Judecând după anumite mărturii pe care le-am auzit, suntem acum în poziţia în care putem începe să studiem unele din lucrurile peste care am trecut. Desigur, mi-ar face mare plăcere dacă am putea trece mai departe, iar în perioada de timp care ne este acordată să putem trece prin toată, sau prin aproape toată cartea către Evrei. Dar nu ar fi de folos să o facem doar de dragul de a trece prin atâta material, dacă asta ar fi totul. Ar fi mare lucru dacă am fi în stare să reţinem şi să ne însuşim materia pe măsură ce înaintăm. Dar scopul pentru care suntem aici în cadrul acestei Conferinţe, sunt rezultatele practice; nu pentru a face paradă de studiu, ci pentru a obţine ceva cu beneficiu practic pe care să-l putem duce cu noi. Nu puteţi duce cu voi nimic din ceea ce nu primiţi înăuntrul vostru. Nu puteţi pune nimic în buzunar, sau undeva în exterior, ci trebuie să puneţi în voi. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă. Cine ar face efortul de a merge afară şi de a strânge o cantitate de lumină de la soare suficientă ca să avem în camerele noastre la noapte? Aţi putea foarte bine să vă gândiţi să faceţi asta, dacă vă gândiţi să duceţi lumina lui Dumnezeu oamenilor în alt fel decât în voi.

Textul pe care l-am avut ieri a fost: „Îmi voi pune încrederea în El.” Am învăţat lecţia aceasta? În cine îmi voi pune încrederea? – În Dumnezeu. Acestea sunt cuvintele lui Hristos. El spune, „Îmi voi pune încrederea în El.” În Dumnezeu şi în cine altcineva?

(O voce): În Hristos.

Da, este acelaşi lucru. Dar felul în care se întâmplă lucrurile de obicei este, Îmi voi pune încrederea în Dumnezeu şi în –

(Glasuri): Mine.

În Dumnezeu şi în altcineva, şi de obicei mai mult în om decât în Dumnezeu, fiindcă noi nu-L putem vedea pe Domnul. Ştiţi că păgânismul este lucrul cel mai uşor şi mai natural din lume, şi că noi nu suntem chiar aşa departe de păgânism? Oamenii doresc să se încreadă în ceva ce pot vedea, iar ei nu-L pot vedea pe Domnul, aşa că ei nu ştiu cum să se încreadă în El. Ei vor să se încreadă în ceva ce pot vedea; astfel auzim oameni vorbind ca şi cum ar fi mare încredere, extrem de mare încredere în Domnul, atunci când nu putem vedea ce face El. Ce minunată încredere! Cineva vrea să ia ceva bani împrumut de la mine, iar eu îi dau. Am încredere în el în treaba asta, dar stau cu ochii pe el. Trece în jos pe drum, îl urmăresc. Ce faci? – Mă încred în omul acela. Omul o ia după colţul străzii; îl urmez. Ce faci? – Mă încred în el. El intră într-o casă; mă duc atât cât pot de aproape, şi privesc de acolo uşa. Ce faci? – Mă încred în omul acela acolo unde nu îl pot vedea. Aceasta nu este încredere; este lipsă de încredere, şi suspiciune. Este o insultă adusă lui; dar nimeni nu se gândeşte să trateze pe un om în felul acesta. Doar pe Dumnezeu se simt oamenii liberi să-L insulte, deoarece nu Îl pot vedea pe Domnul, iar El nu resimte tratamentul lor aşa cum l-ar simţi oamenii.

Eu spun că avem mult de învăţat din acest text, „Îmi voi pune încrederea în El.” Care sunt bazele pe care ne punem încrederea în Domnul? Dacă voi vă încredinţaţi banii unui om, faceţi anumite investigaţii în legătură cu starea lui financiară. Vreţi să cunoaşteţi lucruri legate de onestitatea lui. Trebuie să aveţi anumite baze pe care să vă puteţi încrede în el. Acum, ce baze avem pe care să ne punem încrederea în Domnul? – El este puternic, este înţelept, este mai puternic decât suntem noi, şi ştie mai mult decât ştim noi. El este atotputernic şi înţelept în toate. Câţi oameni cred că Domnul ştie mai mult decât ştiu ei? Noi spunem Domnului că noi nu putem face nimic fără El, iar apoi ne ducem drept înainte, făcând lucruri fără El. Am luat-o ca pe un articol din crezul nostru, că fără Domnul nu putem face nimic. Cu toţi declarăm a crede că fără Domnul nu putem face nimic, iar apoi mergem fără şovăire mai departe şi începem să facem idei şi planuri fără să luăm pe Domnul deloc în socoteală. Ce sens au toate acestea?

