Când ne-am început lucrarea aici am simţit şi m-am exprimat astfel – că nu mă lasă inima să facem un studiu simplu şi obişnuit al Bibliei. Ştiţi că în studiul Cuvântului lui Dumnezeu există viaţă şi mântuire; însă doar să ne luăm o oră pentru a şedea aici şi a studia anumite cuvinte, după care să plecăm fără să ne mai gândim la ele – nu puteam suporta gândul acesta. Deoarece un studiu de rând mi se părea a fi o pierdere de timp, fiindcă nu aveam foarte mult timp de petrecut aici, şi ştiam de la început că avem nevoie de ceva ce nu aveam. Ştiam că în cartea către Evrei, în primele capitole mai ales, există viaţă şi adevăr, şi că într-un spaţiu restrâns se află solia specială pentru acest timp. Am trecut peste o bună parte, dar nu am niciun curaj de a merge mai departe până când nu primim în noi adevărul din ceea ce am studiat. În fiecare zi mi se părea ca şi cum nu puteam merge mai departe; nu ştiam care era subiectul pentru noi. Dar în fiecare zi, când venea timpul pentru lecţie, Domnul îmi dădea mesajul. Ei bine, mă bucur că suntem unde suntem, - atât cât suntem. La fel, în după amiaza aceasta m-am gândit, „Ce să studiem? Ce să facem?” Şi am zis Domnului, „Spune-mi care este mesajul, şi dacă să ţinem studiul sau nu.” Apoi au venit aceste cuvinte, „Îmi voi pune încrederea în El.” Aceasta este o parte din lecţia noastră din Evrei, sunt cuvintele lui Hristos. Ieri am fost puşi faţă în faţă cu faptul că Dumnezeu aşteaptă să Îşi umple poporul cu Duhul, pentru ca noi să putem îndeplini pe pământ lucrarea pe care El intenţionează să o facem. Sunt aşa multe lucruri pe care avem nevoie să le ştim; dar mulţumesc Domnului că nu este nevoie să ne ia mult timp. Însă când primim Duhul Sfânt trebuie să-l primim aşa ca să putem înţelege. Noi nu suntem în starea în care erau ucenicii când a fost revărsat Duhul la Cincizecime. Suntem departe de aceasta. Dar mulţumesc Domnului că nu ar trebui să ne ia mult timp să ajungem acolo.

În următoarea vară după Minneapolis, după ce s-a terminat adunarea, un frate bun pe care îl întâlneam pentru prima dată, mi-a spus că a primit ajutor şi lumină; mi-a spus că era sigur că fusese dezinformat în legătură cu întâlnirea de la Minneapolis şi cu lucrarea făcută, şi că se bucura să poată vedea unele lucruri pentru el însuşi; se bucura să poată vedea şi primi îndreptăţirea prin credinţă. Apoi, gândindu-se cum suna ca un predicator să spună că a învăţat să accepte îndreptăţirea prin credinţă, a adăugat, „Desigur, noi întotdeauna am crezut în îndreptăţirea prin credinţă, dar nu am ştiut ce este aceasta.” Ei bine, fraţilor, am văzut de atunci multe sute de oameni care cred în îndreptăţirea prin credinţă, dar nu ştiu ce este aceasta, iar aceştia sunt din rândul adventiştilor de ziua a şaptea. Sunt mulţi care gândesc că o cred, şi care o cred, au acceptat-o, doar într-o anumită măsură, ca o teorie. Ei au luat-o ca pe un nou articol de credinţă. Nu există aşa ceva ca „teoria” îndreptăţirii prin credinţă. Ea este o realitate, atâta tot; şi sunt uimitor de puţini oameni care admit ca realitatea să pătrundă în ei, pentru tot ce merită ea.

Acum, cuvintele acestea care mi-au venit, „Îmi voi pune încrederea în El,” acoperă întreaga chestiune. Textul acesta este totul. Îndreptăţirea prin credinţă nu este doar un articol sau o pagină din adevărul care trebuie prezentat oamenilor. Ea este întregul adevăr; este solia îngerului al treilea; nu este altceva. Avem nevoie de altceva în lume decât de neprihănire? Nu include aceasta totul? Deoarece neprihănirea, înţelegem că nu trebuie să fie doar o licărire în viaţa omului; nu este doar ceva pentru Sabat. Ce este neprihănirea? – A face bine; a face lucrul cel bun în loc de a face lucrul rău – aceasta este neprihănire. Nu doar a face un anumit lucru bine în loc de a-l face rău, ci a face întotdeauna lucrul corect în locul celui greşit. Nu ne spune aceasta suficient de simplu, suficient de clar, ce este neprihănirea?

