Marea semnificaţie şi scopul adevăratului sanctuar, al preoţiei şi slujirii din el, este ca Dumnezeu să locuiască în inimile oamenilor. Dar, care este marea semnificaţie şi scopul locuirii Lui în inimile oamenilor? Răspunsul este: desăvârşirea. Desăvârşirea morală şi spirituală a închinătorului.
Să ne gândim la aceasta: La sfârşitul celui de-al cincilea capitol din Evrei, imediat după declaraţia care spune că Hristos, „după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu Mare-Preot după rânduiala lui Melhisedec,” este scris: „De aceea,” adică datorită acestui lucru, pentru motivul acesta, „să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite (spre desăvârşire, KJV)” (Evrei 6:1).
Apoi este arătat că desăvârşirea se atinge numai prin preoţia lui Melhisedec. După aceea ne este arătat că aceasta a fost întotdeauna la fel, şi că preoţia levitică a fost doar temporară, fiind un tip al preoţiei lui Melhisedec. În continuare, vorbind despre preoţia levitică, este scris: „Dacă dar desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor, … ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melhisedec, şi nu după rânduiala lui Aaron? (Evrei 7:11). Şi apoi, în aceeaşi idee, „căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit şi, … se pune în loc o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu.” (Vers. 19).
Din aceste versete se vede clar că preoţia şi slujirea lui Hristos oferă şi realizează desăvârşirea închinătorului.
Şi aceasta nu este tot. Fiindcă, aşa cum s-a citat deja la descrierea sanctuarului şi a ceremoniilor lui, s-a spus că acestea au fost „o prefigurare pentru vremurile de atunci, când se aduceau daruri şi jertfe, care nu puteau face desăvârşit în ce priveşte conştiinţa, pe cel ce se închina în felul acesta.” Acesta este marele neajuns al acelor ceremonii, că niciuna dintre ele nu putea face desăvârşit pe cel ce se închina astfel. De aceea, ideea principală şi ţinta tuturor lucrurilor este faptul că preoţia şi slujirea lui Hristos în adevăratul Sanctuar poate, şi face desăvârşit pe cel care ia parte prin credinţă la slujirea care se face acolo.
Ceremoniile de pe pământ nu puteau „duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui.” „Dar Hristos, venind ca mare preot al lucrurilor bune ce vor veni printr-un tabernacol mai mare şi desăvârşit, nu făcut de mâini, altfel spus, nu din această zidire; nici prin sângele ţapilor şi viţeilor, ci prin propriul lui sânge a intrat o singură dată în locul sfânt, obţinând o răscumpărare eternă pentru noi” (Evrei 9:11, 12). Sanctuarul acesta, preoţia, jertfa şi slujirea lui Hristos face desăvârşit, răscumpărând pentru veşnicie, pe oricine ia parte prin credinţă la toate acestea, primind astfel lucrurile pe care slujirea aceasta urmăreşte să le dea.
„Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduc curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!” (Vers. 13, 14). Sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, în cadrul slujirii levitice şi a sanctuarului pământesc, sfinţea aducând curăţirea trupului; aşa spune cuvântul referitor la aceasta. Aşa stând lucrurile, „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu,” vă va sfinţi aducând curăţirea spiritului şi „vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”
Care sunt faptele moarte? Moartea însăşi este consecinţa păcatului. De aceea, faptele moarte sunt faptele care au păcat în ele. Deci, curăţirea cugetului de faptele moarte este o curăţire de păcat atât de completă a sufletului, prin sângele lui Hristos, prin Duhul cel veşnic, încât în viaţa şi în faptele celui ce crede în Isus să nu se mai găsească păcat; faptele să fie doar faptele credinţei, iar viaţa să fie doar o viaţă a credinţei, doar aceasta fiind adevărata şi curata slujire a „Dumnezeului celui viu.”
Din nou este scris: „În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei care se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită în fiecare an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.” (Evrei 10:1-4).
Aceasta dovedeşte încă odată că deşi desăvârşirea a fost urmărită în toată slujirea înfăptuită sub Lege, totuşi nu s-a ajuns la desăvârşire prin niciuna dintre aceste înfăptuiri. Ele erau numai nişte imagini pentru timpul de atunci, ale slujirii şi preoţiei prin care se obţine desăvârşirea; adică ale slujirii şi preoţiei lui Hristos. Jertfele acelea nu puteau face desăvârşiţi pe cei ce se apropiau. Adevărata jertfă şi adevărata slujire din „sanctuar şi din adevăratul cort” fac desăvârşiţi pe cei ce se apropie, iar desăvârşirea aceasta constă în faptul că închinătorii „nu mai au cunoştinţă de păcate.”