Avem o lecţie despre încredere în capitolul cincizeci din Isaia. Pentru a arăta cine este cel care vorbeşte, aşa încât să nu avem nicio dificultate cu privire la aceasta, să citim versetul şase: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări.” Cine vorbeşte? – Hristos. Să ne întoarcem acum la versetul patru şi mai departe:

„Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici.

Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări.

Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat, de aceea nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine. Cel ce Mă îndreptăţeşte este aproape: ‚Cine va vorbi împotriva Mea? Să ne înfăţişăm împreună! Cine este potrivnicul Meu? Să înainteze spre Mine!’ Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută; cine Mă va osândi? Într-adevăr, se prefac cu toţii în zdrenţe ca o haină; molia îi va mânca.

Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi nu are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui! Iar voi toţi, care aprindeţi focul şi puneţi tăciuni pe el, umblaţi în lumina focului vostru şi în tăciunii pe care i-aţi aprins! Din mâna Mea vi se întâmplă aceste lucruri ca să zăceţi în dureri. (Voi toţi, care aprindeţi un foc şi vă înconjuraţi cu scântei: umblaţi în lumina focului vostru şi în scânteile pe care le-aţi aprins. Aceasta veţi avea din mâna Mea: veţi zăcea în dureri – KJV).”

Versetul zece ne spune când să ne încredem, şi acesta este singurul timp în care ne putem încrede în Domnul. Este atunci când nu putem vedea; şi cât de mult din calea Domnului, cât de mult din Domnul putem vedea în acel timp? – Nimic. Norii şi întunericul sunt în jurul Lui, dar aici Îl avem pe Domnul, iar noi trebuie să ne încredem în El. Domnul mi-a dat o limbă iscusită ca să ştiu cum să vorbesc lucrul potrivit la vremea potrivită: „Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi.” Remarcaţi declaraţia simplă din Psalmul 40:6-9:

„Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: „Iată-mă că vin!” În sulul cărţii este scris despre mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele. Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne!”

Să deschidem acum la cartea lui Luca. Capitolul doi relatează despre naşterea lui Hristos, înfăţişarea la Templu, întoarcerea la Nazaret, desigur după ce fuseseră în Egipt. „Iar Pruncul creştea şi se întărea (în duh – KJV); era plin de înţelepciune.” Sau, literal, „umplându-se de înţelepciune.” Copilul creştea şi se întărea în duh, umplându-se de înţelepciune. Apoi, în cealaltă parte a capitolului avem frumoasa istorie a călătoriei la Ierusalim şi a lui Isus discutând cu învăţătorii de la Templu. Vedem tablouri întitulate, „Isus în dispută cu învăţătorii,” tablouri care arată că aceia care pictează nu cunosc întotdeauna Biblia, deoarece nu este scris nimic că ar fi fost o dispută, ceea ce ar fi fost necuviincios pentru un băiat de doisprezece ani. El era acolo pentru a folosi fiecare ocazie potrivită în care putea învăţa ceva; însă, deşi nu era acolo ca învăţător, totuşi a putut să-i înveţe ceva pe învăţători, şi a făcut-o prin întrebările pe care le-a pus, şi prin răspunsurile pe care le-a dat. Presupuneţi, puteţi presupune, că în atitudinea lui Isus acolo în Templu, când avea doisprezece ani, a fost ceva nelalocul lui, ceva în afara conduitei potrivite pentru un copil de doisprezece ani faţă de oamenii în vârstă? Ceva lipsit de modestie, sau obraznic, sau arogant, sau îndrăzneţ în caracterul Lui? – Nu. Ca băieţaş, a cutreierat locul în care se învăţa legea, deoarece gusturile Lui L-au condus într-acolo. Ei se mirau de răspunsurile pe care le dădea, atât de clare, atât de profunde, şi se mirau că întrebările pe care le punea deschidea orizonturi noi până şi pentru minţile lor. Cu toate acestea nu a fost nimic care să nu fie în perfectă armonie cu acţiunile unui copil cuviincios, de doisprezece ani.

