„Iată-Mă, Eu şi copiii, pe care Mi i-a dat Dumnezeu.” Este un citat care apare în al doilea capitol din Evrei. Haideţi să citim întreaga declaraţie. „Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul, suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel, din partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe muntele Sionului.” (Isaia 8:18).

Ieri am vorbit pe scurt despre casa lui Dumnezeu, templul viului Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu – noi înşine – „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” Este mult de vorbit în lumea religioasă despre Prezenţa Reală. Prezenţa lui Dumnezeu este atât de reală, şi prezenţa aceasta este menită să fie în fiecare copil al lui Dumnezeu, şi în biserică. Prezenţa aceasta reală este prin Duhul. Când am studiat viziunea avută de Ezechiel despre Dumnezeu şi tronul Său, am văzut cum este locul în care locuieşte Dumnezeu: oriunde este Dumnezeu, acolo este viaţă. Chiar şi atunci când Dumnezeu a coborât pe muntele Sinai, acesta nu a putut rămâne nemişcat. Întregul munte se mişca. Nu putea rămâne liniştit cât timp Dumnezeu era pe el, deoarece acolo era viaţă. Întregul tron este un tron viu, format din făpturi vii, care vin şi se duc la fel ca lumina fulgerului.

Acum, observaţi că în viziune fiecare dintre aceste făpturi vii era diferită de celelalte – feţe diferite, înfăţişări diferite, forme diferite, şi erau trimise cu feţele lor în diferite direcţii; dar în ciuda tuturor acestor lucruri, în toate acestea nu era nici umbră, nici sugestie, sau idee de lipsă de unitate în mişcarea lor. Ele se mişcau într-o direcţie sau în alta, întocmai ca un singur corp. Ele nu se întorceau deloc când mergeau. De ce? – Fiindcă „încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau.” Cum se putea face aceasta? – „Duhul de viaţă,” aşa cum apare în nota de pe margine, „era în ele.” Aşa că, în mod necesar „unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau,” fiindcă Duhul era în ele. Am pus aceasta în contrast cu cea mai înaltă formă de manifestare a organizării umane posibile pe pământ – o armată – care se mişcă de parcă ar fi un singur om. Însă în cazul acesta trebuie să existe un cuvânt de ordin. Dar cum pot fi realizate de aceşti oameni mişcările şi manevrele respective?

(O voce): Au mintea comandantului.

Da, dar cum au primit-o? – Ei sunt antrenaţi. Au făcut ei instrucţie în mod separat? – Nu; la început de toate ei trebuie să fie aduşi cu toţii într-un singur loc, sub un singur om. Primesc ordine de la acesta, se obişnuiesc cu comanda, iar apoi, făcând încontinuu exerciţii, ajung să se mişte aproape involuntar la rostirea comenzii.

Acum, Dumnezeu are o armată pe pământul acesta, deoarece am citit despre „Căpetenia mântuirii noastre.” Dumnezeu este „Domnul oştirilor.” El are un corp pe acest pământ, dar nu îi strânge într-un singur loc pe toţi copiii Săi pentru a face instrucţie cu ei, şi nici nu este obligat să o facă. Acesta este avantajul organizaţiei lui Dumnezeu, faţă de organizaţiile omeneşti. Mai mult, fiecare om din organizaţiile omeneşti trebuie să privească la un sigur om şi să îi recunoască autoritatea, supunându-şi mintea minţii acelui om. Dar mintea fiecărui om trebuie să fie supusă numai lui Dumnezeu. Dumnezeu este mai presus de orice. Dumnezeu singur are dreptul de a avea sub control mintea fiecărui om, deoarece mintea lui Dumnezeu este singura minte cinstită, corectă şi înţeleaptă.

Se vorbeşte despre armonia dintre raţionament şi credinţă! Ele sunt cât se poate de departe una faţă de cealaltă. Credinţa este un nonsens pentru raţionamentul omenesc; este nebunie, totală nebunie; iar raţionamentul omenesc este cel mai sec fel de nonsens pentru credinţă. Ele nu pot sta împreună în lumea aceasta. Armele cu care ne luptăm noi sunt de aşa natură încât să dărâme raţionamentul uman. „Noi răsturnăm izvodirile minţii”. În text este tradus cu „imaginaţii” (KJV). Este bine şi în felul acesta, doar că în mod potrivit cuvântul ar fi „raţionament”. Raţionamentul omenesc este numai o plăsmuire, deoarece nu are nimic în el, aşa că atunci când mintea umană caută argumente logice, fără a fi condusă de Duhul lui Dumnezeu, totul este numai imaginaţie.

