Acesta este gândul din primele două capitole din Evrei. Iar capitolul trei începe tot cu acest gând, sau mai bine zis gândul principal continuă cu frumosul îndemn: „De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celuice L-a rânduit.” După ce ne-a fost prezentat Hristos în carne, fiind făcut asemenea fiilor oamenilor „în toate lucrurile” şi ruda noastră de sânge cea mai apropiată, acum ni se cere să-L privim în credincioşia Lui în această poziţie.

Primul Adam nu a fost credincios. Acest al doilea Adam „a fost credincios Celuice L-a rânduit, cum şi Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu. Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât celce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăşi. Orice casă este zidită de cineva, dar Celce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu. Cât despre Moise, el a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.”

Apoi este amintit Israel, care a ieşit din Egipt, care nu au fost credincioşi, şi care nu au reuşit să intre în odihna lui Dumnezeu din cauză că nu au crezut în El. După aceea, pe baza acestor lucruri, suntem îndemnaţi: „Să luăm dar bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit , nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la ceice l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă,” crezând în Cel care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre.

Noi intrăm în odihnă în iertarea tuturor păcatelor noastre, crezând în Celce a fost credincios în fiecare obligaţie, şi sub fiecare ispită a vieţii. De asemenea intrăm în odihnă şi rămânem în odihnă, fiind părtaşi ai credincioşiei Lui, în care şi prin care noi de asemenea vom fi credincioşi Celuice ne-a rânduit. Fiindcă, privind pe „Marele Preot al mărturisirii noastre” în credincioşia Lui, trebuie să avem întotdeauna în vedere că „nu avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

Dacă „nu avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre,” înseamnă că avem un Mare Preot care are milă de slăbiciunile noastre. Iar El are milă de slăbiciunile noastre (este atins de simţământul infirmităţilor noastre, KJV), deoarece „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi.” Nu există ispită cu care să poată fi ispitit vreun suflet, şi cu care El să nu fi fost ispitit exact la fel, şi să nu fi simţit ispita la fel de real cum o poate simţi orice suflet uman. Dar, deşi a fost ispitit în toate lucrurile la fel cum suntem ispitiţi noi, şi a simţit puterea ispitei la fel de real cum o simte fiecare, totuşi, în toate acestea El a fost credincios şi a trecut prin toate „fără păcat.” Iar prin credinţă în El – în această credincioşie a Lui – fiecare suflet se poate întâlni cu toate ispitele şi poate trece biruitor prin ele, fără să păcătuiască.

În această stă mântuirea noastră, în faptul că a fost făcut carne ca om, şi a trebuit să fie făcut la fel ca şi fraţii săi şi să fie ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem ispitiţi noi, „ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere.” Şi aceasta nu doar „ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului,” ci de asemenea „să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi,” să le fie alături şi să-i scape din suferinţa ispitei. El este Marele nostru Preot milos şi vrednic de încredere pentru a veni în ajutorul nostru când suntem ispitiţi, pentru a ne ţine ca să nu cădem sub puterea ispitei, şi astfel pentru a ne ţine ca să nu cădem sub păcat. El „vine în ajutorul” nostru în timpul ispitirii noastre pentru ca noi să nu cădem sub ispită ci să o învingem, ridicându-ne victorioşi asupra ei, fără să păcătuim.

„Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră.” (Evrei 4:14). Şi de asemenea, fiindcă avem un astfel de Mare Preot, „să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”

Mai departe, fiindu-ne prezentat Marele nostru Preot în credincioşia Lui pentru a ne gândi serios la aceste lucruri, este scris că „orice mare preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi El este cuprins de slăbiciune.” (Evrei 5:1,2).

Acesta este motivul pentru care, pentru a putea fi un Mare Preot milos şi vrednic de încredere în lucrurile privitoare la Dumnezeu şi pentru a putea duce pe mulţi la slavă, s-a cuvenit ca El, drept Căpetenie a mântuirii noastre, să fie „cuprins de slăbiciune,” să fie supus încercării ispitei, să fie un „om al durerii obişnuit cu suferinţa;” şi astfel, „în toate lucrurile,” să fie familiarizat cu experienţa umană aşa încât să poată fi cu adevărat „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” (trad. KJV: „să poată avea compasiune faţă de cei neştiutori şi rătăciţi”). Cu alte cuvinte, pentru a putea fi „în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere,” a trebuit să fie făcut „desăvârşit prin suferinţă.”

„Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta (de mare preot) singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut!” Şi cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost rânduit de Dumnezeu: Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 5:4-10).

„Şi fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ, căci, pe când Leviţii se făceau preoţi fără jurământ, Isus S-a făcut preot prin jurământul Celui ce I-a zis: Domnul a jurat şi nu se va căi,’ Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Prin chiar faptul acesta, El S-a făcut chezaşul unui legământ mai bun.” Astfel, mai presus de toţi ceilalţi, Isus a fost făcut Preot prin jurământul lui Dumnezeu. De aceea, „prin chiar faptul acesta” „avem un astfel de Mare Preot.”

„Mai mult, acolo (după rânduiala lui Aaron) au fost preoţi în mare număr, pentru că moartea îi împiedica să rămână pururi. Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul” (Evrei 7:23, 24). El a fost făcut Mare Preot pentru totdeauna prin jurământul lui Dumnezeu. Şi de asemenea a fost făcut Mare Preot „prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7:16). De aceea „El rămâne în veac.” Şi fiindcă rămâne în veac, El are „o preoţie care nu poate trece de la unul la altul.” Datorită tuturor acestor lucruri, „El poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi, ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Şi noi „avem un astfel de Mare Preot.”

„Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi. În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea (care era de când a fost Legea – KJV), pune pe Fiul (Mare Preot), care este desăvârşit (consacrat – KJV) pentru veşnicie.” (Evrei 7:26, 27).