(W.W. Prescott): Am fost foarte interesat de o declaraţie pe care am văzut-o nu de mult în „Viaţa lui Hristos,” care va apărea curând; aceasta spune că învăţătorii aceia gândeau: „Ce tânăr ar putea fi acesta, dacă am putea să-l instruim bine.” Ce om am putea face din el.

Acum, ultimul verset: Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Gândiţi-vă puţin la înţelepciunea lui Isus. Noi nu o apreciem nici pe jumătate. Vă amintiţi că a trebuit să se confrunte cu aceiaşi învăţători, dacă nu cu alţii, plini de înţelepciune, toată viaţa Lui. A fost silit să se confrunte cu ei, deoarece ei s-au pus pe urmele Lui. Aceştia erau Cărturari, Farisei, Saduchei, clasa educată a Iudeilor. Iudeii, ca popor, nu erau ignoranţi. Poporul Iudeu din vremea aceea era impregnat de literatura şi de filozofia greacă, şi de toată înţelepciunea grecilor. Limba greacă era folosită în mod uzual printre ei. Învăţătorii aceştia erau cei mai rafinaţi şi cultivaţi din mijlocul poporului; ei îşi petreceau vieţile în ascuţirea inteligenţei lor prin faptul că analizau probleme dificile şi chestiuni încurcate.

Oamenii aceştia s-au pus pe treabă, căutând să prindă în cursă pe tânărul acesta care, era suficient de îndrăzneţ încât să meargă din loc în loc pentru a învăţa pe oameni, fără să fi trecut printr-un curriculum al lor. De câte ori au făcut-o? De câte ori L-au prins? – Nici o dată. I-au pus multe întrebări grele, gândind că L-au pus la colţ; dar au reuşit? Mie şi vouă ne-ar trebui multă vreme ca să fim în stare să acţionăm aşa înţelept cum a făcut-o Isus. De fiecare dată El a ştiut lucrul potrivit pe care să-l spună, şi lucrul potrivit pe care să-L facă, şi a ştiut când să nu spună nimic. A existat vreo persoană în lume cu un intelect atât de ascuţit, şi care să ştie cum să facă faţă oricărei situaţii de urgenţă, aşa cum a făcut Isus? Ştim că era mai înţelept decât Solomon. De unde a obţinut înţelepciunea aceasta? – Prin Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu L-a făcut să aibă înţelegere rapidă în frica de Domnul. Dar în care perioadă din viaţa Lui a primit El această înţelepciune uimitoare? A primit-o printr-o revelaţie, în viziune? – Nu. Copilul creştea şi sporea în înţelepciune. A existat o înţelepciune în Isus – cel care nu a făcut niciodată vreo greşeală, căruia i-au fost adresate întrebările cele mai abstracte – a fost în Isus o înţelepciune ce nu ar putea fi în alţi oameni? – Nu; căci El însuşi a fost făcut pentru noi înţelepciune. El a fost întotdeauna pregătit. Când a sosit vremea în care avea nevoie de înţelepciune, înţelepciunea era acolo. Cum a obţinut El înţelepciunea aceea, cum a venit înţelepciunea la El?

(O voce): Era intuiţie.