Când i se permite să lucreze, Duhul lui Dumnezeu răstoarnă imaginaţiile şi orice lucru care se înalţă împotriva cunoaşterii de Dumnezeu, şi aduce orice gând rob ascultării de Hristos. Raţionamentul îi aparţine lui Dumnezeu, iar atunci când omul se pune pe deplin în mâinile lui Dumnezeu, pentru a fi condus, trupul, sufletul şi duhul, să-i fie conduse în mod complet – spunând: „eu nu sunt decât ţărână, şi nu am ce face cu mine însumi; aparţin Domnului, El să fie gândul meu în creierul meu, să fie mişcarea mea, acţiunea mea,” atunci acţiunea acelui om va fi cea corectă, iar gândurile lui vor fi corecte. „Încredinţează-ţi Domnului căile tale, şi gândurile tale se vor întemeia.”

Am spus că Domnul are un corp pe acest pământ. Atunci când a plecat, a lăsat aici câţiva copii ai Săi. El ne-a lăsat aici pentru a-L reprezenta aici pe acest pământ, ca indivizi, ca biserică.

„Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos (ambasadori pentru Hristos – KJV); şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu.”

Am putea spune că facem aceasta, însă nu o facem deloc, decât dacă se obţine în noi aceeaşi condiţie care s-a obţinut în Hristos. Ca predicatori, ne putem ridica în faţa adunării spunând: „Noi suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos” şi „vă rugăm fierbinte,  în Numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu,” însă noi nu facem aceasta decât dacă ocupăm aceeaşi poziţie pe care a ocupat-o Hristos. Care a fost aceasta? – El a permis lui Dumnezeu să locuiască în El. Cât de complet? – „I-a plăcut Tatălui ca în El să locuiască toată plinătatea.” Acum, dorinţa Duhului pentru noi este:

„Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă, pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efes. 3:16-19).

Atunci când suntem în poziţia aceasta, suntem cu adevărat ambasadori pentru Hristos, iar Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni prin noi.

Oamenii de pe acest pământ vorbesc mult despre organizaţie. Noi nu le putem arăta nimic în acest sens. Noi suntem departe de a avea un sistem de organizare atât de complet şi perfect cum au cei din Armata Salvării, sau corpul Iezuiţilor din biserica romano-catolică. Noi nu putem învăţa lumea cu privire la aceasta. În armatele de pe pământ există organizare şi uniformitate de acţiune cât se poate de perfecte. Oamenii ştiu despre acestea, şi ştiu şi cum se obţin acestea. Dar când poporul lui Dumnezeu, aflat aici şi acolo, şi în întreaga lume, având un mesaj special de prezentat oamenilor – când ei în mod individual sunt umpluţi cu Duhul lui Dumnezeu, aşa încât imaginea tronului lui Dumnezeu să fie redată în duplicat aici pe pământ, Dumnezeu să fie întronat în inimile poporului Său, aşa încât ei să meargă oriunde îi mână Duhul să meargă, nu credeţi că lumea va vedea ceva extraordinar în aceasta? Nu vor fi atunci copiii lui Dumnezeu nişte semne şi nişte minuni pentru oameni?

Cum aţi obţinut aceasta? Ce reguli, ce decizii aţi urmat de aţi ajuns la aceasta? – Niciuna. Aici va fi minunea. Haideţi să citim câteva versete din capitolul cincizeci şi doi din Isaia:

„Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Căci nu va mai intra în tine niciun om netăiat împrejur sau necurat.  (…) Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit Numele Meu. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu (aceasta studiem noi aici); de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!” Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” „Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum se întoarce Domnul în Sion.

Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său şi răscumpără Ierusalimul. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru. (Adică noi toţi.)

„Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!””

