Atunci când Domnul a dat lui Israel îndrumările originale pentru construirea sanctuarului, care trebuia să fie o prefigurare pentru timpul de atunci, El a zis: „Să-Mi facă un locaş sfânt, Şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25:8). (KJV: să îmi facă un sanctuar, ca să pot locui printre ei).

Ca El să poată „locui printre ei”, acesta a fost scopul sanctuarului. Acest scop al sanctuarului este declarat în mod mai deplin în ceea ce urmează: „Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel, şi locul acela (marginea, eng., „Israel”) va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor” (Exod 29:43-46; şi Levitic 26:11, 12).

Scopul acesta nu a fost ca El să locuiască doar în mod simplu printre ei, şi doar prin faptul că a fost ridicat cortul în mijlocul taberei lui Israel. Aceasta este marea greşeală pe care a făcut-o Israel în modul în care a folosit cortul, şi astfel au pierdut aproape complet adevăratul scop al sanctuarului. Atunci când a fost făcut cortul, fiind ridicat în mijlocul taberei lui Israel, mulţi dintre copiii lui Israel au presupus că atât era suficient; ei au presupus că acesta este modul în care Dumnezeu voia să locuiască în mijlocul lor.

Este adevărat că Dumnezeu locuia în sanctuar, prin slava Lui, Şekina. Dar sanctuarul, cu mobilierul lui splendid, aşezat în mijlocul taberei – nu era tot ce însemna sanctuarul. În plus faţă de frumoasa clădire cu mobilierul ei splendid, erau jertfele şi darurile poporului, precum şi darurile şi jertfele aduse pentru popor. Erau preoţii cu slujirea lor continuă, şi marele preot cu slujba lui sfântă. Fără acestea, în mod practic, sanctuarul ar fi fost pentru Israel ca un loc gol, chiar dacă Dumnezeu locuia în el.

Dar care a fost semnificaţia şi scopul acestor lucruri? Să vedem: Când cineva dintre copiii lui Israel făcea „ceva împotriva vreuneia din poruncile Domnului privitoare la lucruri care nu trebuiesc făcute,” făcându-se astfel „vinovat”, atunci „de bună voie” îşi aducea la uşa cortului animalul său de jertfă. Înainte ca animalul să fie adus ca jertfă, individul care îl aducea îşi punea mâinile pe capul lui şi îşi mărturisea păcatele, şi acesta era „primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el” (Lev. 1:4). Apoi cel care adusese animalul şi îşi mărturisise păcatele, îl junghia. Sângele era adunat într-un vas. O parte din sânge era stropit pe altarul de jertfă de jur împrejur, care se afla în faţa cortului (Lev. 1:11; 3:2); o parte era pus „pe coarnele altarului pentru tămâia mirositoare, care este înaintea Domnului în cortul întâlnirii” (Lev. 4:7); o parte era stropit „de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru” (Lev. 4:17), (după cum era situaţia – n.tr.), iar restul era vărsat „la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa cortului întâlnirii” (Lev. 4:18).

Animalul era apoi ars pe altarul arderilor de tot. Iar despre toată această ceremonie, este scris în concluzie: „Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta” (Lev. 5:10). Aceeaşi ceremonie era similară în cazul în care toată adunarea păcătuia şi mărturisea. De asemenea exista o ceremonie similară, o slujire continuă dimineaţa şi seara, pentru întreaga adunare. Dar, fie că era vorba de ceremonii individuale sau colective, la sfârşit întotdeauna era declarat: „Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei (sau el), şi li se va ierta.” (Vezi Levitic, capitolele 1 la 5).

Cursul ceremoniilor din sanctuar ajungea anual la o încheiere. Iar ziua în care serviciile ceremoniale ajungeau la încheiere, ziua a zecea din luna a şaptea, era în mod special  numită „ziua ispăşirii” sau a curăţirii sanctuarului. Această zi era „odată pe an” când „Marele Preot singur” intra în „Sfânta Sfintelor” sau Locul Prea Sfânt. Iar despre marele preot şi slujirea lui din ziua aceea este scris că el are „să facă ispăşire pentru sanctuarul sfânt, să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii, şi pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării” (Lev. 16:33, KJV; vezi Leviticul 16:2-34; Evrei 9:2-8).