Deci nu a fost nicidecum ca noi. Citim că „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile;” această înseamnă că în fiecare detaliu. Nu este nevoie să-L punem pe Domnul departe de noi, căci El este unul dintre noi. „Am ridicat pe unul ales din mijlocul poporului.” „Iată, voi ridica pe unul dintre fraţi.” El era unul din popor, unul dintre oamenii de rând, un om muncitor obişnuit. Cum a ajuns la acea înţelepciune a Lui? Declaraţia din versetul treisprezece ne răspunde la această întrebare, „Îmi voi pune încrederea în El.” Ce a studiat El şi ce i-a dat acea uimitoare înţelegere a interiorului oamenilor, a caracterului lor, ce i-a dat acea cunoaştere a nevoilor oamenilor, care l-a făcut în stare să ştie nu doar cum să răspundă întrebărilor, ci cum să-i înveţe pe oameni? El a studiat Cuvântul lui Dumnezeu. „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule (este o desfătare pentru Mine să fac voia Ta – KJV).” „Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Acolo o aveţi. El a fost cu totul dat Domnului, ştiind că omul nu are alt folos în lume decât acela de a servi Domnului. Aceasta este lucrarea vieţii – a plăcea Domnului. Ascultaţi cu atenţie în timp ce citim din capitolul cincizeci din Isaia:

„Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici.”

Apoi a continuat să înveţe câte ceva zi după zi. El a crescut, a studiat Cuvântul, şi S-a supus Duhului; atâta tot. Deschideţi la Proverbe 1:23: „Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele!” Mulţumesc lui Dumnezeu pentru semnele de bunăvoinţă pe care le dă această delegaţie, corpul acesta de delegaţi, de a se conforma acestor cuvinte.

(Audienţa): Amin.

Lucrul acesta este bun. Dar, fraţilor, îmi este extrem de teamă că nu veţi merge mai departe de atât. Aceasta este prima parte. „Întoarceţi-vă.” Mă întreb astăzi, cu cât ştim mai mult astăzi, câtă înţelepciune avem în plus faţă de ziua de alaltăieri. Ce am învăţat ieri?

(O voce): Ceva despre voia lui Dumnezeu.

(O altă voce): Mustrare.

Da, am primit multe declaraţii despre greşelile pe care le-am făcut, şi căile greşite care au fost urmate. Acesta a fost lucrul principal. S-a văzut că în multe lucruri am fost complet greşiţi. Acum, faptul că recunoaşte că a făcut o greşeală, îi dă înţelepciune omului astfel încât să nu mai facă încă o greşeală? – Nu. Aici suntem noi acum. În ziua de alaltăieri, cu două seri înainte, toate comitetele au simţit că au ajuns într-o situaţie în care nu ştiau ce să facă; în care au spus, „Nu putem merge mai departe.” Ieri ni s-au citit Mărturii care vorbesc despre greşeli ce se fac într-o parte sau în alta a cauzei, greşeli într-o anumită ramură a lucrării sau în alta; iar noi am spus, „Aşa este Doamne; aşa este bine.” Domnul ne-a arătat că El a răspuns la aceasta. Iar acum? Acum am făcut experienţa, şi suntem gata să mergem înainte, deoarece ştim totul despre aceasta. Mărturia ne-a vorbit despre aceasta; ne-a spus că am greşit, iar noi am recunoscut greşeala, iar acum putem merge înainte – să mergem înainte, şi ce să facem? – Din nou aceleaşi lucruri; aceasta este tot. Chiar dacă v-aţi recunoscut greşelile, ce garanţie aveţi vreunul dintre voi că nu veţi face din nou aceleaşi lucruri? Cine a făcut greşeala în mod intenţionat, atunci când a făcut-o prima oară? – Nimeni nu a intenţionat să facă ceva greşit. Cu toţii au crezut că fac lucrul cel bun. Dacă aţi fi ştiut că greşiţi, aţi fi făcut-o? – Desigur că nu. Cu toţii aţi fost oneşti şi sinceri, şi aţi dorit să faceţi lucrarea lui Dumnezeu în modul cel mai bun cu putinţă. Şi, probabil, nu vreţi să faceţi bine acum, mai mult decât aţi vrut atunci să faceţi bine. Sunteţi la fel de dornici să faceţi bine acum ca atunci, şi aţi fost la fel de dornici atunci ca acum. Dar acum vi s-a spus direct vouă: aţi făcut greşeli şi aţi lucrat greşit; iar voi spuneţi, „Da.” Acum, ne recunoaştem greşelile, şi mergem înainte, şi ce vom face? – Vom merge înainte şi vom face un alt raport de greşeli, şi vom ajunge iarăşi în situaţia să ni se adreseze mărturii, şi va trebui să spunem din nou, „Lucrul acesta este greşit,” iar apoi să luăm totul de la capăt. Ce vom face?