Cum obţinem această curăţire? Ştim aceasta. Ne mărturisim păcatele, şi „sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat.” „Acum voi sunteţi curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am spus,” lucru care nu se întâmplă dacă lăsăm cuvântul să mintă, prin faptul că îl neglijăm.

„Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă, căci Domnul vă va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia calea. Iată, Robul Meu va propăşi (Nu veţi ieşi cu grabă, nu veţi pleca în fugă, căci Domnul va merge înaintea voastră; şi Dumnezeul lui Israel va fi ariergarda voastră. Iată, Robul Meu se va purta cu chibzuinţă – KJV).”

Aceasta a fost pentru mine o asigurare binecuvântată în ultima vreme – „Iată Robul Meu se va purta cu chibzuinţă.” Cine este robul Domnului? Veţi spune că este Hristos. Este adevărat, dar „cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” Nu suntem şi noi robii Domnului? Suntem noi una cu Domnul Isus Hristos? Atunci, promisiunea aceasta nu este pentru noi? Tot ceea ce este pentru Hristos, este pentru noi, fiindcă noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu El. Nu există promisiune făcută lui Hristos, deci, pe lângă care El să treacă şi să nu o împărtăşească cu noi. „Iată, robul Meu se va purta cu chibzuinţă.” Aceasta va fi trăsătura caracteristică slujitorului lui Dumnezeu. El va acţiona cu chibzuinţă. Mă bucur pentru aceasta, deoarece eu sunt printre persoanele cele mai imprudente din lume; iar când citesc că Dumnezeu, prin credinţă scoate tărie din slăbiciune, mă bucur pentru promisiunea că „robul Meu se va purta cu chibzuinţă,” şi mă bucur că Dumnezeu poate lucra prudenţa chiar şi în mine.

„Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte mult. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor – tot aşa pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căci vor vedea tot ce li se istorisise şi vor auzi ce nu mai auziseră. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului (Cui i se descoperă braţul Domnului – KJV)? El a crescut înaintea Lui ca o Odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui nu avea nimic care să ne placă.”

Aici braţul Domnului este descoperit ca putere înaintea neamurilor, aşa încât toate marginile pământului văd mântuirea lui Dumnezeu; aşa încât pentru multe popoare să fie o pricină de bucurie, şi împăraţii pur şi simplu să-şi închidă gura din pricina uimirii. Vor vedea ce nu li se mai istorisise, ce nici măcar nu putuseră visa. Vor vedea o putere, fără să vadă sursa puterii. Vor vedea o mare putere, şi cu toate acestea nu vor vedea nicio înfăţişare pompoasă sau paradă de putere. Vor vedea unitate perfectă în acţiune, şi totuşi niciun om care să posede sau să pretindă autoritatea.

Daţi-mi voie acum să vă atrag atenţia la capitolul patruzeci din Isaia. Să vedem un alt lucru ce se va face. Am putea studia încă multă vreme şi tot nu vom epuiza tot ce este în acest capitol patruzeci din Isaia. Acesta ne spune că:

„Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele (ce este strâmb să fie îndreptat, şi locurile bolovănoase să fie netezite – KJV).”

Aceasta ne spune că nu trebuie să fie strâmbătate în această lucrare. Totul trebuie să fie foarte drept şi uniform. Nu se va mai acţiona pe nicio cale necinstită, ci totul se va face în mod direct şi clar în faţa noastră. Lucrarea lui Dumnezeu este o lucrare directă. Nu presupune să cauţi în jur ceva, sau să urmezi pe oameni în toate căile lor ocolite, căi ale erorii. Nici să urmăreşti pe oameni peste tot pe unde ar putea merge în strâmbătatea lor, încercând să-i dai pe faţă, ci înseamnă să mergi direct înainte. Lucrarea lui Dumnezeu este o lucrare directă. Noi trebuie să ne preocupăm de propria noastră treabă, şi să lăsăm ocolurile să le facă alţii. Acest text ne vorbeşte despre aceleaşi lucruri despre care ne-a vorbit capitolul cincizeci şi doi:

„Atunci se va descoperi slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.”