Astfel, ceremoniile din sanctuar, darurile şi jertfele împreună cu slujirea preoţilor, şi împreună cu slujirea marelui preot singur, erau pentru facerea ispăşirii şi pentru iertarea şi îndepărtarea păcatelor de la popor. Din cauza păcatului şi a vinovăţiei, din cauză că ei făcuseră „ceva împotriva vreuneia din poruncile Domnului privitoare la lucruri care nu trebuiesc făcute” (trad. din KJV), trebuia să se facă ispăşire şi obţinută iertarea. Ispăşire (atonement) înseamnă în mod literal a pune din nou împreună (at-one-ment). Păcatul şi vinovăţia îi separase de Dumnezeu. Prin aceste servicii ceremoniale ei erau uniţi din nou (at-one) cu Dumnezeu. A ierta (forgive) înseamnă literal „a da pentru” (give-for). A ierta păcatul înseamnă a da pentru păcat. Iertarea păcatului vine doar de la Dumnezeu. Ce anume dă Dumnezeu, ce a dat El, pentru păcat? A dat pe Hristos, iar Hristos „S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre” (Gal. 1:4; Efes. 2:12-16; Rom. 5:8-11).

De aceea, dacă un individ sau întreaga adunare a lui Israel păcătuise şi dorea iertarea, toată problema şi planul de iertare, de ispăşire, de mântuire, erau desfăşurate sub ochii lor. Animalul de jertfă care era adus, era adus prin credinţa în jertfa pe care Dumnezeu o adusese deja dând pe Fiul Său pentru păcat. În această credinţă păcătoşii erau primiţi de Dumnezeu, iar Hristos era primit de ei pentru păcatele lor. În felul acesta ei erau uniţi din nou cu Dumnezeu, şi astfel Dumnezeu putea locui în mijlocul lor. Aceasta înseamnă că putea locui în fiecare inimă şi putea rămâne în fiecare viaţă, pentru a face inima şi viaţa aceea „sfântă, nevinovată, fără pată, despărţită de păcătoşi”. Iar aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel era o ilustraţie, o parabolă şi o sugestie a adevărului că El voia să locuiască în mijlocul fiecărui individ (Efes. 3:16-19).

În fiecare epocă unii din naţiunea aceasta au văzut în sanctuar acest mare adevăr salvator. Dar ca trup colectiv, Israel nu a reuşit să vadă niciodată gândul acesta, şi oprindu-se doar la gândul locuirii Lui în cortul din mijlocul taberei, au ajuns lipsiţi de prezenţa Lui personală locuind în vieţile lor individuale. Ca urmare, închinarea lor a devenit doar exterioară şi formală, în loc de a fi interioară şi spirituală. De aceea, vieţile lor s-au scurs fără a fi reformate şi fără a fi sfinte, şi astfel cei care au ieşit din Egipt au pierdut lucrurile mari pe care Dumnezeu le pregătise pentru ei, şi „au căzut în pustie” (Evrei 3:17-19).

Aceeaşi greşeală a fost făcută de popor după ce au intrat în ţara Canaanului. Ei şi-ai pus încrederea în faptul că Domnul locuia în cort şi nu au lăsat ca, împreună cu slujbele lui, cortul să fie mijlocul prin care El să locuiască în ei înşişi prin credinţă. Drept consecinţă, vieţile lor au devenit tot mai rele. De aceea Dumnezeu a permis să fie distrus cortul iar chivotul lui Dumnezeu să fie luat captiv de păgâni (Ier. 7:12; 1Sam. 4:10-22) pentru ca poporul să poată învăţa să vadă, să găsească şi să se închine lui Dumnezeu în mod individual, şi astfel să-L găsească pe El locuind împreună cu ei în mod personal.

După o absenţă a cortului cu slujbele lui din mijlocul lui Israel pentru aproape o sută de ani, acesta a fost restaurat de David şi apoi a fost transformat în templul grandios construit de Solomon. Dar scopul lui s-a pierdut din nou din vedere în mod treptat. Formalismul împreună cu răutatea care se ţine de el, a crescut din ce în ce mai mult până când Domnul a fost silit să strige în Israel: „Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (Amos 5:21-24).

În ţara lui Iuda, la fel, El a fost silit să facă o plângere asemănătoare prin profetul Isaia: „Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul! Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, îmi întorc ochii de la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!” „Spălaţi-vă, deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:10-18).

Totuşi plângerile Lui nu au fost luate în seamă. De aceea Israel a fost dus în captivitate şi ţara lui a fost lăsată pustie din cauza răutăţii lor; iar aceeaşi soartă ameninţa şi peste Iuda. Pericolul pentru Iuda venea tot din aceeaşi mare cauză pe care Domnul se străduise întotdeauna să o arate naţiunii, dar pe care ei tot nu o învăţaseră: că ei priveau la templu şi la prezenţa lui Dumnezeu în acel templu ca la marele scop final, în loc să vadă în acestea doar mijloacele spre adevăratul scop final, şi anume ca prin intermediul templului cu slujbele lui de realizare a iertării şi ispăşirii, Cel care locuia în templu să locuiască în ei înşişi. Aşa că Domnul din nou a făcut o plângere în faţa poporului Său prin Ieremia, ca să-i poată salva din greşeala aceasta şi pentru ca ei să poată vedea şi primi marele adevăr cu privire la adevărata însemnătate şi adevăratul scop al templului cu slujbele lui.