Din ce este compusă viaţa omului? – Din acţiunile lui. Viaţa unui om este compusă din acţiunile lui; din ceea ce face. Dacă el acţionează drept, este drept. Nu intrăm acum în cauza lucrurilor. Vorbim despre lucrul în sine; nu vorbim acum despre modul în care, pentru care şi de unde vine neprihănirea, ci pur şi simplu vorbim despre realitate şi despre cât de mult include aceasta. Dacă acţiunile unui om sunt drepte, el este om, un om neprihănit.

„Nimeni să nu vă înşele: cine lucrează neprihănire este neprihănit.”

Acela este drept. Dar dacă acţionează greşit, atunci nu este drept, atâta tot. Acestea sunt realităţi; adevăruri simple, clare, evidente. Nu au nevoie de niciun argument. Viaţa omului se compune din acţiunile pe care le face. Toate lucrurile acestea Dumnezeu le aduce la judecată – lucrurile pe care le-au făcut oamenii. Acum, la cât din viaţa omului se aplică adjectivele „neprihănire şi nedreptate”? – La fiecare act din viaţa unui om. Este clar? Atunci, neprihănirea prin credinţă sau, în absenţa acesteia, nedreptatea fără nicio speranţă, are de-a face cu întreaga viaţă a unui om; cu fiecare act, nu este aşa?

(O voce): Da.

Ei bine, aceasta este neprihănire. Este omul un om neprihănit, şi poate fi un om neprihănit, şi să facă lucruri drepte în anumite situaţii, iar apoi, în alte situaţii să greşească? – Nu. Nu; viaţa omului se compune din actele lui, şi neprihănirea sau lipsa neprihănirii are de-a face cu toate actele omului. „Cine lucrează neprihănire este neprihănit.” Omul neprihănit face lucrul cel drept în toate circumstanţele vieţii, şi îl face în felul cel drept.

Acum deci, noi spunem că acceptăm doctrina neprihănirii prin credinţă. Ce înseamnă aceasta? – A face, prin credinţă, ce este drept. Ştiu că vorbirea aceasta va părea unora cel mai mare nonsens; fiindcă ideea de neprihănire prin credinţă este, în mod sigur, un nonsens pentru unii. Dar mulţi au spus că neprihănirea prin credinţă este un lucru bun în sine, dar nu trebuie să fie dus în extremă. Ca şi cum ai spune: neprihănirea prin credinţă este un lucru bun, dar să nu fii prea neprihănit; să nu fii prea bun. Credinţa în Dumnezeu este un lucru bun, dar nu te duce cu ea prea departe. Nu te încrede în El prea mult. Acum, ideea aceasta de a duce neprihănirea prin credinţă în extremă, înseamnă altceva decât că neprihănirea aceasta este un lucru bun şi credinţa este un lucru bun, însă poţi să ai prea mult din ele, şi să ajungi astfel pe un teren periculos? Nu îmi imaginez nimic, ci numai repet ce am auzit: „Credinţa este un lucru bun, dar nu te duce cu ea în extreme.” Fraţilor, câţi dintre voi aţi presupus că fanatismul este numai un exces de credinţă? Nu voi cere să ridicaţi mâna, dar sunt sigur că am văzut multe persoane care au presupus că fanatismul este doar un exces de credinţă; voi nu? Unii dintre aceştia se află acum în sală. Daţi-mi voie să vă spun că atât timp cât omul se lipeşte de cuvântul acesta, „îmi voi pune încrederea în El,” atât timp cât el se ţine de acesta, nu puteţi face din el un fanatic, oricât de mult aţi încerca. El nu poate fi făcut fanatic. Fanatismul apare atunci când laşi Cuvântul lui Dumnezeu să plece, substituindu-L cu ideile personale ale cuiva; dar nimeni în lume nu a fost fanatic pentru că a crezut prea mult Cuvântul lui Dumnezeu. Noi avem nevoie să fim atât de familiarizaţi cu Domnul încât să nu ne fie teamă că nu Îşi poate administra propria Lui treabă; că nu ştie cum să o facă.

Ar fi greşit să spunem despre ideile care s-au format în minţile multora dintre noi, sau am exagera, dacă am spune că ei gândesc că neprihănirea prin credinţă este un lucru bun la locul lui, dar că atunci când ajungi la lucrarea permanent practică a cauzei, nu merge? Nu este aşa? Ideea aceasta a predominat. Acum, în primul rând, trebuie să ne gândim, „Acceptăm noi realităţile neprihănirii prin credinţă? Acceptăm adevărul că nu există alt mod de a deveni neprihăniţi, decât prin credinţă? Există vreun alt mod de a fi neprihănit? Fiecărui act din viaţa unui om poate fi aplicat termenul de neprihănit sau lipsit de neprihănire; atunci, dacă un om vrea să fie neprihănit, în câte acte din viaţa lui trebuie ca sursa să fie credinţa? – În toate. Neprihănirea prin credinţă, deci, nu înseamnă că este ceva ce vom avea într-un anumit moment din viaţă, partea cea bună, dar când trecem la treabă, e nevoie de ceva mai bun.

