Ar trebui remarcat că în primele două capitole din Evrei ideea şi discuţia privitoare la persoana lui Hristos este legată în mod special de natură şi substanţă. În Filipeni 2:5-8 este prezentat gândul despre relaţia lui Hristos cu Dumnezeu şi cu omul în special în ce priveşte natura şi forma. Astfel, „să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus; El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:5-8).

Atunci când Isus S-a dezbrăcat de Sine însuşi, a devenit om, şi Dumnezeu a fost revelat în Om. Când Isus S-a dezbrăcat de Sine, pe de o parte a fost văzut omul, pe de altă parte a fost văzut Dumnezeu. Astfel, în El, Dumnezeu şi omul s-au întâlnit în pace şi au devenit una: „căci El este pacea noastră, care din doi (din Dumnezeu şi din om) a făcut unul, … şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia, … ca să facă pe cei doi (Dumnezeu şi omul) să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace.” (Efes. 2:14, 15).

Cel care avea chipul (forma – eng.) lui Dumnezeu, a luat chipul (forma – eng.) omului.

Cel care era egal cu Dumnezeu, a devenit egal cu omul.

Cel care era Creator şi Domn, a devenit fiinţă creată şi rob.

Cel care era la înfăţişare ca Dumnezeu, a fost făcut la înfăţişare ca un om.

Cel care era Dumnezeu şi Duh, a fost făcut om şi carne. (Ioan 1:1, 14).

Lucrul acesta este adevărat nu doar în ce priveşte forma; este adevărat şi în ce priveşte substanţa. Fiindcă Hristos era asemenea lui Dumnezeu în sensul de a fi din natura, în însăşi substanţa ei, de Dumnezeu. El a fost făcut la înfăţişare ca un om în sensul de a fi ca oamenii în natura şi însăşi substanţa din care sunt oamenii.

Hristos era Dumnezeu. El a devenit om. Iar când a devenit om, a fost om tot aşa de real după cum era şi Dumnezeu.

El a venit la om acolo unde este omul, pentru a aduce omul la El, acolo unde era El şi unde este El.

Iar în scopul de a răscumpăra omul din ceea ce este omul, El a fost făcut ceea ce este omul:

Omul este carne (Gen. 6:3; Ioan 3:6). „Şi Cuvântul S-a făcut trup (carne)” (Ioan 1:14; Evrei 2:14).

Omul este sub lege (Rom. 3:19). Hristos a fost „născut sub lege” (Gal. 4:4).

Omul este sub blestem (Gal. 3:10; Zaharia 5:1-4). „Hristos a fost făcut blestem” (Gal. 3:13).

Omul este vândut rob păcatului (Rom. 7:14) şi încărcat de fărădelegi (Isaia1:4). Iar „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).

Omul este un „trup al păcatului” (Rom. 6:6). Iar Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi” (2Cor. 5:21).

Astfel, în mod literal, „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.”

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm niciodată, pentru totdeauna şi în continuu trebuie să păstrăm în minte faptul că Hristos nu a fost nicidecum de la Sine sau prin natura Sa originală, sau prin vreo greşeală a Sa, nici om, nici carne, nici păcat, nici blestem. El „a fost făcut” toate acestea. „El a luat asupra Lui chipul unui rob, şi a fost făcut după înfăţişarea oamenilor.” (eng.).

Hristos „a fost făcut” ceea ce înainte nu era, pentru ca omul să poată fi făcut acum şi pentru totdeauna ceea ce nu este.

Hristos era Fiul lui Dumnezeu. El a devenit Fiul omului, pentru ca fiii oamenilor să poată deveni fiii lui Dumnezeu (Gal. 4:4; 1Ioan 3:1).

Hristos era Duh (1Cor. 15:45). El a devenit carne pentru ca omul, care este carne, să poată deveni duh (Ioan 3:6; Rom. 8:8-10).

Hristos, care avea doar natura divină, a fost făcut părtaş naturii umane, pentru ca noi care avem doar natura umană „să ne facem părtaş firii (naturii – eng.) dumnezeieşti” (2Petru 1:4).

Hristos, care nu a cunoscut nici un păcat, a fost făcut păcat, şi anume păcatul omului, pentru ca noi, care nu cunoşteam nicio neprihănire, să fim făcuţi neprihănire, şi anume neprihănirea lui Dumnezeu.

Şi pentru că neprihănirea lui Dumnezeu care este făcut omul, este neprihănire reală, la fel păcatul oamenilor, care a fost făcut Hristos în trup, a fost păcat real.

Aşa după cum păcatele noastre, când sunt asupra noastră, sunt pentru noi păcate reale, tot aşa, când aceste păcate au fost aşezate peste El, au devenit pentru El păcate reale.

Aşa cum vinovăţia este lipită de aceste păcate şi de noi din cauza lor, când păcatele sunt peste noi, tot aşa vinovăţia aceasta a fost lipită de aceleaşi păcate ale noastre şi de El din cauza lor, atunci când au fost puse peste El.

Aşa cum simţământul condamnării şi descurajării datorat păcatelor noastre a fost real pentru noi când păcatele noastre erau peste noi, tot aşa acelaşi simţământ al condamnării şi descurajării datorat vinovăţiei acestor păcate a fost înţeles bine de El atunci când păcatele noastre au fost puse peste El.