Aşa că El a zis: „Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic. Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi! Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: „Suntem izbăviţi…!” ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni!” „Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?” „Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!”

„Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut din pricina răutăţii poporului Meu Israel!” „Şi acum, fiindcă aţi făcut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindcă v-am vorbit dis de dimineaţă, şi n-aţi ascultat, fiindcă v-am chemat şi n-aţi răspuns, voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea, şi locului pe care vi l-am dat vouă şi părinţilor voştri, le voi face întocmai cum am făcut lui Silo. Şi vă voi lepăda de la Faţa Mea, cum am lepădat pe toţi fraţii voştri, pe toată sămânţa lui Efraim!” „Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri, nici rugăciuni pentru ei, şi nu stărui pe lângă Mine; căci nu te voi asculta!” „O! De mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu! O! Dac-aş avea un han de călători în pustie, aş părăsi pe poporul meu şi m-aş depărta de el! Căci toţi sunt nişte preacurvari şi o ceată de mişei” „Au limba întinsă ca un arc şi aruncă minciuna; şi nu prin adevăr sunt ei puternici în ţară; căci merg din răutate în răutate, şi nu Mă cunosc, zice Domnul!” (Ieremia 7:8-16; 9:1,3).

Care anume erau acele „nădejdi înşelătoare” în care aceşti oameni îşi puseseră încrederea? Iată care sunt: „Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: „acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!” (Ieremia 7:4). Este foarte limpede că poporul, deşi a îndeplinit formele de închinare şi cele de la slujbele templului, le-a îndeplinit doar ca forme, lipsindu-le cu totul scopul templului şi al slujbelor lui, care urmărea doar ca Dumnezeu să poată reforma şi face sfinte vieţile poporului prin locuirea Lui în fiecare din ei individual. Şi pentru că le-a lipsit aceasta, răutatea inimilor lor s-a pus din ce în ce mai mult în evidenţă. Acesta este motivul pentru care toate jertfele lor, închinarea, rugăciunile, nu erau decât bătaie de joc şi zgomot, în timp ce inimile şi vieţile lor nu erau reformate şi nu erau sfinte.

De aceea a spus „cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului: „Şezi la poarta Casei Domnului, vesteşte acolo cuvântul acesta şi spune: „Ascultaţi Cuvântul Domnului, toţi bărbaţii lui Iuda, care intraţi pe aceste porţi ca să vă închinaţi înaintea Domnului!” „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!” „Căci, numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie” (Ieremia 7:1-7).

În loc să permită ca marele scop al lui Dumnezeu cu templul şi cu slujbele acestuia să fie împlinit în ei înşişi, poporul a pervertit scopul acesta în mod complet. În loc să permită ca templul şi slujbele lui pe care Dumnezeu în îndurarea Lui le-a aşezat printre ei, ca să-i înveţe despre faptul că El voia să locuiască cu adevărat printre ei prin locuirea în inimile lor şi prin transformarea vieţilor lor în vieţi sfinte, ei au exclus complet acest adevărat scop al templului şi al slujbelor lui, şi l-au pervertit într-un scop cu totul fals, acela de a consfinţi răutatea cea mai grosolană şi de a arunca o haină peste lipsa de sfinţenie cea mai întunecată şi mai adâncă.

Pentru un astfel de sistem nu era alt remediu decât distrugerea. În consecinţă cetatea a fost asediată şi capturată de păgâni. Templul, „casa cea sfântă şi frumoasă” a lor, a fost distrus. Iar odată cu cetatea şi templul prefăcute într-un morman de ruine arse şi înnegrite, poporul a fost dus captiv în Babilon unde, în durerea şi simţirea adâncă a marii pierderi, au căutat şi L-au găsit şi s-au închinat Domnului într-un mod ce a reformat vieţile lor în felul în care, dacă ar fi făcut-o pe când templul stătea în picioare, ar fi rămas aşa pentru totdeauna (Psalm 137:1-6).

Dumnezeu a adus înapoi din Babilon un popor umilit şi reformat. Templul Lui cel sfânt a fost rezidit iar slujbele lui au fost restaurate. Poporul locuia din nou în oraşul şi în ţara lor. Dar apostazia a apărut din nou. Acelaşi curs s-a repetat din nou aşa încât, atunci când marea inimă a templului şi a slujbelor acestuia, Isus, a venit la ai Săi, se vedea predominând aceeaşi veche stare de lucruri (Matei 21:12, 13; 23:13-32). Erau în stare ca în inimile lor să-L urască şi să uneltească pentru a-L da la moarte, şi totuşi în exterior să fie aşa de sfinţi încât nu puteau trece pragul sălii de judecată a lui Pilat, „ca să nu se spurce”! (Ioan 18:28).