Iar acum învăţătura: Al cui glas a fost auzit în pustie? – Al lui Ioan Botezătorul. Dar el nu a vestit în mod complet această solie, fiindcă ea trebuie să continue până când lucrarea va fi terminată – până când va veni Domnul. „Pregătiţi calea Domnului.” El vine. Cum vine? Vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui. Încă nu a venit. Lucrarea continuă încă; glasul acela ce strigă în pustie încă răsună, deşi încă nu răsună foarte tare.

Este suficient de clar, fără să mai stăruim, că lucrarea noastră este identică cu aceea a lui Ioan Botezătorul. „Pregătiţi calea Domnului.” Să citim un verset din al treilea capitol din Matei:

„În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape. Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” Ioan purta o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el.”

Acum, mai întâi, în ce priveşte pe Ioan Botezătorul, ce fel de om era el? Ce îl caracteriza? – Era plin de Duhul Sfânt. De aceea, ce trebuie să caracterizeze pe aceia care proclamă solia aceasta, „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru”? – Ei trebuie să fie plini de Duhul lui Dumnezeu. Ce este mai mare, începutul unui lucru, sau sfârşitul acestuia? – Sfârşitul. Atunci, tot aşa de sigur cum Biblia este adevărată, când cei ce spun că dau solia aceasta, încep să o dea, când, cu plinătatea Duhului şi a puterii lui Dumnezeu, ei vestesc solia aceasta a adevărului, oamenii se vor îngrămădi cu miile ca să o audă; cu alte cuvinte, atenţia întregii lumi va fi atrasă asupra ei, şi nimeni nu va putea face nimic. Ei vor fi siliţi să o audă. Nu toţi o vor accepta, ştim aceasta. Dar va fi o putere care va atrage atenţia întregii lumi, şi singurul lucru despre care se va vorbi în întreaga lume, de la polul sud până în nordul cel mai îndepărtat, va fi adevărul venirii Domnului, şi pregătirea pentru a-L întâlni. Acesta va fi subiectul care va absorbi atenţia lumii. Se vor vedea obligaţi să vorbească despre aceasta, deoarece îi va izbi cu mai multă forţă decât orice alt lucru despre care aud în lume. Nu spun că va dura foarte mult, fiindcă atunci când va fi însoţită de această putere, oamenii vor decide foarte repede fie de o parte fie de cealaltă; fie vor ceda în faţa ei, fie o vor arunca şi nu vor mai avea interes pentru ea. Aceasta urmează să se întâmple. Trebuie să se întâmple. Se va întâmpla. Citesc un alt text. Isaia cincizeci şi cinci:

„Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată.”

Aici este ceva ce ne vorbeşte nouă:

„De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă dar şi veţi mânca ce este bun şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. (…) Iată, l-am pus martor pe lângă popoare (pe cel în care a fost făcut legământul).”

Cine a fost pus martor pe lângă popoare (pentru popoare – KJV)? – Hristos. Cine este capul? Cine are stăpânirea? – Hristos are stăpânirea şi puterea. L-am pus să fie martor, să fie conducător. Este acceptat El drept conducător, este El comandantul?

(O voce): Da.

Aceasta rămâne de văzut. Ce face un comandant? – Dă ordine. Şi cui dă ordine? – Celor care au de primit ordinele. El dă ordinele în aşa fel încât să poată fi înţelese, iar dacă El este cu adevărat conducătorul şi comandantul poporului, atunci ce se întâmplă cu ordinele Lui? – Sunt ascultate; aceasta decide dacă El este, sau nu este, conducătorul şi comandantul.

„Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoşti şi popoare care nu te cunosc vor alerga la tine pentru Domnul, Dumnezeul tău pentru Sfântul lui Israel, care te proslăveşte.”

Observaţi că nu aleargă la noi din pricina noastră, nu vin din cauza bunătăţii noastre, a slavei noastre, fiindcă noi nu avem aşa ceva; ci popoare care nu ne cunosc vor alerga la noi din pricina Sfântului lui Israel din mijlocul poporului Său, şi deoarece prezenţa Lui în mijlocul său glorifică întregul popor. Avem lucrul acesta în capitolul şaizeci din Isaia:

„Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! Căci iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare, popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale.”

