„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot.” („Esenţa tuturor celor pe care le-am spus este aceasta: Avem un astfel de Mare Preot” Evrei 8:1, KJV). Care sunt cele spuse, a căror esenţă este aceasta?
Acestea sunt trăsăturile specificate în Cuvântul lui Dumnezeu, care se rezumă în cuvintele „avem un astfel de Mare Preot.”
Şi totuşi, aceasta nu este decât o parte din „esenţă.” Fiindcă întreaga declaraţie a „esenţei” este că „Avem un (astfel de) Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului cort (al sanctuarului şi al adevăratului cort - KJV), care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.
Pe pământ a existat un sanctuar făcut de om şi ridicat de om. Este adevărat că sanctuarul acesta a fost făcut şi ridicat sub îndrumarea Domnului; cu toate acestea este extrem de diferit de sanctuarul şi de adevăratul cort pe care Domnul Însuşi le-a ridicat şi nu omul – este diferenţă între acestea aşa cum este diferenţă între lucrarea omului şi lucrarea lui Dumnezeu.
Sanctuarul acesta „pământesc” împreună cu slujbele lui este descris, şi semnificaţiile lui sunt redate în Evrei capitolul 9, în modul cel mai scurt posibil. De aceea, cităm Evrei 9:2-12 inclusiv: „În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită „Locul Sfânt,” era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema „Locul prea sfânt.” El avea un altar pentru tămâie, şi chivotul legământului ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amănuntul despre aceste lucruri. Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră întotdeauna în partea dintâi a cortului. Dar în partea a doua intră numai marele preot, odată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului. Prin aceasta, Duhul sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe, care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti, date, ca toate cele privitoare la mâncăruri, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.”[1]
Sanctuarul acela nu era decât „o prefigurare”, şi era doar o prefigurare „pentru timpul de atunci.” În el preoţii şi marii preoţi slujeau şi aduceau atât daruri cât şi jertfe. Dar toată preoţia aceasta, slujirea, darul şi jertfa, la fel ca sanctuarul, nu erau decât „o prefigurare pentru timpul de atunci,” fiindcă toate acestea „nu puteau desăvârşi în ce priveşte conştiinţa pe cel ce servea.”
Sanctuarul şi tabernacolul însuşi[2] nu erau decât o prefigurare a sanctuarului şi a adevăratului cort pe care Domnul le-a ridicat şi nu omul.
Marele preot al acelui sanctuar era doar o prefigurare a lui Hristos, Cel care este Marele Preot al sanctuarului şi al adevăratului cort.
Slujirea acelui mare preot al sanctuarului de pe pământ, nu era decât o prefigurare a slujirii lui Hristos, Marele nostru Preot, „care s-a aşezat la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri; un slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul şi nu omul.”
Jertfele aduse de preoţi în cadrul slujirii sanctuarului de pe pământ, nu erau decât o prefigurare a jertfirii lui Hristos, adevăratul Mare Preot, în slujirea Lui din sanctuarul şi adevăratul cort.
În felul acesta, Hristos era adevărata esenţă şi însemnătate a întregii preoţii şi a slujirii sanctuarului de pe pământ, şi orice parte din ea care a fost desfăşurată lipsită de această semnificaţie, a fost pur şi simplu lipsită de sens. Şi la fel de sigur cum Hristos este adevăratul Preot al Creştinismului, pentru care preoţia levitică era doar o prefigurare, la fel de sigur sanctuarul al cărui slujitor este Hristos este adevăratul sanctuar al Creştinismului, pentru care sanctuarul pământesc din dispensaţiunea levitică a fost o prefigurare. De aceea este scris: „Dacă (El) ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt ceice aduc darurile după Lege. Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise dela Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:4, 5).
„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:23, 24). Iar în „cer”, în dispensaţiunea creştină, vedem tronul lui Dumnezeu şi altarul de aur şi un înger cu o cădelniţă de aur aducând tămâie împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, „Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 4:5; 8:2-4). Tot în timpul acesta se vede în templul Lui din cer, „chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11:19; 15:5-8; 16:1). Apoi se mai văd „înaintea scaunului de domnie … şapte lămpi de foc” (Apocalipsa 4:5). De asemenea Îl vedem pe „cineva, care semăna cu Fiul omului”, îmbrăcat cu haine de mare preot (Apocalipsa 1:13).
Există aşadar un sanctuar al creştinilor, pentru care cel dintâi a fost doar o prefigurare, la fel de real după cum există un Mare Preot pentru creştini, pentru care marele preot dinainte a fost doar o prefigurare. Şi există o slujire a lui Hristos, Marele nostru Preot, în acest sanctuar creştin, la fel de real cum a fost şi o slujire a preoţiei în sanctuarul pământesc, dinainte. „Iar suma celor despre care am vorbit este că: Avem un astfel de Mare Preot, care s-a aşezat la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri; un slujitor al sanctuarului şi al adevăratului tabernacol, pe care l-a ridicat Domnul şi nu omul” (Evrei 8:1, Fidela).
Note subsol:
[1] Nota traducătorului - pentru o înţelegere mai largă vom reda în continuare şi traducerea Fidela, corespunzătoare cu cea din limba engleză King James Version, pentru versetele 8-12: „Duhul Sfânt arătând aceasta, că drumul în locul preasfânt nu era încă făcut cunoscut, în timp ce era încă în picioare primul tabernacol, care era o prefigurare pentru timpul de atunci, în care erau oferite deopotrivă daruri şi sacrificii, care nu puteau desăvârşi în ce priveşte conştiinţa pe cel ce servea, costând doar în mâncăruri şi băuturi şi diferite îmbăieri şi rânduieli carnale, impuse până la timpul reformării. Dar Cristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni, printr-un tabernacol mai mare şi desăvârşit, nu făcut de mâini, altfel spus, nu din această clădire, nici prin sângele ţapilor şi viţeilor, ci prin propriul lui sânge a intrat o singură dată în locul sfânt, obţinând o răscumpărare eternă pentru noi.”)
[2] Nota traducătorului - sanctuarul, cuprindea atât tabernacolul – cortul – cât şi curtea cu altarul şi ligheanul, la fel ca şi curtea din afară în care se adunau închinătorii)