Iar apelul Domnului adresat poporului a rămas acelaşi ca în vechime – ca ei să găsească în vieţile lor personale semnificaţia templului şi a slujbelor lui, şi să fie scăpaţi de pieirea care se abătuse asupra naţiunii lor de-a lungul întregii sale istorii, din cauza aceleaşi mari greşeli pe care o repetau. Ca urmare, într-una din zile, pe când era în Templu, Isus a spus mulţimii aflate acolo de faţă: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” dar El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19-21). Atunci când Isus a vorbit în felul acesta poporului aflat în Templu, vorbind despre „templul trupului Său”, încă se străduia, aşa cum făcuse în toată istoria lor, să-i facă să priceapă că marele scop al templului şi a slujbelor acestuia a fost întotdeauna ca, cu ajutorul slujirii şi a ceremoniilor desfăşurate acolo, Dumnezeu să poată locui şi umbla în ei înşişi aşa cum locuia în Templu, sfinţind locuinţa Lui din ei, aşa cum locuirea Lui în Templu făcea locul acela sfânt, pentru ca trupurile lor să fie cu adevărat temple ale viului Dumnezeu, datorită faptului că Dumnezeu locuia în ei şi umbla în ei (2Cor. 6:16; 1Cor. 3:16, 17; Lev. 26:11, 12; 2Sam. 7:6, 7).

Iar ei nu au vrut nici acum să vadă acest adevăr. Nu au vrut să fie reformaţi. Nu au vrut ca scopul sanctuarului să se împlinească în ei, ca Dumnezeu să locuiască în ei. L-au respins pe Cel care venise personal să le arate adevăratul scop şi adevărata Cale. De aceea, din nou, nu a rămas alt remediu decât distrugerea. Din nou cetatea lor a fost luată de păgâni. Din nou Templul, „sfânta şi frumoasa casă” a lor, a fost ars cu foc. Din nou ei au fost duşi în captivitate şi au rămas risipiţi pentru totdeauna, pentru a fi doar nişte „rătăcitori printre neamuri” (Osea 9:17).

Subliniem din nou că sanctuarul pământesc, Templul de pe pământ, împreună cu slujirea şi cu ceremoniile din el, era în sine doar o imagine a celui adevărat care, împreună cu slujirea şi ceremoniile lui, se află în cer. Când gândul sanctuarului a fost prezentat pentru prima oară lui Moise pentru Israel, Domnul i-a spus: „Ia seama … să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Ex. 25:40; 25:30; 27:8). Sanctuarul de pe pământ a fost de aceea o imagine a celui adevărat, în sensul de a fi o mostră a celui adevărat. Slujirea şi ceremoniile din sanctuarul pământesc erau „prefigurările celor adevărate” în sensul de a fi „modelul” celor adevărate – „modelele lucrurilor din ceruri” (Evrei 9:23, 24, Fidela).

Adevăratul sanctuar, despre care acesta de pe pământ era o prefigurare, originalul, după care acesta era un model, era atunci în existenţă. Dar în întunericul şi confuzia Egiptului, Israel pierduse adevărata înţelegere a acestuia, aşa cum de altfel au pierdut înţelegerea multor lucruri care fuseseră clare pentru Avraam, Isaac şi Iacov. Iar cu ajutorul acestui model-parabolă Dumnezeu a vrut să le dea cunoaşterea celui adevărat. De aceea sanctuarul pământesc nu a fost o prefigurare în sensul de a fi un tip a ceva ce urma să vină dar care încă nu exista, ci a fost o prefigurare în sensul de a fi un obiect didactic (model, parabolă) şi o reprezentare vizibilă a ceea ce exista atunci, însă ascuns de ochii lor; şi aceasta pentru a-i antrena într-o astfel de experienţă în credinţă şi în adevărata spiritualitate încât să poată vedea pe cel nevăzut.

Prin toate acestea Dumnezeu le descoperea lor şi tuturor popoarelor pentru totdeauna, că El locuieşte printre oameni prin preoţia, slujirea, şi lucrarea lui Hristos în adevăratul sanctuar sau Templu care se află în cer. El le descoperea că în această credinţă a lui Isus, iertarea păcatelor şi ispăşirea sunt realizate pentru oameni astfel ca Dumnezeu să locuiască în ei şi să umble în ei, El fiind Dumnezeul lor iar ei poporul Lui, şi în felul acesta ei să fie deosebiţi de toţi oamenii de pe faţa pământului – deosebiţi pentru Dumnezeu, ca adevăraţii fii şi fiice ale Lui pentru a fi zidiţi spre desăvârşire în cunoaşterea lui Dumnezeu (Ex. 33:15, 16; 2Cor. 6:16-18; 7:1).