Dar, deoarece „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele,” cu toate că acele jertfe erau aduse continuu an după an, nu era posibil ca ele să-i cureţe pe închinători în aşa fel încât ei să nu mai aibă cunoştinţă de păcate. Sângele taurilor şi al ţapilor, şi cenuşa unei vaci, stropite peste cei întinaţi, îi puteau sfinţi şi îi sfinţeau pentru curăţirea trupului, însă numai a trupului. Însă chiar şi acestea erau numai „o prefigurare pentru timpurile de atunci” a „sângelui lui Hristos,” care curăţă pe închinători în aşa fel încât nu mai au cunoştinţă de păcate.
„De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua” (Evrei 10: 5-9).
Se menţionează aici două lucruri: „cele dintâi” şi „a doua.” Ce sunt acestea? Care sunt „cele dintâi,” şi care este „a doua”? Cele menţionate sunt jertfe, daruri, arderi de tot, şi jertfe pentru păcat – ca un singur tot – şi voia lui Dumnezeu. Jertfele, darurile, arderile de tot şi jertfele pentru păcat – toate ca una – sunt „cele dintâi,” iar voia lui Dumnezeu este „a doua.” „El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” Adică, „El desfiinţează jertfele, darurile, arderile de tot şi jertfele pentru păcat, ca să pună în loc voia lui Dumnezeu.” Iar voia lui Dumnezeu este „sfinţirea voastră” şi desăvârşirea voastră (1Tes. 4:3; Matei 5:48; Efes. 4:8, 12, 13; Evrei 13:20, 21). Însă aceasta nu putea fi realizată niciodată prin acele jertfe, daruri, arderi de tot şi jertfe pentru păcat care erau aduse după preoţia levitică – ele nu puteau face desăvârşiţi pe cei ce se apropiau. Ele nu puteau curăţa pe închinători în aşa fel încât să nu mai aibă cunoştinţă de păcate. Fiindcă nu era posibil ca sângele taurilor şi al ţapilor să îndepărteze păcatul.
De aceea, întrucât voia lui Dumnezeu este sfinţirea şi desăvârşirea închinătorilor; întrucât voia lui Dumnezeu este ca închinătorii Lui să fie în aşa fel curăţaţi încât să nu mai aibă cunoştinţa păcatului; şi întrucât ceremoniile şi darurile din sanctuarul pământesc nu puteau realiza aceasta, El le-a desfiinţat pentru a putea pune în loc voia lui Dumnezeu. Prin care „am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:10).
Voia lui Dumnezeu este tocmai „sfinţirea voastră.” Sfinţirea este adevărata păzire a poruncilor lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, putem spune că voia lui Dumnezeu în ce priveşte omul, este ca voia Lui să fie împlinită în mod perfect în om. Voia Lui este exprimată în Legea Sa, a celor zece porunci, care este „datoria oricărui om.” Legea aceasta este desăvârşită, iar desăvârşirea de caracter este desăvârşita exprimare a acestei legi în viaţa celui ce se închină lui Dumnezeu. Prin legea aceasta se obţine cunoştinţa păcatului. Şi toţi au păcătuit şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu – au ajuns lipsiţi de desăvârşirea aceasta de caracter.
Jertfa şi ceremonia din sanctuarul pământesc nu putea îndepărta păcatele oamenilor, şi astfel nu putea să-i ducă la desăvârşire. Dar jertfa şi slujirea adevăratului Mare Preot din sanctuar şi din adevăratul cort, face aceasta. Aceasta îndepărtează în mod complet orice păcat. Iar închinătorul este curăţit atât de real, încât nu mai are cunoştinţă de păcate. Prin jertfa, darul, şi slujirea Lui Însuşi, Hristos a înlăturat jertfele şi darurile şi ceremoniile care niciodată nu puteau îndepărta păcatele, şi prin împlinirea desăvârşită din partea Lui a voii desăvârşite a lui Dumnezeu, a pus în loc voia lui Dumnezeu. Prin care „am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:10).