(O voce): Vom căuta pe Dumnezeu pentru a primi înţelepciune.

Ei bine, vom spune: „Nu vrem să mai facem aceasta. Vedem acum că am urmat un plan greşit. Sunt anumite defecte în organizaţia noastră. Nu am administrat totul bine în cadrul ei. Aceasta ne-a atras aceste lucruri. Acum o vom divide într-un mod puţin diferit, vom împărţi din nou districtele aşa încât să evităm a pune aşa multă responsabilitate pe puţini oameni. Vom pune responsabilitatea pe mai mulţi oameni, aşa că nu vom face ca înainte.” Fraţilor, trebuie să îmi fie teamă că noi, în mod deliberat, plănuim, fără intenţie, desigur, să mergem înainte şi să nu facem aceleaşi greşeli ca înainte, în acelaşi fel, ci să facem unele mai rele într-un mod diferit. Ce garanţie aveţi că nu veţi face aceste greşeli?

(O voce): Încrederea în Dumnezeu, şi aşteptarea că El ne va călăuzi.

Lucrul acesta este foarte bun, dar de câte ori nu ne înşelăm pe noi înşine! Gândim că ne încredem în Domnul când ne aplecăm şi ne rugăm Domnului în faţa adunărilor noastre de comitet, iar apoi ne ridicăm şi încercăm să planificăm şi să facem presupuneri, să tăiem şi să verificăm, să facem grafice; şi continuăm să nu ştim. Domnul nu a făcut astfel. Domnul ştia ce face. Cum ştia? El nu a făcut aceste greşeli; iar Domnul ne-a da aceste mustrări cu un scop, pentru ca noi să nu mai facem alte greşeli. Reţineţi: „Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările Mele!” El a atras atenţia, şi toţi s-au întors. El a spus, „Opriţi-vă,” şi noi ne-am oprit. Aceasta e bine. Ne-am întors să auzim ce avea să ne spună. Ce urmează mai departe? – „Voi turna Duhul Meu peste voi, vă voi face de cunoscut cuvintele Mele.” Acesta e lucrul următor. Să acceptăm ceea ce a fost dat, să primim mustrarea Domnului, să o acceptăm – acesta e mare lucru. Dar ce garanţie are vreun om, după ce a acceptat mustrarea aceea, că nu va merge mai departe şi nu va face aceleaşi greşeli într-un alt mod? – Nicio garanţie; nici cea mai mică.

Întrebare – Nu ne va călăuzi Dumnezeu?

Răspuns – Dacă Îl lăsăm; dar noi nu Îl lăsăm.

Întrebare – Nu este promisiunea bazată pe faptul că noi ne întoarcem să ascultăm mustrarea Lui?

Răspuns – Da, dar trebuie să-I permitem să împlinească această promisiune în noi. „Voi turna Duhul Meu peste voi.” Am avut rezultatul acesta? – Nu; nu l-am avut încă. Suntem în aşa alergare încât fugim înaintea Domnului. Facem la fel ca slujitorul lui Ioab. Ce mesaj ai? – „O, nu am niciunul, dar lasă-mă să alerg.” Şi aşa se face că alergăm, şi alergăm, în van. Domnul a studiat Cuvântul, şi din Cuvântul lui Dumnezeu, Isus a obţinut toată înţelepciunea pe care a avut-o mereu. Ce dorim noi să ştim mai mult decât a ştiut El? În ce aspecte în care dorim să ne perfecţionăm, a fost El deficient? În ce aspecte în care dorim să fim experţi, a fost deficient? El a avut cel puţin şaptezeci de oameni sub conducerea Lui, a căror lucrarea a trebuit să o direcţioneze; aşa că a ştiut ceva despre modul în care se ţine o conferinţă. A avut sub conducerea Lui mai mulţi predicatori decât oricare preşedinte de conferinţă pe care îl cunoaşteţi. Aşa că a putut să dea îndrumări pe această direcţie. De unde a obţinut-o? – „O, a privit la rapoartele iudaice, a văzut felul în care făceau ei lucrarea, apoi Şi-a modelat planurile pe baza acestora” – a făcut aşa? „A luat Disciplina Metodistă, a privit la comitetele de misiune ale altor denominaţiuni, a văzut felul în care lucrează ele, apoi Şi-a modelat planurile după acestea.” De unde Şi-a obţinut înţelepciunea? – Din Cuvântul Domnului, nu e aşa? Din Cuvântul lui Dumnezeu şi doar de aici, cu iluminarea Duhului Sfânt.