Este aceeaşi poveste descrisă mereu. Este lucrarea poporului lui Dumnezeu. Acesta este modul în care va înainta adevărul. Nu spune că toţi împăraţii aceştia şi popoarele şi neamurile care vor alerga, îl vor primi, ci spune că va fi înălţat un însemn, un stindard, ceva care forţat va atrage atenţia fiecărui om, de la împăratul cel mai de seamă până la ultimul ţăran; îl vor privi şi după ce îl vor vedea, vor putea face după cum le va plăcea. Aceasta va fi proclamarea adevărului lumii. Acum mergem spre lume.

(A.F. Ballenger): „Şi organizăm dezbateri pentru a câştiga mulţimea.”

Da; şi predicăm anumite puncte de doctrină. Le ascuţim foarte tare, aşa ca să le putem înfige în oameni, şi să-i putem îmboldi. După aceea spunem că au avut adevărul; au avut lumina. Au avut adevărul? – Nu. Ei nu au avut adevărul decât dacă au văzut puterea şi slava Domnului Isus Hristos prin Duhul. Când adevărul a ajuns la ei în felul acesta, atunci într-adevăr au avut adevărul, şi sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că îl acceptă sau îl resping; şi nu va dura mult până când aceasta se va face.

Mă întreb dacă credeţi lucrurile acestea. Pentru ce suntem aici, oare? Să ascultăm timp de o oră sau trei sferturi de oră, iar apoi să plecăm şi să spunem, eventual, „a fost foarte clar astăzi; pare să fie foarte limpede; a fost o lecţie foarte bună”? Cât va mai fi, fraţilor, până vom începe să ne trezim? Cât timp ne vom mai juca de-a cred pe Domnul?

Ieri, în mare grabă, am citit una sau două fraze, şi voi citi iarăşi din ele:

Hristos a suflat peste ucenici şi a zis, „Luaţi Duh Sfânt.” Hristos este reprezentat astăzi de Duhul Său Sfânt, în fiecare parte a întinsei Lui vii morale.

Dar, este El reprezentat de Duhul Sfânt în fiecare dintre cei ce spun că lucrează pentru El, în fiecare parte a întinsei vii morale? Aceasta este întrebarea. Este şi pentru mine la fel ca pentru dumneavoastră.

„El va da inspiraţia Duhului Său Sfânt tuturor celor cu duhul zdrobit. Lăsaţi să existe mai multă dependenţă de eficienţa Duhului Sfânt, şi mult mai puţină de agenţiile omeneşti.” – Special Test., no. 3, p. 48.

Este vorba de oameni care nu rămân în Hristos, nu sunt conduşi prin înţelepciunea lui Hristos şi prin împărtăşirea Duhului Sfânt, şi în care nu ne putem pune încrederea că ar fi fără greşeli în judecată. Nu există pe pământ om în a cărui judecată să îţi poţi pune încrederea. Doar Hristos este conducătorul; doar în El ne putem pune încrederea. Să Îl lăsăm pe El să locuiască în noi prin Duhul, să gândească în noi, să acţioneze în noi, iar apoi va fi altfel.

„Totuşi, în anumite situaţii, se pune încrederea în judecata lor, iar sfatul lor este privit ca înţelepciunea lui Dumnezeu. Când agenţi omeneşti aleg voia lui Dumnezeu, şi se conformează caracterului lui Hristos, Isus acţionează prin organele şi facultăţile lor. Nu mai sunt ei cei care trăiesc şi acţionează, ci Hristos trăieşte şi acţionează în ei.”

Vă întreb acum dacă, în cazul acesta, se vor mai face greşeli şi mişcări greşite? Aici, la o altă pagină, citesc astfel:

„În curând, Domnul va lucra cu mare putere în mijlocul nostru; dar există pericolul de a permite ca impulsurile noastre să ne ducă acolo unde Domnul nu ar vrea ca noi să mergem.”