Credinţa nu este ceva ce se poate pune de o parte şi să fie luată în zeflemele; credinţa nu este imaginaţie; credinţa nu este fantezie; credinţa nu este sentimentalism; credinţa nu este o lucrare pe ghicite; credinţa este o realitate eternă. De aceea, dacă un om lucrează în afacerea lui, şi vrea să fie un om neprihănit în afacere, afacerea aceea, fiind un act, trebuie făcută prin credinţă. De aceea, neprihănirea prin credinţă înseamnă viaţa lui Hristos să vină în om pentru a conduce tot ceea ce face omul, şi mai ales în cauza lui Dumnezeu, deoarece, în realitate, dacă suntem creştini noi nu facem nimic care să nu ţină de cauza lui Dumnezeu. În calitate de creştini noi nu avem două părţi ale vieţii noastre; viaţa noastră este cu totul creştină, iar dacă spunem că ne-am dat pe noi înşine cauzei lui Dumnezeu, atunci nu avem treburi care ne ţin în cauza lui Dumnezeu o parte din timp, iar apoi puţin timp facem altceva. De aceea, fiindcă suntem cu totul în cauză, în lucrare, eu spun că neprihănirea prin credinţă înseamnă nu mai puţin decât că prin credinţă să fie făcut tot ceea ce este făcut. Înseamnă ca Domnul să lucreze. Înseamnă ca noi să ne încredem în Domnul în aşa fel încât să înţelegem; deoarece, „prin credinţă pricepem.”

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Omul nu este nimic. Când Dumnezeu vorbeşte, noi trebuie să primim cuvântul Lui. Nu contează cum vine, când sau prin cine vine, noi trebuie să spunem, „Este adevărat.” Fraţilor, Dumnezeu a pus autoritate în biserică. Autoritatea aceasta este cuvântul Lui iluminat de Duhului Lui Sfânt. Aceasta este autoritatea. Aceasta este singura autoritate care există. Hristos este conducătorul bisericii. „Iată, L-am pus martor pe lângă popoare, cap şi stăpânitor al popoarelor.” El este conducătorul; pe El Îl vom urma. Cuvântul Lui este autoritatea, şi numai acesta este autoritatea. Când primim cuvântul lui Dumnezeu, nu are importanţă dacă vreun om aflat într-o poziţie înaltă ar spune, „Nu se înţelege aşa,” sau „Nu îl putem aplica; s-ar putea aplica într-o stare ideală, dar Dumnezeu trebuie să ne ia aşa cum suntem, şi nu se poate aplica aici. Nu se poate aplica aici.”

Cu tot respectul faţă de omul acela, eu nu cred un cuvânt din ce spune. Ştiu despre cuvântul lui Dumnezeu că nu este iluzoriu, fantezist, transformându-se uşor în nori diafani din care apoi nu rămâne nimic, ci cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi, ca să trăim pe baza lui. Fraţilor, există în cuvântul acesta, în lumina pe care ne-o dă Dumnezeu – există în acest cuvânt ceea ce ne va conduce în fiecare lucru pe care îl vom avea de făcut în lumea aceasta, indiferent la ce capacitate acţionăm. Există instrucţiune în cuvântul acesta pentru tot ceea ce avem de făcut. Numeroasele persoane care nu cred adevărul nu afectează nici cu o iotă adevărul. Dacă zece mii de oameni nu cred adevărul, aceasta nu face adevărul mai puţin adevărat. Dacă altcineva nu îl poate vedea, aceasta nu face să fie mai puţin adevărat faptul că eu îl văd.

Astfel, binecuvântarea lui Dumnezeu este peste noi şi Dumnezeu este printre noi; iar lucruri pe care ar fi trebuit să le ştim, fiecare dintre noi, de ani de zile; şi nu le ştim, şi ne-au lipsit, şi în consecinţă am fost slabi din cauză că nu am primit pe Dumnezeu prin Duhul Lui Sfânt – măcar dacă am primi cheia, dacă am obţine măcar rădăcina, dacă am primi măcar lucrul pentru tot ceea ce merită, am avea eternitatea pentru aici şi pretutindeni. Dependenţa de Dumnezeu este totul. Neprihănirea prin credinţă este cheia care va descuia toate aceste lucruri. Astfel, Dumnezeu în mila lui infinită ne va învăţa în scurtă vreme – O, cât este de bun! – lucrurile de care ne ţinem departe de ani de zile; El ne va învăţa, şi putem merge după întâlnirea aceasta cu puterea lui Dumnezeu să vestim lumii adevărul. Aşadar, fraţilor, să ne punem încrederea în El.

Miercuri după amiaza, 24 februarie 1897