El nu a fost rebel, nu S-a tras înapoi; ci atunci când Cuvântul a venit, nu a ales din el fragmente pentru a le supune judecăţii propriului Său intelect, ci l-a primit în El şi a lăsat ca acesta să-I lărgească intelectul. Acesta este modul în care noi avem nevoie să luăm Cuvântul – în loc de a supune Cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Lui şi învăţătura, intelectului şi raţiunii noastre, noi trebuie să-l primim în noi. Ce bine ne va face atunci? Ne va lărgi capacitatea şi înţelegerea.

Poate că va spune cineva, „Care este planul tău de lucru? Ce schimbări să fie făcute în organizaţia noastră?” – Nu ştiu aceasta. Dar ştiu ceva: ştiu de unde se obţine înţelepciunea. Iar acum, orice am putea spune despre lucrarea de educaţie, sau altceva de acest gen (toate se reduc la acelaşi lucru) – orice am spune despre orice fel de lucrare, cu siguranţă dacă găsim înţelepciune în Cuvânt, aceasta ar trebui să ne înveţe cum să facem să înainteze lucrarea Domnului. Dacă nu puteţi găsi în Biblie modul în care să purtaţi lucrarea Domnului, ce puteţi aşteptaţi să găsiţi?

Nu credeţi că putem găsi în Biblie tot ce avem nevoie pentru a purta lucrarea Domnului pe pământ? Dar acesta este cam ultimul loc unde să gândeşte omul să caute, nu-i aşa? Putem spune, „Nu văd nimic aici despre alegerea unui preşedinte de Conferinţă. Domnul lasă aceasta pe seama agenţilor omeneşti. Domnul nu intră în detalii; El a lăsat pe seama oamenilor să se ocupe de detalii.” Atenţia Domnului nu este atât de ocupată încât să nu poată da atenţie detaliilor. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am studiat – Domnul în creaţiune, în fiecare lucru în parte; Domnul purtând de grijă în mod personal fiecărei părţi din universul Său. Fiecare detaliu din univers are parte de supervizarea Lui personală.

(O voce): Credeţi că Dumnezeu se deranjează cu toate aceste lucruri?

O, nu; niciun pic. Dumnezeu este atât de mare încât poate da atenţie tuturor acestor lucruri, şi să nu fie deranjat deloc. Acesta este Dumnezeu.

Eu îmi voi pune încrederea în El. Lecţia pe care o avem de învăţat, şi întregul adevăr cuprins în solia îngerului al treilea, Evanghelia în miezul ei, este în mod simplu, aceasta – că Dumnezeu este totul, iar omul nu este nimic.

Comparaţi cu Dumnezeu, noi suntem deşertăciune, nimic, şi chiar mai puţin decât nimic. Oamenii de rând sunt deşertăciune, iar oamenii sus puşi sunt o minciună. Oamenii de rând sunt doar deşertăciune, iar oamenii sus puşi sunt o minciună fiindcă ei declară a fi ceva în timp ce şi ei sunt doar deşertăciune. Acum, dacă omul nu este nimic ci doar ignoranţă, iar Dumnezeu este totul, înţelept în toate, ar fi înţelept să lăsăm pe Dumnezeu deoparte, şi să lăsăm ca omul să îngrijească de detalii? Dacă Dumnezeu ştie totul, iar omul nu ştie nimic, ar fi dovadă de înţelepciune ca să lăsăm pe Dumnezeu să dea îndrumări în toate lucrurile. Dacă El este toată înţelepciunea, ce Îl poate împiedica să intre în detalii? Dacă El ştie totul, ce Îl poate împiedica să meargă în toată profunzimea, şi să arate omului cum să facă toată lucrarea?