Nu trebuie să mergem prea departe fără să ştim unde suntem. Spune aşa? – Nu. Spune, „Nu trebuie să facem niciun pas pe care apoi să trebuiască să-l facem înapoi.” Înseamnă că nu trebuie să facem nimic din lucrurile cu privire la care avem îndoieli; nu trebuie să facem nici un lucru în dreptul căruia există posibilitatea de a fi nevoiţi să-l retragem. Este limpede şi rezonabil. Foarte bine. Acum, să zicem că aici în cadrul Conferinţei se discută un subiect despre care nu ştim dacă este corect, sau este greşit. Este o chestiune practică pentru noi. Fie că e vorba de o lucrare, de o decizie, sau de o numire, sau de orice altceva ar putea fi pus în discuţie. Noi spunem că vom face tot ce putem mai bine, însă nu suntem absolut siguri dacă este corect sau greşit. Apoi, nu ştim decât că va trebui cândva să anulăm acea acţiune. Atunci nu ar fi trebuit mai bine să ştim, sau să aşteptăm până vom afla răspunsul? Daţi-mi voie să citesc o altă declaraţie:

„SĂ FIE URMATE NUMAI PLANURILE LUI DUMNEZEU

Voi nu trebuie să puneţi limite Sfântului lui Israel, a cărui putere este din cele mai vechi timpuri, şi ale cărui căi sunt descoperite în trecut. Dacă trasaţi căi prin care vă aşteptaţi ca Dumnezeu să lucreze, veţi fi dezamăgiţi. Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să izbească privirile.”

Da; vine total opus felului în care o aşteptăm. Cum se va descoperi braţul Domnului? – va creşte „înaintea Lui ca o Odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat.” Nu vă aşteptaţi ca un pom să crească în vreun fel dacă iese dintr-un pământ uscat, din nisip. Dar acesta este felul în care lucrează Dumnezeu. Domnul spune că puterea Lui este de aşa natură încât El ia lucrurile de jos ale lumii, lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, şi nimiceşte lucrurile care sunt. Aceasta este puterea lui Dumnezeu. El lucrează cu totul şi cu totul contrar modului în care oamenii se aşteaptă ca El să lucreze, cu totul contrar planurilor omeneşti şi organizării omeneşti; fiindcă, aşa cum am spus, raţiunea umană şi credinţa sunt total opuse.

„Trebuie să Îl lăsaţi pe Dumnezeu să lucreze în felul Său, şi trebuie să umblaţi, nu prin vedere, ci prin credinţă. Dumnezeu are o lucrare de făcut, o lucrare foarte solemnă şi sacră. Nu este înţelept să urmăm planuri alcătuite de noi.”

Vom umbla ca oameni înţelepţi, sau ca unii nechibzuiţi? Fiecare delegat prezent aici să se gândească la aceste lucruri, şi să ajungem cu toţii să primim lucrurile acestea. Cu toţii suntem de acord că pasajele acestea din Scriptură ne-au arătat cum trebuie să fie lucrarea lui Dumnezeu.

De câte ori spune mărturia că Domnul va lucra în curând cu mare putere? De câte ori am spus că vine vremea în care se va vedea puterea Cincizecimii? Va veni vremea aceasta? – O, da. Dar felul în care o facem ne aduce aminte de cele spuse de un baptist bătrân pe vremea lui Carey, când acesta vorbea despre nevoia de a merge printre păgâni. El a zis, „Tinere, dacă Domnul vrea ca păgânii să fie convertiţi, îi va converti fără ajutorul tău şi fără puterea ta.” Gândim că ne vom trezi într-o dimineaţă, şi ne vom da seama că El lucrează cu mare putere? Eu nu ştiu de un alt mod de a aştepta ca Domnul să lucreze cu mare putere pentru noi ca popor, decât acela ca noi – toţi cei care vrem să fim în lucrare atunci – să ne lăsăm să fim în mâna Lui, ca ţărâna. Noi nu ştim nimic. Noi suntem complet neputincioşi. Să lăsăm pe Domnul să intre, şi să ne construiască din nou – să ne organizeze după planul Lui divin cel nou, după modelul templului divin, şi să trăiască, să acţioneze şi să gândească prin noi în felul Său. Când se va realiza aceasta, atunci va fi mare putere. Acum, dacă lucrul acesta este adevărat, şi dacă se poate face, suntem obligaţi să aşteptăm zece ani? Sau putem planifica dinainte, şi putem anunţa pe toţi oamenii că la următoarea Conferinţă Generală vom avea puterea Domnului? Nu este timpul acum ca Domnul să lucreze?