În sanctuarul dintâi, pământesc, cu ceremoniile lui, „orice preot face slujba în fiecare zi, şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele.” Dar în slujba din sanctuarul ceresc şi din adevăratul cort, „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10: 11-14).
Astfel, desăvârşirea în orice privinţă este obţinută prin preoţia, jertfa şi slujirea Marelui nostru Preot la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri în slujirea pe care o face El în sanctuarul ceresc şi în adevăratul cort, ridicat nu de om, ci de Domnul. „Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis: „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor,” adaugă: „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” Dar acolo unde este iertare de păcate nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat” (Evrei 10:15-18).
Aceasta este „Calea cea nouă şi vie” pe care Hristos, prin trupul Său, „a consacrat-o pentru noi” (trad. KJV) – pentru întreaga omenire – şi prin care orice suflet poate intra în cele mai sfinte – în cel mai sfânt loc, în cea mai sfântă experienţă, în cele mai sfinte relaţii, în cea mai sfântă vieţuire. Calea aceasta nouă şi vie El „a consacrat-o pentru noi prin trupul Său”; adică prin faptul că a venit în trup şi S-a identificat cu familia umană în trup, pentru noi care suntem în acest trup El a consacrat o cale, de acolo de unde suntem noi până acolo unde este El acum, la dreapta tronului Maiestăţii din ceruri, în cele mai sfinte dintre toate.
Prin faptul că a venit în trup – prin faptul că a fost făcut în toate lucrurile ca şi noi şi a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi – El S-a identificat pe Sine cu orice suflet uman exact în poziţia în care se află acel suflet. Şi din locul în care se află sufletul acela, El a consacrat pentru sufletul acela o cale nouă şi vie, o cale care trece prin toate vicisitudinile şi experienţele de o viaţă întreagă, chiar şi prin moarte şi mormânt, până la cele mai sfinte la dreapta lui Dumnezeu pentru totdeauna.
O, ce cale consacrată! Consacrată prin ispitirile şi suferinţele Lui, prin rugăciunile şi lacrimile Lui, prin sfânta Lui vieţuire şi prin jertfirea Lui până la moarte, prin învierea triumfătoare şi înălţarea în slavă, prin intrarea Lui triumfală în cele sfinte, la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri!
Iar „calea” aceasta, a consacrat-o pentru noi. Pentru că El S-a făcut unul dintre noi, a făcut din calea aceasta calea noastră. Calea aceasta ne aparţine. El a înzestrat fiecare suflet cu dreptul divin de a umbla pe calea aceasta consacrată, şi prin faptul că El Însuşi a umblat pe ea când a fost în trup – în trupul nostru – a făcut posibil, de fapt, a dat asigurarea reală că orice suflet omenesc poate umbla pe calea aceasta, în tot ce presupune calea aceasta, şi prin ea să poată intra pe deplin şi liber în cele mai sfinte.
Ca unul dintre noi, în natura noastră umană, slab ca noi, împovărat cu păcatele lumii, în carnea noastră păcătoasă, în lumea aceasta, timp de o viaţă întreagă, El a trăit o viaţă „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi,” şi a fost „înălţat mai presus de ceruri.” Prin aceasta El a croit şi a consacrat o cale prin care, în El, orice credincios poate trăi în lumea aceasta, timp de o viaţă întreagă, o viaţă sfântă, nevinovată, fără pată, fără mânjitură, despărţit de păcătoşi, şi ca urmare, împreună cu El, va fi înălţat mai presus de ceruri.
Desăvârşirea, desăvârşirea de caracter este ţinta creştină – desăvârşirea obţinută în trupul uman carnal, în lumea aceasta. Hristos a ajuns la desăvârşirea aceasta în trupul omenesc în lumea aceasta, şi astfel a deschis şi a consacrat o cale prin care, în El, orice credincios poate ajunge la ea. El, după ce a obţinut aceasta, a devenit Marele nostru Preot pentru ca, prin slujirea Lui preoţească în adevăratul sanctuar, să ne facă şi pe noi în stare să ajungem la ea.
Desăvârşirea este ţinta creştinului, iar înalta preoţie şi slujirea lui Hristos în adevăratul sanctuar este singura cale prin care orice suflet poate atinge această ţintă în lumea aceasta. „Calea Ta, Dumnezeule, este în sanctuar.” (Psalm 77:13, KJV).
„Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa” (Evrei 10: 19-23).
„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel, că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească … ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri.” (Evrei 12:18-25).