Parcă aud pe unii remarcând că este descurajant. Ne puneţi exact acolo unde am fost înainte.

Păi, ieri nu a fost descurajant, nu? S-a spus ieri ceva ce a descurajat pe cineva? – Nu. Dumnezeu nu spune nici măcar unui singur suflet vreun cuvânt de descurajare. Nu, „El nu Se va lăsa şi nu Se va descuraja până va aşeza judecata pe pământ.” Atunci noi de ce să ne descurajăm? El nu vorbeşte nimănui lucruri de descurajare. „Dar El spune lucruri uneori prea grele.”

Da; dar nu o face pentru a ne descuraja. Când Domnul trimite o mustrare, cine o aduce?

(O voce): Duhul Sfânt.

Care este numele Lui, cine este El?

(O voce): Mângâietorul.

Mângâietorul; aşadar mustrarea este primul pas în mângâiere. Când va veni El, va convinge lumea în ce priveşte păcatul şi neprihănirea. Bun! Haideţi să luăm lucrurile în întregime. Să luăm tot ceea ce are Duhul să ne dea. Ce dă Duhul? „Duhul cercetează toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” „O, adâncurile şi bogăţiile înţelepciunii şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu (KJV).”

Salvarea sufletelor este rezultatul întregii lucrări. Eu nu voi căuta să găsesc vreo greşeală sau să critic ceva din lucrare. Sunt mulţumit, foarte mulţumit, pentru că totul, fiecare organizaţie, este aşa cum este. Sunt anumite lucruri pe care noi le-am pus în mişcare, probabil în scopul de a fi de ajutor în lucrarea Domnului, pentru înaintarea soliei, în lucrarea de salvare a sufletelor. Acum, când privim în urmă peste ceea ce am făcut, ne putem măguli foarte mult cu progresul pe care l-am făcut? A fost un succes nemaipomenit? Ceea ce am auzit ieri ne va ajuta cu siguranţă să nu ne umflăm prea mult de mândrie. Acum, după ce am încercat cum este să lucrăm în felul nostru, nu ar fi cinstit să încercăm măcar tot atât cum este în felul Domnului?

Crinul creşte. Acesta este standardul pentru noi. „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii.” Crinul răsare primăvara. Are de crescut mult în decursul acestui an; dar înainte de a se putea gândi la creştere, se va opri şi va face planuri pentru creşterea din timpul verii, va măsura exact cât are de crescut şi va stabili cum are să fie. Trebuie să plănuiască şi să măsoare totul; să aibă un plan întocmit. Dacă ar face astfel, nu ar creşte niciodată. Care este mărimea şi forma potrivită a unui copac? Cât de înalt trebuie să fie un copac? Cât de groasă trebuie să-i fie circumferinţa? Ce diametru să aibă? Cât de sus faţă de pământ trebuie să fie aşezate primele ramuri? Cât de departe trebuie să fie o ramură faţă de alta? Câte ramuri trebuie să aibă? Şi câte frunze trebuie să aibă pe fiecare ramură? O, depinde de copac. Problema aceasta nu o puteţi stabili, fiindcă nu se opreşte din creştere. Continuă să crească atât timp cât trăieşte. Domnul spune despre cei din poporul Lui că vor fi copaci ai neprihănirii, iar Hristos a fost unul dintre copacii model. Cum s-a întâmplat cu acest copac model? El a crescut continuu în statură şi în învăţătură, nu pentru că acesta este modul în care a făcut altcineva, ci pentru că Dumnezeu era în El.

Fraţilor, noi am primit doar o mică sclipire de lumină. Lumina pe care Dumnezeu o are pentru noi ne-ar orbii ochii dacă ne-ar da-o acum, fiindcă noi ne-am obişnuit cu întunericul acesta aşa de mare. Cândva lumina va străluci din cer în aşa măsură încât oamenii care nu sunt obişnuiţi cu lumina, vor alerga să se ascundă în crăpăturile pământului, şi cine dintre cei de aici va face la fel? Dacă nu ne deschidem ochii cât de repede, aşa încât să ne însuşim lumina ceva mai repede decât ne-o însuşim, se poate că unii dintre noi cei de faţă se vor ascunde în crăpăturile pământului atunci când Domnul va străluci.

