfel spus, noi nu lăsăm ca templul acesta să fie zidit ca un templu după cum doreşte El. Ieri, chiar după ora de studiu, am citit aici o declaraţie pe care am să v-o citesc:

„Pentru profet, roata în mijlocul altei roţi, înfăţişarea făpturilor vii aflate în legătură cu ele, totul părea încâlcit şi inexplicabil. Dar în mijlocul roţilor se vede mâna înţelepciunii infinite, iar rezultatul lucrării ei este ordinea desăvârşită. Fiecare roată lucrează în perfectă armonie cu oricare dintre celelalte. Mi-a fost arătat că intermediarii omeneşti caută să obţină prea multă putere, şi încearcă să controleze ei înşişi lucrarea. Ei lasă prea mult pe Domnul Dumnezeu, Lucrătorul cel puternic, în afara metodelor şi planurilor lor, şi nu îi încredinţează Lui totul în ce priveşte înaintarea lucrării.”

Când Îl lăsăm noi prea mult pe Dumnezeu în afara planurilor noastre? – în ce împrejurări? – Când nu îi încredinţăm Lui totul?

„Nimeni să nu-şi închipuie că este capabil să dirijeze lucrurile care aparţin marelui EU SUNT. În providenţa Lui, Dumnezeu pregăteşte o cale pentru ca lucrarea să poată fi făcută de agenţi omeneşti. Atunci, lăsaţi ca orice om să stea la postul datoriei lui, pentru a-şi face partea lui pentru acest timp, şi să ştie că Dumnezeu este Instructorul lui.”

Apoi:

„Hristos a suflat peste ucenicii Lui, şi a zis, „Luaţi Duh Sfânt.” Hristos este reprezentat astăzi de Duhul Său Sfânt în fiecare parte a marii vii morale a Lui. El va da inspiraţia Duhului Său Sfânt tuturor celor ce au duhul zdrobit. Lăsaţi să fie mai multă dependenţă de eficienţa Duhului Sfânt, şi mult mai puţină dependenţă de agenţiile omeneşti. Îmi pare rău să o spun că, cel puţin unii, nu au dovedit că au învăţat lecţia blândeţii şi a umilinţei în şcoala lui Hristos. Ei nu rămân în Hristos, ei nu au o legătură vitală cu El. Ei nu sunt conduşi de înţelepciunea lui Hristos, prin împărtăşirea Duhului Său Sfânt. Atunci, vă întreb, Cum putem privi pe oamenii aceştia ca fiind infailibili în judecată? Pot fi în poziţii de responsabilitate, dar ei trăiesc despărţiţi de Hristos. Ei nu au mintea lui Hristos, şi nu învaţă zilnic de la El. Cu toate acestea în anumite cazuri se are încredere în judecata lor, iar sfatul lor este privit ca înţelepciunea lui Dumnezeu.”

Este vorba de oricine nu este mişcat în felul acesta de puterea divină.

„Când agenţii omeneşti aleg voia lui Dumnezeu, şi sunt modelaţi după caracterul lui Hristos, Isus acţionează prin organele şi facultăţile lor.”

Avem aici exact ceea ce am citit din Biblie. Dumnezeu acţionează prin organele şi facultăţile membrilor bisericii Sale, când toţi sunt supuşi Lui. Am văzut până acum demonstrat aceasta printre noi? Eu nu cunosc inima niciunui om. Eu nu spun că aici nu sunt mulţi cei care au lăsat pe Domnul să folosească în mod complet organele şi facultăţile lor; dar, în lucrarea aceasta a noastră, am văzut noi pe Hristos, în puţina noastră experienţă, acţionând prin organele şi facultăţile minţii şi trupului poporului Său în felul acesta?

„Ei dau la o parte orice mândrie egoistă, orice manifestare de superioritate, orice impunere despotică, şi manifestă blândeţea şi umilinţa lui Hristos. Nu mai sunt ei cei care trăiesc şi acţionează, ci Hristos trăieşte şi acţionează prin ei.”

În încheiere, mi-ar plăcea să întreb: Ce foloase practice vom trage din lecţia aceasta? Ce trebuie să căutăm pentru a fi templul perfect al lui Dumnezeu?

Luni după amiaza, 22 februarie 1897