Voi citi o declaraţie aici, dacă o pot găsi repede:

„Dacă aceia care pot ajuta (adică de pretutindeni), nu sunt treziţi să simtă care este datoria lor, nu vor recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu atunci când marea strigare a îngerului al treilea va fi auzită. Când lumina va înainta pentru a lumina pământul, în loc să vină în ajutorul Domnului, ei vor dori să restrângă lucrarea Lui pentru a se potrivi cu ideile lor înguste.”

Fraţilor, Domnul nu ne cere să ne întoarcem în trecut, sau să ne îndoim de faptul că El a fost cu noi. El este cu noi. Mulţumim Domnului, a fost cu noi în toţi aceşti ani; dar aceasta nu înseamnă că a aprobat tot ce am făcut noi. Dumnezeu a fost chiar şi cu păgânii. Pot spune din acest motiv păgânii, „Eu sunt în regulă”? Dacă Dumnezeu nu ar fi cu mine, eu nu aş crede. Dar de ce a fost Domnul cu noi în toţi anii aceştia? – O, El ne-a chemat, a stăruit de noi să Îl lăsăm să lucreze în noi. El a fost cu noi; Îi mulţumesc pentru aceasta. A fost cu noi, şi pentru că este încă cu noi, fraţilor, să-I lăsăm Lui deplinul control asupra minţilor şi trupurilor noastre, ca să lucreze în noi în orice loc în care poate ne va chema să lucrăm.

„Daţi-mi voie să vă spun că Domnul va lucra în această ultimă lucrare foarte diferit de ordinea obişnuită a lucrurilor, într-un fel care va fi contrar oricărui plan omenesc. Vor fi în mijlocul nostru dintre aceia care vor întotdeauna să aibă control asupra lucrării lui Dumnezeu, să dicteze ce mişcări să fie făcute chiar şi atunci când lucrarea înaintează sub conducerea îngerului care se uneşte cu al treilea înger în solia care trebuie să fie dată lumii.”

Eu nu vreau să fiu unul dintre aceştia; voi vreţi? De unde vom şti când se uneşte îngerul cu al treilea înger, şi solia înaintează cu o mare strigare? Dacă vom continua să mergem aşa cum am mers până acum, nu vom şti. Nu este timpul, deci, să ne oprim, să facem o pauză, până vom şti unde suntem, şi să lăsăm pe Domnul să ne folosească acum? Este dreptul şi privilegiul nostru, şi mulţumesc Domnului că nu este nevoie să dureze mult.

Ce ştim noi, ce crede cineva de aici că ştie, mai mult decât au ştiut cei doisprezece apostoli după ce au fost împreună cu Domnul, personal, timp de trei ani şi jumătate? Dacă cineva crede că ştie ceva mai mult, să ridice mâna. Fie nu credeţi aşa, fie sunteţi modeşti. Câţi credem că suntem mai capabili decât au fost cei doisprezece, să facem planuri şi să le îndeplinim? Totuşi Domnul le-a spus, „Rămâneţi în Ierusalim până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.”

Dacă ei nu au ştiut destul despre cum merge lucrarea, după ce au fost împreună cu Hristos, şi după ce au făcut o lucrare pe care noi nu am făcut-o niciodată – au lucrat cu putere, au scos afară demoni, au înviat morţi, au făcut multe minuni, şi au predicat cu mai multă putere decât a predicat vreunul dintre noi – eu zic, dacă a fost nevoie ca ei să aştepte până când i-a umplut Duhul Sfânt, pentru a putea avea înţelepciune ca să meargă să lucreze, ce pretenţii avem noi, dacă ne încumetăm să mergem să lucrăm fără să facem aşa cum au făcut ei? Nu au avut prea mult de aşteptat, numai zece zile.

„În Ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească. Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat.” (Fapte 2:1-6).

Când au primit Duhul, nu le-a fost greu să găsească adunarea. „Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel din partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe Muntele Sionului.”

Marţi după amiaza, 23 februarie 1897