Întrebare – Să înţelegem că acea cunoaştere pe care o avea Hristos, a dobândit-o?

Mai mult ca sigur. Nu era altă cale. El nu s-a născut având înţelepciune. În primul capitol din Corinteni avem această declaraţie: „nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.” Unde găsiţi ceva mai lipsit de minte şi de putere decât un bebeluş? În psalmul douăzeci şi doi (KJV) citim că Hristos a fost încredinţat Domnului din pântecele mamei Lui. Acolo Dumnezeu S-a manifestat la nivelul la care o putea face. Ceea ce vrem să învăţăm este, „Îmi voi pune încrederea în El.” Să învăţăm să ne încredem în Domnul, fiindcă Dumnezeu ştie mai mult decât ştim noi, despre orice lucru. Indiferent ce ştim noi despre un anumit lucru din lume, Domnul ştie mai mult despre acesta decât ştim noi.

Singurul lucru ce îmi persistă în minte, este, Ne vom familiariza noi cu Domnul, intrând în contact cu El, aşa încât să ştim când El vorbeşte, şi să vorbim cu El zi după zi, aşa încât să ştim ce să facem şi cum să facem? Iar dacă nu, ce anume ne va împiedica să facem greşelile pe care le-am făcut în toţi anii aceştia? Nu are importanţă cât de tare ne pare rău pentru un lucru. Aceasta nu aduce nimic bun decât dacă mergem mai departe. Aceasta este o întristare bună, felul drept de întristare care lucrează pocăinţa. Acum noi ar trebui să spunem, Doamne, acceptăm mustrarea. Revarsă Duhul Tău peste noi. Dă-ne iluminarea Duhului Tău. Ieri am citit o declaraţie ce spune că poporul lui Dumnezeu acum trebuie să se adune împreună şi să caute pe Domnul pentru revărsarea şi umplerea Duhului Său Sfânt. Avem nevoie de aceasta pentru lucrare. Şi odată ce avem iluminarea Duhului Sfânt, atunci vom cunoaşte pe Domnul zi de zi. El ne va deschide ochii. El va vorbi cu noi, şi acele lucruri care sunt greşite vor cădea deoparte. Lucrarea Domnului este de a zidi. Noi nu trebuie să ne punem să smulgem ceva, ci doar să lăsăm pe Domnul să ne umple cu Duhul, - duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de cunoştinţă şi de frică de Domnul, care ne va face să înţelegem repede în teama de Domnul. Apoi, tot ce avem drept, va merge drept împreună cu noi, şi tot ce avem nefolositor şi nu va fi necesar, va cădea. Există un lucru, fraţilor, pe care este nevoie să-l facem aici, şi anume a spune: Doamne primim aceste mustrări, şi aşteptăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt; şi apoi să contăm pe faptul că El ne va face cunoscute cuvintele Lui, şi vom găsi că este lumină. Însă, după aceea să nu vă gândiţi că acolo trebuie să vă opriţi. Nu există loc de oprire. Oamenii primesc puţină lumină, apoi primul lucru de care îşi dau seama este că le aduce tulburare, deoarece se aşteaptă ca ei să primească mai multă lumină. Nu le place să fie tulburaţi cu a se obişnui cu mai multă lumină. Ei vor să fie stabilită o regulă, aşa încât să ştie exact ce să spună şi ce să înveţe. Ei bine, singura regulă este dezvoltarea, o eternă dezvoltare. Cărarea este ca lumina strălucitoare care luminează din ce în ce mai puternic până la desăvârşirea zilei. Iar atunci când se vor ivi zorii acelei zile desăvârşite, ochii noştri vor fi aşa de obişnuiţi a privi lumina Domnului, încât vom putea vedea slava Domnului deplină şi neacoperită, fără ca ochii noştri să fie orbiţi.

Joi după amiaza, 25 februarie 1897