În felul acesta vinovăţia, condamnarea, descurajarea din cauza cunoaşterii păcatului au fost simţite de El – au fost o realitate în experienţa Lui conştientă – la fel de real cum au existat în viaţa oricărui păcătos care a trăit pe pământ. Iar adevărul acesta teribil aduce fiecărui suflet păcătos din lume adevărul glorios că „neprihănirea lui Dumnezeu,” şi odihna, pacea şi bucuria acestei neprihăniri, sunt o realitate în experienţa conştientă a credinciosului în Isus din lumea aceasta, la fel de real cum există în viaţa fiecărui sfânt care trăieşte în cer.

Cel care a cunoscut înălţimea neprihănirii lui Dumnezeu, a dobândit şi cunoaşterea adâncimii păcatelor oamenilor. El cunoaşte grozăvia adâncimii păcatelor oamenilor, la fel de bine cum cunoaşte şi slava înălţimilor neprihănirii lui Dumnezeu. Iar „prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu” (Isaia 53:11). Prin această cunoaştere a Lui, El poate să elibereze pe orice păcătos din cele mai de jos adâncimi ale păcatului, şi îl poate ridica până la cele mai mari înălţimi ale neprihănirii, chiar până la neprihănirea lui Dumnezeu.

Făcut „în toate lucrurile” ca şi noi, El a fost în toate privinţele aşa cum suntem noi. Atât de deplin a fost El asemenea nouă, încât a putut spune, aşa cum şi noi trebuie să spunem acelaşi adevăr: „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan 5:30).

Despre El este pe deplin adevărat că, în slăbiciunea şi infirmitatea cărnii – a noastră, pe care a luat-o, - El a fost aşa cum este omul care este fără Dumnezeu şi fără Hristos. Fiindcă doar în cazul în care sunt fără El, oamenii nu pot face nimic. Împreună cu El, şi prin El, este scris: „Pot totul.” Dar despre cei care sunt fără El, este scris: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

De aceea, faptul că El a spus despre Sine, „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi,” ne arată în mod sigur pentru totdeauna că atunci când a fost în carne, - din cauza infirmităţilor noastre pe care le-a luat; din cauza păcătoşeniei noastre, ereditară şi efectivă, care a fost pusă asupra Lui şi împărtăşită Lui – El, de la Sine însuşi, în carne, a fost exact aşa cum este omul care, în infirmitatea cărnii, este încărcat de păcate, efectiv şi ereditar, şi care este fără Dumnezeu. Şi fiind în această poziţie de a fi slab, încărcat de păcate şi neputincios aşa cum suntem noi, El a exclamat prin credinţa divină: „Îmi voi pune încrederea în El” (Evrei 2:13).

El a venit „să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut.” Iar pentru a salva pe cei pierduţi, El a venit la cei pierduţi acolo unde suntem noi. S-a pus El însuşi în rândul celor pierduţi. „A fost pus în numărul celor fărădelege.” El a fost „făcut păcat.” Iar din poziţia de slăbiciune şi infirmitate a celui pierdut, El S-a încrezut în Dumnezeu, că El Îl va elibera şi Îl va salva. Încărcat cu păcatele lumii; şi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, El a sperat în Dumnezeu şi S-a încrezut în Dumnezeu ca să Îl mântuiască din toate acele păcate şi să Îl ţină ca să nu păcătuiască (Psalm 69:1-21; 71:1-20; 22:1-22; 31:1-5).

Aceasta este credinţa lui Isus: acesta este punctul în care credinţa lui Isus îl atinge pe omul păcătos, pierdut, ca să îl ajute. În acest fel este demonstrat în mod complet şi desăvârşit, că nu există om în lumea largă pentru care să nu existe speranţă în Dumnezeu, nu există nici unul atât de pierdut încât să nu poată fi mântuit, crezând pe Dumnezeu prin această credinţă a lui Isus. Iar credinţa aceasta a lui Isus, prin care El, fiind în locul celui pierdut, a sperat în Dumnezeu şi S-a încrezut în Dumnezeu pentru a fi mântuit din păcat şi pentru a primi putere pentru a nu păcătui – victoria aceasta a Lui este cea care a adus fiecărui om din lume credinţa divină prin care orice om poate spera în Dumnezeu şi se poate încrede în Dumnezeu şi poate găsi puterea lui Dumnezeu pentru a-l elibera de păcat şi pentru a-l păzi de păcătuire. Această credinţă pe care El a exercitat-o şi prin care a obţinut biruinţa asupra lumii, asupra cărnii şi asupra diavolului – această credinţă este darul Lui fără plată pentru fiecare om pierdut din lume. Şi astfel „ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră;” aceasta este credinţa al cărei Autor şi Desăvârşitor este El.

Aceasta este credinţa lui Isus, care este dată oamenilor. Aceasta este credinţa lui Isus, care trebuie să fie primită de oameni pentru ca ei să fie mântuiţi. Aceasta este credinţa lui Isus care, acum în acest timp al Soliei Întreite Îngereşti, trebuie să fie primită şi păstrată de cei care vor să fie salvaţi de închinare în faţa „fiarei şi icoanei ei,” şi vor să fie făcuţi în stare să păzească poruncile lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa lui Isus despre care se aminteşte în cuvintele de încheiere ale Soliei Întreite Îngereşti: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

Iar acum, încheierea tuturor cuvintelor pe care le-am spus, este aceasta: „Avem un ASTFEL de Mare Preot.” Tot ceea ce am găsit în primele două capitole din Evrei, este temelia şi trăsăturile preliminare esenţiale pentru slujba Lui de Mare Preot. Fiindcă „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:17, 18).